Caragiale[V=]

Rezumarea primului mesaj :

ION  LUCA  CARAGIALE-
17]Asta e conditia fiintei: viata, nu durata vietii. 
16]Omul este un suveran glorios de coroana lui care este gândirea, şi tot atât de sceptrul lui care este expresia.
15]Voieşti să cunoşti lucrurile? Priveşte-le de aproape! Vrei să-ţi placă? Priveşte-le de departe!
14]Părerile sunt libere, dar nu obligatorii.
13]Norocul e prea putin si lumea prea multa.
12]Prostii mor, dar prostia ramane.
11]Nu-l poţi clinti pe ţăranul român din lenea bisericoasă.
10]Talentul este puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea pe care o au toţi.
9]Un om nu trebuie să încerce decât ceea ce poate.
8]Dacă vrei să cunoşti lucrurile, priveşte-le de aproape. Dacă vrei să-ţi placă, priveşte-le de departe.
7]O mare durere sa iubesti, o mare nenorocire sa scapi de aceasta durere.
6]Trăiască, frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atîtor încercări de pierzare!
5]Mai bine sa ma criticati inteligent decit sa ma laudati prosteste.
4]Nimic mai greu decit sa cirmuiesti prostii. Ei au un instinct de impotrivire organica. Toata viata n-am putut sa sufar prostia. Zau, am dureri fizice.
3]Luati o jumatate de afirmare a unui ziar opozant si amestecati-o bine cu jumatate de dezmintire a unuia guvernamental – iata o reteta adeseori buna pentru a afla adevarul.
2]Ce limba mai e si germana asta, in care Luna e de genul masculin, iar Soarele de genul feminin?
1]Un om celebru e unu' care incepe sa traiasca dupa ce a murit.
=====
Mateiu
Costache

Amintiri despre Caragiale

Ion Luca Caragiale – comemorat la implinirea a 101 ani de la moarte

Imagini din Bucureştii lui Ion Luca Caragiale

Am găsit în Biblioteca Congresului SUA câteva fotografii din Bucureştii lui Ion Luca Caragiale, Bucureştii anilor 1890. De multe ori imaginile de acest gen mă fac să mă întreb dacă putem numi progres ce se întâmplă în Bucureşti. De exemplu imaginea cu biserica Domniţa Bălaşa îmi arată Bucureştii mahalalelor, un oraş al caselor pe pământ [...]

Antonio PATRAS – Lumea lui Caragiale, sub semnul fatalitãtii ironice

Elvira SOROHAN – Un Caragiale pe o idee de electie

Cu Caragiale prin Bucureşti



Ce a mai rămas oare din Bucureştii lui Cara­gia­le? Ce martori au supravieţuit tuturor ne­norocirilor care au lovit acest oraş, una după alta? Simţi aşa, uneori, o dorinţă subită să porneşti la pas prin centrul vechi şi să încerci să re­gă­seşti măcar o faţadă, un colţ de stradă, un pridvor de biserică, un balcon din fier forjat, un felinar, despre care să poţi spu­ne cu certitudine că vin din epoca lui ne­nea Iancu, scri­itor prin excelenţă al vieţii şi lumii bucureştene.

Citeste tot articolul

Caragiale nu e contemporanul nostru

Considerat unul dintre cei care „oglindesc” cel mai bine societatea românească în ansamblul ei, I.L. Caragiale, aşa cum îl ştim, este, de fapt, creaţia politicii culturale a regimului comunist; regimul care l-a folosit pe scriitor pentru a ridiculiza şi a submina democraţia, ordinea politică pe care comunismul se pregătea să o distrugă, pentru a o înlocui cu propriile himere. La final de „An Caragiale”, aruncăm o scurtă privire (critică) asupra formulei „Caragiale, contemporanul nostru” şi încercăm să arătăm cum s-a construit interpretarea, dominantă astăzi, care îl consideră pe Caragiale criticul social al moravurilor românului mediu din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primul deceniu al secolului al XX-lea. Este, concomitent, o despărţire de centenarul Caragiale şi de caragialism.



Interpretarea cea mai vehiculată a textelor caragialiene este fundamentată pe lectura proletcultistă a celor două piese de teatru, „Conu’ Lenida faţă cu reacţiunea” şi, mai ales, „O scrisoare pierdută”. O privire comparativă asupra receptării interbelice şi postbelice este edificatoare pentru a conchide că ultima este o creaţie a climatului cultural-politic de după 1945, consolidat constant de comportamente şi gesturi publice din postcomunism. Din păcate, firavele încercări de a o contrazice au rămas periferice, aşa cum a încercat criticul Gelu Negrea în eseul „Anti-Caragiale”. „Caragiale, contemporanul nostru” se referă la modul în care se face azi politică în România, ca particularizare a felului românesc de a fi. Printr-o proiectare temporală în trecut, formula a fost folosită şi la cum s-a făcut ieri politică în România, şi, în extensia ei maximă, la cum s-a făcut dintotdeauna. Prin extrapolare generalizantă, ea ne vorbeşte despre cum suntem noi, despre cum este „fibra” noastră naţională, care a dus la practica politică lamentabilă pe care o vedem sub ochii noştri.

Astfel, „Caragiale, contemporanul nostru” este o interpretare literară ideologiza(n)tă şi nu realitatea din perioada amintită; este oglinda deformatoare în care ne place să ne privim, să contemplăm grotescul şi să ne resemnăm că împotriva destinului nu se poate face nimic. Enunţul cum că românii de atunci erau asemenea celor de azi este însă fundamental fals şi e, în realitate, un construct al politicii culturale a comunismului încă de la primele sale începuturi din toamna anului 1944.



Cum l-au folosit comuniştii pe Caragiale

Din capul locului trebuie reafirmat că regimul comunist a fost cea mai profundă falie în succesiunea perioadelor istorice; şi, pentru proiectul său, avea nevoie de suport credibil. Caragiale a fost folosit, astfel, pentru a ridiculiza şi submina ordinea politică pe care comunismul tocmai se pregătea s-o distrugă pentru a o înlocui cu propriile himere. Misiunea a fost asumată de intelectualii colaboraţionişti, între care s-a detaşat G. Călinescu, directorul a trei dintre cele mai toxice publicaţii de la sfârşitul anilor 1940, „Tribuna poporului”, „Naţiunea” şi „Lumea”. Multele evidenţe nu fac decât să confirme cele spuse mai sus şi un singur text, printre primele din enorma masă de acelaşi gen care vor urma, apărut la doar câteva săptămâni de la intrarea Armatei Roşii în România, pe 23 august 1944, este edificator.

Pe 30 septembrie 1944, „Tribuna poporului”inaugura campania de discreditare a istoriei democraţiei române prin articolul „I.L. Caragiale,” semnat de Mihail Carp, care era, fără prea multă subtilitate, punctul de pornire a conştiinţei istorice caragialeşti de mai târziu. Carp începe cu descrierea sensului istoriei luând ca fundament tendinţele generale care se manifestă într-o epocă istorică, reprezentat de necesitate („departe de a fi un meteor, un fenomen izolat, ivirea lui Caragiale ne apare ca necesară şi fatală şi constituie critica situaţiei acute în care se afla societatea burgheză după o experienţă de un secol dela marea evoluţie a Apusului”). De la general, se trece la particular, Caragiale devenind în scurt timp gânditorul social cu cea mai trează conştiinţă („berar şi ziarist, sufleur şi director general al teatrelor, acest Molière balcanic trăieşte în mijlocul tuturor mediilor sociale... Caragiale ia contact în mod permanent şi inevitabil cu lipsa de seriozitate a gazetarilor, cu oportunismul studenţilor idealişti, cu meschinăria şi egoismul prostesc al burghezilor din timpul său, cu tot putregaiul unei societăţi în agonie”). Concluzia cade ca o ghilotină: „opera lui Caragiale este însă produsul unei epoci de o actualitate imediată, epoca ignoranţei, a intervenţiilor, a preocupărilor mondene, a formalismelor de tot felul, a frecăturilor politice capabile să distrugă o solidaritate naţională, o epocă care explodează pentru a ni se arăta în adevărata ei lumină prin alegerile elctorale şi parlamentarismul din O scrisoare pierdută”.

