Arghezi[v=]

Rezumarea primului mesaj :

TUDOR  ARGHEZI-
21]Moartea este umbra noastra care se tine dupa noi sa ne soarba.
20]Moartea este un atentat continuu la adresa conştiinţei treze.
19]Scrisul, ca şi dragostea, e poezie.
18]Bunătatea e atitudinea omului în suferinţă.
17]Dezvata-te sa respecti fatada, pana ce n-ai vazut interiorul.
16]Poezia este însăşi viaţa, e umbra şi lumina care catifelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planete lui în cer.
15]Mii de carti nu deslusesc in tine nici inceputul.
14]Viaţa e un mister care nu trebuie mânjit cu sânge şi ofensat cu sabia unui fanatic.
13]Amaraciunea cartii este, dintre amaraciuni, cea mai dulce.
12]Cand umbli cu adevarul, te simti cinstit si sanatos.
11]Tara noastra nu are ce face cu tineri imbatraniti; ei ii trebuiesc batrani, multi batrani, insa tineri.
10]A avea mult inseamna adesea a stapani putin.
9]Adevarul e in toate limbile la singular, ca sa ne ferim de realitatea adevarurilor variate si ca sa dam erorii si adevarului multiplu prestigiu si unicitate.
8]Orice om are o idee buna si fixa care arata incapacitatea lui de libertate.
7]De obicei, critica literatului incapabil consista in afirmarea insusirilor ce lipsesc dintr-o lucrare literara din pricina ca aprofundarea calitatilor evidente ii este dificila.
6]Orice viaţă de om începe de mai multe ori.
5]Prietenul cel mai bun e intotdeauna sotul si consolarea cea mai intreaga, sotia.
4]Dragostea neimpartasita e ca o taiere de fierastrau in bustean uscat si se incheie cu ura si razbunare.
3]Femeile sînt inexacte ca soarecii si cocorii.
2]Nu e destul sa fii bun – trebuie sa fii bun de ceva.
1]Doua casatorii sînt prea multe pentru o femeie.
=====
Mitzura

INEDIT! Tudor Arghezi, asa cum nu il stiati!

Tudor Arghezi - Interdictii si reabilitari

http://cultural.bzi.ro/cum-l-a-taxat-studentul-ion-cupen-pe-poetul-tudor-arghezi-si-cum-a-intrat-in-vizorul-securitatii-din-aceasta-cauza-14750

Tudor Arghezi, asa cum nu il stiati!

Tudor Arghezi. Interdictii si reabilitari

Tudor Arghezi,interbelicul

Un episod INEDIT din viata lui Tudor Arghezi - FOTO

http://jurnalul.ro/stiri/observator/inedit-nicolae-ceausescu-felicitandu-l-pe-scriitorul-tudor-arghezi-la-implinirea-a-85-de-ani-665247.html

INEDIT! Tudor Arghezi recitandu-si propriile poezii - AUDIO

http://cultural.bzi.ro/meschinariile-lui-tudor-arghezi-6820

Cealaltă față a lui Arghezi

Cealaltă faţă a lui Arghezi

Secretele scriitorilor interbelici povestite de un bucureştean: Arghezi şi Barbu erau agresivi iar Marin Preda era timid

Daniel CRISTEA-ENACHE - Traiectoria lui Arghezi

Urmărind, în „Bătălia“ Arghezi, să refacă procesul istoric al receptării unui mare poet, Dorina Grăsoiu şi-a calculat bine mizele, încă de la prima ediţie a acestei cărţi, apărută în 1984. O carte nu uşor de documentat (fiindcă despre Arghezi s-a scris enorm), dar care provoacă prin chiar dificultatea subiectului. Odată defrişată şi sistematizată bibliografia, desfăşurătorul cronologic al receptării putea fi pus în pagină fără mari probleme. Însă cercetătoarea a ales calea mai dificilă, aceea de a confrunta critica lui Arghezi atît cu vîrstele creaţiei lui, cît şi cu dominanta literară a fiecărei epoci traversate. Prin aceasta, discuţia critică, în perspectivă istorică, este vie şi pe alocuri pasionantă. Desfăşurătorul devine un dosar al receptării.


Dincolo de elementele ştiute şi de aspectele mai puţin cunoscute ale traiectoriei lui Arghezi, modul complex şi subtil în care procedează autoarea se evidenţiază de două ori. Scriitorul se răsfrînge continuu în oglinzile epocilor şi ale momentelor literare, de la 1896 la 1967 (peste şapte decenii!). Vedem, ne reamintim cum i-au fost primite articolele, cărţile sau tăcerile dintre ele. Dar şi perioada istorică se defineşte, în bună măsură, prin unghiul sub care l-a considerat pe Arghezi. Ca orice mare scriitor, acesta e un revelator. Modernismul arghezian reprezintă un pionierat, la sfîrşitul secolului al XIX-lea; o afirmare fulminantă, la data Cuvintelor potrivite; un indiciu de vetustă facilitate versificatoare, pe fondul impunerii formulei ermetice barbiene; un simptom al degenerării, pentru Iorga, Crainic et co.; cheia de boltă a poeziei noastre contemporane, pentru Lovinescu; un poet comparabil cu Eminescu, pentru Cioculescu; un simbol al „putrefacţiei“, al artei burgheze decadente, pentru Sorin Toma din Scînteia, 1948; un „bun“ istoric, canonizat, clasicizat pentru tinerii poeţi din generaţia ’60, care îl respectă pe Arghezi, dar urmează paşii lui Blaga. Şi, dacă arta argheziană se prezintă pe o latură sau pe o faţetă prin felul în care a fost receptată de N. Iorga ori de Felix Aderca, de B. Fundoianu sau de Bogdan-Duică, nu mai puţin formulele acestor receptori atît de diferiţi se expun prin modul în care au primit poezia, proza şi publicistica lui Arghezi.

