Celan[v=]

Adrian Dinu RACHIERU – Paul Celan – o sensibilitate maladivă

Apa şi focul- Ruta lui Paul Celan -
de S. Damian

Cioran a spus despre Celan că nu era un om în carne si oase, ci mai curând o rană care sângereaza fără întrerupere. Ce a reţinut din conduita poetului în anii pribegiei la Paris a fost prezenţa copleşitoare a suferinţei. Paloarea, fixitatea ochilor, trăsăturile fizionomice răvăşite, observate şi de alţi martori, trădau o panică interioară. În seria de traduceri efectuate de Celan găsim şi transpunerea în germană a volumului Précis de décomposition (Tratat de descompunere) de Cioran, premiat în 1953.

Cercetătorii operei create de bardul bucovinean se întreabă în ce măsură el era doar o pradă a destinului, un obiect pasiv al jertfei sau, în plus, un generator fără voie al unui autosupliciu, până la urmă un bolnav incurabil.
mai mult...

Paul Celan, omagiat la Chişinău, Bălţi şi Cernăuţi
Ieri, în Sala cu Cămin a Uniunii Scriitorilor din Moldova a avut loc simpozionul internaţional „Dialogul valorilor. Paul Celan: creaţie şi destin”. Organizat de către Filiala Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România, simpozionul a avut ca scop principal valorificarea, traducerea şi punerea într-un circuit mai larg a creaţiei lui Paul Celan, unul dintre cei mai mari poeţi europeni de limbă germană şi română, originar din Cernăuţi, precum şi o mai bună cunoaştere a imaginii pluridimensionale a Bucovinei literare de ieri şi de azi. La manifestare au luat cuvântul scriitorii Marin Mincu (Bucureşti), Ştefan Hostiuc (Cernăuţi), Mircea Ţuglea (Constanţa), Mihai Cimpoi, Arcadie Suceveanu, Emilian Galaicu-Păun (Chişinău), Nicolae Leahu (Bălţi) ş.a. Simpozionul va continua astăzi la Bălţi, iar mâine la Cernăuţi.

Vremea inimii
de Rodica Binder

Pe cît de simplă este mărturisirea cu care Ingeborg Bachmann îşi încheie scrisoarea adresată lui Paul Celan, la 22 noiembrie 1957, pe atît de ...
mai mult...

Poezie după Auschwitz
http://www.gandul.info/arte/poezie-dupa-auschwitz.html?3940;903431

Paul Celan, Trandafirul nimănui, ediţie bilingvă germană-română, traducere de Nora Iuga, Editura EST, 200 pagini, 22,89 lei
Paul Celan, considerat cel mai mare poet de limbă germană din a doua jumătate a secolului 20, s-a născut în 1920 în Cernăuţi şi a murit în 1970, la Paris.Celan, pe numele lui adevărat Paul Antschel, era evreu. În timpul celui de-al doilea război mondial plăteşte pentru acest detaliu. Părinţii lui mor în lagăr; Celan supravieţuieşte. Între 1945-1947 stă în Bucureşti, lucrând ca traducător din rusă.
Se apropie de suprarealiştii români; în această perioadă scrie câteva poezii şi poeme în proză în română – capodopere suprarealiste care fac cu totul regretabilă abandonarea ulterioară a acestei limbi (după moartea lui Celan, văduva lui le va interzice publicarea – din fericire, copy-right-ul a fost piratat).Fuge din ţară şi, după o scurtă perioadă petrecută la Viena, se stabileşte la Paris. Duce o viaţă chinuită de spectrele trecutului în care îşi pierduse părinţii şi trecuse pe lângă moarte. La sfârşit îşi va alege singur moartea, aruncându-se în apele Senei.

Celan a publicat în germană. Primul volum oficial apare în 1952 (primul volum propriu-zis fusese retras din circulaţie de către autor).
Înainte ca geniul lor să fie recunoscut, poemele lui Celan au contrariat, fiind văzute ca obscure şi ininteligibile. Celan supune limba germană unei operaţii din care aceasta iese torturată, amputată, sfâşiată, bolborosită, în criză. Unii au văzut în asta o răzbunare faţă de limba vorbită de ucigaşii familiei lui; „moartea-i un meşter din Ţara germană”, scria Celan în cel mai cunoscut poem al său, „Fuga morţii”.
„Trandafirul nimănui” oferă, în versiunea românească a traducătoarei first class care este Nora Iuga, varianta integrală a plachetei „Die Niemandsrose” (1963). Paul Celan, Trandafirul nimănui, ediţie bilingvă germană-română, traducere de Nora Iuga, Editura EST, 200 pagini, 22,89 lei
Paul Celan, considerat cel mai mare poet de limbă germană din a doua jumătate a secolului 20, s-a născut în 1920 în Cernăuţi şi a murit în 1970, la Paris.Celan, pe numele lui adevărat Paul Antschel, era evreu. În timpul celui de-al doilea război mondial plăteşte pentru acest detaliu. Părinţii lui mor în lagăr; Celan supravieţuieşte. Între 1945-1947 stă în Bucureşti, lucrând ca traducător din rusă.

Se apropie de suprarealiştii români; în această perioadă scrie câteva poezii şi poeme în proză în română – capodopere suprarealiste care fac cu totul regretabilă abandonarea ulterioară a acestei limbi (după moartea lui Celan, văduva lui le va interzice publicarea – din fericire, copy-right-ul a fost piratat).Fuge din ţară şi, după o scurtă perioadă petrecută la Viena, se stabileşte la Paris. Duce o viaţă chinuită de spectrele trecutului în care îşi pierduse părinţii şi trecuse pe lângă moarte. La sfârşit îşi va alege singur moartea, aruncându-se în apele Senei.

Celan a publicat în germană. Primul volum oficial apare în 1952 (primul volum propriu-zis fusese retras din circulaţie de către autor).
Înainte ca geniul lor să fie recunoscut, poemele lui Celan au contrariat, fiind văzute ca obscure şi ininteligibile. Celan supune limba germană unei operaţii din care aceasta iese torturată, amputată, sfâşiată, bolborosită, în criză. Unii au văzut în asta o răzbunare faţă de limba vorbită de ucigaşii familiei lui; „moartea-i un meşter din Ţara germană”, scria Celan în cel mai cunoscut poem al său, „Fuga morţii”.
„Trandafirul nimănui” oferă, în versiunea românească a traducătoarei first class care este Nora Iuga, varianta integrală a plachetei „Die Niemandsrose” (1963).