Ce a urmat a fost impunerea cheii interpretative a batjocurii, a deriziunii, a omisiunii, a substituirii, a îngroşării, a coruperii de sens, care a devenit canonică în orice text privitor la opera lui Caragiale. În 1946, când lupta electorală era o chestiune de viaţă şi de moarte pentru partidul comunist în cucerirea şi confiscarea instituţiilor statului, gustul artistic şi falsificarea conştiinţei publice au atins limite greu de bănuit în climatul cultural interbelic. „Dacă cineva ar vrea să înţeleagă politica românească din ultimele decenii, ar trebui să înceapă cu citirea lui Caragiale”, aceasta era prima frază a articolului „Studenţimea lui Caragiale” pe care îl publica ziarul „Naţiunea” pe 31 martie 1946. O propunere de lectură care echivala cu pumnul şi teroarea pe care comuniştii le foloseau pe scară largă şi care aveau să consfinţească deteriorarea politicii şi să compromită percepţia ei până azi.

După acapararea statului de către partidul comunist, Caragiale a fost unul dintre pilonii de rezistenţă ai tuturor formelor şi politicilor culturale. Cinematografia a contribuit şi ea din plin la piedestalul comunist al lui Caragiale. „Scrisoarea pierdută”s-a filmat în 1953, alte două montări ale ei au fost, de asemenea, filmate, momentele şi schiţele au fost şi ele transpuse pe ecran, filmul lui Lucian Pintilie din 1981, „De ce trag clopotele, Mitică?”, fiind o notabilă excepţie de la regulă şi o trimitere la mizeria morală şi materială a comunismului.

Dar cine este Caragiale? O incursiune în epoca sa, prilej pentru recuperarea adevăratului Caragiale

Alintat cu apelativul siropos nenea Iancu, având sonorităţi rurale, care îi conferă prestigiu şi imunitate în faţa criticii, orbiţi de confuzia valorilor şi de conformism, românii de azi uită să-l aşeze pe scriitor pe locul pe care îl ocupa atunci un individ de condiţia lui. Dacă până acum ne-am întâlnit ad nauseam numai cu excepţionalismul lui Caragiale, nu este lipsit de interes să aruncăm câteva priviri şi asupra celuilalt Caragiale, cel care – putem spune noi acum, cu avantajul timpului care s-a scurs – s-a înşelat în privinţa opiniilor sale politice, mai ales în privinţa regelui Carol I.

Liberal „roşu” în tinereţe, Caragiale a devenit apropiat de conservatori la bătrâneţe; o răsturnare pe care, deşi am fi tentaţi s-o privim cu dezgust în vremurile noastre, suntem, în cazul lui, tentaţi să o iertăm şi s-o justificăm. În sine, nu e nimic în neregulă atunci când cineva îşi reconsideră opiniile; oricine are dreptul la retractări, rectificări şi repoziţionări. Însă îşi pierde dreptul de a face judecăţi de moralitate asupra celorlalţi, mai ales asupra societăţii în general. În acest sens, în oglinda pe care Caragiale o pune în faţa societăţii româneşti s-ar reflecta chiar el; doar că scriitorul nu şi-a propus niciodată să fie ceea ce am fost noi obişnuiţi să credem că a fost...



Caragiale, admirator al lui Cuza; şi, deci, adversar al lui Carol

Modelele adolescentului Caragiale s-au conturat în anii 1860, un deceniu de maximă importanţă pentru soarta viitorului stat român. În prima parte a domniei lui Alexandru Ioan Cuza, între 1859 şi 1862, când s-au realizat principalele reforme, forţele politice au fost consensuale în jurul persoanei sale. Stilul lui Cuza în exercitarea prerogativelor puterii, un stil din ce în ce mai mult marcat de aroganţă şi corupţie între 1863 şi 1866, a produs fractura dintre camarilă şi societatea politică românească. Înlăturarea sa de pe tronul României, la 11 februarie 1866, a germinat însă, într-un mod curios, un sentiment de nostalgie pentru un om de stat de calitate cel puţin îndoielnică. Una dintre dovezi este că până şi Mihail Kogălniceanu, unul dintre cei mai apropiaţi domnitorului, l-a părăsit. În afara camarilei care prospera, a aroganţei şi a corupţiei, în alungarea lui Cuza au cântărit foarte greu imoralitatea, ceva inacceptabil pentru modelul de principe constituţional, şi bănuiala că ar fi stat în spatele asasinării primului ministru Barbu Catargiu în iunie 1862.

Caragiale a fost un admirator al lui Cuza. În volumul al doilea din Menţiuni critice,Perpessicius nota că principele a vizitat clasa în care învăţa elevul Caragiale, la Şcoala domnească din Ploieşti. Anul nu este specificat, dar întâmplarea a avut loc, probabil, prin 1862. La plecare, toată şcoala l-a condus pe înaltul oaspete până la bariera oraşului, unde acesta şi-a luat rămas bun. În amintirile copilului care era Caragiale trebuie că persoana lui Cuza, un bărbat chipeş, în uniformă de ofiţer, a rămas puternic întipărită.

La abdicarea din 1866, Caragiale avea 14 ani. În august 1870, în timpul mişcărilor republicane de la Ploieşti la care a participat – aşa cum mărturiseşte în „Boborul” –, Caragiale era în anturajele liberalilor „roşii” percepuţi ca socialişti. El devine un adversar al lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care i-a luat locul principelui alungat, însă, cu timpul, un adversar care va deveni un respectuos admirator. Vorba lui Dandanache: „în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial”.



Carol I, comparat de Caragiale cu un câine de pripas

Caragiale începe să scrie la revista „Ghimpele”, revistă satirică, republicană, antidinastică, având simpatii cuziste. La moartea lui Cuza, în 1873, anul debutului scriitorului, publicaţia coboară pe cea mai de jos treaptă a imundicităţii. În numărul din 27 mai 1873, în preajma înmormântării fostului principe, lui Carol i se doreşte moartea, nici mai mult, nici mai puţin: „un doctor foarte spiritual şi învăţat demonstra cu raţiunea într-o mână şi cu ştiinţa naturii într-alta că şirul firesc cum au început a muri domnii României este cel alfabetic. Asftel, au murit: A – Alexandru Ion Cuza, B – Bibescu George D., C – ... rămâne ca timpul să ne spuie ce se va face cu dânsul”.

Însuşi Caragiale, în diatribele lui anticarliste, republicate de mai multe ori în anii regimului comunist, nu dă dovadă de mai multă subtilitate. În satira „Şarla şi ciobanii”, publicată în „Ghimpele”, în 1873, Carol I este comparat cu un câine de pripas care se oploşeşte la o stână, unde jură că va deveni câine credincios. În notiţa „O necuviinţă”, publicată anonim (Farfuridi: „trebuie să ai curaj ca mine, trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă”) în „Moftul român”, numărul 2 din 1893, Caragiale dă o altă dovadă de simţ satiric grosier. Cuplul regal prezent la spectacolul „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare este comparat cu personajele din aceasta: regina zânelor Titania îl mângâia pe gogomanul Bottom pe urechi devenite urechile unui măgar.

Nemulţumit, probabil, de modestia încercărilor precedente, Caragiale revine în numărul 16 din acelaşi an cu versificaţia „Suveran şi curtezan”: cititorul asistă la un dialog dezamăgitor între un rege excesiv de flatulent, care îşi masca obiceiul prin strănut, şi un curtean linguşitor, care îşi sfătuia suveranul să nu se îngrijoreze de efectele practicilor sale asupra celor care aflau în apropierea lui. Ultima satiră este şi cea mai cunoscută, „Mare farsor, mari gogomani”; deşi eronată din punct de vedere al mesajului, este cea mai reuşită, publicată fiind sub pseudonim în revista „Protestarea”, în 1906, la jubileul de 40 ani de domnie al primului rege al României.



Schimbarea: „Aibi milă, Doamne, de bunul lui Rege, de Patria românească...”

Dar Caragiale nu era numai acel amestec de spirit ascuţit şi satiră de slabă calitate, „de tabloid”, cum am spune azi. În 1897, cu două zile înainte de sărbătoarea de 10 mai, Caragiale scria tulburătorul articol „Nihil sine Deo”, care începea ca o rugăciune. Aniversarea dinastiei era „cea mai mare sărbătoare pe care a avut-o până astăzi neamul românesc”, care se afla la o grea răspântie: principele Carol, în vârstă de 4 ani, era grav bolnav, iar spectrul morţii încă unui moştenitor, după ce fiica regelui Maria murise în 1874, făcuse ca românii să se adune în jurul suveranului.