„Problema“ cu Arghezi este că el nu se lasă nicicum inclus într-o formulă şi o explicaţie fără rest. Nu e reductibil. Ceea ce duce la conturarea unui paradox de istorie literară: cu cît se scrie mai mult despre el, cu atît subiectul pare încă departe de a fi epuizat. Doi dintre cei mai buni critici ai noştri de poezie, Vladimir Streinu şi E. Lovinescu, au simţit această apropiere-îndepărtare fantasmatică a versurilor pe care le analizau în deplină competenţă. Lovinescu: „Peste sensul cuvintelor se comunică o forţă misterioasă şi iraţională înregistrată numai de anumite sensibilităţi receptive fără a putea fi fixată sub formă grafică“. Streinu: „Simt că dincolo de teme, procedee, compoziţie ritmică, psihologie şi influenţe rămîne un duh inanalizabil, care mă umileşte. Încerc o dramă de inteligenţă“. Dar la inefabilul ireductibil al textului se adaugă (în ordinea dificultăţii critice) multitudinea valenţelor şi accentelor argheziene, o abundenţă şi o polifonie artistică pe care, înregistrînd-o, spiritele fie şi receptive la nou nu o pot explica. Avangardiştii îl divinizează şi vor să-l anexeze simbolic, dar parşiv-independentul poet le trimite, în bătaie de joc, poezia Plugule.Gîndirea se mîndreşte în a-l avea colaborator şi îl asortează repertoriului său tematic, pînă cînd, relaţiile stricîndu-se, Arghezi cel „gîndirist“ va fi întruna atacat de „meşterul Nichifor“ şi discipolii săi.

Nu s-a înţeles în epoca interbelică (şi, la drept vorbind, nu se înţelege prea bine nici astăzi) cum poate fi Arghezi poet modernist cu structura discursivă şi anecdotică a atîtora dintre poemele lui; şi cum poate fi prozator cu o formulă, dimpotrivă, de configuraţie şi intensitate lirică. Prin ce mister poate să aline şi să blesteme cu egală îndemînare; să spurce memorabil şi să transfigureze scîrba şi scîrna în chiar arta expunerii lor. Dacă e să schiţez o posibilă explicaţie, aceasta ar fi una mai degrabă de ordin biografic decît bibliografic. Dincolo de talentul uriaş şi de geniul verbal al lui Arghezi, văd la el o conştiinţă artistică forjată cu greutate, în timp, şi care apoi, odată formată, a oferit posibilitatea „tehnică“ a exploziei dispersive. De ce a aşteptat atît de mult, de ce a întîrziat cu treizeci de ani Arghezi să debuteze editorial, pentru ca imediat după aceea să publice volum după volum, într-un ritm înnebunitor pentru concurenţi şi zăpăcitor pentru critică şi public? Schimbările uimitoare de registru, răsucirile şocante de la un volum la altul (prin care autorul îşi „dă gata“ şi cei mai aprigi contestatari, de la Ion Barbu la tînărul Eugen Ionescu) au în urmă o evoluţie ascunsă şi trudnică. „Facilitatea“ de versificaţie şi uşurinţa formidabilă cu care Arghezi întoarce şi stoarce cuvintele, la maturitate, apar ca roadele fireşti ale acestei maturizări. O mare diferenţă faţă de parcursul standard al Poetului (cu majusculă), exploziv la prima tinereţe şi epuizat la a doua...

În al doilea rînd, desigur că Arghezi a fost un pionier şi un catalizator al modernismului românesc; dar el a fost, în tăcerea lui editorială autoimpusă, şi un beneficiar al mutaţiilor produse în cîmpul literar. Colaborările cu versuri la reviste fără, deocamdată, structura unui volum care să le cuprindă erau o formă de manifestare şi totodată de testare. Înainte de Cuvinte potrivite, Arghezi a tot testat limbaje şi a „potrivit“ cuvinte, fără a se grăbi, abţinîndu-se să năvălească în arenă. Viteza de execuţie de mai tîrziu are „la bază“ această îndelungată frămîntare a expresiei care ne-a rămas, dacă nu ascunsă, umbrită. Prin această structură de aisberg a creaţiei sale, ce oferă perfecţiunea finitului artistic şi ascunde procesul realizării, Arghezi e profund modern şi constant modernist. Cam de fiecare dată cînd i se cer mai multe detalii despre scrisul său, el se refugiază în formule de modestie jucată: o modestie pe care o poartă ca o mască şi în cele cîteva arte poetice pe care a binevoit să le scrie. A „potrivit“ nişte cuvinte; a scris doar o „cărticică“... În Tablete din Ţara de Kuty, n-a urmărit să realizeze „nici logică, nici succesiune, ci o simplă carte de buzunar şi ghiozdan, citibilă oricum, începută orişideunde, fără final şi putînd sfîrşi acolo unde vrea cititorul să-i pună zăloagă, să o abandoneze sau să o arunce“. Abia într-un răspuns dat la mînie vechiului admirator, dintr-odată critic, Cioculescu, modestia afişată a scriitorului va crăpa, lăsînd să se vadă principiul director. Preocuparea lui „constantă şi desigur absurdă“ („Dar ce mai pot face?“ ricanează Arghezi) nu e „să scrie versuri, poeme în proză, lirică sau epică, ci să interzică asemănarea cărţilor lui, una cu alta, şi mai cu seamă cu ale tuturor celorlalţi“.

O mărturisire preţioasă, din 1935. Şi înainte de această dată, şi mult după ea, Arghezi şi-a ţinut pariul de originalitate. Nu numai că volumele lui n-au semănat cu ale altora; dar au fost şi extrem de diferite, ele între ele. Iar critica profesionistă a trebuit să se aplice pe această diversitate deconcertantă, care (remarcă bine Dorina Grăsoiu) putea fi analizată nu în spaţiul fatalmente redus al cronicilor de întîmpinare, ci în cel al studiilor mai ample. Arghezi e dintre autorii care ţin un studiu, o monografie, o sinteză critică; dar cu observaţia că, anterior, a fost făcută sinteza poetică.

