Caragiale[V=]

Rezumarea primului mesaj :

ION  LUCA  CARAGIALE-
17]Asta e conditia fiintei: viata, nu durata vietii. 
16]Omul este un suveran glorios de coroana lui care este gândirea, şi tot atât de sceptrul lui care este expresia.
15]Voieşti să cunoşti lucrurile? Priveşte-le de aproape! Vrei să-ţi placă? Priveşte-le de departe!
14]Părerile sunt libere, dar nu obligatorii.
13]Norocul e prea putin si lumea prea multa.
12]Prostii mor, dar prostia ramane.
11]Nu-l poţi clinti pe ţăranul român din lenea bisericoasă.
10]Talentul este puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea pe care o au toţi.
9]Un om nu trebuie să încerce decât ceea ce poate.
8]Dacă vrei să cunoşti lucrurile, priveşte-le de aproape. Dacă vrei să-ţi placă, priveşte-le de departe.
7]O mare durere sa iubesti, o mare nenorocire sa scapi de aceasta durere.
6]Trăiască, frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atîtor încercări de pierzare!
5]Mai bine sa ma criticati inteligent decit sa ma laudati prosteste.
4]Nimic mai greu decit sa cirmuiesti prostii. Ei au un instinct de impotrivire organica. Toata viata n-am putut sa sufar prostia. Zau, am dureri fizice.
3]Luati o jumatate de afirmare a unui ziar opozant si amestecati-o bine cu jumatate de dezmintire a unuia guvernamental – iata o reteta adeseori buna pentru a afla adevarul.
2]Ce limba mai e si germana asta, in care Luna e de genul masculin, iar Soarele de genul feminin?
1]Un om celebru e unu' care incepe sa traiasca dupa ce a murit.
=====
Mateiu
Costache

În colecţia de toamnă-iarnă, la teatru se poartă Caragiale

Cum era gazetarul Caragiale

Caragiale despre Bucureștii lui

Andreea RĂSUCEANU - Un alt Caragiale

Ca volumele Ioanei Pârvulescu să devină încă de la apariţie bestselleruri a devenit un lucru obişnuit. Uimirea intervine cînd şi volume poate mai puţin interesante pentru publicul larg se epuizează la standurile unui tîrg de carte, într-o perioadă post-criză în care lumea încă ezită îndelung în faţa rafturilor înainte de a face o achiziţie. Ce anume face aşa încît cărţile Ioanei Pârvulescu să devină imediat bestselleruri, chiar cînd acestea tind să stîrnească mai degrabă interesul specialiştilor sau pe al celor din branşa literară, rămîne o întrebare. E poate vorba despre fascinaţia exercitată de acribia cu care autoarea întreprinde îndelungi şi atente sondări ale arhivelor, pe care le valorifică apoi cu subtilitate, sau despre o anumită caracteristică a scriiturii sale, atrăgătoare datorită francheţii, o calitate a frazei de a-ţi inocula senzaţia că autoarea ţi se adresează direct, făcîndu-te părtaş la descoperirile ei. Aşa încît, pînă la sfîrşitul cărţii e ca şi cum i-ai sta alături în mijlocul paginilor îngălbenite de ziar, răsfoind, descoperind, retrăind palpitul vieţii din veacuri trecute.
În cazul nostru, veacul al XIX-lea, de care autoarea s-a mai ocupat în trecut. De data aceasta, revine la pasiunea mai veche pentru Caragiale, concretizată într-un volum, În Ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale (Humanitas, 2007), într-un eseu îmbogăţit cu aproape două sute cincizeci de imagini, constînd în fotografii, fragmente de articole, caricaturi ce oferă un suport vizual pe care cititorul va simţi cu siguranţă nevoia să-l reia la finalul cărţii, în tihnă, pentru simpla plăcere a lecturii savuroaselor mostre de presă politică, socială, mondenă de la sfîrşitul veacului al XIX-lea. Eseul debutează cu consemnarea unei întîlniri misterioase între un student medicinist, sosit la Viena să studieze, şi I.L. Caragiale, cu prilejul unei reuniuni literare din cadrul Societăţii „România Jună“, enigmă a cărei rezolvare nu o vom divulga, menţionînd doar că aceasta trebuie căutată în rîndul acelor coincidenţe deloc întîmplătoare care leagă biografiile oamenilor. Cele două întrebări de la care eseul porneşte vizează, de fapt, două probleme asupra cărora critica s-a oprit în numeroase rînduri – rezistenţa în timp a operei lui I.L. Caragiale şi viaţa în epoca în care a trăit, ţinînd, prima, de o curiozitate a istoricului literar, cea de-a doua, de una pur omenească (două constante, de fapt, ale întregului studiu, în care autoarea pendulează, ca de obicei, cu precizie şi vădită plăcere, între rolul cercetătorului literar şi cel al prozatorului).

De la receptarea negativă a lui Caragiale în epocă (al cărei scurt istoric autoarea îl realizează, accentuînd pe afirmaţiile lui Lovinescu) la modul cum este autorul Momentelor perceput astăzi, Ioana Pârvulescu îşi conduce cititorul prin lumea veacului al XIX-lea, aşa cum se naşte aceasta la intersecţia dintre două imagini ale sale: una provenind din scrisori şi jurnale intime („o lume deloc lipsită de greutăţi şi defecte, dar în curs de aşezare şi orientată, ca întreg secolul, spre progres, spre armonie“), alta din schiţele şi piesele lui Caragiale (care „ne arată o societate sucită şi total ridicolă, plină numai de semidocţi, de corupţi, de proşti“). Care din aceste două oglinzi reflectă realitatea şi ce înseamnă de fapt sintagma „lumea lui Caragiale“, creatoare de confuzii, căci vizează cînd opera acestuia, cînd lumea contemporană lui – sînt întrebări cărora autoarea le va răspunde sondînd lumea presei din secolul al XIX-lea şi extrăgînd exemple ce îi vor ilustra ipoteza, cum că opera lui Caragiale se află într-o relaţie de interdependenţă cu presa vremii, cu beneficii pentru ambele părţi: pe de o parte, autorul preia în schiţele şi piesele sale (pe care, uneori, le publică... în ziar) subiecte şi teme de ziar, pe de alta, presa scapă de anonimatul inevitabil al speciilor efemere: „Fără gazetele epocii, cel la care ne gîndim cînd spunem Caragiale, adică autorul comic, n-ar fi existat. Iar fără Caragiale, presa de sfîrşit de secol 19 şi început de secol 20 ar fi doar document istoric“.