Caragiale scria înfrigurat: „multe zile crunte şi mai crunte nopţi a stat la cumpănă grea dintre o lume şi alta soarta unei auguste case, care de mai bine de treizeci de ani e soarta unei patrii, unei naţii. Această naţie, care avea dreptul să spere că vremea necazurilor şi mâhnirilor seculare se apropia de sfârşit, privea toată cu sufletul încordat la palatul Cotrocenilor. Doamne, redă-i acestui neam destul de amărât şi cercetat, liniştea şi încrederea în viitor! Aibi milă, Doamne, de bunul lui Rege, de Patria românească, de micul şi nevinovatul Carol II, viitorul rege al Românilor!”. Carol devenea acum „ilustrul suveran” şi „Maiestatea Sa Regele”, care „a vorbit Poporului ca un tată duios către un vechi prietin de inimă, nu ca un sublim magistrat”.



„...în copilărie, am servit cu fanatism atât de fieros sub gloriosul drapel al Republicii Ploieştilor”

În timpul momentelor de mare criză ale răscoalei din 1907, atunci când experienţa de o viaţă îi dăduse acel nas de copoi cu care mirosea pericolul la adevăratele sale dimensiuni, Caragiale credea că întreaga clasă politică devenise o oligarhie şi că soluţia era o lovitură de stat: „dar pentru o lovitură de stat, pentru o sarcină aşa de eroică, ar trebui un bărbat întreg, care mâine să-nfrunte de sus funesta sistemă actuală cu aceeaşi nebiruită energie cu care o înfruntă astăzi de jos masele plugarilor. Şi este unul care ar putea-o face. El ar avea tot prestigiul cerut în aşa înalte împrejurări – Regele. Da. El ar putea, dar ar trebui să şi vrea”.

Cele două texte nu fuseseră excepţii. Atunci când a fost primit în partidul conservator, Caragiale a ţinut o alocuţiune intitulată „Literatură şi politică”, în care îşi exprima plăcuta surpriză în primirea făcută: „mă primiţi cu aşa bună voinţă în sânul dv., dv. conservatori monarhişti, pe mine, care, în copilărie, am servit cu fanatism atât de fieros sub gloriosul drapel al Republicii Ploieştilor?” Caragiale îşi încheia cuvântarea cu sublinierea importanţei pe care cele două pasiuni ale sale le aveau în spiritul unei naţiuni: „gândirea – iată cea mai înaltă şi cea mai nobilă energie a unei naţiuni şi de aceea Literatura este, precum cu drept cuvânt s-a spus, sora mai mare a Politicei”.

Cei doi Caragiale, politologul şi scriitorul, descopereau, finalmente, dialectica.



La final de „An Caragiale”

Despărţirea de Caragiale este despărţirea de ceea ce a născut caragialismul timp de mai mult de o jumătate de secol cu privire la ce înseamnă România ultimilor 150 de ani. Relaţia pe care societatea românească o are cu trecutul trebuie să se despartă de interpretarea ideologică a contemporaneităţii lui Caragiale, indiferent de cât de asemănătoare cu ceea ce trăim noi ni s-ar părea situaţiile şi personajele. Talentul scriitorului şi afinitatea cu textele sale cu siguranţă nu (mai) pot fi grile de a interpreta trecutul.

Gheorghe TRANDAFIR – Cu Caragiale, la jocurile politice

Liviu PAPUC – Francezul Caragiale

Traian D. LAZÃR – Caragiale – un director cu mînã de fier

Florin COLONAS - Un ,,adrisant“ inedit în corespondenţa Caragiale

La lista celor aproape două sute de nume, persoane sau instituţii, cu care Caragiale a corespondat, aşa cum reiese din al cincilea volum al Operelor, editat în 2011 de Academia Română, mai adăugăm unul, cel al pianistului Emil Michael.
Scriitorul avea pasiune pentru muzică, purta corespondenţă cu compozitorii Eduard Caudella şi Eduard Wachmann sau cu Cella Delavrancea, urmărea Cvartetul Ceh, era un pasionat al concertelor de la Gewandhaus, din Leipzig, după care se oprea vizavi la o cunoscută locantă pentru a comenta evenimentul.

Într-o cartolină îi semnalează lui Zarifopol prezenţa violonistului bucureştean Jean Socrate Barozzi, aflat în turneu german. Ce mai vorbă, se simţea bine în lumea muzicii. Întreaga sa operă epistolară ne oferă un bogat material, în această privinţă.

Personajul care apare acum în corespondenţa sa este un pianist care se bucura de o excepţională faimă în epocă.

Născut în 1882, în ţinutul Herţei, manifestînd însuşiri muzicale excepţionale încă din copilărie, laureat al Conservatorului bucureştean, urmează cursuri la Berlin, la clasa marelui profesor Xavier Scharwenka, bucurîndu-se de aprecierea unor somităţi ca Max Bruch, Fried­laender sau dirijorul Rebitscheck.

A urmat, totodată, cursuri de filosofie a muzicii la Universi­tatea Regală din Berlin, devenind apoi, la numai 22 de ani, unul dintre cei mai tineri profesori ai Con­servatorului berlinez.

Dintr-un program al unui concert susţinut la Iaşi, ne dăm seama despre capacitatea sa interpretativă. Repertoriul cuprinde nume sonore ale muzicii clasice şi piese pe măsură: Domenico Scarlatti, Philippe Rameau, Beethoven, Chopin, Schubert, Liszt, Wagner.

Dintr-un alt caiet program, din 24 ianuarie 1910, aflăm că a susţinut, alături de alt român, Woicu Petraşcu, interpret la violă, un recital la Blüthner Saal, Berlin, de asemenea, cu piese de primă mînă: Beethoven, Bach, Schumann, Lalo, Chopin.

Pe 11 ianuarie 1918, îl întîlnim la sala Teatrului Central, într-un recital caritabil pentru copiii orfani de război, fiecare interpret abordînd piese de mare virtuozitate.

Împreună, vor interpreta cu această ocazie Sonata op. 47 Kreutzer de Beethoven.

Cele două cartoline identificate – prin bunăvoinţa unui colecţionar care doreşte să rămînă anonim, dar căruia îi adresăm calde mulţumiri – sînt de fapt douăinvitaţii la dejun.

Interesante trebuie să fi fost discuţiile celor doi intelectuali rasaţi! Apropo, să nu spuneţi că divaghez, dar o ambianţă excepţională la dejun poate avea loc şi în alt cadru decîtc el familial, spre exemplu, la o cantină. Un exemplu?

Este bine să subliniez asta, acum, cînd nişte gogomani vor să ,,demoleze“ un templu al experimentului şi al gîndirii ştiinţifice româneşti, Institutul de Seruri şi Vaccinuri ,,Ion Cantacuzino“. Lăsînd la o parte faima mondială a Insti­tutului, pepiniera de cercetători şi profesori care au răsărit din acel climat elevat, aici, în fiecare joi, la prînz, luau masa la cantina instituţiei, de la profesori la laboranţi, avînd ca invitaţi intelectuali de primă mărime cum erau George Enescu, Theodor Pallady, Di­mitrie Gusti, Nicolae Bagdasar, Mon­se­niorul Ghika şi mulţi alţii.

Ce putea fi mai plăcut? O binecuvîntată răsplată pentru rodnica muncă zilnică? Cele două cartoline, adresate Herrn Maëstro Emil Michael, una pe 12 aprilie 1910, cealaltă pe 28 aprilie 1910, prima cartolină avînd un peisaj romantic, cea de-a doua, un peisaj maritim, ambele color, francate cu cîte 5 pfeningi, expediate lui Schönberg bei Berlin şi, respectiv, Berlin W., la adresa pianistului, prima în Postamer Privat-Strasse, Villa C, IV, cea de-a doua în Kurfürstenstrasse 52, Hptr. Berlin W 35.

Ambele scrisori erau invitaţii pentru a doua zi la prînz şi, gîndiţi-vă, au ajuns la timp!

Prima misivă are următorul conţinut:

,,Drăguţule, dacă nu ai ceva mai bun de făcut, mîine joi 13 oct., pofteşte la dejun la noi. Te aşteptăm cu dragoste multă.

Al dtale, Caragiale.“

Miercuri seara.

A doua cartolină are un caracter asemănător:

,,Iubite Maëstro, vă rugăm nu uitaţi că Domnişoara Michael şi dta. sunteţi cu părintească dragoste aşteptaţi mîine vineri 29 apr. la ora 1 ½, la dejun, în strada Innsbucker 1 Hept. Să ne revedem sănătoşi şi veseli!