Paul Celan i-a apartinut o seara si Timisoarei
http://www.focusvest.ro/femei/index.html
Sala Underground, altfel spus, subteranul Muzeului de Arta, a gazduit recent o interesanta seara de muzica si poezie, pregatita de doua centre culturale eficiente din Timisoara: francez si german. Cu ocazia publicarii in Romania a culegerii de poezie „Trandafirul nimanui”, a lui Paul Celan ( 1920 - 1970), in spatiul racoros si placut la ochi de la subsol s-a ascultat o lectura in trei limbi, prima de acest gen la Timisoara, a poeziilor lui Paul Celan. O prezentare a operei, ca si o lectura a unor extrase din culegerea amintita, au fost realizate de catre Bertrand Badiou, cercetator la Ecole Normale Superieure si specialist in opera lui Paul Celan, si Samuel Tastet, director al Editurii Est. Samuel Tastet, editor instalat la Bucuresti, este initiatorul aparitiei culegerii in Romania. Traducerea in limba romana a poeziilor a fost realizata de Nora Iuga si a fost recitata de actrita Claudia Ieremia. Serata literara a fost acompaniata de interludii muzicale cu Anca Lazarescu, violoncelista a ansamblului de la Opera, dar si membra in acelasi timp a mai multor formatii muzicale si experimentale, printre care Patabanda. Acestei artiste ii place in mod special sa exploreze frontierele diferitelor tipuri de muzica, dar si cele dintre muzica si alte forme de exprimare artistica.
Considerata, in general, ca apogeul creatiei lirice a lui Paul Celan, culegerea de poezii „Trandafirul nimanui” cuprinde texte redactate intre 1959 si 1963. “Viata autorului explica ancorarea poeziei sale in cultura evreiasca si in numeroasele referinte la Biblie sau la scriitori ca Mandelstam sau Heine, printre altii. Shoah, prin prezenta sa obsedanta, constituie un arriere-plan omniprezent; volumul insa, nu poate fi redus la aceasta tematica”, a explicat Delia Giurma, reprezentant cultural al Centrului Francez.
Trei tari il revendica pe autorul si traducatorul care a fost Paul Celan. Romania, unde s-a nascut si si-a petrecut prima parte a vietii; Franta, unde a trait o mare parte din anii sai de creatie si Germania, a carei limba a imprumutat-o pentru a scrie ansamblul operei sale. Serata de lectura in trei limbi a reprezentat martorul extrem al puternicei influente pe care a exersat-o Paul Celan asupra poeziei de dupa razboi a acestor trei tari.
Bertrand Badiou este cercetator la Ecole Normale Superieure din Paris si specialist in opera lui Paul Celan. Samuel Tastet este directorul Editurii Est din Bucuresti si editor al „Trandafirului nimanui” in Romania. Traducerea in limba romana a fost realizata de Nora Iuga, traducator recunoscut de autorii germani, care a primit premiul „Friedrich-Gundolf”, distinctie acordata pentru a-i rasplati angajamentul in difuzarea culturii germane in strainatate.

Ion PAPUC – Paul Celan sau jocul cu clinchere

Cel mai important volum al lui Paul Celan, acum in romana

Volumul pe care Paul Celan l-a publicat in 1963 este considerat a fi cel mai important din tot ce a publicat scriitorul. "Die Niemandrose" ("Trandafirul nimanui") apare acum si in limba romana, in traducerea Norei Iuga, o editie de lux la Editura EST.
Paul Celan din "Trandafirul nimanui" este, asa cum subliniaza traducatoarea intr-un cuvant catre cititori, diferit de acel Paul Celan pe care romanii il stiu din traducerile anterioare. Aceasta carte, scrisa in 1963 in Franta, in limba germana si publicata in Germania, este profund experimentala, Celan fortand aici limbajul si incercand sa dinamiteze exemplara rigiditate a limbii germane. "Trandafirul nimanui", o editie bilingva, a fost lansata luni seara, ocazie cu care Betrand Badiou, profesor la scoala Normala Superioara din Paris, a facut o prezentare a acestei carti.
Chiar daca este constient de riscurile criticii biografiste, Badiou nu poate sa nu puncteze doua evenimente din biografia lui Celan importante, din punctul sau de vedere, pentru aceasta carte. Pe primul loc al importantei Badiou pune intalnirea dintre Celan si Mandelstam, o intalnire prin intermediul literaturii, desigur, pentru ca Mandelstam a murit in 1938. Celan citeste poezia lui Mandelstam intr-o editie aparuta in America si o simte ca fiind a cuiva cu o sensibilitatea asemanatoare cu a sa. stia despre Mandelstam ca fusese deportat in Siberia, dar atunci, la jumatatea secolului trecut, nu se stia daca poetul rus de origine evreiasca fusese o victima a stalinismului sau a nazismului. (Mandelstam a murit de foame intr-o tabara de tranzit, langa Vladivostok). "Cel mai mult i-a apropiat faptul ca erau evrei. Celan insista asupra originii lui Mandelstam, ignorand ca acesta se convertise la crestinism", subliniaza Badiou, continuand: "Astfel, un poet evreu, victima a stalinismului si nazismului, este comemorat de un alt poet evreu care traieste la Paris, care scrie in germana si publica in Germania". De aceea "Trandafirul nimanui", un volum destinat, inainte de toate, publicului german, pune o problema de ordin moral, nefiind vorba de o poezie distractiva, decorativa, ci chiar de una politica. Un al doilea moment important in biografia lui Celan este, considera Badiou, o acuzatie de plagiat din partea lui Claire Goll, vaduva lui Yvan Goll, un poet expresionist. Desi acum aceste acuzatii par deplasate fiind dovedite astfel, ele au constituit cumva punctul de plecare al suferintelor lui Celan, cu atat mai mult cu presa i-a tinut isonul vaduvei lui Goll. "Pentru Celan e relativ usor sa scrie poezie", scria presa franceza, "traieste in Franta, ia ceva din literatura germana, ceva din realitate".
Celan a fost acuzat printre altele ca profita de trecutul sau – familia i-a fost ucisa in Transnistria –, de faptul ca este evreu si ca isi exhiba durerea in literatura, in timp ce poetii germani l-au acuzat ca ar fi lipsit de talent. Toate astea, considera Badiou, au fost decisive pentru felul in care literatura lui Paul Celan s-a schimbat dupa 1960.
La lansarea de la Institutul Francez, Nora Iuga a vorbit despre greutatile de a transpune in limba romana incercarile de discolare a cuvintelor la care ajunge deseori Celan in acest volum.
Un bun exemplu este chiar experimentul pe numele Mandelstam, unde "mandel", in germana, inseamna migdal, iar "stam" este trunchi. Nora Iuga a povestit cum a trebuit sa gaseasca variantele cele mai bune in limba romana, in cazul de fata, "migdalul lui Mandel".

BIBLIOGRAFIE
Traduceri in limba romana

Volumul de la EST este a cincea traducere din Paul Celan in limba romana. O prima culegere, cea mai consistenta de pana acum, a aparut la Editura Univers, in 1973, cu traduceri realizate de Nina Cassian si Petre Solomon. In 1994, la Editura Scrisul Romanesc din Craiova, a aparut, in versiunea in limba romana a lui A.I. surlea, volumul "Nisipul din urne". In 1998, la Crater, a aparut un volum bilingv de "Poeme", cu traduceri de Luminita Graur si Ion Papuc. In 2006, la Paralela 45, a aparut o traducere a volumului din 1952 al lui Paul Celan, "Mac si memorie", semnata Mihail Nemes si George State, cu o prefata de Dan Flonta.

Seara muzical-literara “Pe urmele lui Paul Celan”, la Heidelberg

Asociatia culturala “Al. I. Cuza” din Heidelberg va organiza vineri, 25 mai, la Galeria Melnikow din localitate, o seara muzical-literara intitulata “Pe urmele lui Paul Celan”.
Programul acesteia va debuta la ora 19:00 cu o introducere-prelegere sustinuta de Maria Herlo (Excursie literara la inceputuri: Cernauti, Bucuresti), urmand sa continue cu un recital muzical si poezii interpretate de Dorothea Paschen si Roxana Yvonne Cosereanu din Timisoara, la pian. Recitalul va cuprinde lucrarile “Sonata KV282 Mi bemol major” de Mozart, “Grande Valse Brillante op.34 nr.2”, “Mazurca op.33 nr.2br” si “Etude op.10 nr.12 Revolutionary" de Chopin, “2 Preludes-La serenade interrompue & Minstrels” si “Le petit negres” de Debussy, “Klange aus Spanien op.232: Praludium & Cordoba” si “Malaguena” de Albeniz, anunta asociatia romaneasca. Seara va mai contine si expozitia "Rumanien - Bild und Bildhauerei", de Sorin Scurtulescu si Luigi Varga.

