Caragiale[V=]

Rezumarea primului mesaj :

ION  LUCA  CARAGIALE-
17]Asta e conditia fiintei: viata, nu durata vietii. 
16]Omul este un suveran glorios de coroana lui care este gândirea, şi tot atât de sceptrul lui care este expresia.
15]Voieşti să cunoşti lucrurile? Priveşte-le de aproape! Vrei să-ţi placă? Priveşte-le de departe!
14]Părerile sunt libere, dar nu obligatorii.
13]Norocul e prea putin si lumea prea multa.
12]Prostii mor, dar prostia ramane.
11]Nu-l poţi clinti pe ţăranul român din lenea bisericoasă.
10]Talentul este puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea pe care o au toţi.
9]Un om nu trebuie să încerce decât ceea ce poate.
8]Dacă vrei să cunoşti lucrurile, priveşte-le de aproape. Dacă vrei să-ţi placă, priveşte-le de departe.
7]O mare durere sa iubesti, o mare nenorocire sa scapi de aceasta durere.
6]Trăiască, frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atîtor încercări de pierzare!
5]Mai bine sa ma criticati inteligent decit sa ma laudati prosteste.
4]Nimic mai greu decit sa cirmuiesti prostii. Ei au un instinct de impotrivire organica. Toata viata n-am putut sa sufar prostia. Zau, am dureri fizice.
3]Luati o jumatate de afirmare a unui ziar opozant si amestecati-o bine cu jumatate de dezmintire a unuia guvernamental – iata o reteta adeseori buna pentru a afla adevarul.
2]Ce limba mai e si germana asta, in care Luna e de genul masculin, iar Soarele de genul feminin?
1]Un om celebru e unu' care incepe sa traiasca dupa ce a murit.
=====
Mateiu
Costache

Caragiale, cel mai cenzurat dramaturg pana in ‘89
Veronica Gherasim
Nenea Iancu a cunoscut faima. Dar asta nu l-a impiedicat sa cunoasca si cenzura, multe dintre spectacolele care s-au realizat pe baza textelor lui, cum ar fi “De-ale Carnavalului” sau “O scrisoare pierduta”, fiind cenzurate. Cenzura a existat, exista si va mai exista. Exista cenzura in teatru, in presa, in institutiile de invatamant, in familie s.a.m.d. Iata ca cenzura in teatru face obiectul unui studiu de cercetare coordonat de Liviu Malita, decanul Facultatii de Teatru si Televiziune din Cluj.

Caragiale, in 3.000 de ipostazeUn colectionar a reunit mii de caricaturi cu Caragiale, realizate de 1.500 de artisti plastici straini, pe o pagina de internet.