Caragiale „faţă cu Caragiale“



Capitolul „Ocolul lumii cu viteza gazetei“ conţine un excurs în presa vremii menit să arate dinamica acesteia, rolul pe care-l deţine în epocă (rol ce-i revine astăzi Internetului şi mijloacelor sale de comunicare rapidă), de a-l conecta pe individ la ceea se petrece în întreaga lume (începînd cu dramele ce se petrec într-o mahala bucureşteană oarecare şi încheind cu edictul împăratului Chinei privind reforma examenelor sau evenimentele politice din Afganistan), dar şi activitatea de gazetar a lui Caragiale (de reţinut de aici metoda originală prin care acesta, alături de Frédéric Damé – „suspectat“ de autoare a fi constituit unul dintre modelele lui Rică Venturiano –, creează un ziar de front, în timpul Războiului de Independenţă…). Dar adevăratele surprize ale volumului se regăsesc în următoarele două capitole, „În umbra gazetei, Caragiale“ şi „În umbra lui Caragiale, gazeta“. Procesele, carnavalul, discursurile politice, evenimentele naţionale – toate se regăsesc consemnate la gazetă, aşa încît nici nu mai e nevoie de participare directă sau de informare la faţa locului, iar deformării aplicate iniţial de presă Caragiale îi aplică, încă o dată, o alta, care ţine însă de procesul estetic.

O serie de exemple concrete vin în sprijinul ipotezei autoarei cum că temele caragialeşti provin exclusiv din gazete: printre acestea, tema din Bubico, regăsită de autoare într-un episod din Idiotul lui Dostoievski, unde generalul Ivolghin povesteşte, ca şi cînd i s-ar fi întîmplat lui însuşi, o istorie cu un căţel de companie aruncat pe fereastra unui tren, deconspirat fiind fără milă de Nastasia Filippovna, care îi aminteşte sec că o întîmplare similară apăruse cu cîteva zile în urmă în Indépendance Belge (astfel de fapte diverse, care circulau în toată Europa, erau deseori preluate în presa românească, în rubrici gen „Felurimi“ sau „Cronica măruntă“, cum însuşi Caragiale ţinea). Pe de altă parte, arată autoarea, multe amănunte din schiţele şi piesele lui Caragiale şi-au pierdut din relevanţă astăzi sau au un impact mai mic asupra cititorului, pierzîndu-şi caracterul familiar: o confuzie de nume din D’ale carnavalului (Matei, evanghelistul, şi Mattei – contele Cesare Mattei, ironizat de autor pentru metodele sale homeopatice îndoielnice), dar şi „conţina cu cinci fanţi“, „diversele dominouri“, carnavalul fac parte din cotidian pentru contemporanii lui Caragiale, rămînînd astăzi mai greu de sesizat pentru cititori. De asemenea, un detaliu aparent nesemnificativ din D-l Goe… ni se înfăţişează dintr-odată, graţie autoarei, într-o altă lumină: pe panglica celebrei pălării de paie a marinerului se află o inscripţie (dublu) ironică: le Formidable (nume al vasului pierdut de francezi în bătălia de la Trafalgar şi capturat de englezi, apărînd în presa vremii şi încă evocîndu-le oamenilor un eşec). Dar măsura în care receptarea lui Caragiale ar putea fi împiedicată de acest neajuns sau, dimpotrivă, stimulată, căci echivocul unor formule poate contribui cu succes la sporirea caracterului umoristic, rămîne o temă deschisă de discuţie, cu atît mai mult cu cît capacitatea de sugestie a sintagmelor încurajează la mai mult decît simpla lor percepţie contextualizată: „nemuritorul Gambetta“, de pildă, trimite la o ipostază eroică, chiar dacă astăzi cititorului nu îi mai este la fel de la îndemînă numele protagonistului…

Vorbind despre curajul şi originalitatea lui Caragiale, autoarea aminteşte că, spre deosebire de alţi confraţi ai săi, acesta preferă formulele uzate, limbajul cotidian, tocit, banal, îmbrăţişînd „greşeala în toate formele ei [...], clişeul, reclama, limbajul administrativ (cererea, procesul-verbal), limbajul telegrafic, anecdota sau gluma“. Dar Caragiale nu este singurul autor al epocii care îşi descoperă materialul, „ideea“ în presa vremii, necăutînd inspiraţia la kilometri distanţă, ci în imediata apropiere, cum singur o afirmă, sînt şi alţii care o fac, fără să reuşească să transforme însă în literatură de calitate dramoletele preluate din rubricile de ziar – autoarea exemplifică cu o piesă a lui George Ranetti, Romeo şi Julieta la Mizil. Ce anume face diferenţa între cei doi, conchide autoarea, e greu de precizat, nefiind vorba de talent (pe care, de altfel, Ranetti îl are), nici de virtuozitate, ci de „suflul vital“, de capacitatea de a crea personaje autentice, credibile, îndărătul cărora se ghicesc oamenii vii, la fel cum tot oameni vii se ghicesc şi îndărătul poveştilor din gazete: „Formula lui Caragiale, arta lui poetică este ziarul. Opera sa comică este scrisă pe hîrtie de ziar, alcătuieşte o mare gazetă cu toate defectele presei vremii, adunate laolaltă. Aşadar: exista o realitate care era deformată în bună măsură de gazetele epocii. Aceste gazete sînt deformate încă o dată, artistic, de Caragiale. [...] Lumea lui Caragiale este aşadar dublu prelucrată: o primă mistificare o fac ziariştii epocii, pe-a doua o face autorul, cu har şi haz. Îndărătul fiecărui personaj caragialesc stă un gazetar care pîndeşte şi ia notiţe, iar îndărătul fiecărui gazetar stă scriitorul Caragiale“.


Constituindu-se într-un eseu care, dovedind încă o dată capacitatea autoarei de a lansa „întrebări“ fundamentale atît pentru regîndirea, cît şi recuperarea unor episoade ce privesc viaţa literaturii, cartea Ioanei Pârvulescu prilejuieşte întîlnirea cu un alt Caragiale, aşezat în relaţie cu presa vremii, cu lumea epocii sale, cu lumea din operele sale, cu sine însuşi, un Caragiale „faţă cu Caragiale“.

Ioana Pârvulescu
Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale
Cu 248 de reproduceri inedite
Editura Humanitas, 2011, 174 p.

Viaţa sentimentală a boierilor de odinioară, precum Scarlat Bărcănescu, Ionel Isvoranu şi Mateiu Caragiale ori ale lui Mihail Kogălniceanu sau Alexandru Ioan Cuza ar fi putut colora cu succes paginile tabloidelor de astăzi.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/aventurile-boierilor-playboy-dueluri-rapiri-dragoste-desfrauri-o-mie-fe
Craii începutului de secol XX îşi condimentau viaţa cu dansuri şi desfrâuri cu ţigănci şi cinzeacă de trăscău, în zona Cişmigiu. „O tavernă din zona podului Cişmigiu era folosită că locuri de comemorare a orgiilor de către aventurieri nocturni precum Scarlat Bărcănescu, cel care făcea parte din generaţia imediat următoare regimului fanariot şi care cultiva „arta” de a fi golan şi de a cheltui banii părinţilor încă din timpul liceului. Învăţa pe-atunci la Sfântul Sava şi obişnuia că în momentul în care îi cădea o fată cu tronc - iar asta se întâmplă des- să se dueleze pentru ea”, povesteşte istoricul Adrian Majuru.
Provocat la duel
La fel s-a întâmplat şi atunci când consulul austriac Herr von Liehmann, prezent într-o vizită la Bucureşti, a curtat-o pe Elena Caragea, una dintre marile cuceriri ale lui Barcanescu care, pentru a se răzbuna pe nobilul străin că s-a dat la femeia lui a scris un pamflet defăimător la adresa sa, pe care l-a pus în circulaţie în timpul unui bal.


