Blaga[V=]

Rezumarea primului mesaj :

LUCIAN  BLAGA-
74]Simțul comun nu poate lua proporții geniale decât sub forma umorului.
73]Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună.
72]Moduri de admiraţie – A admira un poet înseamnă a-i accepta şi opera ca atare. A admira un gânditor nu înseamnă însă a-i accepta şi ideile ca atare.
71]Adevărul este realitatea simţurilor.
70]Inconştientul este partea genială din fiecare muritor.
69]Matematicianul este îmblânzitorul ce a domesticit infinitul.
68]Geometria este ştiinţa care restaurează situaţia dinainte de creaţia lumii şi încearcă să umple "golul", renunţând la oficiile materiei.
67]Realitatea e ruina unui basm.
66]De ce se înseninează cerul atât de frumos după o grea şi fertilă ploaie? Ca să se arate că e o mai mare bucurie de a da decât de a primi.
65]Inima cu bătăile ei aplaudă existenţa.
64]Amintirea e o sera a fericirilor trecute.
63]Dupa ce apune soarele, orice licurici crede ca el ii e loctiitorul.
62]Cea mai coplesitoare forta majora sub presiunea careia suntem uneori constransi sa lucram este propria noastra constiinta.
61]Ideile noastre, dupa ce le nastem, mai asteapta sa si murim pentru ele.
60]Copilaria este inima tuturor varstelor.
59]Esti inca tanar, atata timp cat admiri si in masura in care admiri.
58]Viata e o plimbare spre somn.
57]E poate ca o datorie să vezi prezentul în culori mai negre decât e, de fapt; pentru ca din această vedere să izvorască o luptă mai hotărâtă spre mai bine.
56]Orice dogma este o idee virtualmente inarmata cu toate mijloacele teoriei.
55]Geniul suferă în tinereţe de o secretă bătrîneţe, iar la bătrîneţe de o secretă tinereţe.
54]Moartea este umbra care dă plasticitate vieţii.
53]Dupa ce am descoperit ca viata nu are nici un sens,nu ne mai ramane altceva de facut decat sa-i dam un sens.
52]Lupta reuseste mai ales celor care iubesc mai mult lupta decat succesul.
51]Fiecare copac îşi pune singur coroana pe cap. Ca Napoleon.
50]Crezul zilelor noastre nu mai începe cu conştientul „cred”, nici cu scepticul „nu cred”, ci cu tragicul „vreau să cred”.
49]Steagul e un simbol lamentabil: fîlfîie după cum bate vîntul.
48]Pe Isus, fariseii l-au răstignit numai o dată, creştinii de nenumărate ori.
47]Masca pe care unii oameni şi-o pun poate fi mai esenţială şi mai adecvată fiinţei decît faţa pe care o au.
46]Un simbol isi are evidenta sa. Un simbol care are nevoie de argumente nu e valabil.
45]Banul săracului e mai cald. Fiindcă săracul îl ţine tot în mînă.
44]Nimic nu e asa de tare ca trecutul. Pe acela nimeni si nimic nu-l poate schimba.
43]S-ar parea ca in iubire fiecare se cauta pe sine insusi, dar de sex contrar; de aceea in iubire vei cauta vesnic fara sa gasesti.
42]In iubire nimeni nu-si tine cuvantul!
41]A reaminti oamenilor vechile cugetari, înseamna a-i îndruma spre virtute. Nu e vorba de a-i face sa citeasca, ci de a-i face sa gandeasca.
40]Dintre toate lucrurile, timpul ne da cel mai mult de cugetat.
39]Trupul meu nu e mai aproape de mine decat stelele. Si zodiile, care, invartindu-se, cad in apus, nu sunt mai aproape de mine decat propriul meu sange.
38]Numai in lacuri cu noroi pe fund cresc nuferi.
37]Un om nehotarat ajunge la fiecare pas pe pragul unei alternative, adica in situatia de a vedea ca este intr-adevar o fiinta libera. Un om hotarat este lipsit de acest neajuns.
36]Oare vitregia vietii nu constituie tocmai piatra de incercare a adevaratelor caractere?
35]Se pare ca lumea este astfel intocmita ca sa nu poti gasi fericirea in ea, iar natura omului s-o caute vesnic. Acesta-i fondul tragic al existentei.
34]Sa nu crezi ca esti lipsit de entuziasm si nu muncesti pentru ca ai descoperit ca viata nu are nici un inteles! Mai curand ai ajuns la convingerea ca viata-i fara rost fiindca esti slab si fara de avant!
33]Adversarul care iti este o obsesie a devenit o parte din tine.
32]Cu cat oamenii imbatranesc, cu atat spiritul lor devine mai suplu, mai cald, dobandind o infatisare mai organica. S-ar zice aproape ca pentru spirit, timpul este o dimensiune a intineririi.
31]Marii oameni ai spiritului, de la Buddha la Gandhi, au un fel de a şedea pe care seminţiile ariene care au năvălit cîndva în India l-au învăţat de la maimuţe.
30]Numai dupa ce ne ajungem tinta, descoperim si celelalte cai pe unde am fi putut-o ajunge mai usor. Asa ni se otravesc si cele mai mari multumiri.
29] O vorba de spirit, oricat de stralucitoare, isi are si ea mormantul. In urechile prostului.
28]Viata respira oxigen, talentul libertate.
27]Daca vrei sa ajungi la fericire, atunci pune-ti orice ca tinta, numai un singur nu: fericirea.
26]Orice tineri care se casatoresc, el si ea, ar trebui sa intre in casatorie cu credinta ca, din toata omenirea, numai urmasii lor sunt destinati sa duca mai deoarte viata pe pamant.
25]Soarta e o prapastie in care cadem numai daca privim prea mult in ea!
24]Atunci cind Isus Christos a spus ca va trimite oamenilor un Mingiietor, zeul Bachus a crezut ca se facea aluzie la el.
23]In orice limba cel mai echivoc cuvant este cuvantul "este".
22]Traim într-o lume a exceptionalului, în care normalul n-are nici o sansa de a se realiza.
21]A nu-ti respecta dusmanul înseamna a pierde o sansa de a-l învinge.
20]O idee poate fi mare, fără să fie şi adevărată.
19]Valul este dorul marii de a saruta tarmul.
18]Copilaria este inima tuturor varstelor.
17]Cine nu cade nu se poate inalta.
16]Ce este aforismul? O floare in stare de gratie. Aleasa sa conceapa Logosul si sa-l nasca.
15]Minciuna este vacanţa adevărului.
14]Filozofia iederei: numai tirindu-te te poti inalta.
13]Un simbol isi are evidenta sa. Un simbol care are nevoie de argumente nu e valabil.
12]Prostul cel mai prost e prostul alterat de filosofie.
11]Sa nu te certi cu oamenii mai mult decat cu tine insuti.
10]Filosofice sunt acele gandiri care intemeiaza oameni.
9]A filosofa inseamna a incerca sa raspunzi cu mijloace supermature la intrebari pe care si le pun copii.
8]Cine gindeste putin, se insala mult.
7]Visele împlinite te îmbatrînesc.
6]Ce înseamna a avea o religie? A-ti pune toata nadejdea într-un semn al întrebarii.
5]Lacul oglindeste stelele pentru ca ar vrea sa fie cer.
4]Literatura aforistica este sarea gindirii.
3]Cu penele altuia te poti impodobi dar nu poti zbura
2]Pe omul simplu il recunosti din aceea ca se mira de toate, dar simplitatea i-o recunosti si din aceea ca de unele lucruri nu se mira indeajuns.
1]Umbrele seamana, ce-i drept, cu intunericul, dar sint fiicele luminii.