CRONICA LITERARA de Gabriel Dimisianu - Tudor Vianu despre I.L. Caragiale

CARAGIALE ÎN VIETNAM
esi pierd mult prin traducere, dramaturgia si proza lui Caragiale sînt gustate în spatii psihoculturale foarte îndepărtate si, fireste, foarte diferite de al nostru, ori de cel european. Încît, dacă cineva se mai îndoieste de universalitatea si de actualitatea perpetuă a operei marelui clasic român, ar trebui să vadă, precum semnatarul acestor rînduri, O noapte furtunoasă, jucată la Teatrul Central din Hanoi.
Din păcate, în zilele în care m-am aflat în Vietnam, nu am văzut spectacolul „pe viu”, întrucît nu era programat, dar gazdele mele din conducerea Uniunii Scriitorilor din Vietnam mi-au oferit posibilitatea de a viziona o înregistrare cu reprezentatia realizată aici de septuagenarul regizor Dinh Quang, profesor la Institutul de Teatru, cu studii de specialitate în Germania (unde si-a trecut doctoratul cu o teză despre dramaturgia lui Brecht), fost ministru al Culturii în guvernul vietnamez.
O noapte furtunoasă era cea mai recentă montare din dramaturgia lui Caragiale în Vietnam. Din documentele pe care le-am consultat, din colectiile cîtorva reviste culturale importante aflate la Uniunea Scriitorilor, am constatat cu satisfactie că aici s-au mai jucat – cu un succes deosebit – O scrisoare pierdută, Conu’ Leonida fată cu reactiunea, în proiect aflîndu-se si D’ale Carnavalului. De altfel, teatrul marelui scriitor român a fost tradus aici în întregime încă în anii ’60, volumul apărut la Editura pentru literatură universală din Hanoi fiind tipărit recent într-o nouă editie.
S-o vezi pe Zita si pe Veta întrupate în două frumoase actrite vietnameze, costumate europeneste este o experientă (de spectator român) deosebită. În rolurile masculine, îndeosebi ale lui Rică Venturiano, Jupîn Dumitrache si Spiridon, interpretii frapează prin măiestria cu care evită căderea în latura bufă, însă fără a stirbi comicul situatiilor. Sigur, limba în care sînt rostite celebrele replici, mai putin cele cîteva frantuzisme (în Vietnam franceza fiind o limbă familiară intelectualilor, dar nu numai lor), sună destul de straniu pentru noi. Celebrele replici de doar cîteva cuvinte în româneste devin perifraze. Dar regia, scenografia, costumele, interpretarea actoricească, toate compun, sau măcar sugerează, cu o finete specific asiatică, un univers recognoscibil, european, românesc. Publicul reactionează si aplaudă aproape la fiecare episod.
În ultimii ani, lui Caragiale i s-a tradus în Vietnam nu doar teatrul, ci si o parte din proză. Am descoperit cu emotie, la Hanoi, într-o importantă revistă consacrată literaturii universale, editată de Uniunea Scriitorilor, texte ale lui Nenea Iancu si ale altor scriitori români, clasici si contemporani: Eminescu, Bacovia, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Eugen Barbu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Eugen Uricaru, Ioan Grosan si însiruirea ar mai putea continua, alături de Maupassant, A. Adamov, Eugen Ionescu, Anna Ahmatova etc. Chiar în timpul sederii noastre la Hanoi (o delegatie a Uniunii Scriitorilor), prestigioasa revistă literară „Literatură si artă”, care apare fără întrerupere de sapte decenii, a publicat un eseu semnat de cunoscutul traducător de literatură română în vietnameză Pham Viet Dao (a tălmăcit, între altele, poemele lui Mihai Eminescu si romanul Satra al lui Zaharia Stancu, sub titlul Dragoste sălbatică (2002), eseu dedicat lui Ion Luca Caragiale. Referindu-se la „Anul Caragiale” (2002), eseistul îl situa în seria sărbătoritilor din 2000 si 2001 – Eminescu si Brîncusi – o „tripletă de aur” – scrie el – a culturii si spiritualitătii românesti si europene. Pham Viet Dao este si poet. El si-a făcut studiile la Iasi, unde a absolvit Facultatea de Filologie, sectia Limba si literatura română a Universitătii „Al.I. Cuza”, în anul 1975.
http://convorbiri-literare.dntis.ro/COROIUdec3.html