Al dtale prietin, Caragiale.

Joi 28/IV“

Păcat că nu am fost şi noi de faţă. Ospăţul a fost o reuşită gastronomică, condimentat cu fineţuri intelectuale.

Să le fie de bine!

Şi nouă la fel!

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CARAGIALE

Stimate nene Iancule,
Ambetat de tristeţe şi turmentat de scumpiri bezmetice, îţi compun această misivă tristă şi de adio, că ce mă enervează când vine vorba despre opera matale, este gogoriţa că satira îşi păstrează actualitatea, că personajele seamănă leit cu cele din zilele noastre, poltroni, tembeli, pungaşi, mahalagii, hahalere, bagabonţi etc. Să avem rezon, coane Iancule, tălică ai scris pentru copii, scenarii de desene animate.
Eşti mărunt, neicuşorule! Ia hai, să te cocoşez cu niscaiva exemple. Matale ştii cât ar costa acum o masă la "Iunion"? Şi câtă verzitură îi lipeşti pe frunte manelistului minune, care ţine acuma locul lui I.D. Ionesco? Şi să te văd eu dacă ai corajul să vii pe jos de la "Iunion" acasă, noaptea. Că te dezbracă lotrii cu ranga. Heavy metal! Dacă ai vedea cine-i acuşica în fruntea bucatelor, te-ai închide la "Gambrinus" şi nu te-ai trezi din beţie decât să te închini. Suntem o ţară penală, meştere. De la prezidenţie la govern, toate mangafalele cu foncţii sunt în libertate condiţionată. Nu ştii cum şi cât se fură. Răcnesc gazetele de vuiesc Carpaţii! Şi toate oalele sparte le plăteşte poporul acesta de coate-goale, care nu mai visează castele în Spania. Visează căpşuni. S-au înmulţit nesimţiţii şi proştii şi vorba matale: "Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!"
Zicea Nae Ipingescu: "Să nu mai mânânce nimeni din sudoarea, bunioară, unuia ca mine sau ca dumneata şi să şază numai poporul la masă, că el e stăpân". Mai mult de jumătate din popor e în mare mizerie şi tot atâta ar vrea să-şi lase ţara. O să zici că le crapă obrazul aleşilor? Ei, aş! Unde este Rică Venturiano cu "Angel radios"? E timpul cocotelor. Ziţa, Veta, Joiţica, Didina sau Miţa Baston au fost sfintele-sfintelor. Paraşutele au acuşica golaveraj la televizor. Să vezi filme deochiate, nene Iancule! S-a uitat şi Bubico al meu la o emisiune şi de atunci nu mai latră. Guiţă! Domnul Goe e ticsit de droguri şi mamiţa vorbeşte la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida şi soaţa şi-au depus pensia la pubelă, de unde şi mănâncă, Tipătescu este Naşul mafiei judeţene, Dandanache face tocşouri de seară, jupân Dumitrache zis "Titircă Inimă-rea" e primar şi milostiveşte cu parcuri moca toate rubedeniile.
Se face Capitală până la matale la Ploieşti, numa' borduri şi mijlocul rămâne aşa cu gropi, cu mahalale fără apă şi canal, fără buleftrică. Caţavencu combate la gazetă contra marilor corupţi, el fiind curat deoarece până şi banii lui au fost spălaţi. Ghiţă Pristanda e finanţist acu', din negoţul cu maşini furate, alte fapte necurate ca şi şpăgi nenumărate. Până şi frizerul Nae Girimea se minunează câtă prostime s-a umplut de mătreaţă şi câţi politicieni de valută. O soţietate fără prinţipuri, morală şi cinste.
Prezidentul vorbeşte romanes, la televizor, cu fraţii şi surorile lui, la care s-a dat dezlegare să belească Europa. Fericiţi că au un preşedinte care îi înţelege, fiind apropiat de ei ca nărav şi poftă de viaţă. În ţară, băieţii deştepţi la matrapazlâcuri au strâns averi din care să se îndestuleze toate loazele lor, până la două mii paş'opt. Se fac mafioţi unii pe ăilalţi şi mă jur pe cursul valutar că au dreptate toţi. Dacă nici ei nu s-or şti între ei?. Altminteri e "criză teribilă, monşer". Dacă ai cunoaşte Parlamentul de acum i-ai dedica "Năpasta", promisiunilor guvernului, schiţa "1 aprilie", Justiţiei"Lanţul slăbiciunilor", vieţii noastre politice - "D-ale carnavalului", scrisoarea către FMI şi Consiliul Europei este "Scrisoarea pierdută", iar viitorul nostru poate fi asemuit cu "O noapte furtunoasă". Bravos naţiune! Egzistă nişte unii care zic că suntem "Ţara lui Caragiale". Ei, aş! Moravurile de pe vremea matale erau. parfum. Şi atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i întrebarea!
Cică dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă şi pe urmă el votează la fel. Într-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci când ai zis că românul s-a învăţat să aibă din toate câte nimic. În fruntea soţietăţii s-au aburcat mitocanii şi nu le poţi bate obrazul, întrucât (tot matale ne-ai învăţat) mitocanul se naşte jignit. Încolo, frică ne e că ne-am născut în România şi că o să murim în Becalia sau Băsescia! Dar să fim optimişti, că dacă nu murim o să fie şi mai rău!
Autor: DAN MIHĂESCU

Constantin COROIU – Caragiale, scriitor national. 160 de ani de la

nastere si un secol de la moarte

Jurnalul de Duminică. La moartea lui Caragiale

Ion Luca Caragiale şi Loja Iohanică Românească



I.L.Caragiale este membrul Lojei Iohanice Româneşt...

Poezia lui I.L. Caragiale

Pastişa şi parodia – ironia cu cel puţin două ţinte (Macedonski şi Eminescu reuniţi înMoartă!). Simbolismul – ţinta ironiei. (Spirit clasic şi clasicizant). Amîndoi fiii lui, Matei şi Luca, vor fi simbolişti, în proză şi în poezie.
Satira politică, pamfletul politic.

În Momente: ţinta ironiei – lumea reală, lume reală reflectată în presă; cititorii lumii reflectate – participanţi la universul real; scriitorul care ironizează lumea reală, jurnalistica, pe cititorii ei; şi care face parte şi el din această lume (Om cu noroc).


Erorile care pot decurge din considerarea unilaterală a ironiei.



Caragiale – propriul său personaj. Omul fără principii morale, ca şi societatea care nu le are. S-a autodescris: banul pe primul loc. (Nu are nici mamă, nici tată, nici fiu cînd e vorba de moşteniri, vezi Cioculescu). Batjocoreşte pe oricine, cu o preferinţă pentru prietenii cei mai buni, adică cei mai bine cunoscuţi. Relaţia mai mult decît ambiguă cu Eminescu (de emulaţie şi de dispreţ: Veronica, în Nirvana – necrolog şi sifilis, kantianismul – Anghelache; dar alegerea Berlinului – poate pentru că era oraşul formării lui E. Şi oraş bine orînduit şi muzical.) Îşi permite orice faţă de alţii, e foarte nevricos cînd e vorba de el însuşi (după eşecul cu D’ale Carnavalului nu a mai scris comedie; după scandalul Năpasta, activitatea lui dramatică s-a oprit; nu a putut depăşi bariera interioară, deşi a dorit-o şi a construit proiecte dramatice.) Cînd descrie trecerea de la ipohondrie la fandacsie (în registru comic: Conu Leonida; dramatic: În vreme de război; tragic: O făclie de Paşte), se autodescrie.
Absoluta lipsă de principii politice (pe care le teoretiza): traseismul politic (Părintele lui Lache şi Mache nu se putea înscrie decît la Tache). Discursul său politic = Caţavencu, pentru a convinge şi a provoca reacţii. Legea morală e constrîngătoare, conduce la sinucidere. (Anghelache – conceput ca răspuns la posibilele reproşuri interioare, la sentimentul de vinovăţie faţă de lipsa de scrupule.)


Între biografia/comportamentul social al personajelor lui C. şi C. însuşi nu există deosebire de natură, ci de grad. Amoralismul genuin şi refuzul moralei, ca alienantă (duce la alienare sau la sinucidere).