Lucian Blaga exilul interior şi metamorfozele lui[2]
În luna aprilie 1943, Ion Negoiţescu demisionează din comitetul de
conducere a cercului, grăbindu-se astfel sciziunea dintre nucleul din
care făcea parte şi ceilalţi membri ai cercului literar "Octavian
Goga". În urma acestei sciziuni se vor contura două grupări
distincte: pe de-o parte "Cercul literar", format din Victor Iancu,
Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Eugen Todoran, Cornel Regman, Ion Oană,
Ovidiu Drimba, Ştefan Aug. Doinaş şi Romeo Dăscălescu şi, pe de altă
parte "Cercul literar studenţesc", cuprinzându-i pe ceilalţi studenţi
preocupaţi de literatură.

La apropierea spirituală a tinerilor cerchişti a contribuit într-o
mare măsură nu atât solidaritatea de generaţie, care îşi are
importanţa ei, cât "mirajul pe care l-a exercitat asupra noastră
Blaga"16. Totodată, în seminariile de filozofia culturii domnea o
atmosferă academic-intimă, studenţilor le era permisă o nelimitată
libertate de opinii, ceea ce a favorizat instaurarea unei depline
degajări şi libertăţi interioare, "care a permis fiecăruia dintre noi
să considere lucrarea celuilalt în spirit critic"17.

Blaga însuşi sesizase causticitatea critică a propriilor
studenţi: "Ăştia sunt copiii care vor să-şi omoare pe tatăl lor. După
toate regulile freudismului şi ale triburilor primitive"18.

Aproape toţi cei care i-au fost studenţi filozofului şi s-au aflat în
jurul său în aceşti ani nu i-au perceput nici opera, nici
personalitatea la reala lor valoare. Cerchiştii în special, au
manifestat o atitudine superior-ironică, de reprobare a ideilor
blagiene, o relativă lipsă de consideraţie faţă de filozofia, lirica
şi dramaturgia lui Lucian Blaga. Opiniile depreciative ale
membrilor "Cercului..." au fost determinate de suficienţa specifică
vârstei, dar şi de lipsa de informaţie filozofică, de imposibilitatea
efectivă de a evalua şi a aşeza în contextul ideatic european
gândirea blagiană.