Marile idile se înfiripau la restaurantele de la şosea
După ce i-a căzut şi lui în mână un astfel de bileţel, Liehmann l-a provocat la un duel cu pistoale pe care tânărul crai l-a acceptat fără să clipească. Lupta urma să se dea în Grădina lui Scufa, unul dintre cele mai tradiţionale locuri ale vremii dedicate protipendadei bucureştene.
I-a fost frică să apară
Toată lumea a aşteptat cu sufletul la gură duelul, doar că Bărcănescu, din laşitate, nu s-a mai prezentat.
Cea mai mare ispravă a lui Scarlat Bărcănescu a fost însă s-o răpească pe Elena Caragea în noaptea nunţii ei cu tânărul logofăt Ion Balaceanu şi s-o ducă la Bărcăneşti, un sat de pe lângă Bucureşti.
„Până acolo a mers cu trăsura, timp în care, până la ieşirea din oraş descărca gloanţele unui revolver spre mirele lăsat de izbelişte. O luptă care s-a lăsat fără vărsare de sânge. Ajuns în satul natal, acesta a luat cu forţă un preot şi l-a obligat să-i căsătoreasc”, completează Adrian Majuru.
Ionel Isvoranu se uita sub fustele femeilor
Un alt playboy al începutului de secol a fost şi neînfricatul ofiţer Ionel Isvoranu, cel care avea o bandă ce teroriza Capitala la acea vreme.
Dar şi femeile, asta deşi era căsătorit cu Măria Creţeanu. La fiecare promenadă organizată pe Calea Victoriei, Isvoranu împreună cu prietenii săi obişnuia să le poruncească vânzătorilor de ziare să le ridice fustele doamnelor, chit că acestea erau însoţite la braţ de bărbaţii lor.


Ionel Isvoranu agăţa femei pe Calea Victoriei
„Era preocupat să admire de la mesele de pe trotuarul Căii Mogosoaiei ale cofetăriei Capşa, <> care îşi savurau îngheţată sau prăjitură din echipajele care circulau pe cea mai populată şi populară arteră a vechiului Bucureşti”, povesteşte scriitorul Constantin Balcabaşa într-una din cărţile sale.
Duel cu şeful Jandarmeriei
Duelurile din stradă ale colonelului erau stinse, de fiecare dată, de Jandarmerie, motiv pentru care, Isvoranu, sătul de intervenţiile militarilor, l-a provocat chiar pe şeful Jandarmeriei la duel, pe maiorul Fănuţă.
Locaţia aleasă a fost un pavilion de la Băneasa. Înarmat cu o spadă, Isvoranu şi-a înjunghiat adversarul, dar, pentru că era obez, cel din urmă a scăpat cu maţele neatinse.
Mateiu Caragiale, „sclavul” blondelor
În peisajul monden al acelor vremuri apare şi mai tânărul Mateiu Caragiale, fiul marelui dramaturg, cel care era cunoscut că „vâna” doar femei mai mari şi mai bogate decât el, doar pentru avere. „Era un simplu boier de la ţară ce se visa lord britanic şi care caută sa se îmbogăţească de pe spatele femeilor cu care umbla. În general, nu avea prieteni”, povesteşte istoricul Dan Falcan.


Mateiu Caragiale s-a căsătorit din interes
Obsedat mai mult de bani decât de femei, Mateiu Caragiale punea fiecare eşec sentimental pe seama lipsurilor financiare.
„Ca amoruri o duc prost şi cum sunt A¡ bout (fr.- la limită, n.n.) trebuie să pelotez o bonă. Caut pe Mme Ionescu şi n-o găsesc. Aci conservatorii sunt pe ducă, eu mă bucur, jubilez, Luca Sturdza şi-a dat demisia din postul de şef de cabinet, Vladoianu are nişte ponturi mari. Acum am aflat că făcea curte domnişoarei Chamberlain. E un mare ipocrit, eu mă fac că nu înţeleg nimic. Încolo ducem partidă dublă şi suntem veşnic impreuna”, consemnează acesta într-una din paginile unei scrisori.
I se confesa des prietenului său Boicescu nu doar despre problemele financiare, ci îi înşiră, detaliat, toate fanteziile lui.
„Am o afacere galantă, îţi voi da detalii cum iese ceva, sper zilele astea să ating ţinta. Aş vrea să grillez (de la fr. griller - a arde, n.n.) o cocoţă blondă - foy de prince. E fină ca o arhiducesă şi souple ca o liană. Iese numai în muscal (trăsură, n.n.). într-o seară când îmi plimbam melancolia într-un muscal vertiginos la chaussA©e, am văzut-o. Pe loc i-am trimis o jerbă de rose printr-un bugomil (probabil termen folosit pentru a ilustra dispreţul faţă de cineva anume, n.n.). Aş vrea să o fac - cred şi eu - dar A¡ l' îl (fără a cheltui, n.n.), fără bani. Să vedem ce fac cu mignonna mea poimâine. Am o freză de mec cu două accroche-cours (inimi agăţate, n.n.)."
„E deplorabil să n-ai bani!”. Această lamentaţie revenea adesea că un laitmotiv în corespondenţa lui Mateiu Caragiale. “Eu sunt trist, foarte trist, vegetez oribil, caut parale, e un dezastru”, “Bani nu sunt, ponturi, în perspectivă, nimic...”
Barbu Catargiu, desfrâu în propriul castel
Înainte de a ajunge prim-ministrul României, sub domnia lui Cuza, Barbu Catargiu a avut şi el o tinereţe zbuciumată, care a marcat viaţa mondenă în sex al XIX-lea. Spre deosebire de ceilalţi crai, acesta nu era considerat „spaima mahalalelor”, pentru că îşi crease un loc special, foarte select, în care îi cântau cei mai buni lăutari de la răsărit şi până la apus.


Catargiu se "dezmăţa" cu femei într-un castel
În satul Maia, lângă vechiul drum al poştei de la Bucureşti spre Moldova se afla moşia lui Catargiu. Aici a avut conac iar apoi şi-a ridicat apoi un castel cu 52 de camere. Aici opreau boierii vremeii nu doar să discute politică, ci se înşirau trăsuri nesfârşite pline de domniţe cu rochii strălucitoare, mirosind a parfumuri franţuzeşti.
Drumul până în sălile de bal se făcea printre fântâni şi alei împrejmuite cu flori exotice şi păuni ce călcau trufaş. De fapt, drumul până la castel era legat de drumul principal cu o alee lungă de un kilometru ce avea de-o parte şi de altă doar arbori exotici.
O vrăjitoare i-a prezis lui Barbu Catargiu că va avea o carieră politică fulminantă, dar şi un sfârşit tragic. Ceea ce s-a şi întâmplat. A ajuns prim ministru şi a sfârşit răpus de glontele unui criminal care a rămas neidentificat.
„La acea dată se specula că relaţia dintre Cuza şi el deveniseră atât de rece încât domnitorul i-ar fi dorit moartea”, îşi aminteşte Falcan.