Andrei Corbea: Celan in coliba lui Heidegger

Tineretea lui Paul Celan intr-o tulburatoare evocare. Dialog cu profesorul Leonid MILLER, de la Ierusalim

Profesorul Leonid Miller s-a nascut in 1918 la Hotin. Si-a petrecut copilaria si o parte a adolescentei la Cernauti, iar in 1934, cind avea 16 ani, s-a mutat la Bucuresti, impreuna cu familia. A studiat citiva ani medicina la Paris. Precipitarea evenimentelor politice si izbucnirea razboiului l-au facut sa se reintoarca in Romania. Dupa razboi a absolvit Facultatea de Drept din Bucuresti. A condus Redactia Juridica a Editurii Stiintifice si, ulterior, timp de 14 ani, a lucrat la Institutul de Cercetari Juridice al Academiei Romane. In 1972 a emigrat in Israel unde a lucrat ca cercetator principal la Institutul de Cercetari Juridice al Universitatii din Ierusalim. Leonid Miller l-a cunoscut in tinerete pe poetul Paul Celan. Dialogul urmator a avut loc la Ierusalim, acum citeva saptamini, fiind o tulburatoare evocare a poetului Paul Celan, aflat la Paris impreuna cu Leonid Miller, foarte tinar si el atunci.

Paul CELAN (Antschel) s-a nascut in 1920, la Cernauti. A studiat medicina la Tours, iar mai tirziu romanistica la Universitatea din Cernauti. Intre 1945 si 1947 a fost lector de editura si traducator la Bucuresti, oras in care a si debutat. A colaborat la revistele Agora, Contemporanul si Viata romIneasca. Dupa 1947 se va afla la Viena si apoi la Paris, unde studiaza germanistica si filologia, la Sorbona. Laureat al Premiului pentru literatura al orasului Bremen (1958) si al Premiului Georg Büchner (1960), Paul Celan este unul dintre cei mai importanti poeti ai secolului XX.
Disparitia parintilor sai, asasinati intr-un lagar din Transnistria in timpul celui de-al doilea razboi mondial, si remuscarea ca el se ascunsese si nu-i urmase la Bug – fiind, totusi, obligat in anii razboiului sa presteze munca fortata intr-un lagar de linga Buzau – l-au traumatizat pentru tot restul vietii si l-au impins in cele din urma la sinucidere. Suferinta i-a fost si mai atroce dupa ce a aflat ca un fost coleg de clasa izbutise sa-si salveze ambii parinti, reintorcindu-se cu dinsii in satul natal. Obsedat de destinele evreimii, era casatorit cu fiica unui antisemit feroce, Gisèle, cu care a avut un copil.
In aprilie 1970, valurile reci ale Senei il rapeau cu tandrete de pe podul Mirabeau, imortalizat cindva de Apollinaire.

Stiu ca te numeri printre cei foarte putini care se pot lauda ca l-au cunoscut pe Paul Celan.
Cred ca poti gasi inca destui dintre cei care l-au cunoscut si inca si mai multi care se lauda. Eu pot sa spun altceva: Paul a fost prietenul meu. Demult. Eu am fost cel mai aproape de Paul Celan, pe cind aveam 16-17 ani.

Acum 70 de ani!
E o coincidenta extraordinara. Tocmai am terminat de citit Kadis-ul lui Kertész, acum citeva zile... Sint foarte multi ani de cind nu m-am mai gindit la Paul. Dar cartea asta mi l-a readus in memorie si de atunci parca-l si simt prin preajma. Kertész e obsedat de Celan, el repeta intr-una ca scriind isi sapa o groapa in cer, ca pixul e sapa lui. Si spune „parul tau de aur, Margarete, cenusa parului tau, Sulamith“ – ori astea sint chiar versurile lui Celan, care il apasa pe Kertész incontinuu... Si asta e coincidenta, ca tocmai acum vii tu si vrei sa vorbim despre Paul.
Celan are o poezie, Todesfuge, pe care o stie si Kertész: „...el striga mai sumbru atingeti viorile atunci cind veti/ sui ca fumu-n vazduh/ atunci veti avea o groapa in nori acolo patul nu-i strimt. /.../ moartea-i un maistru din tara germana ochiul lui/ e albastru/ cu glontul de plumb te loveste precis//.../ dulaii asupra-ne asmute, ne daruie o groapa-n vazduh//.../ parul tau auriu Margareta/ parul tau de cenusa Sulamita“.
Tocmai asta e uluitor (sper sa nu exagerez, pentru ca la virsta mea toate lucrurile incep sa devina uluitoare): si eu stiu aproape pe dinafara Todesfuge, dar asta e si singura, absolut singura poezie a lui Paul pe care pot pretinde ca am inteles-o.

- Inainte de razboi, Celan stralucea de vitalitate
Si restul?
Restul... Am incercat, dar fara succes. Mi-a ramas totusi ceva, ca o spaima imensa, o durere extrema. Cred ca Paul a incercat tot timpul sa comunice ceva care de fapt nu se poate comunica, ceva care este incomunicabil. De aceea este atit de greu accesibila poezia lui, cel putin mie imi este inaccesibila. Imi vine foarte greu sa explic felul in care, fara sa-i pot intelege poemele, spaima din ele a ajuns totusi pina la mine.
Cum era Paul Celan la 17 ani? Ce scria?
Scria, toti stiam asta, dar era foarte discret cu productiile sale. In orice caz, mie nu-mi vorbea niciodata despre poezie.
Despre ce-ti vorbea?
Eram la Paris, studiam sau, ma rog, ma prefaceam ca studiez medicina... Aveam un grup, astazi cred ca se zice „gasca“, toti foarte veseli; ne era bine. N-aveam nici cea mai vaga idee de dezastrul care se apropia cu pasi foarte repezi. Cred ca eram cu capul in nori.

Nu va interesa politica?
Nici cit negru sub unghie. Teoretic, amindoi inclinam spre stinga, adica subscriam fara rezerve la toate ideile generoase vehiculate de aceasta. Lui Paul, mai cu seama, dar si mie, ne-ar fi placut foarte tare sa schimbam lumea. Cutreieram toate gradinile Parisului discutind despre asta si revoltindu-ne impotriva tuturor nedreptatilor, mizeriei si filistinismului de care ne izbeam la tot pasul. Dar totul era o chestie pur teoretica, discutii, inflamari adolescentine...
Dupa ce puneati lumea la cale in peregrinarile prin gradinile Parisului, care va era tinta: reveneati cuminti acasa?
A, nici vorba! De-abia apoi incepea cea mai importanta dintre activitatile noastre!
Toceala?
Nu, nici vorba. Era altceva, era ocupatia cea mai importanta pentru acei pusti de 17-18 ani, cum eram noi atunci. Ne tineam dupa fuste. Parisul misuna de fete, mai frumoase decit printesele – asa ni se pareau noua, atunci – dar care, mai toate, aveau acelasi cusur: treceau agale pe sub nasurile noastre, agatate de bratul altor baieti. Abia mai tirziu am inceput sa avem si noi micile noastre mari succese.

