Blaga[V=]

Ultimele clipe din viața lui Lucian Blaga. ”Peste un ceas mor”.

Cum a învățat să vorbească Lucian Blaga. ”Dragul mamii, azi mânie copii din sat au să spună că ești mut”.

Recuperarea operei lui Lucian Blaga in anii saizeci O evaluare a absentei si a conditiilor recuperarii - de STEFAN BAGHIU

Mădălina DIACONU - Blaga, contemporanul nostru

http://cultural.bzi.ro/a-fost-lucian-blaga-nominalizat-la-nobel-27068

Fabulosul superstiţios la Lucian Blaga - de I. OPRIŞAN

MARI ROMÂNI DIN DIASPORA. Lucian Blaga (1895-1961). Între spaţiul mioritic şi cel european

Sufletul Satului de Lucian Blaga

Lucian Blaga, 53 de ani de la moartea marelui scriitor

Activitatea publica si academica a lui Lucian Blaga

http://cultural.bzi.ro/gheorghe-pavelescu-unul-dintre-putinii-elevi-ai-lui-lucian-blaga-care-au-atins-secolul-xxi-12475

http://cultural.bzi.ro/cei-mai-mari-scriitori-romani-lucian-blaga-2637

http://cultural.bzi.ro/iata-ce-s-a-intamplat-cu-putin-timp-inainte-ca-blaga-sa-moara-10516

http://www.romanialibera.ro/cultura/oameni/lucian-blaga-si-barocul-etnografiei-romanesti-316108.html

Lucian Blaga
   - Amurg de toamnă
Din vârf de munţi amurgul suflăcu buze roşiiîn spuza unor norişi-atâtajăraticul ascunssub valul lor subţire...

Lucian Blaga, poetul metafizic

Lucian Blaga, omul cunoaşterii luciferice şi al spaţiului mioritic

Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lancrăm din judeţul Alba. Considerat a fi unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi un gânditor de mare forţă, Lucian Blaga s-a stins din viaţă la 6 mai 1961, fiind înmormântat în satul natal, Lancrăm, în 9 mai, ziua sa de naştere.



Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lancrăm din judeţul Alba. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se „mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiul Anei Blaga, de origine aromână, născută Moga, şi a preotului Isidor Blaga, Lucian a fost al nouălea copil al familiei.

Lucian şi-a făcut studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei). În anul 1911 a călătorit în Italia, unde şi-a petrecut timpul în librării, căutând cărţi de filosofie şi vizitând vestigiile istorice ale acestei ţări.


A urmat apoi cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde s-a înscris pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară, după care a absolvit (în 1920) cursurile Universităţii din Viena. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soţie. În 1919, Sextil Puşcariu i-a publicat Poemele luminii, mai întâi “Glasul Bucovinei” şi “Lamura”, apoi în volum. După terminarea studiilor, s-a stabilit la Cluj. A fost membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care s-a despărţit în 1942, după care a înfiinţat, la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943).Încă din primii ani ai liceului, Blaga s-a impus atenţiei colegilor.


„La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le dădea. Şi în vreme ce clasa îşi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori”, îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu.

În 1920 a debutat în Tribuna din Braşov cu poezia “Pe ţărm”, urmată de cea intitulată “Noapte” şi a fost ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie, le vorbea colegilor despre planeta Marte, încercând să le dovedească existenţa vieţii acolo, devenind cu timpul tot mai pasionat de problemele filozofice.

O lungă perioadă (1926-1939) a lucrat în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipotenţiar la Lisabona. Şi-a continuat activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.

În 1936 a fost ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 a ocupat catedra de de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi a devenit cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu a mai publicat nici un volum de versuri originale, deşi a continuat să lucreze (opera sa postumă echivalând-o cantitativ pe cea antumă). Abia în 1962, opera sa a reintrat în circuitul public.


Din 1937, Lucian Blaga a fost, împreună cu fratele său, membru în asociaţia Prietenii Legiunii, iar în 1940 a fost încadrat în Mişcarea Legionară la Sibiu. Drama sa istorică “Avram Iancu” (1934) i-a dedicat-o lui Corneliu Zelea Codreanu.


În anul 1939, Lucian Blaga a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu a redactat, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an. A funcţionat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de natură politică: se pare că Blaga a refuzat invitaţia de a conduce Partidul Naţional Popular, un satelit al Partidului Comunist. Împreună cu el au fost înlăturaţi şi conferenţiarul şi discipolul său, Ion Desideriu Sârbu şi profesorii universitari Liviu Călin şi Nicolae Mărgineanu.

Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf. A devenit cercetător la Institutul de Istorie şi Filosofie (1949–1951), apoi bibliotecar-şef (1951–1954) şi director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Nu i-au mai fost publicate volumele şi a preferat să se ocupe de traduceri. În această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe, iar în 1958 a apărut primul volum din Opere de G.E. Lessing în traducerea lui Lucian Blaga. A tradus poeţi germani clasici şi moderni. Poeziile scrise atunci au fost publicate postum. Tot în această perioadă a scris romanul cu tentă autobiografică “Luntrea lui Caron”, publicat de asemenea postum.

Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943). Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii, 1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, individ/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre „tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965)). Opera filozofică este organizată în patru trilogii ( a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică (1933), Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic “Luntrea lui Caron”, ambele publicate postum, şi lucrarea “Pietre pentru templul meu” (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.


Lucian Blaga s-a stins din viaţă la 6 mai 1961, fiind înmormântat în satul natal, Lancrăm. A rămas unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.

În anul 1956, Lucian Blaga a fost propus pentru premiul Nobel pentru Literatură de Rosa del Conte şi de criticul Basil Munteanu, dar se pare că ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărţi despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice.

Autorităţile comuniste nu au sprijinit în niciun fel aceste gesturi, pentru că Blaga era considerat un filosof idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la ediţia din 1962, îngrijită de George Ivaşcu. Rosa del Conte a recunoscut că paternitatea ideii îi aparţine lui Mircea Eliade, cel care publicase la moartea lui Blaga, în 1961, un emoţionant necrolog intitulat “Tăcerile lui Lucian Blaga”.


Cu ochi demonici şi sete de lumină„Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, nişte ochi demonici (...) Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit; un introvertit, totuşi, care era foarte iubit, foarte simpatizat…” - Şerban Cioculescu.


„Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la cuvânt, tendinţe ambivalente constituie mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic (...) Acest tărâm este un continent al sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică frământare, într-un continuu efort de autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem prin anima doar domeniul trăirilor subiective ale poetului, ci acela al unor experienţe depăşind această subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri existenţiale, ci ale unor experienţe esenţiale” - Nicolae Balotă.


Paşii profetului

„Deşi purtând un nume spiritual, aproape ascetic, volumul “Paşii profetului” era o culegere bucolică. Mai mult decât profetul de ţărână care leagă tainice corespondenţe în cosmos dincolo de vreme şi loc, sau stă în colocvii simbolice cu duhul pământului, după formula doctorului Faust sau a neomenosului Zarathustra, mai mult decât chiotele cu care se simulează o vitalitate ce vrea să ia parte, dincolo de trupul trecător, la însăşi viaţa universului era vrednică de observat acolo tocmai supunerea spiritului la invazia unei realităţi campestre în chipul stâncilor, mărăcinilor, scailor, lăcustelor în plete şi a miresmelor de smochini. Pentru ca să fii cu adevărat bucolic, trebuie să te cobori cu simţurile până la graniţa în care trupul ia cunoştinţă de lume, iar spiritul este atât de adormit cât imaginea să nu devină o interpretare; trebuie, cu alte cuvinte, să cazi în acel subconştient al purei vieţi fiziologice, unde numai amorţita identitate a Eului trage un hotar între vegetal şi animal şi simţurile trăiesc de la sine cum cântă greierul la soare. O astfel de confundare a subiectului în obiect, care, ucisă cu conştiinţă, duce la formularea panteismului, aruncă spiritul într-o somnolenţă amorfă şi monotonă, fără putinţe de dezvoltare. Fără visul din suflet, somnul este egal pretutindeni şi de nepovestit. De aceea inspiraţia poetului este scurtă şi fără naraţie, ca somnul fără vise sau ca un bâzâit printre bozii. Versurile trebuiesc repetate ca descântecele, până la amăgirea conştiinţei, până ce duhul ni se risipeşte anonim pe deasupra lanurilor şi heleşteelor” - George Călinescu.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/lucian-blaga-poetul-metafizic

Una dintre cele mai importante figuri ale culturii româneşti, Lucian Blaga s-a remarcat prin lirica vitalismului dionisiac, un sistem filosofic comparabil ca arhitecturã cu cel al lui Hegel, piese de teatru impregnate de suflul expresionist şi o vocaţie intelectualã de excepţie.