Kogălniceanu a avut aproape 1.000 de amante
Despre Mihail Kogălniceanu, un alt apropiat a lui Cuza, mulţi nu şi-ar putea imagina, în zilele noastre, că ar fi putut cuceri aproape 1.000 de femei, dacă ar fi să ne luăm după contabilitatea pe care o ţinea în acest sens într-un jurnal intim.


Deşi nu era un bărbat atrăgător, Kogălniceanu a avut cel mai bun "palmares" la categoria femei
„Mihail Kogălniceanu nu rata nimic! Nici servitoare, nici doamne din lumea bună. Bântuia chiar şi cartierele rău famate, împreună cu domnitorul Al. I Cuza în căutare de femei”, relatează istoricul Dan Falcan.
Autor al volumului „Tainele inimii”, scriitorul vorbeşte aici despre viaţa lui sentimentală destul de complicată. Se căsătoreşte până la urmă cu Ecaterina Jora dar a stat mereu sub semnul unor mari iubiri extraconjugale, cum a fost Raluca Lamotescu.
O tânără focoasă care s-a străduit 20 de ani să i-l smulgă familiei. Între timp, relaţia dintre ei s-a depreciat din cauza geloziilor ei iar Kogălniceanu decide să se lase ispitit de farmecul a alte sute de domniţe până îşi dă sfârşitul obştesc pe masa de operaţie. A 11-a.
Amantele lui Cuza
Alexandru Ioan Cuza este unul dintre domnitorii români cunoscuţi pentru relaţiile extraconjugale pe care le-a avut şi despre care gazetarii din acele timpuri şi gurile rele au tot bârfit. Un bărbat înalt, frumos, spiritual, pasionat de jocurile de cărţi, în jurul căruia se învârteau mereu femei frumoase.
Soţia legală a acestuia era Elena Cuza, o gospodină, filantroapă şi sobră. Felul ei de-a fi i-a dăunat însă mai târziu, în relaţia cu domnitorul. „Era ofiţer, un om de lume. Îi plăceau ţigările şi uneori şi un pahar. Lui îi plăceau damele şi distracţia”, povesteşte istoricul Dan Falcan.
Maria Obrenovici, o femeie cu mulţi amanţi
Primele neînţelegei cu soţia au început prin 1852 când Cuza a fost numit pârcălab la Galaţi, iar numeroasele infidelităţi au devenit subiecte de bârfă.


Maria Obrenovici, amanta lui Cuza
Astfel, a cunoscut-o pe una dintre amantele sale, Maria Obrenovici, fiica unui latifundiar despre care, istoricul Constantin Giurescu scria despre ea că era „mai frumoasă şi mai feminină decât doamna Elena”.
Şi Dimitrie Bolintineanu spunea despre Cuza că „iubea sexul frumos sau cel puţin avea reputaţia asta”. Maria era mai tânără cu 10 ani decât soţia principelui. „Maria Obrenovici avea şi ea la rândul ei mulţi amanţi. Era rea de muscă”, mai spune Falcan. Pierzând bătălia pentru amor, Elena Cuza a preferat să caute liniştea într-un exil lung la Paris.


Copiii lui Obrenovici, înfiaţi de Elena
După nenumărate scandaluri şi presiuni făcute de familia Elenei asupra ei pentru a divorţa, aceasta refuză şi decide să-i fie alături în continuare. Cuza a părăsit ţara doar cu amanta, fără să-şi mai aştepte şi soţia. Elena a aflat abia la 26 februarie că principele a ajuns cu amanta la Viena.
Se mai spune că organizatorii loviturii de stat de la 11 februarie 1866 au plănuit lucrurile astfel încât să îl surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici.
Cuza şi Maria Obrenovici au avut şi doi copii care, la inundaţiile din 1865 au fost înfiaţi de Elena. Chiar Cuza a fost cel care i-a adus acasă spunând că i-a găsit la inundaţii, ca sunt orfani şi I s-a făfăcut milă de ei.
De asemenea, se spune că şi noaptea dinainte de abdicare şi-ar fi petrecut-o cu Obrenovici. O altă relaţie cunoscută de-a lui Cuza a fost cu Cocuţa Vogoride, soţia caimacamului Ţării Moldovei, Vogoride, şi fata lui Costahe Conachi, mare poet al Moldovei.

SCRIITORII ȘI ALCOOLUL Caragiale prefera berea, Tristan Tzara și Eugen Ionesco beau cantități impresionante de whisky
http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/Adrian_David_0_501549889.html
Băuturile alcoolice au făcut, de multe ori, casă bună cu artiștii. Mulți dintre marii scriitori români nu au făcut nici ei excepție de la această regulă. Indiferent dacă apelau la alcool ca mijloc de socializare sau pentru a-și trata depresiile, în urma lor au rămas nenumărate legende și anecdote care „dau culoare” istoriei literaturii.

Clanul Caragiale,„abuz de alcool”

Este de notorietate pasiunea personajelor din schițele lui Ion Luca Caragiale pentru „spirtoase” sau bere. În bună măsură, acest lucru a fost valabil și pentru scriitor, care nu-și refuza niciodată plăcerea de a bea o bere sau două cu prieteni precum Alexandru Vlahuță sau George Coșbuc. Fie că mergea la legendara „Terasă Oteteleșanu” (care era amplasată în zona actualului Palat al Telefoanelor din Capitală), fie la „Caru’ cu Bere”, Caragiale era tot timpul cu o halbă în față.

Relația marelui clasic cu berea a fost, însă, mult mai profundă, el deschizând mai multe berării la viața lui: „Berăria Mihalcea și Caragiale”, pe strada Gabroveni, în 1893, împreună cu un consilier comunal; „Berăria Bene Bibendi”, un an mai târziu, pe strada Șelari; Restaurantul Gării din Buzău, în 1895. Cel mai celebru episod a fost „Berăria Gambrinus”, inaugurată în 1901 peste drum de Teatrul Național. Deși rămase celebre în epocă, Caragiale a fost nevoit să le lichideze pe toate.

Unele dintre episoadele de beție ale lui Caragiale îl aduceau într-o stare euforică specială, pe care scriitorul a marcat-o în celebra replică „văd enorm și simt monstruos”, după cum amintește criticul Șerban Cioculescu în biografia dedicată autorului „Scrisorii pierdute”.