- Pe Paul l-a distrus moartea parintilor.
Shoah-ul!
Nici nu ma mir. Erati frumosi, cernautenii sint renumiti pentru farmecul lor.
Paul avea charisma. Devenise foarte chipes. Avea o voce minunata. Mai era si poet! Am sa va povestesc ceva ce n-am spus nimanui pina acum. Ma indragostesc eu, la un moment dat (de fapt, noi eram aproape tot timpul indragostiti, chiar daca, de multe ori, zina visurilor noastre era una seara si cu totul alta, dimineata!). M-am indragostit (de data asta destul de serios) de o frumoasa domnisoara, o chema Ruth. Ruth Kraft. Imi placea foarte mult pe vremea aceea si aveam toate motivele sa cred ca nici eu nu-i eram cu totul indiferent. Eram de-acum destul de intimi. Iar intr-o seara am scos-o la plimbare, asa, ca un adevarat cavaler. Si cum ne plimbam noi – numai cind te gindesti cit de mare-i Parisul poti intelege asa un ghinion cum am avut eu atunci! – cine trece pe linga noi, foarte grabit si chiar fara sa ne observe? Paul! Paul in carne si oase! La care, nici una nici doua, o vad pe Ruth ca ma apuca de mina si cu ochii tinta intr-ai mei, ingaima dintr-o suflare: „Iarta-ma, Lonea, dar sint obligata sa fug dupa el!“. Pina sa ma dezmeticesc, ia-o de unde nu-i!
Si l-a ajuns?
Nu stiu. Fiindca eu, unul, n-am intrebat-o.
Poate ca tristetea aceea a lui, melancolia, ii sporeau puterea de atractie, il faceau foarte special in ochii femeilor.
Sper sa nu te dezamagesc prea tare spunindu-ti ca nici trist, nici melancolic nu era. Dimpotriva. Paul avea un haz nebun si o teribila forta spirituala, era nemaipomenit de inteligent si, nu stiu cum sa-ti spun, stralucea de vitalitate. Asta era atunci, inainte de razboi.


http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=13901&xrubrica=INTERNATIONAL&return=arhiva&xnrrevista=282

Paul Celan, poetul existenţei "presate" ...

A promis că se va sinucide la 50 de ani şi s-a ţinut de cuvânt, aruncându-se, în 1970, în apele Senei. Această moarte a contribuit, şi ea, la developarea destinului său tragic, la proiectarea în exterior a poeziei sale, confirmând - încă o dată - adevărul că un artist, abia supunându-se unor fatalităţi, poate ajunge o personalitate. A fost nu atât un poet al Germaniei, nici un poet de limbă germană, cât un poet al limbii germane, adică un reformator şi un creator de limbaj poetic. Asociaţia cu Cioran, cel care a devenit, la Paris, un mare stilist al limbii franceze, se impune aproape de la sine. Chiar şi din textele traduse (în cele ce urmează ne vom referi la opera lui Celan scrisă în germană, cea definitorie, lăsând la o parte textele scrise în româneşte în perioada sa bucureşteană - 1945-1947); astfel, referinţele noastre vizează ediţiile: Paul Celan, Versuri, colecţia "Poesis", Editura Univers, Bucureşti, 1973 - în româneşte de Nina Cassian şi Petre Solomon; Paul Celan, Nisipul din urne, colecţia "Orfeu", Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1994 - traducerea versurilor de A.I.Şurlea, postfaţă de Marin Sorescu; Paul Celan, Poeme, Editura Crater, Bucureşti, 1998 - în româneşte de Luminiţa Graur şi Ion Papuc, cu o postfaţă de Andrei Corbea şi cu şapte gravuri de Maria Petcu) se poate întrevedea relaţia neobişnuită în care sunt puse cuvintele şi simbolurile, efortul de a "reinventa" şi moderniza logosul poetic. Sintaxa poeziei apare într-o formă redusă ori chiar "fracturată", iar sintagmele izolate, legate prin juxtapunere, solicită mereu imaginaţia cititorului, forţa lui de pătrundere, pentru a participa la extragerea unui sens. Acest efort de reformulare-denaturare a limbajului poetic i-a făcut pe unii să afirme că poezia lui Paul Celan s-a născut din răzbunare faţă de limba celor care i-au ucis părinţii şi masacrat neamul. Ermetismul şi respingerea oricărui sens sunt explicate prin dorinţa poetului de a "obscuriza" şi a "aliena" această limbă, pe care, într-o scrisoare trimisă prietenului său Alfred Margul Sperber la Bucureşti, o numeşte "dureros de a mea". Este greu de crezut acest lucru. Oricum, chiar dacă a existat o "subversiune", ea a avut un efect invers, benefic, ducând la crearea unui limbaj poetic nou, la apariţia unei voci lirice profund originale în context european.

Biografic şi literar, Paul Celan a avut un destin dramatic, sinuos, labirintic. Evreu născut în perioada românească a Cernăuţiului interbelic (1920), cu părinţii exterminaţi în lagărele din Transnistria, pleacă în 1945 la Bucureşti, unde îşi scrie primele poeme în româneşte, apoi evadează în lumea liberă, oprindu-se pentru scurt timp la Viena, unde îşi publică prima plachetă de versuri, Nisipul din urne (1948), după care se stabileşte, definitiv, la Paris. Apărut aici "din neant", după spusa lui Milo Dor ("aus dem Nichts"), el va continua să scrie în limba germană ("teutonă", cum îi plăcea lui să spună), care era limba mamei. Ajunge o emblemă a exilatului, a neadecvatului. Imaginile terifiante ale holocaustului, din ale cărui angrenaje abia a reuşit să se salveze, anii petrecuţi în lagărul de muncă forţată de la Buzău îl obsedează şi îl deprimă. Această situaţie îi va crea o conştiinţă traumatizantă de victimă, de exclus, aflat mereu într-un alt mediu lingvistic, într-un permanent exil interior. Inhibat şi excentric, de o "sensibilitate maladivă", traversat de devastatoare crize sufleteşti şi depresii, obsedat de "vina" de a nu-şi fi urmat părinţii în deportarea de la Bug, având de înfruntat "complexul gheto-ului" şi agresivitatea recrudescentă a antisemitismului, iar mai târziu acuzaţiile de plagiat din partea lui Claire Goll, văduva poetului expresionist Ivan Goll, omul, supranumit "maestru al întunecimii" (Rainer Gruenter), se defulează prin scris, reproduce într-o percepţie personală recluziunile şi absurdul unei lumi dezumanizate şi schizoide. Oricât de codificate şi de abstracte, poemele sale au o autoreferenţialitate subterană, imaginile deformant-fanteziste lasă oricând să transpară licenţele istoriei, intens trăite şi suferite. Obsesiile biografice apar transfigurate într-un limbaj ermetic, lipsit adesea de sens, ca o expresie a dorinţei de abstragere şi refulare, de respingere a trecutului halucinant. Într-un eseu publicat în Steaua nr. 1-2/2003, Norina Procopan insistă asupra acestei reacţii de negare şi respingere, care, de fapt, a şi generat o poetică atât de personală: "Nu relaţia cu trecutul este generatoare de poezie, ci respingerea acestei moşteniri culturale, care se concretizează la nivelul limbajului prin respingerea oricărui sens. Ermetismul poeziei, imposibilitatea revendicării oricărui sens, devine "expresia cea mai adecvată a evenimentelor înfiorătoare", iar lipsa de sens, inerentă limbajului poetic, corespunde lipsei de sens a acestei secvenţe istorice, care se constituie în ceea ce Celan numeşte "unghiul de înclinaţie al existenţei". "Degradarea semantică" sugerează, aşadar, dezagregarea fiinţei, degradarea umanului. Motivele şi simbolurile majore ce populează întreaga poezie a lui Celan - oglinda, apa, ochiul, nisipul, cristalul, piatra, orbul, străinul, stigmatul, întunericul, lumina, ora, timpul, golul, cuvântul, tăcerea, numele, umbra, lumânarea, somnul, visul, moartea, memoria, uitarea, târziul, neantul, singurătatea, zădărnicia etc. - toate trebuie descifrate în contextul dramei sale existenţiale, citite prin grila biografiei şi a memoriei istorice şi afective, şi racordate în acelaşi timp la tradiţiile religioase ortodox-iudaice. Aşa cum susţine şi criticul Adrian Dinu Rachieru, această poezie "conjugă atmosfera onirică cu injecţiile de substanţă autobiografică" (în antologia Poeţi din Bucovina, Editura Helicon, Timişoara, 1996). Iată, spre exemplu, acest fragment din emblematicul poem Fugă macabră: "Lapte negru al zorilor îl bem către seară / îl bem la amiaz dimineaţa şi noaptea îl bem / îl bem şi îl bem / săpăm un mormânt în văzduh şi nu unul strâmt / Un om stă-ntr-o casă şi scrie cu şerpii se joacă / scrie cuiva în Germania când seara se lasă - / părul tău auriu Margarete - / scrie şi iese în prag mai scapără stele pe cer el îşi fluieră câinii / evreii şi-i fluieră poruncă le dă să sape o groapă-n pământ / poruncă ne dă - cântaţi pentru dans // Lapte negru al zorilor noaptea te bem / te bem dimineaţa te bem la amiaz te bem în amurg / te bem şi te bem / Un om stă în casă şi scrie cu şerpii se joacă / scrie cuiva în Germania când seara se lasă - / părul tău auriu Margarete / părul tău cenuşiu Sulamith - / săpăm un mormânt în văzduh şi nu unul strâmt // El strigă săpaţi mai adânc iar ceilalţi cântaţi şi jucaţi / înşfacă o armă şi-o flutură albaştri i-s ochii / vârâţi mai adânc sapele iar ceilalţi cântaţi mai departe…". Sau: "Totul e altfel decât îţi închipui, decât îmi închipui, / steagul încă mai fâlfâie, / micile taine se mai păstrează, / încă mai aruncă umbre, din asta trăiesc, din asta trăim. // Moneda de argint ţi se topeşte pe limbă, / are gust de Dimineaţă, de Veşnicie, un drum / spre Rusia îţi creşte în inimă, / mesteacănul din Carelia / a aşteptat, / numele Osip vine spre tine, îi povesteşti / ceea ce ştie demult, îţi ia vorba, o primeşte, cu mâinile, / tu îi desprinzi braţul din umăr, pe cel drept, pe cel stâng, / le prinzi pe-ale tale în locul lor, cu mâini, cu degete, cu linii cu tot, / - ceea ce s-a rupt se leagă din nou - / acum le ai, ia-ţi-le, acum le ai pe-amândouă, / numele, numele, mâna, mâna, / ţi le dau ca zălog, / el le ia şi pe astea, şi ai astfel iar / ce-i al tău, şi ce-a fost al lui, // mori de vânt" (Totul e altfel decât îţi închipui…).