O scurtã biografie

Ca sã înţelegem mesajul operei sale, este necesar sãi înţelegem şi personalitatea, cãci pânã la urmã avem de-a face cu o anume reacţie la problemele existentei. Şi totuşi, ce ne oferã el are un aer atemporal, un caracter impersonal, de unde senzaţia de scriere speculative, profund filosoficã. Din ea nu i se poate deduce biografia, şi totuşi experientele personale îi creeazã anumite structure spirituale care vor devein permanenţe în opera sa. Procesul sãu de formare este unul extrem de original. Sã-l vedem şi noi în linii mari. Lucian Blaga se naşte la 9 mai 1895 în satul Lancrãm, fiu de preot. Tradiţia ecleziasticã nu este strãinã nici de familia mamei, Moga, care oferã chiar şi un episcop al Sibiului, pe Vasile Moga. Tatãl sãu, deşi preot, este un liber cugetãtor cu preocupãri largi. Copilãria lui Blaga îi va rãmâne mereu întipãritã în suflet, acesta transcriind amintirea peisajului pãstoresc într-o manierã miticã.

Anii petrecuţi la liceul “Andrei Saguna” din Braşov vor fi hotãrâtori pentru devenirea sa. Mut pânã la vârsta de 4 ani, Blaga este însã un sensibil receptor al impresiilor dinafarã. Între percepţie şi reacţie existã mereu un moment intens al prelucrãrii interioare. Blaga este pasionat de astronomie, citeşte entuziasmat pe Goethe, Schiller, Alecsandri, Eminescu, Caragiale, şi mai ales filosofie: Spinoza, Conta, Schopenhauer, Platon. Îl intereseazã de asemenea darwinismul şi psihologia. Una dintre influenţele durabile o reprezintã Kant, în raport cu care îşi va dezvolta propriul sistem. Debutul în filosofie îl va face cu eseul “Reflexii asupra intuiţiei lui Bergson”, publicat în 1914. Faza poeticã debuteazã cu poeziile “Pe ţãrm” şi “Noapte”, din 1910, publicate în “Tribuna” din Arad. Dintre cele 8 clase liceale, 3 sunt promovate fãrã frecvenţã din pricina sãnãtãţii precare, sentimental fragilitãţii vieţii ocupând un loc important în opera sa. Izolarea şi interiorizarea sunt alte douã trãsãturi de amintit. Pentru a nu fi luat în armatã, Blaga se înscrie la seminarul teologic de la Sibiu. Rãzboiul este urmãrit cu înfrigurare, acentuând ideea de fragilitate. Dupã liceu publicã în Gazeta Transilvaniei şi Românul eseuri precum “Câte ceva despre filosofia lui Bergson”, “Mister”, “Criticism istoric”, “Eroism în gândire”, “Concepţia despre lume şi ştiinţa”.

În 1920 obţine titlul de doctor în filosofie al Universitãţii din Viena, cu teza “Kultur und Kenntnis”. Blaga descoperã şi mişcarea expresionistã, de unde preia mai mult ideile estetice decât formele. Preferã poezia clasicã şi romanticã. În 1919 apare volumul “Poemele luminii”. Apreciat de Vianu, Iorga şi Agârbiceanu, cucereşte de la bun început lumea literarã. În 1921, dupã publicarea volumului “Paşii profetului” şi a piesei “Zamolxe”, primeşte premiul Academiei şi premiul Universitãţii din Cluj. Creaţia lui Blaga se produce între cele douã rãzboaie, o epocã de crizã a lumii care îşi va gãsi reflexia într-o operã care depaşeşte cu mult biografia sa. În 1920 se cãsãtoreşte cu Cornelia Brediceanu şi se mutã la Cluj, unde publicã la Voinţa, Patria, Gândirea, Adevãrul literar, etc. în 1926 devine funcţionar al ministerului de externe şi e trimis ca ataşat de presã la legaţia românã din Varşovia. E trecut în aceeaşi funcţie la Praga şi Berna. Este consilier de legaţie la Viena. Când este ales membru al Academiei române, în 1936, ţine un discurs cu tema “Elogiul satului românesc”. Din 1938 este professor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj. Este în mod deosebit legat de revista Gândirea, de care însã se va rupe definitive în 1942. In 1956 este propus pentru premiul Nobel, dar obţine cu câteva voturi mai puţin decât J.R. Jimenez. Moare în 1961, fiind înmormântat în satul sãu natal.