Cred că numai un artist care îşi făcuse cam toate căutările şi dibuielile se putea înfăţişa, în anii afirmării spectaculoase, cu o asemenea paletă bogată şi cu atîtea valenţe ce urmau a fi descoperite. Numai un autor ce ajunsese deja, pe cont propriu, la o sinteză lirico-epică putea să rişte să împingă la maximum principiul diferenţierii de care vorbeşte E. Lovinescu şi să obţină ne-asemănarea cărţilor sale, rupturile studiate din proză şi, mai ales, poezie. În traiectoria lui Arghezi, critica a urmărit mai ales produsele, adică textele şi volumele publicate, învăluite ca într-un fum în efectele lor de insolitare. Mai puţin au fost studiate geneza textelor, preistoria acestor splendide versuri, tatonările îndelungi în poezie ale ascunsului Arghezi. O monografie solidă şi acută nu se va putea scrie, în acest caz, decît dacă analiza operei şi a receptării ei (aceasta din urmă, impecabil realizată de Dorina Grăsoiu, pînă la borna anului 1984) vor fi completate printr-o biografie luminînd zonele şi secvenţele pe care Arghezi, voit, şi le-a umbrit. Obscur, acest poet atît de original nu mi s-a părut niciodată. Dar biografia lui şi în primul rînd episoadele de formare au fost obscurizate – şi sînt în continuare aşa. „Sfinx modern al poeziei de astăzi“, îl numea, în derîdere, „Ţara nouă“ la 1912. După aproape un secol, în 2011, iată că eticheta ironică se resemantizează într-un registru cît se poate de serios.

Discuţia pe marginea cazului Arghezi e atît de interesantă, încît risc să alunec într-o analiză ce uită de unde a pornit: de la cartea Dorinei Grăsoiu dedicată receptării operei lui. O operă consistentă şi o receptare direct proporţională sînt urmărite, cum spuneam, într-o dublă reflectare autor-lector. Rezultă de aici, pe lîngă traiectoria lui Arghezi în lunga lui contemporaneitate, o radiografie exactă a epocilor literar-istorice succedate: de la cea a simbolismului macedonskian şi pînă la cea a realismului socialist forţat, de la un punct, să-l recupereze pe poet. De la posteminescieni la „şaizecişti“! Parcursul e impresionant şi, pe fiecare secvenţă a lui, Arghezi are cîte ceva de spus. (Precum Sadoveanu în proză.) Urmărind această succesiune şi făcînd desfăşurătorul, autoarea n-a simplificat discuţia selectînd numai tendinţa cîştigătoare într-o epocă şi legînd-o ca pe o verigă de dominanta celei următoare. Adîncind travaliul documentării, a studiat cu atenţie mişcările tectonice de pe orizontala fiecărui moment literar, inventariind comentarii critice şi replici la ele, atitudini şi gesturi semnificative. Arghezi a funcţionat ca un revelator istoriografic, dar şi ca unul de viaţă literară.

Revăzută şi adăugită, cum se prezintă,„Bătălia“ Arghezi are totuşi anumite glisări, de la ediţia întîi la cea de faţă. Unele fragmente sînt scrise în stilul anilor ’80: „Furia fascistă cuprinde, pe rînd, mai toate ţările Europei, organizaţiile politice de dreapta, susţinute de statul burghez, proliferează, în timp ce Partidului Comunist i se interzice activitatea încă din 1924, iar cei suspectaţi ca simpatizanţi sînt acuzaţi de trădare a neamului“ (p. 127). Altele, în cel al anilor ’90, de după cenzură: „În conjunctura social-politică existentă, devenea, deci, suficientă pentru eliminarea unui scriitor din circuitul literar etichetarea operei lui drept decadentă şi reacţionară. De teama unei eventuale contagiuni, poetul era, automat, alungat din cetate“ (p. 162). Dar, făcînd abstracţie de stil, se observă că Dorina Grăsoiu expune de fiecare dată cadrul istoric în coordonatele lui, ca un cercetător serios ce este. Căci un cercetător veritabil, indiferent de contextul cercetării, citeşte corect şi bine paginile de profilare a unei epoci trecute.

Arghezi, în contextul de extremă dreapta al primului fragment, devenise, în ochii lui N. Davidescu, „o apariţie literară iudaică“ definită prin „lipsa de intelectualitate“ şi „plăcerea de a juca pe sensuri lăturalnice cu cuvîntul“. Literatura sa e primită cu rezervă în „cercurile curat româneşti“, anunţă şi ameninţă N. Davidescu, fost admirator dat peste cap. După doisprezece ani, în 1948, şi în contextul de regim comunist proaspăt instalat, Sorin Toma îl va denunţa în Scînteia: „Arghezi a ajuns să strecoare publicului cititor o adevărată contrabandă de droguri, stupefiante, afrodisiace şi otrăvuri spirituale“; „La noi în ţară, însă, în Republica Populară Română, nu se vor mai găsi critici care să se extazieze în faţa poeziei deznădejii şi a morţii, sau în faţa poeziei bubelor şi puroiului“.

Mereu judecatul Tudor Arghezi; cîştigătorul pe termen lung Arghezi.

Arghezi, trimis în lagăr de nazişti şi apoi elogiat de comunişti

Vineri, 10 decembrie a.c., a fost ziua de naştere a doamnei Mitzura Arghezi






Actriţă a Teatrului Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti şi interpretă a unor roluri memorabile în filme precum "Titanic Vals", "Calea Victoriei" sau "Mihai Viteazul", doamna Mitzura Arghezi este fiica marelui poet şi pamfletar Tudor Arghezi. Doamna Mitzura Arghezi a fost deputată PRM în două legislaturi (1996-2000 şi 2000-2004). Citeste mai mult...