De la Aristofan la Caragiale

Adrian Mihalache

La Nauplia, fosta capitala a Greciei, s-au desfasurat lucrarile colocviului international „Europa rasului. De la Aristofan la Caragiale“. A fost a saptea reuniune organizata de revista „LaAtelier du roman“, al carei redactor-sef, scriitorul francez de origine greaca Lakis Proguidis, nu uita ca „batrana“ Europa a avut mereu, in istorie, „imensul avantaj ca, din cand in cand, cate unul dintre popoarele ei a luminat-o cu rasul sau specific“.
Faptul ca numele lui Caragiale apare in context ca un reper pe harta europeana a rasului se datoreaza stransei colaborari dintre revista „LaAtelier du roman“ si „Lettre Internationale“, versiunea romana, al carei redactor-sef, B. Elvin, nu pregeta sa dea stralucire si iradiere internationala valorilor culturale romanesti. Influentei sale i se datoreaza si invitarea la colocviu, printre figuri literare de prim-plan, a doi participanti romani: Mircea Martin si Adrian Mihalache.
Deschiderea a adus la scena deschisa o vedeta, dramaturgul Fernando Arrabal. Cu verva teatrala, Arrabal a jucat in fata noastra o „piesa intr-un act“ de Arrabal, in care a demontat cu spirit cliseul „ciungul de la Lepanto“, lipit pe figura lui Cervantes. Benoit Duteurtre, muzicolog fin si romancier de succes, s-a intrebat de ce comicul trebuie mereu sa se justifice in fata seriozitatii. Sursa comicului, dupa acest umorist, este frecusul dintre lumea veche, care se apara, si cea noua, care se afirma. Angel Wagenstein, romancier si cineast bulgar, cu audienta in spatiul francofon, a incercat sa faca o distinctie intre umorul evreiesc si cel „rosu“, practicat in tarile supuse dictaturii comuniste. Dominique Noguez n-a rezistat tentatiei de a face putina teorie. Teza lui a fost ca rasul conduce la propria sa autonegatie, iar negatia rasului este umorul. Romancierul Takis Theodoropoulos a teoretizat si el, vorbind despre ras. Pornind de la mentiunea ca, in Odiseea, Ulise nu rade niciodata, el a afirmat ca doar zeii sunt cei care rad de ispravile muritorilor, iar autorul, el insusi un fel de zeu, isi rade doar de cei pe care-i detesta. Ion Mihaileanu a uimit, a incitat si chiar a starnit controverse, compunandu-si interventia ca scrisoare deschisa adresata lui Cehov, urmata de raspunsul acestuia, venit din lumea cealalta. Denis Wetterwald l-a pus in scena pe publicistul, astazi aproape uitat, Alexandre Vialatte. Recitindu-i, dar si recitandu-i cronicile, Wetterwald face ca umorul sa tasneasca violent. Petr Král, scriitor francez de origine ceha, a vorbit despre soldatul Švejk. A te pune, formal, de partea raului, pentru a suferi mai putin din cauza lui este strategia lui Švejk, pe care nu putini din cei aflati in partea nefericita a Europei au adoptat-o.
Marele animator al reuniunii, Lakis Proguidis, a trecut in revista, cu stralucire, ipostazele romanesti, dar si pe cele romanesti, ale rasului: cel regenerator, specific anticilor, cel sceptic, al Bibliei, cel existential, al lui Rabelais, si cel ironic la adresa progresului, al lui Caragiale. Colocviul s-a terminat cu sentimentul reconfortant ca Europa stie inca sa rada, chiar de ea insasi, iar acest lucru ii garanteaza depasirea oricarei crize identitare.

http://www.cuvantul.ro/articol/?artID=1

Biografie
Marele poet Cosbuc povesteste cum Caragiale voia sa scrie o piesa patriotica in jurul mortii Didonei.
In vara cealalta, cea din urma a intalnirii noastre, faceam amandoi planul, prin colonadele din Carlsbad, sa ne intalnim in Dresda in vara asta, - care a fost sa fie cea din urma a vietii lui, ca sa suparam pe un prieten al nostru din capitala Saxoniei cu primirea in gazda pe vr'o doua, trei zile. Era prin Mai si el venise prin orasul apelor fierbinti nu de dragul acestor ape, pe care nu voia nici macar sa le guste, ci numai ca sa se plimbe.
Pentru ca sosise in Carlsbad mai devreme ca de altadata medicul nostru roman, dr. Vaida-Voevod, deputatul Ardelenilor in parlamentul din Budapesta, si lui Caragiale foarte mult ii placea, in anii din urma, sa se ocupe cu treburile politice ale Romanilor din Ungaria si, mai ales, sa pue la cale cu doctorul Vaida, mai in gluma mai cu dinadinsul, soarta tronului habsburgic. Dar venise si pentru c'a fost auzit, nu stiu de unde, ca sunt si eu prin Carlsbad. Asa am inteles in cele dintai ceasuri ale revederii, ca ar fi venit anume ca sa-mi arate un manuscris si sa-i dau o informatiune, o foarte curioasa informatiune : anume daca pot sa-i spun care poet latin, afara de Virgiliu, a mai scris ceva despre relatiunile lui Eneas cu Dido si despre moartea tragica a acestei regine semite. Mi s-a parut tot lucrul o gluma de-ale lui, dar, spre destula mea uimire, mi-a scos din geanta un manuscris, de vr'o optsprezece pagini - si, cat am putut frunzari prin el, prin amurgul serii, intr-o odae a otelului Kroh, unde-si stabili si nenea Iancu resedinta, am vazut ca, intr-adevar, avea ceva de lucru cu Dido. Patru pagini erau scrise fara nici o corectura ; celelalte erau toate o neispravita de-a valma de corecturi ingramadite in cate doua si trei caturi.