În cadrul seminariilor, Blaga recepta deseori ironiile cerchiştilor,
precum şi izbucnirile lor, uneori de-a dreptul incontrolabile.
Nicolae Balotă relata "ieşirea" unui student, "care i-a cerut într-o
zi profesorului să-şi părăsească masa şi să treacă în banca măgarilor
pentru ca să-i cedeze lui locul, căci nu-şi putea citi lucrarea sa,
decât de la înălţimea catedrei..."19

Ironiile orale erau însoţite de dezaprobarea mai accentuată sau mai
estompată a filozofiei blagiene şi de fapt a întregului sistem
filozofic, care era respins de către cerchişti. Aceştia nu aveau
acces la o perspectivă de ansamblu asupra filozofiei profesorului
lor, datorită precarităţii cunoştinţelor, legate de sistemul
filozofic blagian. Sub impresia puternic negativă la care erau supuse
în epocă opera şi personalitatea lui Lucian Blaga, "ei se opreau la
aspecte periferice, generalizând inconcludent"20.

Pe lângă filozofia profesorului este atacată şi contestată şi opera
poetică blagiană. Deşi în partea a doua a cronicii la volumul
Nebănuitele trepte21 elogia o serie de poeme, în cea dintâi realizând
o paralelă între gândirea şi poezia lui Blaga, Ştefan Aug. Doinaş îşi
exprimase dezacordul cu ideile profesorului: versurile dădeau, în
concepţia cerchistului de-atunci, "o replică nepieritoare filosofiei
sale, care, din spirit filosofic putem admite, ar putea să nu se
învestească total cu o valabilitate durabilă". Ulterior, filozoful i
s-a destăinuit: " – Mi-a plăcut cronica dumitale!"; a urmat o pauză
şi apoi a continuat: " Îndeosebi partea a doua...". Evocând scena
după mai bine de patru decenii, Ştefan Aug. Doinaş îşi amintea: "Am
rămas mut, crezând că intru în pământ de ruşine" şi îşi caracteriza
ieşirea intempestivă de atunci, ca fiind o îndrăzneală, o obrăznicie,
de care azi sunt pur şi simplu uluit"22.

Lucian Blaga înţelesese că tinerii lui discipoli erau incapabili să
intuiască adevăratele coordonate valorice ale operei sale.

Folosind conceptele de "cultură majoră" şi "cultură minoră", create
de filozof, Cornel Regman şi Ioanichie Olteanu încadrau – după
spusele lui Dumitru Micu – minimalizator poezia blagiană în "modul
minor".

Toţi cerchiştii trăiau o stare confuză, tensionată, aveau sentimentul
nedesluşit că trăiesc în umbra unei personalităţi de excepţie, dar nu-
şi puteau explica fascinaţia exercitată asupra lor de către aceasta.

Manifestul Cercului literar, redactat de Ion Negoiţescu, este semnat
de Victor Iancu (profesor de estetică) şi de studenţii: Eugen
Todoran, Ştefan Aug. Doinaş, Ovidiu Drimba. Este publicată la 13 mai
1943 în cotidianul "Viaţa", aflat sub directoratul lui Liviu
Rebreanu, o scrisoare omagială, prin care cerchiştii îşi
recunoşteau "un adevărat model de generaţie" în criticul Eugen
Lovinescu, apărătorul valorilor estetice, în cultura română.
Manifestul, caracterizat retrospectiv de Ştefan Aug. Doinaş,
semnifica o profesiune de credinţă culturală şi artistică, "o
pledoarie pentru climatul valorii estetice, pentru cultură majoră,
pentru urbanism şi – implicit – împotriva neosămănătorismului"23.
Manifestul Cercului literar încearcă să dea curs acelei literaturi
care îşi caută singură soluţii, nu mai e o anexă a politicului. În
textul Manifestului, numele lui Blaga nu era amintit, dar multe
propoziţii şi fraze conţin aluzii negative la opera sa.

După opinia lui Petru Poantă24, manifestul apare ca un act de
dizidenţă, echivalentul contestării unei autorităţi paterne. Tot el
este de părere că delimitarea de spiritul filozofiei blagiene
corespunde unor mutaţii de adâncime în ideologia tinerilor cerchişti.
Contestând tradiţionalismul ortodoxist, ei revin la "miturile
raţiunii şi ale latinităţii", polemizând, chiar dacă indirect, cu
metafizica şi orizontul mitic blagian. Nu este suspectată valoarea
operei blagiene, ci mai degrabă ideologia ei, considerată anacronică.

Manifestul a avut un ecou considerabil în presa vremii. Prezentat lui
Eugen Lovinescu de Ioana Postelnicu, Radu Stanca a citit în
cenaclul "Sburătorul" poemele Lamentaţia Jeannei D'Arc şi Corydon. La
Sibiu, Manifestul le atrăsese cerchiştilor simpatia "a doi distinşi
profesori care aveau să fie membri de frunte ai grupării [noastre]:
francezul Henri Jacquier şi italianul Umberto Cianciolo".