Episoadele de „abuz de alcool și tutun” ale dramaturgului sunt amintite și de fiul său, Mateiu, spune Andrei Oișteanu în cartea sa „Narcotice în cultura română”. În jurnalele sale, acesta mărturisește, la rândul său, că și el a început să bea în 1905, pe când era student la Berlin: „Atunci am început să beauu alcool, lichiorurii dulci, câteodată rachiu amar de ienupăr sau punch cu Bourgogne”.

Nebunii ani interbelici

Câțiva dintre marii poeți din prima jumătate a veacului trecut nu doar că au căzut de multe ori în patima alcoolului, dar și-au și pus experiențele pe versuri. George Bacovia, de exemplu, este autorul unui faimos catren: „Plouă, plouă, plouă, / Vreme de beţie / Şi s-asculţi pustiul, / Ce melancolie!”.

Poetul Emil Botta, de exemplu, își trata depresiile cu alcool, amintește Andrei Oișteanu. Acesta povestește că regizoarea Jeni Acterian, prietentă bună a poetului, își nota în jurnalul ei, în 1938, că „Emil a băut cam mult și l-a năpădit disperarea. A început să recite versuri”.

Un alt poet celebru care a făcut numeroase incursiuni în lumea alcoolului a fost avangardistul Tristan Tzara, inițiatorul curentului artistic dadaist. La începutul anilor ’20, când devenise una dintre principalele figuri ale boemei din Paris, Tzara și prietenii lui organizau petreceri mostruoase, unde se beau cantități impresionante de whisky și vin Porto. Același Andrei Oișteanu povestește că, în aprilie 1920, Tristan Tzara a imaginat o invitație dadaistă la o expoziție de pictură: „Mișcarea Dada își plasează capitalul în injecții de whisky cu sifon cromatic și vă invită la etc.”.

Printre interbelicii celebri care apelau la alcool pentru a-și trata depresiile s-a număta și prozatorul și dramaturgul Mihail Sebastian, care a murit strivit de un camion în 1945, la vârsta de doar 37 de ani. Demonstrativă este o însemnare din jurnalul său, la sfârșitul anilor ’30: „Sâmbătă noaptea, cu Leny (celebra actriță interbelică Leny Caler – n.red.)și cu Froda, întâi la Carul cu Bere, pe urmă la Melody. Băusem mult, într-adins. Aș bea mereu, ca să uit...”.

Eugen Ionesco: un infern numit whisky

Poate că părea paradoxal, dar celebritatea l-a aruncat pe dramaturgul Eugen Ionesco în cercul vicios al depresiilor tratate cu alcool.

Nu mai puțin faimosul său prieten Emil Cioran (la rândul său protagonist al unor beții crunte, mai ales în tinerețe), povestește, în Caietele sale publicate postum, episoade emblematice despre starea lui Ionescu: „Eugen telefonează taman la miezul nopții de la Zürich. Plânge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii.”

Ionesco însuși amintește, în jurnalele sale, diverse episoade de beție și cure de dezintoxicare nereușite. Motivul: dramaturgul era convins că piesele sale nu vor mai avea succes și că va cădea în uitare.

Mircea A. DIACONU – Despre noroc, cu I.L. Caragiale

Paul CERNAT - Mateiu Caragiale pentru cititorii americani Carte-cult a României ultimului secol, Craii de Curtea-Veche este microromanul enigmatic al unui scriitor extravagant de la periferia Europei, marcat de complexe identitare şi de fantasme aristocratice compensatorii. Imagine decadentă, rafinată şi somptuoasă a Bucureştiului de la 1910, galerie a perversiunilor şi a viciilor „balcanice“ de la frontiera dintre Orient şi Occident, acest volum apărut pentru prima dată în 1929 a fost comparat de comentatorii mai recenţi cu Ghepardul de Giuseppe Tomasso di Lampedusa şi votat de peste 100 de critici, într-o anchetă a săptămînalului bucureştean Observator cultural, drept „romanul românesc al secolului al XX-lea“.

Într-un anume sens, în paginile sale se confruntă, simbolic, mentalitatea „vechii Europe“ aristocratice, a marilor Imperii intrate în decadenţă (Otoman, Rus, Austro-Ungar) şi cea a „noii Europe“, a naţiunilor tinere şi aşa-zicînd plebee. De o mare densitate poetică a limbajului şi atmosferei, amestecînd meşteşugit argoul periferiei bucureştene cu stilul înalt arhaizant, cartea reprezintă o provocare pentru orice traducător. Fantasmele nobiliare ale unor personaje (Paşadia, Pantazi) sunt mereu contrabalansate de vulgaritatea intrepidă a trickster-ului Pirgu, cel care ţine artificial în viaţă aceste spectre ale Vechiului Regim de secol XIX. Romanul excelează, printre altele, în pictura vieţii de noapte a Capitalei româneşti, plimbîndu-şi personajele prin medii suspecte, decăzute, de veche aristocraţie degenerată. Compoziţia este atent elaborată după modelul heraldicii medievale, iar naraţiunea pune în scenă o dramă identitară cu implicaţii psihanalitice. Protagoniştii săi trăiesc permanent cu senzaţia unui sfîrşit de ciclu istoric, ai cărui ultimi reprezentanţi sînt. Cel puţin doi dintre cei patru „crai“ (în româneşte, cuvîntul semnifică simultan „prinţ“ şi „libertin“) duc o viaţă dublă: practic, ei încep cu adevărat să trăiască de la căderea serii, afundîndu-se în interminabile libaţii şi în luxură. Viciul, boema, erotismul deviant sub toate formele sale sînt preferate existenţei „burgheze“, iar practicarea intensivă a acestei vieţi de noapte periculoase îi consumă, devenind, de la un punct încolo, o formă de autodistrugere sub semnul voluptăţii evazioniste.



Roman-mit, Craii de Curtea-Veche este şi o carte care întoarce spatele modernităţii, într-un mod programatic şi sfidător. Paradoxal, în felul acesta ea îşi trădează o modernitate mai profundă decît cea pe care o refuză: o modernitate „în răspăr“, cinică, pesimistă, apocaliptică, otrăvită de propriile iluzii. Ceea ce caracterizează personajele sale principale (cu excepţia „bufonului abject“ Gore Pirgu) este, înainte de orice, mistificarea propriei identităţi. Admiratori pătimaşi ai aristocraţiilor occidentale, dar captivi ai mentalităţii Orientului, ei trăiesc de fapt în iluzie, imaginîndu-şi că sînt mereu altceva decît sînt. Acest refuz al realităţii şi al propriului timp este vina lor tragică. Totul se desfăşoară după o schemă dinainte ştiută, cu anticipări şi simetrii ale evenimentelor, în cadrul unui scenariu morbid, apocaliptic.

Pentru cei care doresc să cunoască mai îndeaproape datele mentalităţii „balcanice“ şi ale urii de sine aferente, lectura acestui text cu valoare de emblemă identitară este una de neevitat. Desigur, avem de-a face cu un „balcanism“ impur, trecut prin literatura lui Huysmans şi Edgar Allan Poe, prins într-o naraţiune hipnotică a cărei densitate de semnificaţii l-a făcut pe criticul Matei Călinescu să o apropie de povestirea El Aleph a lui Borges. O naraţiune insolită şi „în răspăr“, cu efect pervers de drog literar.