Manuscrisul era in versuri si versurile de diferite lungimi. Avea, pe semne, sa fie o feerie, sau o melodrama scurta, sau stiu si eu ce. Atata stiu ca actiunea se concentra intreaga pe langa arderea pe rug a reginei. Ce voia sa faca, la urma urmei, cu moartea Didonei, nu stiu ; poate vreunul dintre directorii teatrelor noastre sa stie ceva, sau sa stie cei ce conduc Societatea pentru crearea unui fond de teatru roman in Ungaria. Mie nu mi-a spus altceva decat atata ca la nedumerirea mea, ce-ar putea el scoate dintr-un fapt atat de divers de nevoile noastre romanesti, mi-a raspuns apasat :
-Vreau s-o fac patriotica, Ghita, vreau s-o fac patriotica !
Si, vazandu-mi sporita mirarea cum ar putea face patriotism romanesc imprejurul mortii unei regine din Cartago, a adaogat :
- Dar Virgil cum a ingramadit atata patriotism pe langa moartea Didonei ?
}i-a repetat de vr'o cateva ori, cu mare respect, versul lui Virgil din cartea a patra : "Exoriare aliquis nostris ex ossibus ultor". }i mi s-a parut ca ar fi avut de gand sa faca, intr-adevar, ceva patriotic, judecand dupa versurile din Virgil, pe care le-a scos din portmoneu si le-a intins pe masa, in trei exemplare pe trei foi, rupte din carti - pe una textul original al lui Virgil, pe alta tradus frantuzeste si pe-a treia foae versurile asa cum le-am tradus eu. Acele cumplite versuri (584 - 630) pline de-o nepotolita furie si de-o clocotitoare ura, si din inceput pana in sfarsit numai durere si blestem. Fireste, e vorba intr-aceste versuri de "roiurile Asiei" si, daca avea de gand Caragiale sa publice ceea ce voia sa scrie, dupa cum imi spunea, in "Romanul" din Arad, e de crezut ca lucrarea aceasta o facea anumit pentru Romanii de peste Carpati, pentru ca repeta mereu acele versuri. Dar poate sa fi fost si altceva. Pentru ca dintai banuisem, si nu mi-am pierdut nici la urma banuiala, ca versurile au un caracter cu totul subiectiv, pe care cauta sa-l invalueasca cu o manta straina. Dar eu am putin contact cu lumea si nu stiu multe fete ale ei. Acum, manuscrisul i se va gasi si se va vedea ce intentiuni a avut. Poate ca as fi stiut si eu de-atunci, dar vorba de-acel manuscris ne-a fost foarte scurta, nici trei minute in odaia otelului, caci am iesit din otel vorbind despre altele, si-apoi, trei zile cat a stat prin Carlsbad, nu ne-am mai gasit vremea si ocaziunea sa mai vorbim de Dido, din cauza intalnirii cu alti si cu alti oameni si din cauza soartii tronului habsburgic pe care il puneam la cale amandoi cu foarte mult de el iubitul dr.Vaida.
Am fi putut vorbi in pace despre acel manuscris in vara asta, cand aveam sa ne intalnim in Dresda. Sa ne intalnim ! Doamne, si pe vremea aceea, eu, din cauze neprevazute, eram pe marea Tyrhenica si bietul Caragiale era mort.

N.Obs. Materialele din aceasta rubrica sunt pregatite de Adrian Butoi
http://www.cimec.ro/Teatre/Caragiale_pag/CaragialeBiografie.htm

A mintiri despre Caragiale
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=3128