Manifestul a stârnit şi indignare, pentru că tinerii cerchişti voiau
să se desprindă de comandamentul social.

Blaga a fost invitat să participe la şedinţele Cercului literar,
ţinute în casa soţilor Lia şi Henri Jacquier. Va veni cu o anumită
intermitenţă, însoţit rar de Cornelia, dar de cele mai multe ori de
Dorli, fiica poetului.

Intervalul temporal dintre apariţia Manifestului (13 mai 1943) şi
apariţia "Revistei Cercului literar" (ianuarie 1945) reprezintă
perioada cea mai fecundă a formării tinerilor cerchişti, într-un
mediu spiritual elitar, dominat de cultul prieteniei şi al creaţiei.
Spaţiul universitar se prelungeşte în intensitatea cenaclului şi din
această osmoză fericită se naşte de fapt, ceea ce se cheamă spirit
cerchist. Este o formă superioară de concubinaj intelectual între
rigoarea academică şi fantezia oarecum subversivă, între prudenţă şi
îndrăzneală sau, într-un plan mai larg, între apolinic şi dionisiac.

http://www.revistaarca.ro/nr%201-2-3_05/10%20restituiri/ionoaia.htm

Lucian Blaga exilul interior şi metamorfozele lui[1]
Anul 1940 – moment "al rupturii"

Lucian Blaga (1895-1961) acoperă prin opera sa patru decenii de
cultură românească. Timp de trei decenii este o personalitate
implicată direct în destinul României, cu o expresivitate
neobişnuită, care se regăseşte în toate direcţiile de afirmare a
românescului. Ultimii zece ani sunt marcaţi de exilul interior, exil
care modelează un final de carieră spirituală.

În 1940 Lucian Blaga era profesor universitar la Universitatea din
Cluj, instituţie cu o deosebită prestanţă ştiinţifică şi culturală.
Cursul său de filozofia culturii se bucura de o mare afluenţă. Era
audiat nu numai de studenţi de la filozofia culturii şi de cei de la
alte facultăţi, ci şi de numeroşi intelectuali din oraş.

La 29 august 1940 s-a hotărât la Viena dezlipirea părţii celei mai
mari a Ardealului din Ţara-Mamă. Familia lui Blaga a auzit vestea
transmisă de radio Budapesta; starea sufletească a poetului este
redată de verişoara acestuia, Lelia Regescu, prin cuvintele: "Era
palid şi total descumpănit. O durere mută i se citea pe faţă"1.

Într-un timp foarte scurt, în urma deciziei profesorului Sextil
Puşcariu, Universitatea din Cluj se stabileşte la Sibiu.

Blaga se mută şi el împreună cu familia la Sibiu, unde continuă să-şi
ţină cursurile în aceeaşi atmosferă de efervescenţă culturală,
amplificată parcă de înzestrarea culturală a unor tineri de excepţie
şi de mediul sibian, cu totul aparte, spaţiu securizant şi atemporal.

În ciuda agresiunii diplomatice şi teritoriale la care a fost supusă
România de fascismul german şi comunismul rusesc prin răpirea
Ardealului de nord şi ocuparea Basarabiei, Lucian Blaga îşi
păstra "neţărmurita încredere" în viitorul poporului român,
exprimându-şi convingerea că "ceasul de fericită plenitudine a
spiritului european, dacă va mai bate undeva, va bate cu toată
certitudinea în sud-estul nostru, care până mai ieri era situat în
spatele lui Dumnezeu"2.




Lucian Blaga şi studenţii săi

Activitatea profesorală desfăşurată de Blaga la Sibiu, între anii
1940-1944 şi apoi, din 1945 până la sfârşitul lui 1948 la Cluj, a
constituit obiectul a numeroase comentarii.

Blaga avea prestanţa propriei individualităţi; nu căuta să impună un
stil al personalităţii, întreţinut cu uzanţe şi convenienţe
exterioare, nu intra în sala de curs, însoţit de cortegiul de
discipoli.

Mulţi dintre cei care au frecventat prelegerile lui Blaga au reţinut,
uneori ca o nemulţumire personală, alteori ca o mustrare la adresa
profesorului, faptul că acesta îşi citea lecţiile.

Dumitru Micu rememora "monotonia" lecturii, glasul "uşor sacadat,
uneori cu vagi inflexii sacerdotale în intonaţie". Întâia impresie a
lui Ştefan Augustin Doinaş, audiind prelegerile lui Blaga la Sibiu,
înainte de a-i fi student (frecventa cursurile Facultăţii de
Medicină), a fost aceea a unui om distins şi rece, de o locvacitate
minimă, citindu-şi cursul cu o voce «albă», aproape mecanic, fără a
se interesa de efectul ei asupra sălii".