„Atitudinea scriitorului faţă de aproape integralitatea literaturii contemporane lui se dizolvă în zeci de parodii în versuri sau în proză (după Bolintineanu, Vlahuţă, Delavrancea, Macedonski şi simbolişti, sămănăto­rişti, chiar şi Eminescu). Singurele versuri caragialiene notabile sînt scrise sub regimul parodiei. Întreaga poezie românească semnificativă defilează în aceste compuneri animate primordial de un spirit destructiv, mai acut chiar decît cel care îi animase pe primii junimişti, atunci cînd încercaseră alcătuirea unui inventar al poeziei româneşti“ (Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, Editura Cartea Românească, 2011, p. 289)
Dacă I.L. Caragiale nu şi-ar fi lăsat versurile risipite prin reviste, acordîndu-le destulă importanţă pentru a se osteni să le strîngă într-un volum, probabil că volumul acela ar fi jucat pentru literatura română de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea rolul purgativ pe care îl avusese, cu o generaţie înainte, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867.


Două sînt, de fapt, direcţiile în care se îndreaptă atenţia poetului I.l.Caragiale: parodia literară şi satira politică (Şarla şi ciobanii, Jalba hoţilor din închisori, Suveran şi curtezan. Satiră democratică, Petiţie către guvern, Mare farsor, mari gogomani,Temelia. Fabulă, Mîngîiere. Fabulă, Boul şi viţelul,Semnul ş.a.). Satira politică nu este deloc de ignorat, chiar dacă obiectul ei predilect a fost obiectul cultului istoric de astăzi: Carol I. Este drept că azi mitul străinului civilizator, întrupat în regele de origine germană, este menit să înlocuiască în mentalitatea publică mitul, compromis prin exces de naţionalism, al apărătorului de neam, ţară, credinţă; printre contemporanii lui, însă, Carol I a fost contestat de destui, printre care Eminescu şi Caragiale.



Anticarlismul lui Caragiale este remarcabil, şi pentru că e singura lui atitudine politică rămasă constantă. Caragiale a schimbat fără multe scrupule, dar şi fără mari beneficii, cîteva orientări politice, cu programele lor cu tot, ilustrînd cu cinism şi dezinvoltură ceea ce azi numim traseism politic, mult mai rar pe vremea lui: „Eminentul literat Caragiale... a putut să fie rînd pe rînd în cercul junimist al lui Maiorescu, în cel socialist al lui Gherea, în gruparea radicală [a lui G. Panu], în partidul conservator, în partidul liberal şi în dizidenţa takistă“ (I.L. Caragiale în conştiinţa contemporanilor săi, ediţie de Rodica Florea şi Stancu Ilin, Editura Minerva, 1990, p. 407). Nu trebuie să uităm că Nenea Iancu şi biografia sa au fost primele surse de inspiraţie pentru eminentul scriitor I.L. Caragiale, personaj el însuşi al unei lumi în care, după propria-i cugetare: „toţi oamenii mari sînt secături şi toate secăturile sînt oameni mari“.

Regele va rămîne ţinta predilectă a sarcasmului său, de la înscăunare (Şarla şi ciobanii) la jubileu (Mare farsor, mari gogomani). Este numit, de obicei, nu Carol, ci, în pronunţie franco-română, căci franceza era limba de comunicare a clasei politice, Charles, pe româneşte Şarlă. Şarlă înseamnă cîine de pripas, maidanez, javră. Numele fusese exploatat, în acelaşi sens, de Alecsandri: Chiriţa îl cheamă pe preceptorul lui Guliţă, Musiu Şarlă. (Caragiale, la rîndu-i, l-a exploatat din plin pe Alecsandri.) El însă atacă mai dur (şi nedrept): javrele n-au onoare – „Ciobanii noştri, aşadară,/ Plecară/ Dulăul să-şi găsească./ Umblară cît umblară/ Şi deteră-n sfîrşit/ De-o javră jigărită,/ De foame leşinată, cu părul năpîrlit./ Cum îi văzu,/ Potaia-afurisită/ Îşi puse coada-ntre picioare, făcu trei tumbe şi-ncepu/ Să se tăvălească,/ Să se linguşească,/ Să chelălăiască,/ Ca toţi cîinii nemţeşti/ Cînd, leşinaţi de foame, doresc să-i miluieşti.[..] O duseră la stînă şi şarl-aici jură/ Pe lege. – Cum se poate?/ Dar şarlele n-au lege şi-ar fi de necrezut,/ Veţi zice: Fugi de-acolo! – Ştiu bine toate-aceste,/ Dar iacă s-a putut! Şarla jură pe lege, onoare, conştiinţă,/ Nu rîdeţi de... să fie un cîine de credinţă“ (Şarla şi ciobanii). Ciobanii erau, de pe atunci, exponenţii responsabili ai spaţiului mioritic.



Satirele politice, în prelungirea „cînticelelor comice“, sînt, într-adevăr, texte fără mari pretenţii literare, dar eficiente. Ele sînt menite a fi percepute imediat de un public alcătuit din personajele lui Caragiale, cam semidoct, dar exasperat. Criteriul după care se măsoară, pentru Caragiale, valorea satirei politice este, ca şi în cazul discursului parlamentar, criteriul pragmatic: capacitatea de a convinge şi de a stîrni reacţii. (Dacă discursul lui Caţavencu ridică sala în picioare, discursul lui Caţavencu este bun, scopul lui a fost atins, indiferent ce procedee retorice a utilizat.) Fiind structural un clasic, adică lucrînd cu situaţii-prototip, valabilitatea satirei sale nu cunoaşte graniţe temporare. Iată, de exemplu, Jalba hoţilor din închisori: „Daţi-ne drumul din puşcărie,/ Daţi-ne posturi,/ Cu bune rosturi,/ Daţi-ne voie la tîlhărie./ .../ Daţi-ne drumul: e nedreptate/ În puşcărie/ Ca să ne ţie/ Colegii noştri! Oh! ce păcate!.../ A noastră şcoală/ A rămas goală,/ Căci toţi elevii au chilipire,/ Au berechete,/ Grase budgete.../ Iar noi, acilea, în amorţire/ Stăm în lihnire!...“.

Dacă satira politică se înscrie într-o tradiţie a vremii, singularizîndu-se mai ales prin tematică şi mai puţin prin procedee, parodiile în versuri sînt cu totul remarcabile, atît prin ţinta sarcasmului, cît şi prin procedeele de alcătuire a textului. Ele se alătură parodiilor, mai numerosase încă, în proză (acestea excelent analizate în lucrarea lui Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, Cartea Românească, 1983). Ca şi parodiile în proză, cele în versuri satisfac condiţia parodiei: au ca referinţă un text cunoscut, intenţia cu care este concepută parodia poate fi lesne detectată de receptor, cunoştinţele sau informaţiile receptorului pot identifica textul parodiat, prin recunoaşterea celor mai frecvente mijloace utilizate de textul prim: teme frecvente, atmosferă, elemente de decor, stereotipii în comportamentul personajelor, clişee lingvistice etc. (Theodor Verweyen, Theorie der Parodie, München, 1973, citat de Florin Manolescu). Parodia presupune, aşadar, cea mai vie inteligenţă critică, reunită cu cel mai graţios talent mimetic. Absenţa unuia dintre atribute dă naştere fie unui critic literar, fie unui pastişor banal. (Spre deosebire de parodie, pastişa e rezultatul unui act de admiraţie, al dorinţei de a crea conform unui model.) La Caragiale intenţia parodică este, aşa cum observă Mihai Zamfir, destructivă: modelul trebuie anihilat prin ridiculizare absolută (el deosebindu-se prin aceasta de marii parodişti care i-au urmat – Topîrceanu din Parodii originale, Marin Sorescu din cartea de debut, Singur printre poeţi – şi mai ales de istoricul contemporan al poeziei româneşti în texte concepute à la manière de..., Mircea Cărtărescu). Atitudinea lui Caragiale nu e umoristică, nu implică o anume înţelegere şi o anume compasiune faţă de obiectul ridiculizat, ci sarcastică: parodistul se implică în anihilarea obiectului.