Caragiale l-a acuzat de plagiat pe Emile Zola
Titlul de mai sus pare incredibil. Ce sa fi avut Nenea Iancu, al noastru, el insusi acuzat de plagiat de catre mizerabilul Caion, cu marele scriitor francez, teoreticianul naturalismului? Si totusi faptele o confirma. Dar pentru a da de firul lor, vom incepe printr-un popas la Mogosoaia, in parcul Palatului ridicat de Constantin Brancoveanu pentru fiul sau Stefan, dar si folosit ca resedinta de vara a Domnitorului. Aici, printre copacii vigurosi se gaseste cavoul familiei Principelui Nicolae Bibescu Martirul decapitat, impreuna cu fiii si ginerele sau, la Edicule (sapte turnuri), este ingropat in alta parte, si anume in biserica Sf. Gheorghe Nou, sub o candela daruita bisericii de catre sotia lui Voda Constantin, Maria.
Pe fatada cavoului de la Mogosoaia, in parte din stanga a intrarii, se afla o placa de marmora, care are forma unei carti deschise. Cartea este asezata pe incurcisarea dintre o spada si o pana de scriitor, amintind cele doua preocupari principale ale celui care isi dormea acolo somnul vesnic, alaturi de alti membrii ai familiei. Din literele destul de sterse ale cartii aflam mai mult despre faptele de arme ale printului Geoges Bibescu, decat despre activitate lui literara. Astfel, fiul lui Gheorghe Bibescu, domnitor al Tarii Romanesti intre anii 1843 -1848, a urmat liceul in Franta, dupa care a fost inscris la prestigioasa Scoala militara de la Saint Cyr si apoi a devenit ofiter in armata franceza. Cu acest prilej participa la campania din Mexic. Cum de a ajuns acolo?
Napoleon al III-lea, dupa o lunga perioada de succese militare si politice, timp in care s-a dovedit un bun prieten al romanilor, (meritand pe deplin bustul ce i s-a ridicat nu demult in Bucuresti), dupa ce cu ajutorul lui Haussmann, prefect al Parisului, a eliminat cocioabele si ulitele care uratesc capitala Frantei, si a taiat marile bulevarde; dupa ce l-a sprijinit pe Ferdinand de Lesseps, in crearea Canalului de Sued; imparatul s-a aventurat in razboiul din Mexic. Campania a fost declansata de Napoleon pentru a-l impaca pe imparatul Austriei, Franz Iosef, caruia ii rapise Lombardia si Savoia, odata cu dobandirera independentei Italiei, Napoleon III fiind de partea celor care luptau pentru inlaturarea jugului austriac. Armata franceza obtinuse, cu acest prilej, o victorie rasunatoare in batalia de la Magenta din 1859. In scopul impacarii, Napoleon se gandise sa-i acorde titlul de imparat al Mexicului, lui Maximilian, fratele lui Franz Iosef, pe care acesta il tinea pe langa tronul sau fara vreo functie improtanta.
Campania se termina in mod dezastruos. Benito Juarez izbutise sa-i adune pe mexicani in jurul sau si sa-i infranga pe invadatorii franco-spanioli. Maximilian este prins si impuscat, iar sotia lui innebuneste. In cursul razboiului insa printul Bibescu se dovedeste un ostean viteaz, fiind dat de mai multe ori pe ordinul de zi al armatei. Acestea s-au intamplat dupa atacul de la Cumbres, batalia de la Pueblo si sarja de la Teocaltice. E adevarat ca nu era prea nobila cauza pentru care lupta, dar fiind ofiter al armatei franceze intelegea sa-si faca datoria pe deplin. El izbuteste sa realizeze de asemenea si o retragere, fara pierderi, a trupelor. Ispravile sale le povesteste cu real talent atat intr-o carte despre Mexic, cat si in volumul “Retragerea celor 5.000”, ambele scrise in limba franceza. Cariera lui militara isi urmeaza cursul, caci alaturi de unul din fratii sai, si el absolvent al scolii de la Saint Cyr, participa la razboiul din Algeria, pentru ca, in 1870, prin nesabuinta lui Napoleon III de a declara razboi Germaniei, sa ajunga pe front la Sedan, unde Bismark sfarama armata franceza. Dar si in prizonierat, la Koblenz, printul isi incurajeaza camarazii de arme, ii organizeaza si chiar obtine eliberarea unora dintre ei. Toate acestea au constituit subiecte de memorialistica, mult apreciate, si au dus la decorarea lui cu legiunea de onoare intai cu gradul de cavaler, apoi cu cel de ofiter.