Elementele materiale, obiectele şi culorile trebuie văzute şi înţelese prin prisma ambivalenţei, a dublei semnificaţii. Astfel, conform regulei motivaţiei simbolice părul şi ochii iubitei din Fugă macabră sau din Cu mâna plină de ore sugerează imaginea terifiantă a deportărilor şi soarta evreilor exterminaţi; lumina stridentă din Lumină de cenuşă se asociază cu imaginea holocaustului; macul din ciclul Mac şi memorie, care, cum se ştie, concentrează în sine otrăvurile lui hypnos, simbolizează uitarea şi amnezia, la antipod cu memoria; peştele umbrei, prins în adâncurile "unde se toarce spuma veşniciei", în poemul-parabolă Din mare, reprezintă zădărnicia; piatra, scoica, nisipul, oglinda, safirul, cristalul, stânca, zidul, elemente ce apar atât de frecvent în poeme, sugerează stratificarea prin presare, ancestrala sedimentare a suferinţei, etc. În acelaşi timp, toate aceste simboluri trebuie percepute ţinând seama de paradoxurile mecanicii suprarealiste; aria semnificaţiilor lor fiind extrem de întinsă, se cuvine să se renunţe, în descifrarea lor, la linearitatea /coerenţa logicii formale, la practica "simplei" conotaţii. Prin jocul liber al semnificaţiilor (sau, cum zice undeva Marin Mincu, "prin transferul semnificativ") se produce sinteza realului cu oniricul, ia naştere suprarealitatea poemului. În chip ciudat, însă, artificialitatea construcţiei imagistice, schelăria simbolisticii hilare şi echivoce susţine şi potenţează poezia, iar stilistica contorsionată îi imprimă o nouă expresivitate artistică. Cum e posibil aşa ceva? O explicaţie ar fi în faptul că limbajul atât de insolit al acestei poezii "ia forma suferinţei" (Andrei Corbea), imaginile şi tropii constituie însăşi plasma poemului şi nu atributele artisticităţii. Cu alte cuvinte, limbajul poetic se naşte între mimesis şi metaforă, "artificiul" şi încărcătura sa figurativă fiind absorbite de fiinţa organică a textului, dacă putem spune aşa. Metafora nu apare ca o invenţie artistică, ca artificiu lingvistic, ci este chiar "idiomul" suferinţei, vocabula nervilor, auzului şi văzului. Concentrarea maximă a ideilor şi imaginilor dă senzaţia de existenţă "presată". Astfel, hermetica şi absurdul acestei poezii şochează şi incită totodată, invită la o descifrare şi decodificare, tocmai pentru că ele ţin de datul obiectiv al "concentrării de suferinţă", de organicitatea omenescului. "Tocmai şocul rezultat din coliziunea cu negativitatea, - notează în acest sens Andrei Corbea în posfaţa la una din ediţiile citate de noi la început, - cu refuzul textului de a se lăsa "însuşit" pur şi simplu, determinând un laborios efort de traducere, de reconstrucţie a însăşi logicii care l-a produs, i-ar conferi acestuia certificatul "estetic" şi garanţia conţinutului de "adevăr".

În puţinele referinţe critice care ne-au stat la îndemână se vorbeşte despre "dialogismul" poeziei lui Paul Celan, adică despre o permanentă deschidere spre un ipotetic Celălalt. Acest permanent tu, însă, nu exprimă atât necesitatea de dialog cu un altul, cât o formă a alterităţii, un mod de comunicare cu propriul eu, de scufundare în cele mai adânci straturi ale propriei fiinţe, aşa cum observă criticul Ion Negoiţescu ( Paul Celan, poet român, în Scriitori contemporani, Editura Dacia, Cluj, 1994). Dar tocmai această stare de dialog, credem noi, interogarea şi reportarea eului către un "altul" imprimă acestor poeme abstracte şi dificile o notă confesiv-afectivă, le încarcă de căldură, de "umanitate".