Pentru împrospătarea memoriei

Trebuie întîi să-i cer adunării din Kremlin o iertare: inferioritatea mea de a nu fi un orator şi de a nu putea să improvizez după regulă îmi aduce aminte că sînt un scriitor şi-mi permit ca-n loc să-mi vorbesc cuvîntul, să mi-l citesc. Limba scriitorului e condeiul şi graiul lui e cerneala. Sînt în călătorie întîiaşi dată prin continentul Uniunii Sovietice şi de cîteva zile în Moscova legendară, evocatoare de frămîntări, de lupte crîncene şi de titanice biruinţe. Citisem, auzisem multe, dar măturisesc că nu m-am aşteptat să văd ce văd şi să simt ce simt. Sînt năucit.
Am intrat într-un vast univers de miracole nebănuite. Nu aş putea să mulţumesc îndeajuns cîrmuirii ţării mele care m-a învrednicit să fac parte din delegaţia guvernamentală însărcinată să primească tezaurul naţional românesc, încredinţat împărăţiei ruse şi restituit după 41 de ani de către socialişti.
Îi mulţumesc mai ales că-mi dă prilejul să constat, în proporţiile realizărilor sovietice, cît de mare, cît de departe şi cît de repede poate să ajungă omul cînd avîntul gigantului aflat într-însul nu e stingherit de fiara lacomă a categoriilor stăpînitoare.
În 41 de ani, s-au succedat şi la noi în România cîteva generaţii, ajunse cele mai multe la maturitate. Ele nu ştiau că avem odoare că osemintele de aur ale veacurilor româneşti au existat vreodată şi că sînt. Cei care le ştiam întrucîtva nu credeam că le mai vedem. În copilărie, la vîrsta de 16 ani, acum 60 de ani, am văzut ultima oară, la Bucureşti, Cloşca cu Pui. Acum, am întîlnit-o la Moscova, la Kremlin, graţie guvernului sovietic şi generalului comandant Vedenin, care ne-a deschis porţile ilustrei cetăţi ca să-i arate, delegaţiei noastre, comoara în parte uitată şi în cea mai mare parte necunoscută. Podidit de impresii, de reminiscenţe, de intuiţii şi afinităţi nemaiîncercate personal, m-a zguduit o emoţie aproape de plînset. Am văzut cu ochii mei, am pipăit cu degetele mele. Măreţia sovietică dă tezaurului nostru un accent care-l face grandios. Peste puţine zile, minunile noastre scumpe vor fi transportate sub pază militară, la Bucureşti.
Să nu uităm cîteva lucruri care caracterizează nobleţea gestului sovietic. Să nu uităm că Republica Sovietică ne restituie tezaurul după ce am atacat-o cu mîna armată şi am invadat-o. De vreme ce am făcut-o să sîngere adînc, legea învingătorului îi dădea dreptul să ni-l confişte. Nu! Cu o generozitate nemaicunoscută în miile de ani ale trecutului aprig, zbuciumat al omenirii, guvernul sovietic ne cheamă la el acasă şi ne spune: "Astea toate sînt ale voastre. Luaţi-le cu voi şi duceţi-vă cu ele la vatră". El ne-a păstrat cu luare-aminte comoara şi ne-o dă înapoi. Să nu uităm nici în ce fel de condiţii şi evenimente ne-a fost păstrată în timpuri în care alte state îşi pierdeau capul: în două mari războaie consecutive, plus războaie intestine subvenţionate din afară. Mai mult, peste comoara României a trecut, fără să o atingă în depărtările unde fusese ascunsă, cea mai neasemuită revoluţie din toată lumea.
Luăm parte şase români, în numele poporului şi guvernului românesc, la un act istoric fără precedent. În calendarul nostru naţional, Sovietele înscriu o sărbătoare nouă, asupra căreia nici o controversă nu-i cu putinţă. Îmi închin paharul în sănătatea generalului Andrei Vedenin, comandantul Kremlinului, a cărui bunătate surîzătoare ne-a catifelat simţirea şi ai cărui ochi de o seninătate angelică nu pot să-i mai uit niciodată. Închin paharul meu în slava socialismului izbăvitor.
Închin paharul în gloria Uniunii Republicilor Sovietice şi a guvernului ei care a hotărît restituirea.
TUDOR ARGHEZI (1956)

Baruţu Arghezi, fiul scriitorului Tudor ...
Fiul scriitorului Tudor Arghezi, prozatorul Baruţu T. Arghezi, a încetat din viaţă, ...