Dar nici viata sentimentala a lui George Bibescu nu a fost lipsita de aventuri. Tanar ofiter fiind, foarte chipes la infatisare, el se indragosteste de frumoasa Valentine, nascuta contesa de Caraman - Chimay. Acest sentiment este impartasit de juna femeie. Din pacate insa ea era maritata cu contele de Bauffremont si mama a doi copii. Contele mai era si general si condusese nefericita sarja de cavalerie in batalia de la Sedam. Legatura dintre Bibescu si Valentine, devenita publica, determina un mare scandal si chiar un duel intre general si print, in urma caruia amantul este trimis la inchisoarea de la Conciergerie. Acesta insa nu-l va impiedica sa scrie despre faimoasa infruntare si chiar sa publice un scurt tratat cu instructiuni de reguli pentru desfasurarea unui duel.
Neintelegerile dintre Valentine si sotul ei nu erau de data recenta. Ea doreste sa divorteze de brutalul conte si sa se marite cu Bibescu. Numai ca in Franta catolica divortul nu era ingaduit. Atunci, ajutata de printul roman, contesa trece in Germania, obtine naturalizarea si totodata divortul. Acum se poate marita linistita cu alesul inimii ei. Numai ca Parisul, atat de ingaduitor cu adulterul, era impotriva divortului. Marile saloane aristocratice refuza s-o mai primeasca. Chiar sora ei, nevasta unuia dintre cei mai bogati oameni din Franta, nu-si mai lasa ruda cea mai apropiata sa-i calce pragul. Mult mai tarziu, Martha Bibescu va intermedia impacarea dintre soacra ei si prospera sora a acesteia.
Intre timp printul Georges Bibescu isi continua cu succes cariera literara si este chiar ales membru al Institului Frantei care reuneste 5 Academii.
Iar acum ajungem, in asfarsit, la acuzatia facuta de Caragiale la adresa lui Emile Zola.
Citez din marele nostru dramaturg:
“O campanie intreaga s-a ridicat contra lui Zola dupa publicarea romanului sau La Debacle (Deruta) (...) era o carte ce a doua zi chiar trebuia sa cada in mana a mii de ofiteri si soldati, la cari balivernele militare (...) nu puteau trece neluate-n seama. In adevar, incep rectificarile. Zola, nestiind el insusi cat de grave erau greselile lui, nu se astampara si arunca prin ziarul “Figaro” o sfidare. Persoanele cari au asistat, ca militari sau civili, la tragedia e la Sedan si cari au citit La Debacle, poftesc oare sa spuna daca au gasit vreo inexactitate sau vreo greseala de amanunt in acest roman?
(...) Cu ocazia aceasta insa cativa ce cautau cu de-amanuntul in “La debacle” (...) dau peste un plagiat in toata regula. Ofiterii descopera ca naturalistul, atat de amator de documente, luase o eminenta opera personala a unui camarad al lor, printul Georges Bibescu, (...) “Belfort, Reims, Sedan, Campagne de 1870”, drept un document impersonal, o calda lucrare originala, drept un rece raport anonim, si, astfel, se crezuse in dreptul sau a o forfeca pagina cu pagina si a o turna ca aparat documentar in romanul sau.
Daca Zola s-ar fi marginit a intrebuinta opera printului Bibescu numai ca un izvor de date sigure asupra miscarii corpului de armata 7 se-ntelege ca nimeni n-ar fi avut ceva de spus; cu toate ca si atunci onestitatea literara ar fi reclamat o declarare cat de trecatoare, o notita macar, in care sa se faca onoare pretioselor date (...). Desi Zola nu a avut un proces in fata justitiei, cum prea usor putea sa-l aiba daca in locul printului Bibescu era un autor mai putin cavaler si mai interesat (...).
In fata scandalului, intr-un lung articol, Zola recunoaste: “... unul dintre adjutantii generalului Douay, printul Bibescu, a scris asupra miscarii corpului 7, o opera de extrema insemnatate, de care m-am servit mult.
Mi s-a imputat cu asprime ca am furat din aceasta carte: este adevarat”.
http://www.cronicaromana.ro/caragiale-l-a-acuzat-de-plagiat-pe-emile-zola.html