Articol apărut în Absinthe 14, 2010, sub titlul „Introduction to The Rakes of the Old Court“;
versiunea în limba engleză: Alistair Ian Blyth

Caragiale, uitat de ziua lui

„Republica de la Ploieşti“ aşa cum n-a văzut-o...
Adesea privim Istoria prin ochii marilor scriitori. Ce ar fi însemnat campania lui Napoleon în Rusia fără Tolstoi şi al său Război şi pace? Sau cum am privi Anglia victoriană în lipsa frescelor literare ale lui Charles Dickens? În acelaşi mod, românii îşi percep propria istorie a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea prin „simţul enorm şi văzul monstruos“ al lui Caragiale. Este şi cazul episodului „Republicii de la Ploieşti“, intrat în imaginarul istoric al românilor prin atmosfera de carnaval şi mascaradă degajată din paginile scrierilor Boborul şi Conu Leonida faţă cu reacţiunea.


În spatele „Revoluţiei de operetă“ prezentată cu atâta talent de scriitorul Caragiale se găseşte însă o pletoră de prejudecăţi ale omului politic (conservator) Caragiale. În realitate, 8 august 1870 a reprezentat un moment de cotitură în evoluţia fragedei şi încă neconsolidatei monarhii române. Unul dintre liderii conspiraţiei, pitorescul personaj Alexandru Candiano-Popescu, nota în memoriile sale: „La 8 August, spre norocul nostru, n-am izbutit. Dacă izbuteam, ne-am fi blestemat izbânda (…). Zgomotul acestor evenimente îl deşteaptă. Memoriile regale o dovedesc, căci ele ne arată cât de adânc a fost lovit Domnul când juraţii de la Târgovişte achitară pe cei ce ridicaseră steagul revoluţiei la Ploieşti. Întâia pornire fuse să abdice. Pe când revoluţionarii ieşeau din temniţă ca biruitori, Domnul voia să iasă din ţară ca biruit. Pe băncile şcoalei lui 8 August a învăţat Vodă Carol să cunoască poporul român. 8 August dete maturitate tânărului principe“.
Preambulul