Textele parodiate în versuri de Caragiale aparţin lui Eminescu (permanent cal de bătaie), la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în plin proces de manierizare exasperantă, prin curentul imitatorilor săi; lui Hasdeu – poetul şi savantul; lui Macedonski; lui Traian Demetrescu (în acea parte a poeziei sale care va fi imitată cu glorie de Bacovia, Caragiale parodiindu-l astfel avant la lettre pe Bacovia); poeţilor cu tematică socială, cultivaţi de revista Contemporanul; lui Bolintineanu, lui Coşbuc. Adică poeţilor celor mai cunoscuţi, mai discutaţi, mai preţuiţi, unii dintre ei, ai momentului. Vîrfurilor literare ale epocii. Maiorescu, la 1867, într-un peisaj literar cu ierarhiile încă în curs de constituire, analiza destructiv mai ales cîţiva literaţi obscuri, versificatori prin imitaţie; Caragiale, de pe la 1873 începînd, dar mai ales după 1890, într-o literatură care începuse să-şi consolideze canonul, atacă valorile (aproape) unanim recunoscute. Nici unul dintre criticii epocii nu a făcut-o, aşa cum nimeni nu a îndrăznit, pînă astăzi, să ridiculizeze stereotipiile din gîndirea poetică eminesciană. (Pentru Caragiale din corespondenţă, de exemplu, luna era astrul compromis de Eminescu. Voinţa de anihilare a lui Eminescu, prezentă în multe alte decizii biografice şi texte literare, merită (psih)analizată cu mai multă atenţie.) Parodiile lui Caragiale reprezintă critica cea mai îndrăzneaţă a momentului. Astăzi, opera tuturor poeţilor parodiaţi de Caragiale ar tebui studiată împreună cu parodiile sale, spre a vedea care sînt clişeele lor de gîndire şi slăbiciunile în compunerea unui text poetic. Şi, pe deasupra, parodiile, departe de pedanteria comună a criticii care demonstrează, arată amuzînd.

Principala particularitate a ironiei lui Caragiale, indiferent de tipul de text în care e folosită,constă în faptul că nu se îndreaptă niciodată spre o singură ţintă. În cele mai simple cazuri, referitul e dublu: o lume cu oamenii ei şi această lume reflectată în scris, în gazete şi în literatura despre ea. În cele mai rafinate cazuri, referitul e triplu sau cvadruplu: lumea, scrierea despre lume, cititorul/martorul/ comentatorul concomitent participant şi observator; uneori, autorul în raporturile lui cu lumea reală, cu lumea reflectată, cu receptorii lumii reflectate şi cu receptorii propriei literaturi despre lumea reflectată. Dacă nu ţinem seama de stratificarea multiplă şi concomitentă a ironiei lui Caragiale, riscăm să cădem în interpretări ridicole, demne de un Caragiale al timpurilor noi. Procedeul referitului multiplu ca ţintă a ironiei este esenţial şi foarte clar în parodiile versificate. Nu un poet este de obicei anihilat de Caragiale, ci doi, ba chiar trei poeţi, reuniţi. Reuniţi pentru că unul este continuatorul celuilalt, pentru că procedeele unuia nu diferă de ale celuilalt. Doi sau trei dintr-o lovitură n-a mai nimerit nici unul dintre parodiştii noştri. În aceasta, Caragiale e unic.



Cel mai apt a fi combinat se dovedeşte Eminescu. Eminescu + Bolintineanu+ Vlahuţă, iar spre deliciul cunoscătorilor, mai ales Eminescu + Macedonski. Ce este scena patriotică din Scrisoarea III? Este continuatoarea Legendelor istorice ale lui Bolintineanu, scăldate în filozofia pentru popor a lui Vlahuţă („Nu de moarte mă cutremur,/ Ci de vecinicia ei“):


„Luna străluceşte ca o lampă mare,
Revărsînd splendoarea-i pînă-n depărtare.
La ospăţul falnic, strînsă-i oaste multă;
Toţi vorbesc în parte, nimenea n-ascultă.
Dar, ca şi stejarul mîndru de la munte,
Mircea-şi netezeşte nobila sa frunte,
Şi ca şi stejarul mîndru, cînd înfruntă
Crunta vijelie, Mircea se încruntă
Şi apoi, se scoală deodată-n picere
Şi cu glas puternic, le strigă: Tăcere...
[...]
Mîine este lupta, lupta cea de moarte,
De la care-atîrnă-a României soarte!
Glorie sau moarte vom întîmpina;
Însă jur pe ceruri, nu vom dezarma!
Căci ce este moartea dacă nu e viaţă?
Dacă n-o priveşte un român în faţă?
Nu mă tem de moarte, sînt ostaş de seamă;
Chiar de vecinicia-i nu vreau să am teamă!
Vrea ca să ne-ncalce mîndrul Baiazid;
Va vedea că Mircea nu-i un invalid!“
(Crucea şi semiluna)
Primul strat al ironiei vizează marele discurs patriotic (alt model de discurs patriotic decît cele două, celebre, din propria lui Scrisoare, cea pierdută), cu locul comun: pregătirea pentru jertfa supremă; cu limbajul muntenesc: „picere“, cu comparaţiile stereotipe: „ca stejarul mîndru“. Al doilea strat vizează literatura discursului patriotic: limbajul de lemn în metrica lui Bolintineanu, cu personjele arhetipale ale lui Eminescu, declamînd filozofia lui Vlahuţă. „Ca tine, bobocule, mai rar“! De fapt, rar de tot.

Capodopera parodiilor se numeşteMoartă! Baladă şi trimite direct la Mortua est, la Strigoii, la poemele narative ale lui Macedonski şi la Înmormîntarea şi toate sunetele clopotului („Un an,- dînd d-ani, leag-an d-an,- d-ani vani“), unul din primele sale poeme muzical-simboliste:



„Danga-langa, sună clopot...
O îngroapă pe regină
Dintr-o nobilă tulpină...
Cine vine iute-n tropot?
Danga-langa, sună clopot.

La sicriu el se aşază:
«O! mai zi-mi o vorbă numa!
Ah! Viaţa e ca spuma
Ce o clip-abia durează!...»
La sicriu el se aşază.“
Dualismul poeziei eminesciene de tinereţe (ea-el, Venere şi Madonă), în vers macedonskian. Reunire a cunoscuţilor în epocă adversari, sub semnul similitudinii tematice şi al identităţii în folosirea antitezei, coborîre în derizoriu a deprinderii amîndurora de a generaliza filozofic trăirile afective, de a filozofa lîngă cadavru. Situaţia eminesciană fundamentală: confruntarea cu nefiinţa, cu moartea fiinţei iubite. În strofa tipic macedonskiană, cu reluarea primului vers în poziţie finală. Şi marea filozofie romantică, negatoare a divinităţii („De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris: Dumnezeu!“):


„Stinsă-i scumpa ei viaţă
Şi nimic n-o mai învie...
Unde-i Dumnezeu?... Să vie!
Să-l stupesc eu drept în faţă:
Stinsă-i scumpa ei viaţă!“
Decorul tipic eminescian: castelul sumbru:


În castelul el cernit
Plîng şi zidurile mute,
Se bocesc pietre tăcute...
E un plînset nesfîrşit
În castelul cel cernit.
În fine, culminaţia din erotica eminesciană: moartea împreună a amanţilor, arhetipul Romeo şi Julieta:


Danga-langa, langa-danga!
...S-a sfîrşit! Convoiul pleacă.
...O!... viaţă!... lume!... Dacă...
Langa-danga, danga-lnga...
El îşi vîră-n pieptu-i spanga!
Caragiale ştia foarte bine că pasul de la sublim la ridicol se face reducînd la mecanic gesturile vii, sublime şi trivializînd limbajul stilului înalt. O face solemn, spre a dubla ridicolul.