Boala lui Arghezi



A scris Arghezi teatru? A scris, în măsura în care Creangă, Caragiale sau Sadoveanu au scris, şi ei, poezie fără să fie poeţi. Iar istoricii literari s-ar grăbi să argumenteze cu volumul "Arghezi-Teatru", apărut în anul 1968 la Editura pentru Literatură.
Dintre toate producţiile cuprinse în acel volum, originale şi traduceri (cum ar fi "La comisariat", "Neguţătorul de ochelari", "Dalila" şi altele, compuse după reţeta teatrului absurd), cea mai cunoscută rămîne "Seringa". Scrisă în 1943, în lagărul de la Tîrgu Jiu, după o îndelungată experienţă personală, piesa ar putea fi considerată cu greu un pamflet sau, după alte păreri, o alegorie, o comedie şarjă ori, poate, o băşcălie pur şi simplu. De aceea, s-ar cuveni să acordăm o atenţie mai mare genezei acestei creaţii. Puţină lume ştie că în 1939 Tudor Arghezi s-a îmbolnăvit de o sciatică, rebelă la toate tratamentele. Boala a ţinut din primăvară pînă-n toamnă. Poetul ajunsese numai piele şi os. Lua morfină. Suferinţa lui căpătase amploare naţională. Familia era disperată. Rînd pe rînd, la căpătîiul bolnavului s-au perindat peste 40 de medici, în frunte cu somităţile vremii, precum N. Gh. Lupu, G. Em. Palade, N. Hortolomei, Burghele, Ionescu-Siseşti, dar tot degeaba. Pe parcurs s-a alăturat şi profesorul Dimitrie Bagdasar, creatorul şcolii româneşti de neuro-chirurgie, care, devenindu-i medic curant, venea zilnic la domiciliul lui Arghezi. El opina că boala este generată de un factor mecanic compresiv, poate un cancer malign, care afectează nervul sciatic, provocînd suferinţe cumplite. Cu toţii pronosticau decesul iminent al bolnavului. Dar, în această situaţie disperată, îşi face apariţia profetică numitul Dimitrie Grigoriu-Argeş, medic obscur, însă un personaj extravagant şi histrionic, recomandat familiei Arghezi de Soare Z. Soare, prim-regizor la Teatrul Naţional din Bucureşti.
- Bă, maestre!, s-a adresat el familiar bolnavului, după ce l-a pipăit şi ascultat. Bă, maestre, al meu eşti!...
Şi a fost, căci, după cîteva injecţii, Arghezi s-a ridicat din pat şi a umblat, spre consternarea familiei. După această minune, maestrul n-a contenit să-l ridice în slăvi pe salvatorul său, considerat de confraţi un şarlatan, întrucît refuza să divulge natura medicamentului administrat. Invidia, desigur. Cînd, ceva mai tîrziu, bietul Grigoriu-Argeş muri şi el, Arghezi îi consacră un necrolog strălucit, punîndu-i în seamă fix 16.000 de pacienţi vindecaţi de reumatisme şi de dureri de şale. Evenimentul s-a uitat repede, bolnavul se lecuise, ca prin farmec, numai că, dintre atîţia medici care-l consultaseră, nici unul nu-i precizase diagnosticul. Ca urmare a acestei dramatice experienţe, ani de zile, Arghezi n-a contenit să-i atace pe medici, consideraţi in corpore nişte "dobitoace medicale". Oscilînd între sublim şi abject, el nu avea simţul realului. Pentru cine nu-l cunoştea, Arghezi era un temperament dificil şi avea la activ şi alte scandaluri, cum ar fi acela cu poetul Ion Barbu, cauza fiind un căţel, sau conflictul cu pictorul Corneliu Baba, din pricină că nu se recunoscuse într-un portret pictat de acesta. Mai norocos, maestrul R. Iosif a scăpat doar cu o înţepătură: "Mda, la cravată seamănă!". Dar să revenim la piesă, inspirată de răfuiala lui Arghezi cu tagma doftoricească. "Suferinţa mea a mai mare n-a venit de la boală, ci de la medici", a afirmat el în mai multe rînduri, justificînd, într-un fel, piesa "Seringa", a cărei premieră a avut loc pe 4.04.1947 la "Teatrul Naţional" din Bucureşti, Sala Studio, cu Emil Botta, Marieta Luca şi Costache Antoniu în rolurile principale. Arghezi şi-a închipuit că, prin această operă, aidoma lui Macedonski, maestrul său de odinioară, se va afirma şi în domeniul dramaturgiei. Însă, preluînd un calambur al lui Şerban Cioculescu, el a provocat doar o urgie dramatică. După cum se ştie, vitriolanta piesă a fost mai mult o răzbunare la adresa doctorului Bagdasar, care se regăsea multiplicat în toate personajele. Spectacolul i-a scandalizat pe medicii din România. Surprinde ferocitatea cu care Arghezi îl atacă pe Bagdasar, deşi acesta murise cu 1 an înainte şi, deci, nu se mai putea apăra. Mai mult chiar, nedelicatul fost pacient recidivează şi în necrologul pe care îl închină defunctului: "Înşelăciunea este permisă în medicină. Fie-i ţărîna uşoară şi parfumată!" Cuvintele-cheie din acest fragment sînt "înşelăciunea" şi "parfumată". Primul trebuie înţeles drept eroare, malpraxis, cînd medicii mai pot greşi uneori, dar şi drept libertatea lor de a greşi, crima de care Arghezi îl acuză pe Bagdasar. Celălalt cuvînt, "parfumată", este şi mai grosolan, căci duce cu gîndul la putrefacţia cadavrelor. Tot restul vieţii sale, Arghezi a fost convins că, probabil din invidie, reputatul savant a urmărit să-l omoare. De aceea, cînd Bagdasar a murit pe neaşteptate, el a luat-o ca pe o intervenţie divină şi n-a putut să-şi reprime un puseu de satisfacţie, motiv să ne amintim de o întîmplare din viaţa sa. Cum se ştie, în perioada 1905-1910, Arghezi a stat în Elveţia. Ce-a făcut acolo? Chiar el o spune: "În tinereţe, am însoţit în Elveţia un medic celebru, care ţinea conferinţe despre cancer. Ajunsesem să recunosc bolnavii după miros. Bagdasar opinase că aş avea cancer, dar eu îl mirosisem la el, de cum intrasem în cabinet. A murit peste puţin timp din cauza acestei boli. La mine era doar o pungă cu fiere. Mi-au scos-o şi m-am făcut îndată sănătos". Deşi plăcea publicului, care aflase şi el cîte ceva din această poveste, piesa a fost retrasă de pe afiş, în urma protestelor vehemente ale corpului medical. "Invidia pessima medicorum" a mers, pînă la provocarea unui scandal, chiar la una din reprezentaţii. Însă, după cum ne asigură Şerban Cioculescu, poetul, vindecat, a continuat să protesteze împotriva medicilor şarlatani, mai ales în presă, precum, odinioară, Moličre, cel mai ilustru detractor al doftorilor.
Dar, lovitură de teatru: în 1955, boala lui Arghezi recidivează. Chemat ca un ultim salvator la căpătîiul bolnavului, acad. dr. Ion Făgărăşanu pune, în sfîrşit, diagnosticul: nici vorbă de cancer, ci doar o pungă cu puroi în fosa iliacă dreaptă, pe care o rezolvă cu o seringă, extrăgînd 40 cmc de puroi şi introducînd tot atîta streptomicină pentru curăţarea locului. Aşa s-a obţinut o vindecare spectaculoasă şi definitivă. Întrebat cum să fie răsplătit pentru măiestria lui, dr. Făgărăşanu i-a răspuns lui Arghezi: "Maestre, nu trebuie să faceţi nimic pentru mine. Dar dacă vreţi să faceţi ceva, mai scrieţi o piesă în care să reabilitaţi «Seringa». V-aţi făcut bine datorită unei singure seringi". Aluzia era clară: poetul era chemat să-l reabiliteze pe doctorul Bagdasar, care, deşi greşise diagnosticul (tumoare canceroasă, în loc de o pungă cu puroi, în fapt, tot o tumoare), începuse procesul de vindecare a lui Arghezi cu şedinţe prelungite de radiaţii. Iar medicul Grigoriu-Argeş îi introdusese în şale streptomicină, ajutînd la vindecarea provizorie. Întrebat despre valoarea piesei, dr. I. Făgărăşanu a răspuns: "Piesa era anostă, fără pic de umor, dar plină de ranchiună împotriva medicilor... În special doctorul Bagdasar a fost traumatizat profund de atitudinea nu numai nerecunoscătoare, dar chiar agresivă şi insultătoare, a bolnavului pe care îl îngrijise cu devotament şi dăruire..." Singurul efect al piesei a fost de scurtă durată: a împărţit spectatorii în două tabere - medicii indignaţi şi pacienţii răcoriţi, mai precis călăi şi victime. Iar dr. I. Făgărăşanu, în semn de suprem omagiu faţă de Arghezi şi Bagdasar, un artist şi un savant, a cerut introducerea, în tratatele de medicină, a "Bolii Arghezi, simptome şi tratament". Nu ştiu ce s-a ales din propunerea marelui profesor. Se pare că a avut aceeaşi soartă cu "Boala Take Ionescu" - febră tifoidă cu leziuni aortice fatale, după ce mîncase două stridii la Neapole. Se ştie, în schimb, că, nedomolit în nici un fel, Arghezi i-a dat în judecată pe toţi cei peste 40 de medici care s-au străduit să-l vindece, pe motiv că, prin bîjbîiala lor, l-au pus în situaţia să nu poată munci timp de 18 ani (!), prejudiciindu-l astfel de 100 de milioane de lei. Tribunalul i-a respins pretenţiile materiale, întrucît respectivii medici nu-i ceruseră onorarii, iar el nu putuse dovedi că ar fi avut contracte cu edituri, a căror contravaloare să fi echivalat cu suma pretinsă.