Tot Negoiţescu vorbeşte despre "narcisismul thanatic" din poezia lui Celan scrisă în româneşte în perioada 1945-1947. Această caracteristică poate fi extinsă, fără rezerve, şi asupra poeziei sale ulterioare, scrisă în limba germană. Totul este, în aceste poeme, o aluzie la lumea transcendentală, totul este tradus într-un limbaj insinuant al metafizicului, totul se întâmplă sub semnul extatic şi tranchilizant al morţii: "Priveşte în jur: / uite cum totul trăieşte - / în numele morţii trăieşte! / Adevăr grăieşte, cel ce umbră grăieşte!"; "Suntem, Doamne, aproape, / aproape şi tangibili. // Chiar suntem prinşi, Doamne, / încleştaţi, de parcă / trupul fiecăruia dintre noi / ar fi trupul tău, Doamne"; "Trecerea ta / dincolo, azi noapte. / Te-am adus înapoi prin cuvânt"; "În migdală - ce stă în migdală? / Neantul"; "Lăudat fii tu, Nimeni. / De dragul tău voim / să înflorim. / Întru întâmpinarea / ta"; "de douăsprezece ori se încinge, / de săgeţi atins, un Dincolo"; "În apele care curg mai la nord / de Lumea-de-apoi / îmi arunc eu plasele…"; "când între noi era Nimicul" etc. Emblemele transcenderii şi ale neantului apar sub diferite forme simbolizante (Casa Uitării, Marea Demenţei, Niciodată-om, Totdeauna şi Niciodată, iarba neagră, ochiul Timpului, Vocea Nimănui, poporul de nisip, Tărâm Pierdut, nimicul cel viu, copacul nopţii, macul Uitării, al Nimănui-Trandafir, timp şi netimp, creştetul lui Acum, înveşnicitul nicăieri, anti-ceruri, artă a nisipului, seminţele mării, morile morţii, cea cu sânge negru, cea care tace şi decapitează lalelele, cel care a făcut schimb de salut cu întunericul, scara diavolului, pecetea umbrei, Mai Târziu, urma unei muşcături în Nicăieri, Acolo şi Niciunde şi Uneori etc.), categoriile realităţii existenţiale se intersectează cu cele ale unei (supra)realităţi metafizice, într-un obscur expresionism al viziunii. Existenţa se află pe treapta-limită, de pe care nu se poate păşi decât în metafizic. Sentimentul transcendenţei emană un fel de bucurie solemnă, o nesfârşită stare extatică. Cităm aproape la întâmplare: "Luminoasele / pietre trec prin văzduh, alb- / luminoasele, de lumină / aducătoarele. // Nu vor / să coboare, să cadă, / să lovească, se deschid / ca modestele / flori de măceş, aşa se deschid, / tăcuta mea, / sincera mea: // te văd culegându-le / cu noile mele mâini, cu mâinile mele / de om ca toţi ceilalţi, le aşezi / în noua lumină, pe care nimeni / nu se cuvine s-o plângă, necum s-o numească" (Luminoasele…). Sau: "Lumina grozamei, galbenă, clinele / supurează spre cer, ghimpele / dă rănii târcoale, dinăuntru se-aude / un dangăt, e seară, neantul / îşi rostogoleşte spre vecernie mările, / pânza de sânge se-ndreaptă spre tine. // Uscat, se-nămoleşte înapoia ta / patul, năpădită de stuf / ora lui, sus, / lângă stea, lăptoasele / canale trăncănesc în nămol, ghiocuri, / dedesubt, stufoasă, se cască-n albastru o tufă / de vremelnicie, frumos / salutându-ţi memoria. // (M-aţi cunoscut, / mâinilor? Am mers / pe drumul bifurcat arătat de voi, gura mea / I-a scuipat pietrişul, am mers, timpul meu / - nămet mişcător - îşi arunca umbrele - m-aţi cunoscut?) // Mâini, rana căreia / ghimpele îi dă târcoale un dangăt, / mâini, neantul, şi mările lui, / mâini, în lumina grozamei, / pânza de sânge / se îndreptă spre tine. // Tu, / tu înveţi, / tu înveţi mâinile, / îţi înveţi mâinile, / le înveţi / să doarmă" (Matire de Bretagne).

După cum se poate vedea şi din aceste exemple, în poem funcţionează mecanismul asocierii "hazardate", ce pune în relaţie cuvinte "incompatibile", aparţinând unor "regnuri" semantice diferite, conform logicii onirice şi nu celei formale. Discontinuitatea discursului, metaforele şi imaginile suprarealiste, supuse unei inerţii a dicteului automat, dau naştere unei ciudate suprarealităţi absurd-dadaiste, ca în cazul avangardiştilor interbelici (să nu uităm că în cei trei ani de şedere la Bucureşti, Celan se familiarizase cu metoda poetică a "grupului suprarealist român" - Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Dolfi Trost, Gherasim Luca, Saşa Pană ş.a. - de care reuşise să se ataşeze). Urmându-i îndeaproape, Paul Celan valorifică teritoriile neexplorate ale subconştientului şi onirismului, cultivă arta fragmentarismului. Dar, spre deosebire de ei, nu recurge la invectivă şi retorică, la exaltarea romantică ori la formula reportajului nud. Chiar dacă exprimă o atmosferă tenebroasă, kafkiană, poemul său este liric prin excelenţă, impregnat de orfism, ca la Rilke, fără a conţine elemente ne-poetice. Cuvintele, deşi apar în relaţii insolite, oximoronice, de excludere şi subminare reciprocă, nu sună fals şi artificios, pentru că nu conţin "adevăruri generale", stări impersonale, ci sunt impregnate de o profundă trăire particulară. De cele mai multe ori, versurile enigmatice şi delirante capătă, în final, o nouă funcţionalitate, iar polifonia de voci dezarticulate naşte o dizarmonie armonioasă, ca să zicem astfel. Iată, ca exemplu, acest scurt poem de o frumuseţe misterioasă: "Monahii cu degete păroase deschid cartea: Septembrie. / Iason aruncă acum cu zăpadă spre brazda-nverzită. / Pădurea ţi-a dat o salbă de mâini, şi astfel moartă păşeşti, peste funie. / Un albastru închis ţi se-aşază în păr, iar eu vorbesc despre dragoste. / Vorbesc despre scoici, şi nori străvezii, o luntre înmugureşte în ploaie. / Un mânz aleargă peste degetele ce răsfoiesc - / Poarta se cască, neagră, eu cânt: / Cum am trăit noi aici?" (Lumânare). În acest sens, împărtăşim afirmaţia lui Adrian Dinu Rachieru, conform căreia "orbita lui (Celan - n.n.) poetică se apropia de suprarealism nu ca mişcare în sine ci prin starea de spirit, amestecând felurite elemente lexicale" (în articolul citat).

Există însă şi poezii, cum ar fi cele câteva parabole lirice (Din mare, Cel ce ne-a numărat orele, Sus, fără zgomot…, Cu toate gândurile am ieşit…, Psalm ş.a.), în care limbajul este mai articulat, sintaxa respiră firesc, corespondenţele simboliste dau poemului coerenţă şi unitate semantică. Iată acest poem parabolic de o coerenţă perfectă, aproape aristotelică: "Era ţărână în ei / şi-au săpat. // Au săpat şi-au săpat, şi astfel / le-a trecut ziua, şi noaptea. Şi nu l-au slăvit / pe Dumnezeu, care (aşa auziseră) a vrut toate astea / şi (aşa auziseră) a ştiut toate astea. // Au săpat şi n-au mai auzit nimic; / n-au ajuns mai înţelepţi, n-au scornit nici un cântec, / nu şi-au născocit nici un grai. / Au săpat. // A venit o tăcere, a venit o furtună, / au venit mările toate. / Eu sap, tu sapi, sapă şi viermele, / iar cântatul spune: Ei sapă. // O, unul, nici unul, o, nimeni, o, tu: / încotro s-a mers, de nu s-a ajuns nicăieri? / Tu sapi şi eu sap, spre tine mă sap. / Iar pe deget ni se trezeşte inelul" (Era ţărână în ei…).