În vocea "egală şi monotonă" a profesorului, Ovidiu Cotruş sesizase
ignorarea oricărei tehnici "de captare a publicului".

Din aceleaşi considerente, la prima întâlnire cu Blaga-profesorul,
Nicolae Balotă a rămas dezamăgit. Colegii înşişi, ca de pildă Romulus
Vuia, de la catedra de etnografie şi folclor, întrebau cu o
curiozitate uşor mimată, sub care se ascundea sentimentul unei
superiorităţi:

" « - Domnule Blaga, dumneata cum ţii cursul: îl citeşti sau îl expui
liber?... Eu îl ţin liber». Sesizând ironia, Lucian Blaga a răspuns:

« - Eu îl citesc... ca să nu spun prostii»"3.

Alţi studenţi au intuit, în aceeaşi perioadă temporală,
caracteristica esenţială a prelegerilor blagiene: "Nu-l interesa
talentul oratoric, înţeles ca o cale de a capta simpatia sau
admiraţia, ori de a obţine aplauzele publicului", îşi amintea Ovidiu
Drimba. El nu urmărea "să delecteze publicul, ci să comunice
gândurile celor interesaţi de filosofie, de cultură şi de filosofia
culturii", încredinţat fiind "că îi putea capta numai printr-un mod
de expunere cu cât mai sobră, cu atât mai eficientă".

Blaga însuşi şi-a caracterizat atitudinea, mărturisind că prelegerile
şi conferinţele sale "erau îndeobşte lucrări alcătuite spre a fi
citite. Nu aveam virtuţi de «orator» în nici un fel. Spre inima
ascultătorilor îmi tăiam pârtie, totuşi. Mă impuneam atenţiei prin
substanţă, prin cuvântul cizelat cu grijă, printr-o încetineală şi
monotonie a dicţiunii, prin idee cumpănită"4.

Distincţia sa înnăscută – amintită şi de Vasile Băncilă – ("Blaga a
fost un om cu foarte multă distincţie sufletească"5) nu putea admite
fraza oratorică (oratoria fiind găunoasă în concepţia sa, înlătura
gestul actoricesc, dezaproba gluma sau orice anecdotă venită de la
catedră.

De fapt, Lucian Blaga îşi citea lecţiile din probitate profesională
şi respect pentru auditoriu. El nu şi-a permis niciodată să
improvizeze o prelegere în faţa studenţilor.

La maturitate, Nicolae Balotă dezvăluia pentru sine şi pentru cei
care poate încă se mai îndoiau, esenţa şi sensul atitudinii
pedagogice a lui Lucian Blaga: "acest gânditor era într-adevăr unul
dintre acei mari dascăli care nu te instruiesc, nu-ţi dau doar
cunoştinţe, ci te trezesc la gândire"6.

Seminariile erau ţinute de Blaga însuşi, deşi ceruse şi primise un
post de asistent. Considera că "seminariile sunt mai importante
pentru formaţia de specialitate a studentului decât însuşi cursul".
Asistentul, Ovidiu Drimba, participa la seminarii, dar discuţiile se
desfăşurau sub atenta supraveghere a profesorului; în schimb,
întreaga săptămână asistentul era permanent la dispoziţia
studenţilor "pentru eventualele informaţii, lămuriri, îndrumări"7.

Ştefan Aug. Doinaş evocă succint mecanismul desfăşurării seminarului:
studentul prezenta referatul, iar colegii, împreună cu profesorul
ascultau expunerea, fără să-l întrerupă pe vorbitor. Apoi, Lucian
Blaga solicita opiniile "critice" ale celorlalţi8. Studenţii
filozofului percepeau la seminarii o prezenţă total diferită de cea a
profesorului audiat în timp ce-şi citea prelegerile. Atitudinea
relativ rezervată din sala de curs se schimba într-o măsură
hotărâtoare. Modificarea comportamentală a profesorului a fost
percepută printre alţii şi de Nicolae Balotă: "...zâmbea, râdea chiar
uneori cu faţa brăzdată în cute orizontale, ovale, pornind de la
gură".

Discuţiile erau antrenante, vii, iar la sfârşitul acestora,
profesorul exprima un punct de vedere, dar nu o "concluzie
sentenţioasă" – specifica Petre Hossu – ci o părere personală,
întotdeauna interesantă, "în cuvinte simple şi precise, rostite rar,
şi cu o gravitate lipsită de afectare stabilea cumpăna dreaptă,
potolind entuziasmele necontrolate, luminând aspectele ignorate şi
lăsând concluzia să se impună de la sine"9.