Citeste mai mult...

Astăzi e ziua ta... Mitzura Arghezi!

Mitzura Arghezi împlineşte mâine 81 de ani. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!".

Peizanul de Danubiu
Bucureştii lui Tudor Arghezi sunt neapărat la plural. Bucureştiul - la
singular - este o "abatere gravă de la limbă". O blasfemie. Spui
Piteştii, Călăraşii, Galaţii, Iaşii, altfel "jigneşti gingăşia nuanţei,
care nu variază după ins şi anotimp, ca preţurile la castraveţi".
Istorie, stare de spirit, obiceiuri, metehne, îndeletniciri. Sunt
Bucureştii lui Arghezi, de la Bucur, Ţepeş sau de când or fi, sunt cei
de ieri, de azi, Bucureştii dintotdeauna. Plin de blocuri socialiste,
megaconstrucţii, viluţe sau viloaie de ultimă oră, Bucureştiul există
fiindcă n-au murit Bucureştii lui Arghezi.

"Născut (în
Bucureşti) dintr-o împrejurare de pripăşire oltenească, gorjană",
poetul se socotea venit pe lume o dată cu capitala. Un împătimit,
solidar cu ea, mai ales când îi inventariază cusururile. Umblând cât e
ziua de mare "Cu bastonul prin Bucureşti" (carte de căpătâi pentru
orice bucureştean născut sau făcut, ar merita să fie tradusă, ticsită
cu poze şi legată într-un volum definitiv, chiar şi cu fonduri
europene, replică dată călătorilor care se opreau - opresc - în România
descoperind doar un amărât "paysan du Danube"), bătând deci străzile pe
îndelete, poetul de la Mărţişor scrie de fapt o baladă. Fiindcă din
prea multă dragoste de peizanul de la Danubiu (care era românul, deci
şi bucureşteanul), îl înalţă şi când îi adună defectele. "Capitala
României, aşezată pe Dâmboviţa, în poziţia cea mai defavorabilă unui
mare oraş: iarna, vânturile de stepă curg necontenit peste ei; vara,
praful îi întunecă perspectiva, norii grei de pulbere alternând cu un
noroi necunoscut altor capitale."

FEMEI CU DECOLTEU GUSTOS
Străzile
lui Arghezi se spălau de la ploaie sau cu cisternele din apa stătută în
lacuri, peste tonele de praf aduse de vânt, prestaţia primăriilor era
un dezastru, dar, topit de nurii bucureştencelor, poetul echilibrează
peisajul. Igiena ca igiena, dar bronzul pielii şi decolteul femeilor de
Dâmboviţa îl fac praf. "Nicăieri, femeile nu sunt mai frumoase,
decolteul mai gustos şi culorile unui corsaj mai transparente. Ceea ce
izbeşte pe vizitatorul străin este că această frumuseţe, care-i lucrul
cel mai comun în Bucureşti, se arată cu atât mai deplină, cu cât te
depărtezi de centru. Mahalalele urâte ale periferiei sunt nişte grădini
în care înfloreşte splendid o rasă de fete şi femei uimitoare, de un
brun brumăriu, aşternut pe frăgezimea delicat palidă a pielii." E
răzbunarea lui Arghezi pe autorii jurnalelor de călătorie,
descoperitori ai peizanului de Danubiu, proveniţi din "popoare cu femei
greoaie, cu gleznele groase, fără stil şi cu bărbaţi fără temperament".