Un mesaj poetic

Ce putem spune în linii mari despre opera sa literarã? Existã dincolo de fragilitatea umanã o dorinţã puternicã de a fi, de a trãi intens, precum şi o capacitate enormã de intuit lumea metafizic, cosmic, global. A fi înseamnã a participa la absolut, deasupra oricãrei limitãri. Opera sa este un tot organic, armonios, dinamic, pe de o parte o lamentaţie aproape tragicã, o izolare, o putere covârşitoare a timpului, iar pe de alta un sentiment al unirii desãvârşite cu universul în tot ce are el mai frumos. Poetul ne apare uneori înfãşurat în înfrigurare şi tristeţe: “suflet prãbuşit în humã ca în perne” (“Lângã vatrã”), înstrãinat de absolutul pe care îl tot cautã: “o mutã, secularã cãutare/ de totdeauna/ pânã la cele din urmã hotare” (“Autoportret”). Sentimentul singurãtãţii se edifice în expresii variate. Aspiraţia ieşirii din ea are un ecou tulbure şi fãrã leac. Poezia sa porneşte în totalitate din trãiri, dar trece mereu de simpla confesiune. Resimte adânc fantoma morţii: “şi mut/ ascult cum creşte-n trupul tãu sicriul/ sicriul meu, /cu fiecare clipã care trece,/ gorunule din margine de codru”. (“Gorunul”).

Timpul devoreazã, iar existenta este o mare trecere. Meditaţi asupra marii treceri este o componentã fundamentalã a poeziei lui Blaga, poet extraordinar al timpului: “încã un an, o zi, un ceas/ şi drumuri toate s-au retras/ de sub picioare, de sub pas./ încã un an, şi-un vis, şi-un somn/ şi-oi fi pe sub pãmânturi domn/ al oaselor ce drepte dorm”. Starea de disperare izbucneşte uneori in imagini apocaliptice, în care toate lucrurile plâng şi se sfârşesc. Solitudinea provoacã nazuinţa de unire cu marele tot, de ieşire din individualitate: “dacã m-aş pierde-n toate/ şi-aş rãmâne fãrã nume/ n-aş mai fi singur pe lume” (“Dacã m-aş pierde”). Poetul tânjeşte sã recupereze elanul vital, sã se proiecteze în imensitatea universului. Oricare fragment de univers ar fi contemplat, acesta este proiectat într-un plan care ţine de sensibilitatea poetului şi filosofului. Cãci filosoful “nu se plimbã printre trunchiuri, ramuri şi Frunze. El se plimbã printr-o pãdure de rãdãcini”.

Cât despre iubire, şi aceasta are un sens la fel de înalt. Dragostea devine o posibilitate de integrare în viaţa universalã. Iubirea poate invada fiinta umanã ca un flux cosmic, o luminã primordialã. Tot ca metodã de atenuare a trecerii apare şi contemplarea satului: “eu cred cã veşnicia s-a nãscut la sat/ aici orice gând e mai încet/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ţi-ar bate în piept/ ci adânc în pãmânt undeva” (“Sufletul satului”). Poezia satului şi muntelui este o sugestie a liniştii, a statorniciei. Un gest extreme de anulare a sentimentului trecerii îl constituie “lauda somnului”, prin care se iese din devenire şi se intrã în veşnicie: “în somn sângele meu ca un val/ se trage din mine înapoi la pãrinţi”.

Puţinele teme definitorii pe care le-am menţionat probeazã complexitatea poeticã blagianã. Universul poetic e determinat de substratul sãu, de cântarea vieţii în absolutul devenirii şi trecerii ei. În mare parte Blaga este un poet solar. “Si-n pieptu-mi larg credinta mea o sorb puternicã din soare”. Din luminã îşi extrage vitalismul. Şi pãmântul este sublimat în cântec şi culoare, e un fel de stea impurã. Frunzele, iarba, pãdurea, florile apar tot ca produse ale luminii.

Poezia lui Blaga poate fi perceputã drept o aspiraţie la o existenţa plenarã, cosmicã, prin care se poate depãşi tristeţea metafizicã. Într-o viziune de luminã aceasta se estompeazã. Contemplarea lumii pãtrunde în sensul sãu metaforic, simbolic, de adâncime, transpus într-un lirism tragic si vitalist în acelaşi timp. “Si dacã poezia sa nu cucereşte prin senzualitatea ei, ea vorbeşte puternic printr-o substanţã fãcutã din cele mai înalte nelinişti din câte pot atinge sufletul omenesc” (Tudor Vianu).

Vreau să joc!

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă - încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine -
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
"Sunt rob în temniţă!"

Blaga şi muza sa tutelară




La începutul lui aprilie 1943, Lucian Blaga avea pe masă, proaspăt mirosind a cerneală tipografică, Nebănuitele trepte, cartea pe care o adunase ani în şir şi care îi consola orgoliul de autor. „Căci prea s-au obişnuit poeţii cu moartea mea” (literară), cum îşi explica el tăcerea editorială ce se prelungise pe o jumătate de deceniu. În fond, cartea apăruse în ritmul obişnuit al poetului – primele volumaşe de poezii se succedau la un interval de doi-trei ani, ultimele se adunau pe segmentul a patru-cinci ani.

Nicolae MARES – Lucian Blaga – Despre critica literarã româneascã