Foarte des, în timpul seminariilor, dintr-o atitudine de frondă,
dintr-un negativism specific perioadei de tranziţie dinspre
adolescenţă spre maturitate, studenţii dezaprobau chiar ideile
profesorului, cu încredinţarea că îşi afirmă originalitatea. Însă
Blaga, întotdeauna foarte conştient de valoarea sa, "nu se simţea
atins şi orgoliul său de-a dreptul zeesc, de cele mai pătimaşe dintre
ieşirile noastre"10. După terminarea cursurilor, unii studenţi,
apreciaţi de Blaga pentru activitatea lor literară, îl însoţeau de
obicei spre casă. Între anii 1946-1948, "după seminarii – menţiona
Ovidiu Cotruş – avea obiceiul să întrebe cine prezintă referatul
pentru viitoarea săptămână şi îl ruga pe student să-l însoţească în
drumul spre casă. Discutând asupra subiectului ce urma să fie
dezvoltat, Lucian Blaga îi sugera la un mod extrem de prevenitor şi
în acelaşi timp măgulitor pentru student, calea nimerită pentru a se
apropia cât mai eficient de problema respectivă"11.

Este cunoscut faptul că lui Blaga i se zicea printre studenţii "TAO",
poreclă scornită într-un moment de veselie de studentul Ion
Negoiţescu. Profesorul însuşi le vorbise în anul universitar 1941-
1942 despre gânditorul chinez al secolului VI, Lao-Ţe. Filozoful avea
la fel ca şi Blaga un gust deosebit pentru formularea aforistică. Tao
este un concept fundamental al gândirii chineze,
însemnând "cale", "sens" de viaţă şi virtute. Câteodată Lao-Ţe îl
numeşte pe Tao "golul" sau "non-existenţa". "golul" nu neagă, ci
întregeşte existenţa, îi dă sensul ei adevărat, îi arată calea de
urmat.

Concret, Tao este reprezentat printr-un pătrat mare, ale cărui
unghiuri nu se văd. Conceptul este pus în legătură cu eficienţa
metafizică a Nefiinţei.

După 1940, în oraşul medieval al Sibiului se construieşte o nouă
relaţie între profesori (Liviu Rusu, D.D. Roşca, Lucian Blaga) şi
studenţi, un nou dinamism cultural. În exilul sibian profesorii îşi
găsesc în studenţii lor o nouă şansă de dialog şi afirmare spirituală.




Sibiu, "oraş estetic". Relaţiile cu Cercul literar

În momentele în care România trăia drama dezmembrării, a războiului,
s-a declanşat o aproape ciudată fervoare intelectuală. În plin
dezastru al istoriei se năştea o lume "a frumosului absolut",
esenţial aristocratică, cu gust pentru boema fină, de salon
spiritual. Sibiul devine un topos fantasmatic, al urbanului ideal şi
compensator"12. Aici membrii Cercului literar sunt transpuşi în
ambianţa unui mare stil cultural european, propriu oraşului
organic, "în opoziţie cu megalopolisul modern".

În 1944 Radu Stanca publica eseul Sibiu, cetatea umbrelor, "un fel de
corespondent miniatural al fabuloasei cărţi a lui Manuel Estrada,
Radiografia pampei13.

Autorul subliniază în primul rând unicitatea burgului în cadrul
universului urbanistic transilvănean de influenţă germanică. Este
vorba în cazul Sibiului de o singularitate complexă şi
totodată "anacronică", invazie implacabilă a "vechimii într-un
prezent de fapt anulat" ca arhitectură, spirit cetăţenesc, viaţă în
timp", "astfel încât intrând în Sibiu, intri realmente într-un alt
moment istoric". "Un suflet sensibil – remarcă Radu Stanca – se simte
în Sibiu în afara timpului. Aici, "timpul face excepţie de la regula
externă a desfăşurării sale. În Sibiu, timpul este reversibil. Se
întoarce mereu la ceea ce a fost mai înainte. Revine. Se priveşte
mereu pe sine. Este un timp ciudat, stăpânit de umbre [...] între
oameni, corespondenţele se suprapun, între vârste, limitele dispar.
Totul trece printr-o zodie sibiană. O zodie în care stăpânesc umbrele
[...] realitatea limitează, umbrele amestecă totul. Amestecă chiar şi
realitatea"14, iscând şi hrănind iluzia, împrospătând visele.

Mediul acesta sibian va pune de acord şi va coagula într-un program
coerent vocaţiile europene individuale ale cerchiştilor. Aici se
consumă între 1941 şi 1945 mari energii spirituale.

După numai două luni de la refugiul Universităţii, un grup de
studenţi ai Facultăţii de Litere şi Filosofie editează
revista "Curţile dorului". Semnează în această revistă Radu Stanca
(redactor responsabil), Ovidiu Drimba, Ion Negoiţescu, Eugen Todoran,
Cornel Regman, Romeo Dăscălescu, Ion Oană.

Pentru viitorii cerchişti, spiritul blagian era necondiţionat
tutelar. În conjunctura politică de la începutul deceniului al
cincilea, Lucian Blaga devenise, cel puţin în spaţiul transilvănean,
exponentul emblematic al specificului naţional.

La începutul lunii ianuarie 1942, în cadrul Facultăţii de Litere şi
Filosofie s-a înfiinţat Cercul literar studenţesc "Octavian Goga",
sub preşedinţia lui Lucian Blaga. Vicepreşedinte a fost ales
studentul Radu Stanca.