MUŞCATE, GAROAFE, ZORELE
Bucureştii strâng
laolaltă mai multe oraşe şi târguri, fiecare cu specificul lui. Crescut
la inspiraţia fiecărui constructor, fără norme de sistematizare, fără
"o estetică ordonată, care dau aglomeraţiilor dense... o ireproşabilă
croială de vitrină", capitala e rezultatul nimerelii. Şi iată
miracolul! Urbanismul, care a făcut ordine în ditamai Europa, constata
cu uimire că pe malurile Dâmboviţei nu mai era nimic de făcut.
"Urbanismul... a fost surprins să găsească la ivirea lui pe lume (a
Bucureştiului - n.n.) un oraş într-o grădină, gata făcut, şi s-a simţit
destul de contrariat în ceea ce priveşte organizarea ştiinţifică
municipală." Poetul are în vedere obiceiul muşcatelor, al garoafelor şi
al zorelelor la geamuri, în tindă şi grădini, precum şi al
viţei-de-vie, al livezii, ca la Mărţişor, casa poetului fiind un astfel
de loc al tradiţiilor, un fel de exponat de muzeu al satului sau al
ţăranului român: cu pomi, flori, aer patriarhal.

OPT TABLOURI ESENŢIALE
Nu
e nimic nou sub soare. În ciuda câştigurilor care ţin de modernizarea
vremurilor, de anii comunismului care a distrus comori de patrimoniu,
fie şi dacă inventariem numai casele pierite sub buldozere în
cartierul-muzeu Uranus, ca să facă loc mastodontului imposibil de
strunit de orice buget naţional, clădirea Parlamentului, Bucureştii au
şi în secolul 21 aceleaşi repere sistematizate de Arghezi: "Opt
tablouri, din care patru cu marile parcuri şi patru împestriţate:
Cişmigiul, Şoseaua Kiseleff, Grădina Botanică, Parcul Filaret, Gara de
Nord, Floreasca, sectorul Călăraşi, Oborul".

Vedeţi astăzi altele? Iată şi câteva definiţii.

Cişmigiul:
"Alei de trandafiri, un lac, sălcii pletoase, popasul sentimental şi
duios al funcţionarilor din ministere, autorităţilor, şcolilor şi
redacţiilor din cartier. Profesorii care au tras la fit... înfundă
pălăria pe ochi când trec elevii lor care trag şi ei la fit. Bărci pe
lac şi lebezi".

Herăstrăul: oraş proaspăt de oglinzi pe ape.
Continuarea elegantă a cartierului Filipescu şi a Bordeiului, două
localităţi de litoral.

Oborul: olărie, dogărie şi rogojinărie,
boiangerie, potcoave, căciuli, şire şi claie de fân, un negustor care
vinde cruci, bărbierul ambulant, flaşneta papagal, găinării, cai iuţi,
de gloabă sau de povară, oi grămădite cap la cap, furci, greble...

Oborul
de azi n-are nimic a face cu pitorescul târgurilor de odinioară. S-a
manelizat, s-a turcit, s-a ţiganizat. N-are culoare, ci doar zgomot şi
miros. Adeseori, putoare. Ţăranii au murit, au mai rămas nişte
urbano-săteni din margine de Bucureşti, timoraţi şi ăştia de asaltul şi
de obrăznicia manelizaţilor. Toate astea n-au nimic de baladă.

ANTICARII
Cei
buni au îmbătrânit, anticariatele pe care le ştiam s-au închis. Azi
sunt doar comercianţi de cărţi. Negustori de orice: întâmplător, de
carte. Parisul îi avea pe Sena. Bucureştii lui Arghezi îi înşirase pe
Dâmboviţa, după modelul parizian cu Sena. Cel mai cunoscut, spune
Arghezi, era Pohl.

"Decanul şi savantul anticarilor din
Bucureşti a fost un bibliofil Pohl, în genul unchiaşului Chacornac din
Paris. Cunoscut ebraist în sferele teologice de pe timpuri, omul de
bibliotecă al învăţaţilor, arhiereilor şi mitropoliţilor noştri, beteag
de-un ochi, pipernicit, dotat cu o memorie pe care nu o putea corecta
decât Nicolae Iorga, el semăna cu Sfântul Petru din iconografia
ortodoxă." Au rămas pe cheiul Dâmboviţei până au fost aruncaţi să nu se
vadă, pe la CEC. "Nişte edili mai esteţi... - se enerva poetul - i-au
strâns pe librarii ambulanţi în insula de dughene din spatele Casei de
Economii şi Consemnaţiuni, construită ca o parcelă de cavouri"... şi
încheia cu amărăciune: "Nici o zi nu e mai tristă ca aceea în care,
împiedicat de intemperii, dulapul stă închis cu o bară diagonală de
fier şi hibernează".

Şi azi e la fel, pe ploaie sau furtună.
Adăpostite sunt doar cel înghesuit de la Dalles, cel aerisit, dar
neprimitor de pe Magheru, de la liberali, şi încă vreo trei-patru
pripăşite pe te miri unde. Anticarii, ca şi librarii, sunt doar
vânzători de carte.

Astăzi, când mor consignaţiile din jurul
Lipscanilor, ideea Târgului de antichităţi de la Muzeul Ţăranului Român
mai drege rosturile şi ar fi fost, probabil, pe gustul lui Arghezi.