Simbolismul, cu programul lui de suges­tie muzicală şi coloristică, oferă, după Eminescu, obiectivul ridiculizării predilecte. (Destinul, care pune şi el în lucrare mari ironii, a făcut ca amîndoi fiii lui Caragiale, şi Matei, şi Luca, să fie fascinaţi de simbolism, pe care Matei l-a ilustrat printr-o proză muzicală în care totul, pînă la detaliu, simbolizează, iar Luca, printr-o poezie rămasă ca şi necunoscută, dar abundînd în sugestii şi sinestezii.) Parodiile avîndu-l pe Macedonski drept obiectiv central, mai uşor de realizat, pentru că referitul e cel mai adesea un procedeu tehnic utilizat în exces, nu-l uită niciodată pe Eminescu. Sonetul prea bine cunoscut, Cameleon – femeie, concepe tipul femeii cu înfăţişare de madonă şi suflet de Veneră, după tiparul eminescian: blondă cu ochii albaştri (Cu părul eisur-galben, cu ochi închis-albaştri; în care sur-galben traduce blond cendré), alergînd ispititoare prin codru, cu flori în plete. Regula sonetului (chiar şi „coloristic“) este ca versul ultim să deschidă o nouă perspectivă asupra temei. În parodia lui Caragiale, Poetul nebun respinge muza adorată, deschizînd sonetul, în versul ultim, spre trivial:


„Dar eu, nebun! Zic: «Spectru!
Cameleon-femeie!
Fugi! Sufletul ţi-e negru şi maţele
pestriţe!»“
La limita dintre parodie şi paradă de mare virtuozitate lexicală şi ritmică se află cîteva poezii cu rime „de lux“, rime baroce care antrenează nu numai cuvinte, ci şi sintagme. Şerban Foarţă are un precursor, care nu voia, probabil, să demonstreze decît că se poate:


„Un an de cînd cu tine pe-al vremii ocean
Plutind, viaţa-mi pare un cîntec...
O, ce an!
Ce an de fericire! Şi noi ce putem oare?
Să-l pironim?!... În vremuri reîncepute moare,
Şi moartea-i ca călăul, de bine ne desparte!
O, timp, Saturn! te-ndură, şi ţine-ne
des parte!“
(Pe oceanul vremii)

Contrastul dintre banalitatea solemnă a declaraţiilor şi fastuozitatea căutată a rimei e o sursă de comic. În termeni tehnici: interferenţa seriilor. O alta e amestecul stilurilor: cacofonia („ca călăul“), plus a treia posibilitate de lectură: „ce pute moare“.

Un poem dedicat Amicului meu Gion ar fi trebuit să fie în vers clasic alexandrin, de 14 silabe. E în vers românesc alexandrin, de 15-16 silabe, căci „nous disons comme ça en Moldavie“. Are ca subiect Academia, conflictul ei cu amicul şi alegerea lui Dim. A. (Mitiţă) Sturdza ca secretar perpetuu al nobilei instituţii. Este o mică parodie de epopee, cu miză derizorie, dar cu invocarea homerică a tuturor muzelor. Rimele sînt în mai multe limbi şi, de fapt, parada culturală, marele aparat formal desfăşurat pentru un fleac, e singurul lucru care contează:



„Ei, da, Gion!... Academia este oarbă ca toţi orbii...
Declarămu-ne-mpotrivă-i şi strigămurbi et orbi
Că ctitoriceasca ţîfnă îi dă brînci p-un povîrniş,
Care-o duce drept la baie... E un fel de va t’ fair’ fiche...
[....]
E şi vreme; vorba lungă prea mult spaţiu văd că-mi ia...
Şi-apoi mi-a fugit şi Muza – perfida şi insipida! –
Scuză-mi, Gion, acest pripelnic indigest olla podrida!“
Aproape toate procedeele comice clasice sînt folosite în parodiile lui Caragiale: mecanicul aplicat viului, interferenţa seriilor, antiteza fond-formă (mult zgomot pentru nimic), stereotipiile de limbaj şi de organizare a textului. Nici una dintre gloriile literare ale epocii nu rezistă spiritului său critic. Iar inteligenţa şi talentul îl aşază pe Caragiale însuşi deasupra spiritului critic. Caragiale, care i-a parodiat pe toţi, este singurul scriitor român care nu poate fi parodiat.

Caragiale la Berlin

30 ianuarie - 160 de ani de la nașterea lui I.L.Caragiale

http://www.alternativaonline.ca/punctdevedere1202.html

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/I-L-Caragiale-omagiat-de-Google-376415.html

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/caragiale-patron-tata-ministru-ceausescu-376150.html

Antonio PATRAŞ - Caragiale și lumea lui, în oglinda presei

Fără a fi originală, ideea de la care pleacă cea mai nouă carte semnată de Ioana Pârvulescu, și anume că literatura lui Caragiale s-a inspirat masiv din gazetărie, își găsește abia acum o fericită ilustrare estetică și documentară într-un elegant volum marca Humanitas, menit a reînvia, în foșnet de ziar, farmecul vieții de odinioară. Așa cum ne-a obișnuit, autoarea pornește și în demersul de față de la niște amănunte de ordin autobiografic, mai precis, de la o experiență personală, de album familial: bunicul matern al domniei sale, Ioan Vintilă, pe vremea cînd era student la Viena și membru al Societății România Jună, ar fi avut norocul să-l întîlnească pe bătrînul Caragiale și să-l privească în ochi, păstrînd amintirea unui domn manierat și extrem de politicos, care nu se sfia să vorbească deschis despre neplăcerile meseriei de scriitor. Istoria literară avea să confirme impresiile bunicului, transmițîndu-ne peste timp portretul unui autor lipsit de spontaneitate, de tip flaubertian – „unicul nostru geometru“, cum îl caracteriza Călinescu într-o conferință din anii ’60.

Bineînțeles, percepția justă asupra scriitorului n-ar fi fost posibilă dacă tînărul student vienez rămînea indiferent la farmecul personal al „omului“ Caragiale, la chipul „ușor ridat“ al acelui domn bine, care știa să le vorbească studenților de la egal la egal, ca unor vechi amici, fără a face caz de „geniul“ și de „opera“ lui. Însă „bunicul“ Ioan Vintilă nu a rămas indiferent, și acesta i se pare „nepoatei“ (Ioanei Pârvulescu, adică) cel mai convingător „argument“ al apropierii sale („genetice“) de marele comediograf, apropiere revendicată și prin cealaltă ascendență, paternă: bunicul dinspre partea tatălui purta chiar numele vestitului erou caragialian (i se spunea „Mitică“ și avea o fire sociabilă, de bon viveur), căruia i-ar fi „copiat“ de altfel, în mare parte, destinul.

Avînd o asemenea ereditate „încărcată“, era firesc ca autoarea prezentului op să-și recunoască de la bun început multiple „afinități elective“, de gust și de sensibilitate, cu scriitorul născut în Haimanale, printre care pasiunea pentru gazetărie nu va fi fost chiar cea mai neînsemnată – mai ales că, spre deosebire de litera moartă a cărților, ziarele din trecut păstrează parcă intactă „prospețimea colorată a vieții“. Așadar, propunîndu-și să se întoarcă din nou, ca și altădată, în intimitatea (de belle époque) a unei lumi definitiv apuse, în căutarea timpului pierdut, Ioana Pârvulescu mărturisește hotărît că vrea să pășească, de data aceasta, numai pe urmele lui Caragiale „cel viu“ – i.e., pe urmele gazetarului.

Vis comica sau secretul rezistenței în timp


Nu întîmplător, întrebarea la care vrea de fapt să răspundă cartea de față este în ce măsură „viața“/„lumea“ din vremea lui Caragiale se vede „oglindită“ în operă și prin ce fel de procedee. Ioana Pârvulescu observă mai întîi, pe bună dreptate, că intertextualitatea devine o problemă esențială în configurarea estetică a literaturii lui Caragiale, cîtă vreme autorul Nopții furtunoase, publicîndu-și aproape toate textele în reviste (adică într-un mediu-oglindă, cu care va fi întreținut un neîntrerupt „dialog“), înțelegea să se raporteze aproape exclusiv la niște surse scrise, vădind un dispreț suveran față de preceptul mimetic al adecvării (pretins obiective) la „realitate“. Scurt spus, în opinia autoarei Caragiale nu e un scriitor realist, pentru că el prelucrează literar un text deja constituit, pe model gazetăresc, despre realitate. Și asta deoarece nu numai pentru Conu’ Leonida și pentru ceilalți eroi caragialieni, ci pentru majoritatea oamenilor de la sfîrșitul celui de-al XIX-lea veac „ce scrie la gazetă devine mai adevărat decît adevărul“! Din acest motiv, literatura lui Caragiale ar constitui un excelent „document“, capabil să ne ajute a pricepe mult mai exact „spiritul“ epocii respective, o epocă a cărei sensibilitate a fost modelată aproape exclusiv de presă.