În 1870, tânărul Carol, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, se confrunta cu o opoziţie puternică în interior, pe fundalul conflictului franco-prusac şi al luptelor intestinale dintre liberalii „roşii“ din opoziţie şi conservatorii de la putere. „De 4 ani Domnul străin pusese piciorul pe treptele tronului şi părea că, împreună cu dânsul, intrase în nefericita Românie mizeria, nestatornicia în guvernare, ura neîmpăcată între partide“ (Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998). Simpatiile pentru cauza Franţei provoacă o emoţie populară intensă, care se traduce prin manifestări antigermane ce-l vizează direct pe Principele de Hohenzollern. Exista îngrijorarea că Franţa nu priveşte cu ochi buni, în noul context politic, un prinţ german pe tronul României (deşi Napoleon al III-lea sprijinise instaurarea lui Carol). Temerea nu era cu totul neîntemeiată. În 1866 a existat chiar un plan agreat de Napoleon al III-lea pentru un schimb cu Austria, ce includea Veneţia şi nou constituitul stat dunărean. În aceste condiţii, nu este de mirare că în interior se închegase o mişcare conspirativă îndreptată împotriva Coroanei. Potrivit nepotului şi biografului lui Eugeniu Carada, M. Theodorian-Carada, în fruntea conspiraţiei se afla viitorul artizan al sistemului modern bancar românesc. Mişcarea ar fi trebuit să izbucnească simultan în şapte localităţi (în afară de Ploieşti sunt nominalizate Craiova, Bucureşti, Tecuci, Brăila şi Buzău). Complotiştii mizau pe trupele de la Furceni (o localitate aflată între Tecuci şi Focşani), ce ar fi trebuit să pornească spre Capitală. Scopul principal era detronarea Principelui Carol şi numirea unei regenţe ce ar fi trebuit să pregătească chemarea în ţară a unui văr al lui Napoleon al III-lea. Momentul ales a fost determinat de informaţiile (eronate şi pripite) parvenite de la omul de legătură de la Paris, liderul liberal C.A. Rosetti, care indica o victorie totală a forţelor militare franceze în faţa prusacilor, la Gravelotte.
Actorii
În sprijinul abordării mai serioase a evenimentelor de la Ploieşti stă greutatea personajelor implicate în acţiunile complotiste. Mişcarea este gândită la Bucureşti de un Comitet ce-l includea şi pe Ion C. Bratianu, alături de déjà pomenitul Eugeniu Carada. Alexandru Candiano-Popescu îl consideră pe primul capul complotiştilor, în timp ce Theodorian-Carada îl creditează pe cel din urmă cu această „onoare“. De acţiunea propriu-zisă din stradă urma să se ocupe căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, un personaj nestatornic şi exuberant, publicist ce nutrea simpatii republicane şi care, din această cauză, intrase în dese rânduri în conflict cu autorităţile, fiind arestat de câteva ori. Aceasta este însă una dintre faţete, ce conturează profilul unui om al veacului său. De cealaltă parte se află un patriot autentic ce şi-a probat curajul nebunesc în luarea Griviţei din timpul Războiului Independenţei, act pentru care va fi răsplătit cu funcţia de aghiotant al celui împotriva căruia se ridicase la 1870, funcţie pe care o va deţine timp de 12 ani.
„Eminenţa cenuşie“, omul din umbră, sforarul din culise este însă Eugeniu Carada, care îşi va proba aceste calităţi 30 de ani mai târziu cu mai mult succes, în cadrul Ocultei liberale. Candiano-Popescu îi face un portret convingător. „Ziarist meşter, capabil mai cu seamă pe tărâmul financiar, fără lipici, nici la vorbă, nici la fire, revoluţionar de cabinet, fără însă să aibă curajul de a înfrunta primejdia în zile de grea cumpănă, cu autoritate asupra celor ce-l înconjoară de aproape, fiind cinstit şi cu o mare putere de muncă, cumpătat, temperament de rector, integru, neam de turc (porecla din epocă a lui Carada era chiar Turcu – n.n.), şcoală bizantină, el e solul trimes de comitetul din Bucureşti ca să ridicăm steagul revoltei. Mai târziu ridică Banca Naţională şi fuse, şeful ocultei“.
Planul de acţiune este definitivat de Candiano-Popescu, împreună cu fruntaşii liberali din Prahova, la locuinţa lui Radu Stanian, viitor deputat şi primar al Ploieştiului, caracter „vesel, iubind lăutarii şi petrecerile, avocat, nu învăţat, dar cu mare talent, popular, prietenos, om de curaj şi de jertfă, liberal convins, patriot, simpatic“.
Între „revoluţionarii“ ploieşteni se detaşează figura lui Stan Popescu, „vechi garibaldian, temperament revoluţionar. Om cu mare curaj şi avânt. Luptător aprig, cu moravuri uşoare şi fără scrupul în privinţa mijloacelor, dar patriot în stare a se jertfi“. Va fi portretizat de Caragiale în nuvela Boborul, apărută 25 de ani mai târziu.
De partea cealaltă a baricadei se află preşedintele Cabinetului conservator, Manolache Costache-Epureanu, al cărui portret deloc măgulitor i-l face Candiano-Popescu: „Acest copilăros bărbat de stat, care trecea cu o uşurinţă nemaipomenită de la stările cele mai retrograde, la ideile cele mai înaintate, deştept, dar fără judecată, gata să dărâme o situaţie pentru a spune o vorbă de duh, un încurcă treabă cu tendinţe reacţionare, acest bărbat era emblema cea mai potrivită a acelei epoci fluşturatice şi fără scrupul în care conservatorii se jucau de-a baba-oarba cu Constituţia, vorbind foarte des de dânsa, căutând însă a lega Ţara la ochi, ca să nu-i prinză în apucăturile lor flagrante, călcătoare a pactului nostru fundamental“.
Filmul evenimentelor
Pornind de la casa lui Radu Stanian în dimineaţa zilei de 8 august, complotiştii se deplasează spre piaţa centrală a Ploieştiului, pe acordurile imnului „Libertăţii“, intonate de Fanfara Gărzii Civice. În fruntea mulţimii se află Candiano-Popescu, care duce steagul roşu al Revoluţiei. Mai multe feţe bisericeşti, între care Nicolae Ioachimescu în odăjdii şi cu crucea în mână, însoţesc alaiul revoluţionar.
Primul pas este ocuparea telegrafului de către Guţă Antonescu, zis „Grădinarul“. Din pricina unei imprudenţe comise de acesta, la Bucureşti ajunge o telegramă care anunţă evenimentele. În acest moment, autorităţile decid să-l aresteze pe Brătianu, care era atunci la Piteşti şi care va fi transportat la închisoarea de la Câmpulung.
Fără să cunoască întorsătura neaşteptată a evenimentelor, Alexandru Candiano-Popescu, autoproclamat prefect de Prahova al guvernului revoluţionar, citeşte mulţimii adunate în piaţă (câteva sute de ploieşteni) o aşa-zisă telegramă de la Brătianu, prin care este anunţată victoria complotiştilor: „Vă anunţ definitivul succes al libertăţii pe tot teritoriul României. Din înaltul ordin al Regentului (g-ral. N. Golescu – n.n.), primiţi, ca prefect al judeţului, jurământul funcţionarilor civili, precum şi al trupelor de acolo. Nesupunerea consideraţi-o ca înaltă trădare către naţie. Ministru I.C. Brătianu“. În această atmosferă înflăcărată, pompierii şi călăreţii fraternizează cu revoluţionarii. Se începe preluarea puterii locale. Candiano-Popescu împarte în dreapta şi în stânga funcţii publice în sala mare a Primăriei, unde portretul Principelui Carol este dat jos.
Mulţimea se îndreaptă apoi spre cazarma infanteriei, unde se loveşte însă de prudenţa circumspectă a comandantului cazărmii, maiorul Polizu (care va ajunge şi el, mai târziu, aghiotant al lui Carol). În amintirile sale, Candiano-Popescu consideră că, dacă s-ar fi pus în fruntea trupelor de vânători, împreună cu ploieştenii din Garda civilă, ar fi putut porni cu şanse de izbândă (sic!) asupra Bucureştilor.
Pentru conspiraţioniştii realişti de la Bucureşti, şi mai puţin pentru Candiano-Popescu, era clar că mişcarea eşuase o dată cu arestarea lui Ion C. Bratianu. În acest scop este trimis la Ploieşti Eugeniu Carada, cu misiunea de a opri acţiunile revoluţionarilor. Decizia îi este comunicată lui Candiano-Popescu pe la orele 16.00, moment în care acesta renunţă, sesizând că orice opoziţie ar fi fost inutilă, şi se îndreaptă spre Buzău unde se pune la dispoziţia prefectului. Majoritatea revoluţionarilor sunt arestaţi, represiunea fiind condusă de acelaşi maior Polizu. Procesul se va ţine la Târgovişte, fief conservator, procurorul desemnat cu instrumentarea cazului fiind chiar fratele lui Alexandru N. Lahovari, ministrul de Justiţie în funcţie.
Pe banca inculpaţilor iau loc 41 de persoane, printre care Alexandru Candiano-Popescu, Eugeniu Carada şi Radu Stanian. Desfăşurarea procesului, de-a lungul a şapte zile, capătă accente melodramatice. Unul dintre inculpaţi, Dumitru Rădulescu, pare că şi-a pierdut minţile, declanşând emoţii colective în rândul cucoanelor din sală. La final se va dovedi că a fost o imensă farsă jucată magistral de Rădulescu, cu scopul de a impresiona asistenţa. Întrebat ulterior de Candiano-Popescu cum a reuşit să simuleze atât de bine, Rădulescu va recunoaşte râzând: „N-am dormit trei luni, cât am fost închis, căci, într-altfel, mă prindea“. Apărarea este strălucit condusă de avocatul Nicolae Fleva, om politic liberal, care mai târziu va trece în tabăra conservatorilor. Pivotul central al pledoariei lui Fleva (ce va fi publicată un an mai târziu) va fi aşa-zisa „înscenare“ pusă la cale de guvernul Manolache Costache-Epureanu care, printr-o depeşă falsă trimisă în numele lui I.C. Brătianu, ar fi urmărit să-i discrediteze pe liberali. Pe data de 17 octombrie, în ovaţiile majorităţii celor aflaţi în sala de judecată, cei 41 de inculpaţi sunt achitaţi. Această surprinzătoare decizie luată de Curtea de Juraţi a fost primită cu profundă mâhnire de principele Carol, acesta arătând în memoriile sale că a fost tentat să abdice.
În primul rând trebuie spus că sintagma „Republica de la Ploieşti“ este improprie. Aşa cum recunoaşte însuşi Alexandru Candiano-Popescu, de altfel republican convins la acea dată, „nu este adevărat că la 8 August s-a proclamat republica. Această legendă e copil de suflet al reacţiunii. În acea zi, nu s-a proclamat decât căderea Domnitorului şi un guvern provizoriu, prezidat de o regenţă. Forma de guvernământ definitivă era rezervată unei Constituante“. De altfel, republicanii constituiau doar o minoritate între conspiraţionişti. Cea mai importantă figură a lor, C.A. Rosetti, a preferat să rămână în expectativă. Mişcarea a fost îndreptată exclusiv în direcţia înlăturării dinastiei germane de Hohenzollern şi a aducerii unui prinţ apropiat de Franţa împăratului Napoleon al III-lea, neurmărind proclamarea unei iluzorii Republici. Europa nu număra nicio republică la acea dată, aceasta fiind forma de guvernământ dominantă doar pe continentul american, contaminat de modelul S.U.A.
Destine suprapuse