Ca la majoritatea suprarealiştilor, motivele erotice, deşi se sprijină pe repere reale din biografia spirituală a poetului, au şi ele o "funcţie mediatoare", permiţând accesul în zonele inconştientului, în spaţiile onirice sau metafizice: "În izvorul ochilor tăi / freamătă năvoadele pescarilor de pe Marea Demenţei. / În izvorul ochilor tăi / marea îşi ţine făgăduiala. // Aici îmi lepăd eu / - o inimă care-a zăbovit printre oameni - / veşmintele şi strălucirea unui jurământ: // Mai negru în negru, sunt şi mai gol. / Doar abjurând devin credincios. / Sunt tu, abia când sunt eu. // În izvorul ochilor tăi / plutesc, la pradă visând. // Un năvod de-un altul se prinde: / ne despărţim îmbrăţişaţi. // În izvorul ochilor tăi / un spânzurat sugrumă ştreangul" (Elogiul depărtării).

În câteva poeme (În trei, în patru, Un cântec golănesc, hoţeşte cântat la Paris, Emprés Pontoise, de Paul Celan din Cernăuţi (lângă Sadagura), …Susură fântâna, Migdalina, O-hi-o-hei) descoperim un Celan ludic, abandonând registrul grav-misterios şi dedându-se unui sublim joc intelectual şi lingvistic. Nota tragică, însă, nu dispare, ba chiar devine mai pronunţată prin grotescul şi fantasmagoria imaginilor. Iată aceste rânduri din O-hi-o-hei, care, prin calambururile verbale şi sintaxa lor sincopată, anticipează parcă ludicul optzeciştilor de azi: "Hei-hi - on tue… Dar când? / Când, oarecând, / oaregând, da, gând, oare, eroare - / Frate / orbit, frate, / stins, citeşte / asta, aici, zis, scris: / Dis- / parat - : Când / înfloreşte, un Când / un De unde şi un Încotro şi ce / şi cine trăieşte sfârşind, începând şi dedând şi-n sine stând. / Sunetul de ax, Tellus, în / urechea sufletului, vibrând / de claritatea auzului, / sunetul axului, adânc / înlăuntrul zdrobitei noastre reşedinţe / rotunde ca steaua? Căci ea, totuşi, / se mişcă în sensul inimii. // Tonul, oh, / Oh. Tonul, ah, / A şi O / O-din-nou-spânzurătorile, A înfloreşte // pe vechile praguri ale mătrăgunei…".

Poet profund, emblematic, de structură europeană, Paul Celan a lăsat în poezia lumii o enigmă frumoasă, deschisă unor infinite interpretări, depăşind şi spaţiul şi timpul. Mirifica "întâmplare" de a se fi născut în Bucovina interbelică, despre care a spus undeva că a fost un ţinut în care "trăiau oameni şi cărţi", la fel şi integrarea sa în experienţa lirică românească ne obligă să-i cunoaştem opera şi să-l acceptăm ca pe "spiritul bun al casei" (Marin Sorescu). Sub o astfel de înfăţişare l-am şi descoperit, de curând, la Cernăuţi, în centrul urbei adolescenţei şi tinereţii sale: un fel de penates, de înger smead şi trist "aciuat" pe soclu, cu o singură aripă, "terestră", de metal, cea de-a doua aripă putând fi doar bănuită în întunecate imensităţi metafizice.


http://sud-est.md/numere/20050705/article_17/

Paul Celan in primavara literara franco-germana

Rolul literaturii a fost dintotdeauna supraestimat - este de părere într-unul din cele mai recente interviuri acordate presei franceze, Marcel Reich-Ranicki, cel mai temut, mai reputat şi mai ascultat critic literar german contemporan, echivalat din cînd în cînd cu un Jupiter tonans... Superlativele care acompaniază numele acestui judecător plin de temperament dar imparţial al cărţilor care apar azi în sfera literaturii de expresie germană par a-i fi determinat pe reprezentanţii unor ziare şi reviste din Franţa să i se adreseze lui în primul rînd pentru a afla care este starea de spirit şi de fapt a literaturii de dincolo de Rin. Prilejul l-a oferit, fireşte, prezenţa Germaniei la Salonul de carte de la Paris în această primăvară.
Consultînd din Germania (unde presa autohtonă, din modestie, din comoditate sau din nevinovată omisiune, nu s-a ocupat prea intens de această manifestare) revistele şi ziarele franceze, mi-a mai fost dat să constat pe alocuri cît de mare poate fi riscul ce-i pîndeşte pe unii publicişti să opereze cu clişee şi stereotipii în depistarea valorilor literare ale unei ţări vecine. Fără a insista asupra acestor automatisme, aş mai remarca insistenţa cu care, invariabil, revistele "Le Point", L'Express", "Le Nouvel Observateur", au apelat la una şi aceeaşi autoritate în materie de verdicte şi judecăţi literare: criticul Reich-Ranicki, care, iată, cu autobiografia sa intitulată simplu, Mein Leben (Viaţa mea) a izbutit să se catapulteze şi pe locul întîi al succeselor literare, luni de-a rîndul, în topul pe care-l stabileşte săptămînă de săptămînă foarte exigentul (şi cusurgiul) "Der Spiegel".
Aşa încît, dacă ar fi să ne luăm doar după ecourile pe care le-au stîrnit în presa din Hexagon starurile vieţii literare germane (aflate pentru cîteva zile la Paris), tot Marcel Reich-Ranicki rămîne vedeta absolută, urmat de Günter Grass (pe cei doi unindu-i o prietenie, iar în anii din urmă, o ură la fel de înverşunată pe cît de intensă le fusese odinioară amiciţia). După ei, la ceva mai mare distanţă se plasează Bernhard Schlink, apoi reprezentanţii aşa-zisei primăveri a tinerilor scriitori, pe urmă clasicii... Referinţa supremă rămîne însă tot... Goethe.
La un oarecare timp după ce porţile Salonului de la Paris s-au închis iar impresiile lăsate de scriitorii germani în Franţa s-au sedimentat, rămîn în arhivele de presă paginile de ziare şi reviste şi cîteva caiete de poezie sau proză editate cu acest prilej promoţional. Se mai conturează în conştiinţa celui interesat şi un fel de impresie finală care, în pofida tuturor eforturilor de concordie, "antantă" şi armonie, trădează felul diferit al celor doi vecini, de-o parte şi de cealaltă a Rinului, de a-şi percepe şi prezenta propriile valori literare şi de a le recepta pe cele străine. Pentru un observator român, rămîne îmbucurătoarea descoperire în mănunchiul de valori literare germane, reperate şi de francezi, a numelor şi scrierilor unor autori germani originari din România: Herta Müller, Dieter Schlesak, Ernst Wichner, Oskar Pastior (recent răsplătit la Stuttgart şi cu Premiul Literar Peter Huchel) şi, din nou, Paul Celan.
Editura Belin din Paris a publicat în această primăvară un volum de poezie consacrat Germaniei. Dacă regretabilă rămîne absenţa unui studiu introductiv, cu totul remarcabilă este pentru noi includerea în acest caiet de aproape 200 de pagini, a unor texte semnate de poeţii germani originari în România, deja amintiţi mai sus, texte care poartă în structura lor de suprafaţă şi de profunzime mărcile originii. Paul Celan domină cuprinsul caietului cu patru poeme berlineze datînd din decembrie 1967. Un studiu semnat Bernhard Böschenstein dezvăluie relaţiile de suflet ale lui Celan cu Ingeborg Bachmann - cei doi poeţi fiind legaţi atît de o dragoste ieşită din comun şi nefericit terminată, cît şi de cel mai prestigios premiu literar german care le-a fost atribuit: Premiul Büchner. În acelaşi volum, Marko Pajevici, autorul unui amplu studiu recent apărut în Germania sub titlul Zur Poetik Paul Celan - Gedicht und Mensch - Die Arbeit am Sinn (publicat la C-Winter Verlag din Heidelberg), semnează un eseu de antropologie poetică pornind de la poetica celaniană.