Ca atare, dacă „lumea lui Caragiale“ se vădea a fi, în comunism de pildă (dar nu numai), o „sintagmă creatoare de confuzii“, tributară unui „mimesis îngust“ care proiecta asupra lumii de odinioară („burgheză“, deci „coruptă“ și „rea“) o lumină apăsat negativă, Ioana Pârvulescu aruncă mănușa exegezelor simplificatoare de acest gen și cîștigă duelul, demonstrînd cît se poate de limpede că literatura lui Caragiale izbutește remarcabila performanță de a rămîne mereu la jumătatea distanței dintre „viață“ și „scris“, dintre „realitatea“ în sine și ceea ce se relatează în presă despre această sublimă „realitate“, fără a înclina niciodată balanța de o parte sau alta. De aici și „modernitatea“ scriitorului, considerat de o bună parte a criticii un reformator genial, asemănător în multe privințe lui Cehov, precursor al spiritului avangardist și al literaturii absurdului ș.a.m.d.

Ioana Pârvulescu sancționează, așadar, interpretările în cheie mimetic-realistă, fie ele negative (limitîndu-se la critica lumii „burgheze“ sau „totalitare“, în comunism mai cu seamă), fie pozitive (vezi interpretarea lui Ralea, care exalta atmosfera patriarhal-idilică), și din aceleași pricini primește vot de blam Lovinescu, cel mai ilustru „detractor“ al genialului nostru dramaturg. Greșeala fundamentală a criticului de la Sburătorul, remarcă Ioana Pârvulescu, rezidă în desconsiderarea completă a capacității expresive a documentului în sine (aici, presa), condamnat să-și piardă relevanța odată cu trecerea timpului și să nu mai intereseze. Or, tocmai inactualitatea aparentă, caracterul „patinat“, de obiect vechi, conferă literaturii lui Caragiale (și, nu mai puțin, gazetăriei de odinioară) un farmec nespus, ce-și găsește o acută rezonanță în sensibilitatea noastră estetică. Nu întîmplător, autoarea prezentului studiu reproduce în volum o mulțime de asemenea „documente“, cu intenția evidentă de a releva importanța presei în viața oamenilor obișnuiți de altădată.

Știrea – o povestire la persoana I „cu multă zeamă de fantezie“


Într-adevăr, dacă pe la 1877 „tirajul obișnuit al unui ziar important era de 1500-2000 de exemplare“, Universul lui Luigi Cazzavillan, la 1900 (cînd Caragiale își publica acolo Momentele), atingea „recordul de 97.000 de exemplare“. Un lucru e cert: la sfîrșitul secolului al XIX-lea, „gazeta înghite cartea“. Numai că, fiind redactate din fuga condeiului, de cele mai multe ori chiar în redacție, articolele de presă conțineau numeroase greșeli, vădind „pierderea controlului stilistic“. Dar cum „totul în gazetărie este temă cu variațiuni“, Ioana Pârvulescu semnalează atent unitatea stilistico-expresivă a presei din vremea lui Caragiale, ce lasă astfel impresia unei unice „supragazete“, de fapt. De aceea, la fel ca și gazetarul care, în lipsă de știri autentice, se vede nevoit să le inventeze spre a nu-și pierde cititorii însetați de senzațional, tot astfel și scriitorul trebuie să fie capabil a mistifica, adăugînd realității, după cum spune Caragiale însuși, „multă zeamă de fantezie“. Din păcate, ironia sorții a făcut ca, tocmai atunci cînd și-a permis un corespondent de presă real la Națiunea română (ziar independent, fără culoare politică), autorul Nopții furtunoase să fie demis din cauză că a difuzat mincinoasa știre despre căderea Plevnei (inventată nu de scriitorul meșter la astfel de trebi, ci de un biet reporter fără imaginație).

Altminteri, remarcă pe drept cuvînt Ioana Pârvulescu, „temele din comediile și schițele lui Caragiale sînt inspirate de ziar și uneori publicate în ziar, ca un autocomentariu“. De aceea, criticii au semnalat dimensiunea esențialmente parodică a literaturii caragialiene, care se raportează subversiv la „modele“ (la presă, în cazul nostru), cultivînd în mod predilect ambiguitatea ironică. Interesantă mi s-a părut, în acest sens, paralela dintre Caragiale și Dostoievski, în literatura cărora, observă autoarea studiului de față, „toată lumea citește și comentează ziare“. Subiectul din Bubico, spre exemplu, se dovedește a fi preluat din gazete (mai exact: din L’Indépendance Belge, via L’Indépendance Roumaine, echivalentul autohton al prestigioasei publicații mondene), regăsindu-se într-o variantă anecdotică și în Idiotul, romanul genialului scriitor rus. E vorba, mai precis, despre o povestioară istorisită de generalul Ivolghin „familiei lui, prințului Mîșkin și Nastasiei Filipovna“, ceea ce stîrnește replica malițioasă a femeii (pasionată cititoare de gazete), care identifică imediat sursa, răpind bărbatului plăcerea de a se crede inteligent, ca un om de spirit deprins să cîștige ușor simpatia sexului frumos. Or, dacă „relația dintre publicul contemporan și Caragiale trebuie să fi fost oarecum asemănătoare cu aceea dintre răutăcioasa Nastasia Filipovna și generalul Ivolghin“, pe scriitorul român îl singularizează distanțarea ironică față de „modelul“ inspirator, prelucrat cu mijloacele artei – recte „cu multă zeamă de fantezie“.

Scriitor și gazetar deopotrivă, Caragiale devenea „original“, în răspăr cu tendința predominantă în epocă (individualist-romantică), prin firescul cu care își asuma, (auto)ironic, dreptul de a emite banalități. (Nu degeaba îi spunea el lui Zarifopol că, de-ar fi avut de ales, i-ar fi plăcut să fie hamal în port, să ție oamenii de vorbă.) Privind în urmă, se pare că scriitorul a procedat cu înțelepciune, deși „referințele și aluziile“ din opera sa au devenit astăzi greu, dacă nu imposibil de înțeles. Din dorința de a clarifica un pic contextul, Ioana Pårvulescu explică unele referințe, pentru a constata finalmente că amănuntele acestea au devenit savuroase în prezent prin „expresivitatea lor involuntară“, capabilă „să sporească, chiar, nota comică“, deși „mesajul“ rămîne adesea opac. Lovinescu iar n-a avut dreptate.

Caragiale și scriitorii din vremea sa


În ce constă, se întreabă autoarea acestui inteligent eseu, diferența dintre Caragiale și ceilalți scriitori din vremea sa? Ce-l distinge pe autorul Momentelor de un George Ranetti, de pildă, autor cu „o operă similară din punct de vedere tematic, la fel de apropiată de presă“, cu toate toposurile caragialiene și cu aceeași atmosferă de belle époque? În „valoarea estetică“, desigur – care (nota bene!) în opinia Ioanei Pârvulescu e dată nu atît de cine știe ce inovații tehnice, cît de „suflul vital“, păstrat nealterat în opera comică. Dacă am înțeles bine, impresia aceasta puternică de autenticitate, de vitalitate se datorează unei atitudini ambivalente față de clișeu – autoarea cărții afirmă într-un loc en passant, fără a dezvolta ideea: „Caragiale păstrează și prețuiește viața în ciuda sau poate grație clișeului“ (ca și ziarele, care, citite azi, nu plictisesc).

Apoi, cum „formula“/„arta poetică“ a lui Caragiale este chiar ziarul („o metaforă cuprinzătoare“), așa s-ar explica și dimensiunea „avangardistă“ a operei sale, cu precizarea că avangarda literară românească, la fel de legată de fenomenul gazetăresc, n-a îndrăznit „să-și pună viața proprie în joc și în jocuri“. Excepția de la regulă ar constitui-o Urmuz, și de aceea, afirmă hotărît subtila exegetă, opera lui „e mai mult tragică decît comică sau se află în acel spațiu al nimănui în care tragicul și comicul se confundă“. De unde și concluzia, cumva previzibilă, că rezistența lui Caragiale în timp se datorează: 1. raporturilor cu presa; 2. suflului vital; 3. ambiguizării raporturilor dintre comic și tragic (ca în viața reală).

În încheiere nu-mi rămîne decît să repet, odată cu autoarea cărții, că „întîlnirea dintre cele două personaje, presa și Caragiale, a fost un mare noroc al ghinionistei literaturi române“. Nu mai puțin norocoasă mi se pare întîlnirea acestor „personaje“ cu Ioana Pârvulescu – un critic „salvat“, care scrie superb, tom după tom, fiindcă nu a uitat să citească și să viseze cu ochii deschiși la frumusețea pierdută a lumii de altădată. Deschideți Lumea ca ziar... și vă veți convinge.

România intră în cartea recordurilor cu Regele Ferdinand şi I.L. Caragiale. Vezi de ce