În tratarea evenimentelor de la 8 august 1870, trebuie lăudată înţelepciunea liberalilor care nu forţează lucrurile şi se retrag la timp, preferând să nu arunce ţara într-un război civil cu consecinţe incalculabile. Carol trece cu brio acest test dificil şi dovedeşte, la rându-i, maturitate politică aducându-i pe liberali la putere. Prin depăşirea resentimentelor inerente acestui afront adus Coroanei, Carol reuşeşte să-i cucerească pe români, la început reticenţi faţă de firea rece şi calculată a tânărului principe. Parte dintre complotiştii de la 1870 vor juca un rol important în marile realizări din ultimul sfert de veac al secolului al XIX-lea, alături de acelaşi Domnitor (din 1881, Rege) împotriva căruia se ridicaseră la 1870.
Alexandru Candiano-Popescu îşi va răscumpăra cu prisosinţă gesturile năvalnice ale tinereţii pe redutele de la Griviţa şi va fi numit aghiotantul Regelui. Ion C. Brătianu va deveni cel mai apropiat colaborator al lui Carol şi va ocupa scaunul de prim-ministru între 1876-1888, perioadă în care este cucerită Independenţa, iar România e proclamată Regat. Eugeniu Carada este principalul artizan al Băncii Naţionale Române pe care o conduce din funcţia de director (a refuzat-o pe cea de guvernator) timp de 30 de ani. Carol I intră în istoria românilor ca suveranul cu cea mai lungă domnie, în timpul căruia România se schimbă, în mod categoric, la faţă.

Caragiale, autoexilat la Berlin

Un altfel de Caragiale, dar mereu al nostruAutor: Dana TABREA


Jocul actoricesc azi este unul de atmosfera, unde emotii si energii umane sint aruncate in aer precum dinamita si servite fiecaruia dupa cit poate duce. Si daca ne ducem traiul in loc sa ne dam duhul caragialeste, sa nu disperam, totusi. Caragiale si-a trimis mesagerii sa ne vorbeasca pe limba noastra, amintindu-ne ca a face haz de necaz e solutia de criza! Nu va grabiti sa va irositi gloantele tragind in pianist.

Strănepotul lui Caragiale despre marele dramaturg: S-a considerat un plăcintar

Barbu Ştefănescu Delavrancea, avocatul lui Caragiale într-un proces celebru Se ştie de Barbu Ştefănescu Delavrancea ca scriitor, dar ca avocat mult mai puţine lucruri, cu toate că şi în acest ultim domeniu, Delavrancea a fost extraordinar; a uimit, a încântat, a aprins pasiuni şi a stârnit gelozii… Avocat al cauzelor pierdute din capul locului pentru toată...

Caragiale împrumuta bani de la regele Carol I al României Banii au fost totdeauna marea preocupare a lui Caragiale. Moştenirile succesive, precum şi produsul scrierilor sale neajungându-i, marele scriitor era silit, adesea, să recurgă la adevărate expediente. Într-o zi, între altele, se adresă regelui Carol I, căruia, fără multe formalităţi, îi...

Daniela PETROSEL – Mateiu I. Caragiale: profil psihanalitic

Forţa trecutului induce vedenii...
http://www.jurnalul.ro/stire-biblioteca-pentru-toti/forta-trecutului-induce-vedenii-505941.html
Fiinţa lui Mateiu Caragiale (născut în 1885) a fost întunecată de drame şi contorsionări sufleteşti. Nu îşi dorea atât gloria literară, cât pe cea socială, marcat probabil de condiţia sa socială de fiu nelegitim al lui I.L. Caragiale, adică bastard.
În orice caz, era nefericit. A încercat să intre în diplomaţie, a curtat asiduu doamne cu situaţii materiale deosebite. Şi-a dorit mult să se fi născut aristocrat, şi-a tot căutat rădăcinile nobi&shy;liare. A cunoscut lumea cârciumilor, a jucătorilor de cărţi, a femeilor uşoare, dar a frecventat şi lumea bună, jokey-cluburi, saloanele aristocraţiei. Era un om de lume, atras de high-life-ul începutului de secol XX. S-a căsătorit la 38 de ani cu Ma&shy;rica Sion, care avea 63. Doamna Sion i-a oferit o viaţă tihnită, relaxată şi o moşie cu un conac, unde înalţă în 1928 propriul steag cu blazon. Moare la 51 de ani, soţia sa supravieţuindu-i încă zece ani.

Se ştie că Mateiu Caragiale şi-a scris Craii... mai mult pe diverse mese de restaurant. Astăzi ne putem imagina că acele cârciumi se aflau pe străzile Covaci, Şelari, Gabroveni, Lipscani din Bucureştiul de altădată. Pe vremea aceea, Mateiu Caragiale locuia în diverse chirii, din care se muta des. Conceptul romanului îl conturează în 1909. Romanul Craii de Curtea-Veche a fost tipărit pentru prima dată în 1929 la Editura Cartea Românească.

Aristocrat închipuit sau nu, Mateiu considera că fanteziile sunt daruri de mare rang şi că, fără ele, viaţa ar fi lamentabilă. Este limpede că el s-a autoconstruit, s-a reinventat şi a devenit un personaj cu atribute compensatorii pentru frustrările originii sale nelegitime. Mateiu Caragiale s-a autoexilat în fantasme şi plăsmuiri... S-a autoexilat în începutul de duh al legendei de la Curtea Veche, nu la Berlin, precum ilustrul său tată.

A PLAGIAT CARAGIALE?


Membrii Clubului Pickwick, stiuti din istoria literaturii universale si drept pickwickiwenii, dupa titlul romanului lui Charles Dickens, Documentele postume ale Clubului Pickwick, ajung, in...

Stirea Zilei
Caragiale a intrat in Cartea Recordurilor 250 de portrete ale scriitorului Ion

Caragiale, in Guiness Book O expozitie care contine 250 de portrete ale lui I. L. Caragiale, pentru care dramaturgul român a fost omologat de Guiness Book drept cel mai portretizat autor din lume, va fi vernisata pe 19 iunie la Institutul Cultural Român (ICR) din Madrid. Intitulata "Caragiale - cel mai portretizat scriitor din lume", expozitia va fi deschisa in perioada 19 iunie - 7 iulie. Potrivit ICR Madrid, expozitia de portrete ale dramaturgului I. L. Caragiale (1852-1912) contine 250 de desene din marea colectie mondiala de gen, reunite de caricaturistul român Nicolae Ionita. El a trimis catre colegii de breasla citeva fotografii ale lui Caragiale, primind peste 1.500 de portretizari din partea unor artisti graficieni si caricaturisti din 123 de tari, dintre care 29 din Spania. Aceasta colectie a devenit un rec ...

Ştefan OPREA: Caragiale, orator politic sau Caragiale, personaj caragialean