DE CE NU S-A MUTAT CAPITALA LA BRAŞOV
Chestiunea
nu e nouă. Ultima oară s-a pus după cutremurul din '77. Se vorbea
despre Târgovişte. Drept model, cunoscătorii aminteau de experienţa
fascinantă a oraşului Brasil ridicat de genialul Nemeyer. Târgoviştele
(sau Târgoviştea?) ar fi trebuit să se înalţe la indicaţii şi cu
resursele locale. Mai bine, măcar a rămas nedemolat(ă). Oricum, din
preaplinul ideilor prezidenţiale s-a născut Casa Poporului.

Arghezi
aduce în discuţie motivele istorice, după unirea cu Transilvania. Se
propusese drept capitală Braşovul, din Schei, pe sub Tâmpa, de-a lungul
Dârstelor, unde trenul scapă la vale dinspre Predeal şi prinde 120 la
oră. Câmpie ca în palmă. Numai că faptul presupunea o "muncă
istovitoare" şi enorm de mulţi bani.

Arghezi invocă însă motive
de o cu totul altă natură"Ardealul trebuia să aducă Bucureştilor o
elită intelectuală, cu neputinţă de găsit în Vechiul Regat, mari
dascăli, mari gânditori, mari gospodari ai banului public, advocaţi
mari, politici mari..." Şi aici vine surpriza.

"La o
frecventare mai de aproape a oamenilor mari ai Ardealului, scrie
Arghezi, regăţeanul sfiios să-şi verifice impresiile superficiale,
rămăsese decepţionat. Marele nu era chiar pe măsura speranţei, şi,
făcându-se toate adunările şi scăderile, cei mai reprezentativi dintre
români tot în Bucureşti trebuiau să fie căutaţi, oraşul reputat al
perdiţiei infernale." Constatarea era decisivă. De aici încolo vin
argumentele care pentru regăţeni trec drept virtuţi, pentru ardeleni,
metehne. Vi le redăm telegrafic, rezumându-l pe Arghezi, cu vorbele
sale:

1. "La Bucureşti, oamenii trăiau nealiniaţi, fără regulament şi contravenţii;

2.
Spiritul eminamente civil al Capitalei nu a izbutit să fie acaparat şi
îmblânzit prin nici o teatralitate, plăcându-i să trăiască neînrolat,
slobod şi anonim în ceea ce priveşte costumul, şi viu şi personal prin
spontaneitatea lui;

3. Dacă nu e uniformistă, populaţia
capitalei este în schimb dintre cele mai luxoase din Europa, calitate
pe care o are poporul dintre Dunăre şi munţi, manifestată într-un
costum de o estetică simplă şi substanţială şi în culorile, fermecător
echilibrate, din covoare şi scoarţe;

4. După toate
«infiltraţiile, popasurile şi ocupaţiile militare sau comerciale...
până la invazii... a fost de ajuns o convieţuire, pentru ca
străinătăţile să-şi piardă caracterul şi să se dizolve. Vitalitatea lui
puternică (a Bucureştiului - n.n.) i-a dat poporului o siguranţă
implacabilă şi acel stil personal de ospitalitate, în care limbile,
fiinţele şi evenimentele se topesc»;

5. Bucureştenii au un
farmec imprecis şi cu care atât mai decisiv absoarbe, catifelează,
digeră... Străinul ia contact prin toate ventuzele lui cu viaţa încă de
la gară. Viaţa este pe stradă mai mult decât într-alte părţi ale
continentului;

6. Bucureştii trebuie trataţi ca o
individualitate şi ca un personaj. Bucureştii n-au principii, în orice
caz, principiile lor, inspirate de la viaţă, şi nu de la minţile
altora, sunt remaniabile, elastice şi fără rigidităţile fixe ale altor
capitale, din punctul de vedere al subtilităţii...".

La Arghezi, bucureşteanul Mitică, palavragiu cu farmec, superficial şi optimist, este de fapt un filozof.

Arghezi şi Voiculescu, scoşi din manuale?
O nouă dispută între edituri şi urmaşii autorilor clasici ar putea să-i lase pe elevi [...]

Tudor Arghezi: “De ce a izbucnit războiul din 1914?”

Viata lui Arghezi la Martisor
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Social/67215/Viata-lui-Arghezi-la-Martisor.html
Astazi se implinesc 40 de ani de cand a murit poetul "Psalmilor" si al "Florilor de mucigai"
Tudor Arghezi (1880-1967) a construit impreuna cu sotia sa, Paraschiva, casa de pe strada Martisor, aflata acum langa Piata Sudului. In 1926, cand ei cumparasera terenul de 17.250 de metri patrati, zona era o mahala neamenajata, unde nici strazile nu aratau mai bine decat drumurile de la tara. Casa a avut o noua inaugurare anul acesta, in mai, dupa lucrarile de renovare care au durat din august 2006 pana in aprilie si care au costat 500.000 de lei, bani primiti de la Ministerul Culturii.

Atat poetul, cat si sotia sa sunt inmormantati in curtea casei. El a murit pe 14 iulie 1967, la aproape un an de la disparitia Paraschivei, si a primit funeralii nationale. Arghezi a fost atat de legat de ea, incat i-a spus Mitzurei, fiica sa: „N-o sa apuc sa treaca un an pana voi muri”.
Mitzura isi aminteste acum: „Mintea i-a fost limpede pana la sfarsit. Cand mama a murit de cancer, tata si-a pus la punct editia „Scrieri” pana la volumul 46. Manca din ce in ce mai putin, ma luptam zilnic cu el”. Cu doar doua zile inainte sa moara, el isi scria ultimele versuri, dedicate Paraschivei: „Ma chemi din departare si te ascult/N-am sa te fac, pierduto, sa ma astepti prea mult”.