La inaugurarea oficială a activităţii cercului literar a participat
şi ministrul Ioan Petrovici. În lipsa lui Lucian Blaga (bolnav de
gripă), înaltul demnitar a fost primit de profesorul D.D.Roşca,
decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie şi de vicepreşedintele
Cercului. Studenţii Ion Negoiţescu, Ion Oană şi Romeo Dăscălescu au
citit versuri.

La 19 februarie cercul literar a organizat o şezătoare literară pe
scena teatrului sibian, iar a doua zi membrii cercului au plecat la
Timişoara, unde, pe 21 februarie au dat acelaşi spectacol. Cu
prelegerea lui Ovidiu Drimba, Mari cărţi de dragoste, cercul literar
a inaugurat în data de 15 martie un ciclu de conferinţe studenţeşti,
desfăşurate de două ori pe săptămână. Cornel Regman a vorbit despre
Ion Pillat, poet al tradiţiei. În cadrul aceluiaşi ciclu de
conferinţe au mai prezentat lucrări: Ion Negoiţescu (Un mare
romancier, d-na Bengescu) şi Eugen Todoran (Rebreanu şi Dostoievski).
Seria conferinţelor s-a încheiat cu expunerea lui I.D.Sârbu,
Bovarismul lui Flaubert.

La 25 noiembrie 1942 a avut loc şedinţa de constituire a noului
comitet de conducere a "cercului literar studenţesc «Octavian Goga»".
Lucian Blaga a fost ales preşedinte, iar membrii au fost desemnaţi:
Ion Negoiţescu, Ion Oană, Ştefan Aug. Doinaş, Petre Hossu, Ioanichie
Olteanu, Romeo Dăscălescu. De multă vreme însă, nucleul cercului,
alcătuit din Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Ion Oană, Cornel Regman şi
Eugen Todoran "era un «cerc închis», distinct şi puţin receptiv faţă
de ceilalţi studenţi cu preocupări literare", consemna Ştefan Aug.
Doinaş15.

Toţi detestau titulatura oficială a cercului, dar o acceptaseră din
motive conjuncturale; denumirea "Octavian Goga" – îi explica Radu
Stanca lui Ştefan Aug. Doinaş – "este o simplă mistificaţie: pentru a
fi în graţiile rectorului şi pentru a putea participa la şezători
literare în diverse oraşe ale ţării".

.

http://www.revistaarca.ro/nr%201-2-3_05/10%20restituiri/ionoaia.htm

Tudor Arghezi şi Lucian Blaga


Pentru a מnţelege mai bine personalitatea puternică a traducătorului lui Faust vom apela la conştiinţa de sine pe care şi-o asuma poetul מn contextul literar al vremii, mai exact zis la acea „dispută” a מntגietăţii pe care contemporanii o lansaseră, fie din motive de pură simpatie, fie din necesitatea unei ierarhizări valorice.

Vom vedea, din această valorizare axiologică, uneori realizată de pe poziţii partizane de contemporani, şi o veritabilă antinomie sub semnul căreia poetul מşi definea viziunea, concepţia, vocaţia creatoare, מn general, spiritul poetic.

־n articolul „Literatura romגnă postbelică”, publicat מn prestigiosul „Der Kleine Bund” din 12 mai 1929, condus de scriitorul elveţian Hugo Marti, cu care poetul va lega o sinceră şi durabilă prietenie[1], Blaga aprecia „din generaţia mai vגrstnicilor” pe poetul şi polemistul Tudor Arghezi, care „a jucat un rol epocal מn remodelarea limbii”, considerגndu-l „un excepţional creator de cuvinte, izvor nesecat de gגnduri poetice”, autor al unui „cuprinzător volum de poezie (Cuvinte potrivite), plin de forţă expresivă şi de viziuni ciudate, salutat de מntreaga critică romגnească drept un eveniment de prim rang”.[2]

Să observăm că, după ce, מn 1919, urase „bun venit!” מn literatura patriei unite tגnărului poet ardelean, Nicolae Iorga va călca el מnsuşi pe urmele unui Bogdan-Duică, arătגndu-se din ce מn ce mai iritat de gloria מn creştere a proaspătului sosit sub cupola Academiei, reeditגnd negaţia pe care şi-o exprimase la adresa poeziei argheziene. ־n legătură cu aceste idiosincrazii şi umori pe care istoricul le manifesta, de cגtva timp, la adresa lui Blaga, neמnţelegגnd substanţa modernismului poetic, Ion Breazu מi scrie poetului, la 16 iunie 1937: „Pe Iorga se pare că l-a răscolit pגnă la fiere (discursul de recepţie, la care, participגnd, regele Carol al II-lea a suprimat pe loc un eventual elan critic din partea iritatului istoric – n.n. Z.C.). De-atunci scrie מn fiecare zi cגte un articol מn Neamul romגnesc cu aluzii din zi מn zi mai evidente. ־n articolul ultim pe care i l-am citit a amintit מn sfגrşit de filosofie «mioritică», cultură «minoră» şi «majoră», aşa că acum te-a identificat pe deplin. Ceea ce este mai bizar este că te amestecă מntr-o ciorbă cu Arghezi et Co., fapt de care grupul Arghezi profită, iar adversarii acestora, cu o optică scurtă, iau totul de bani buni ce spune marele Dalai-Lama. Foarte posibil că lucrurile vor lua o dezvoltare mai amplă, cגnd va fi nevoie de o clarificare. Ce bine că eşti departe de toate aceste meschinării.”[3]