Despre poetul născut la Cernăuţi se vorbeşte foarte mult în primăvara aceasta. Simultan, în Germania şi Franţa, a fost lansat la 16 martie volumul de corespondenţă între Paul Celan şi soţia sa, Gisèle Celan Lestrange, editat şi comentat de Bertrand Badiou, cu concursul fiului scriitorului, Eric Celan, depozitarul valorosului tezaur epistolar. Volumul, publicat la editura Seuil, a fost comentat în paginile cotidianului "Le Monde" de către Patrick Kéchinian, care-l consideră pe Paul Celan cel mai mare poet de expresie germană din secolul al XX-lea. Prezentarea acestui emoţionant document al vieţii poetului între anii 1951 şi 1970 este completată în paginile aceluiaşi ziar de o însemnare care fixează cîteva din amintirile etnologului Isac Chiva, originar din Iaşi şi refugiat la Paris, unde a fost colaboratorul lui Claude Lévi Strauss. Ca şi alţi prieteni şi cunoscuţi care i-au fost aproape, şi Isac Chiva a fost tulburat de drama lui Celan atît de frecvent invocată: aceea de a nu putea scrie poezie decît în germană, dar nu în orice germană, ci în limba vorbită în Bucovina de dinaintea primului război mondial, o limbă păstrînd încă vii contactele cu restul idiomurilor locale...
Şi în Germania, săptămînalul "Die Zeit" a publicat un cuprinzător eseu despre corespondenţa lui Paul Celan cu soţia sa, apărută în două volume la Suhrkamps Verlag din Frankfurt pe Main. Semnatarul este Helmut Böttiger, un excelent cunoscător al vieţii şi operei lui Paul Celan, autor al volumului intitulat Paul Celan. Orte - un fel de jurnal de călătorie, à rebours, pe urmele poetului, de pe malurile Senei pe plaiurile natale ale Bucovinei.
Că Paul Celan a devenit o legendă a literaturii de limbă germană a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX - este evident. Ipostaza mitică, postumă, a nefericitului poet face însă explicabil tocmai interesul major faţă de latura nevăzută, faţă de viaţa intimă a autorului, interes alimentat, ca deobicei în cazul marilor personalităţi ale culturii şi de o firească propensiune a cititorilor spre voyeurism. Ca deobicei în astfel de cazuri, se pune întrebarea în ce măsură lectura memoriilor, jurnalelor, corespondenţei (amoroase chiar) a unor scriitori, explică opera... Răspunsurile variază, fireşte, de la caz la caz în măsura în care (în situaţia dată, corespondenţa amoroasă) tematizează actul creaţiei literare. Corespondenţa lui Paul Celan cu Gisèle explicitează de pe terenul biografiei nu puţine din complicatele şi uneori ermeticele constelaţii semantice ale poemelor sale. Căsătoria lui Celan cu Alix Marie Gisèle de Lestrange, vlăstar al unei străvechi familii de aristocraţi catolici, a fost mijlocită de prietenul lor comun Isac Chiva. Gisèle era o tînără studentă în arte plastice iar Celan încă nu era celebru... Schimbul epistolar dintre cei doi începe în 1951 şi ia sfîrşit în 1970, odată cu moartea poetului. Scrisorile au rămas în posesia fiului lor, Eric, născut în 1955, semănînd uluitor cu tatăl său. Deşi predestinat să devină poet (prenumele fiind formula anagramată a imperativului verbului francez "a scrie" - Ecris!), Eric se dedică prestidigitaţiei, în fond, tot unei activităţi miraculoase.
Corespondenţa scrisă în franceză dezvăluie unul din episoadele cele mai puţin cunoscute ale biografiei poetului, adică exact creşterea renumelui său literar în Germania, ţară în care a refuzat să trăiască dar pe care a vizitat-o în repetate rînduri, întorcîndu-se de fiecare dată în Franţa cu un gust amar... în pofida premiilor atribuite. Scrisorile mai spubleră însă şi o legendă: cea a unei căsnicii nefericite cu Gisèle, căci ele sînt dovada dragostei profunde ce-i unea pe cei doi, în pofida unor infidelităţi ale lui Paul Celan (între ele, cea mai ilustră fiind iubirea pentru Ingeborg Bachmann, despre care Gisèle era informată. Soţia poetului se apleacă chiar asupra versurilor "rivalei sale" cu înţelegere şi empatie). Între multele revelaţii pe care lectura acestei corespondenţe le rezervă de-acum cititorilor din Germania şi Franţa, se află şi episodul tragic al rătăcirilor mintale suferite de poet, internările sale succesive în clinicile de psihiatrie, accesele de violenţă la care s-a dedat, culminînd cu tentativa de a-şi omorî soţia... Pentru Celan, poezia rămîne ultimul parapet ridicat împotriva maladiei ce-i întuneca minţile. În martie 1970, Celan este invitat de Societatea Hölderlin la Stuttgart. Printr-o tragică ironie a destinului, aceasta fusese fondată chiar de Goebbels în 1943. Paul Celan ştia acest lucru. Totuşi, citeşte din ciclul de poeme Lichtzwang. Ulterior, deplînge faptul că poemele sale au fost trecute cu vederea sau chiar neînţelese. La cîteva zile după prezenţa sa la Stuttgart, îl întîlneşte din nou pe Heidegger. Cutremurat, filozoful confirmă suferinţa incurabilă a poetului... Trei săptămîni mai tîrziu, Paul Celan îşi caută moartea în apele Senei. În calendarul său, pe data de 19 aprilie 1970 stătea înscris mesajul: "Départ. Paul". Iar pe masa de lucru, a rămas deschis volumul cuprinzînd biografia lui Hölderlin. La pagina 464, Celan subliniase următorul pasaj: "Uneori geniul se întunecă şi se cufundă în fîntîna amară a sufletului său". Constatarea o făcea, tot într-o scrisoare, Clemens Brentano.
După moartea lui Celan, Gisèle este sfătuită de familia ei să încheie în sfîrşit "o căsătorie potrivită". Pretendenţii nu lipseau. Dar Eric mărturiseşte că mamei sale nici prin gînd nu i-a trecut aşa ceva, purtînd pînă la sfîrşitul existenţei verigheta care-i mai lega viaţa de destinul marelui poet.



Deutsche Welle Köln, aprilie 2001
P.S.: Independent de prezenţa Germaniei la Salonul de carte de la Paris, se cuvine semnalaltă şi o premieră absolută: opera Celan, spectacol prezentat de teatrul muzical Semperoper din Dresda. Libretul acestei ciudate creaţii muzicale este semnat de regizorul Peter Müssbach. Realizatorul spectacolului - compus din 36 de scene şi 7 acte - este Peter Ruzickas... Ambii sunt atraşi de corelaţiile posibile între episoadele de viaţă, textul poetic şi stările de spirit generate de lectura unor poeme. Prin-tr-un demers asociativ, într-o atemporalitate rezultată din întrepătrunderea permanentă a secvenţelor copilăriei, tinereţii şi maturităţii poetului, din schimbarea de décor - Paris, Bucovina, Bucureşti - Ruzickas şi Müssbach alternează şi codurile de expresie scenică. Partitura muzicală, secvenţele vocale, proiecţiile de imagini filmice pe un mare ecran, stîrnesc în memoria culturală a spectatorilor, impresii asemănătoare cu cele lăsate de creaţia u-nui Gustav Mahler. Să se datoreze oare acest paralelism simplului fapt că Mahler şi Celan proveneau dintr-un spaţiu comun, din nefericire dispărut, al culturii europene? (R.B.)
http://www.google.co.il/url?q=http://www.romlit.ro/paul_celan_n_primvara_literar_franco-