IN MEMORIAM - I.L.CARAGIALE
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=2482

DOMNIA LUI CARAGIALE
Mai ieri, alaltaieri, a fost ziua de nastere a lui Caragiale. Evenimentul a trecut aproape neobservat, trecut cu vederea chiar si de presa noastra literara, care pare a avea alte prioritati ale... actualitatii.

Cu toate acestea, I. L. Caragiale e mai prezent in viata noastra decat ne-am putea imagina multi dintre noi. Nu neaparat pentru ca el ne priveste cu un suras stins de pe bancnota noastra de 100 de lei noi care, vai, nu se afla in multe «exemplare» in portmoneele multor romani. Ale celor mai multi!

Caragiale este invocat cotidian mai mult ca oricand, chiar si de cei care au o foarte vaga idee despre opera sa. Auzi adesea spunandu-se, "De-ar trai Caragiale, ce-ar mai putea scrie!" Se pare ca tram in "Caragialia", asa cum a numit un critic spatiul operei lui Caragiale. Doar acolo se poate intampla orice, de la impunerea cate-unui "Gagamita Dandanache" de la "centru", ca e deputat, ca e senator, ca e cine stie ce "mare scula de bascula", venit sa faca pe-a nebunul in provincie, trimis tot de la "centru", in control sau sa faca ordine in "dezordinea" coruptiei.

Alteori se exclama in fata unei situatii de-un "ridicol sublim": "E ca-n Caragiale!". Cel mai adesea, Caragiale e invocat in zona politicului, unde se petrec cele mai inimaginabile situatii... caragialesti. De la discursuri baloase, mincinoase, la impleticiri de limba romana, ca nici dracul nu gaseste intelesuri, la eforturile vangheliste de conjugare a unui verb "existential": a fi.

Sa nu mai vorbim de combinatiile amoroase din «lumea celor... care nu cuvanta», prin cine stie ce birouri de contopisti ! Dar care stiu sa invarta banii incat sa nu mai aiba timp sa-i numere, de multi ce sunt.

Daca vorbim de «matusi» care lasa mosteniri, de «penali» care stau la taifas cu cei «din capul trebii», sau la dialogul surzilor din zona sanatatii, nu putem sa nu fim de acord cu ce-i care-l regreta pe Caragiale.

Din pacate, toate situatiile «ca-n Caragiale» ne amuza, ca romani suntem neintrecuti la «rasu'-plansu'», dar nu-si gasesc solutii de rezolvare. Astfel ca dosarul care l-ar fi putut inspira pe Caragiale tot creste.

Apare insa o alta intrebare: unde sunt dramaturgii nostri de astazi, ei nu se pot pune, daca nu in slujba lui Caragiale, macar in slujba literaturii contemporane. Ei despre ce scriu? Care sunt subiectele lor? De unde isi «racoleaza» personajele?

O, de-ar trai astazi Caragiale!
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=20282

ION  LUCA  CARAGIALE-
17]Asta e conditia fiintei: viata, nu durata vietii. 
16]Omul este un suveran glorios de coroana lui care este gândirea, şi tot atât de sceptrul lui care este expresia.
15]Voieşti să cunoşti lucrurile? Priveşte-le de aproape! Vrei să-ţi placă? Priveşte-le de departe!
14]Părerile sunt libere, dar nu obligatorii.
13]Norocul e prea putin si lumea prea multa.
12]Prostii mor, dar prostia ramane.
11]Nu-l poţi clinti pe ţăranul român din lenea bisericoasă.
10]Talentul este puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea pe care o au toţi.
9]Un om nu trebuie să încerce decât ceea ce poate.
8]Dacă vrei să cunoşti lucrurile, priveşte-le de aproape. Dacă vrei să-ţi placă, priveşte-le de departe.
7]O mare durere sa iubesti, o mare nenorocire sa scapi de aceasta durere.
6]Trăiască, frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atîtor încercări de pierzare!
5]Mai bine sa ma criticati inteligent decit sa ma laudati prosteste.
4]Nimic mai greu decit sa cirmuiesti prostii. Ei au un instinct de impotrivire organica. Toata viata n-am putut sa sufar prostia. Zau, am dureri fizice.
3]Luati o jumatate de afirmare a unui ziar opozant si amestecati-o bine cu jumatate de dezmintire a unuia guvernamental – iata o reteta adeseori buna pentru a afla adevarul.
2]Ce limba mai e si germana asta, in care Luna e de genul masculin, iar Soarele de genul feminin?
1]Un om celebru e unu' care incepe sa traiasca dupa ce a murit.
=====
Mateiu
Costache