־n Amintirile sale[4], Basil Gruia relatează despre venirea sa la Bucureşti şi despre vizita făcută, מn 1953, la Mărţişor, transmiţגndu-i maestrului Arghezi salutările „poetului de la Cluj”, dimpreună cu toată consideraţia şi admiraţia sa.

„Eu şi Arghezi – i-ar fi spus Blaga, mişcat sincer de aprecierea şi complimentele confratelui bucureştean – suntem doi poli ai poeziei romגneşti dintre cele două războaie. Reprezentăm fiecare lumea noastră proprie, avem matrici stilistice diferite. ־ntre noi există un mare gol. Aştept să vină un nou poet care să umple acest gol şi care să reprezinte o linie mediană מntre noi. Aceasta ar מnsemna o amplificare a orizontului poetic romגnesc.”

Complimentele schimbate veneau, מnsă, מn urma unor tacite şi reciproce umori, dar şi după un moment mai aparte de מncordare. E vorba de absenţa ostentativă a lui Arghezi (după o prealabilă confirmare de participare, motivגnd că nu vroia să dea ochii cu Alexandru Stamatiad) de la conferinţa ţinută de Blaga la Ateneu, la 5 decembrie 1942, pe cגnd era profesor la Universitatea clujeană aflată מn refugiu la Sibiu. Mai mult chiar, la aparţia pamfletului „Baroane” מn Informaţia zilei (30 septembrie 1943), Blaga, aflat מn Bucureşti, s-ar fi exprimat direct, dezavuגnd „mahalagismul” cu poalele-n brגu al pamfletarului: „L-a מngropat pe Killinger sub un torent de ocări, ca ţaţa cea mai rea de gură, cu poalele suflecate-n brגu…”[5]

Că relaţiile de preţuire reciprocă nu erau din cele mai amabile şi destinse este de la sine מnţeles, avגnd מn vedere recepţia critică de care se bucura opera celor doi mari poeţi מn epocă, pretutindeni făcגndu-se raportări, ba chiar judecăţi de valoare privind מntגietatea unuia sau altuia, disputarea preeminenţei literare.

Unul din motivele de animozitate dintre cei doi poeţi l-ar fi constituit – crede Ovidiu Papadima – simpatia comună faţă de Domniţa Gherghinescu-Vania, pe care Arghezi o cunoscuse mai de mult, dacă avem מn vedere versurile din Testament: „־ntinsă leneşă pe canapea, / Domniţa suferă מn cartea mea...”[6]

Domniţa era pentru Blaga „domniţă din ţară bגrsdană”, iar pentru Arghezi „domniţă cu cinci turle la cetate”.[7]

Să reţinem că מn articolul „Blaga şi Arghezi”[8], Gherghinescu-Vania povesteşte cum, aflגndu-se מntr-o vizită la Mărţişor, Arghezi i-ar fi aruncat convivului, מn crengile unui vişin, pălăria (vieneză, cu calotă perforată decorativ) din mגinile neliniştile ale acestuia, spunגnd textual: Dragă domnule Blaga, permite-mi să te rog să mă enerveze pălăria dumitale.” După care atmosfera glacială s-a risipit, toţi pornind binedispuşi מntr-un rגs general.

Un fapt, documentat, vine מncă o dată să ne confirme că מntre Blaga şi Arghezi existau unele umori explicabile, ca să nu zicem aprecieri valorice de-a dreptul contradictorii, antinomice. Bunăoară, מn scrisoarea datată 15 februarie 1947, adresată Melaniei Livadă,[9] care intenţiona realizarea unui studiu privind lirica blagiană, autorul Nebănuitelor trepte vine cu o precizare de fond מn chestiunea – „delicată” zice el – a unei eventuale paralele cu Arghezi. Lăsגnd, totuşi, la o parte, o oarecare modestie, - care מn această מmprejurare nu l-ar fi ajutat deloc, - Blaga se evaluează pe sine şi מl evaluează pe preopinent, astfel, la modul unei obiectivitiţi tranşante, deloc obsecvioase:

„Eu simt doar că cei doi autori, pe lגngă un fel de modernitate şi de מnrădăcinare a lor מn ceea ce a fost, au un foarte deosebit sentiment al artei. ־n meşteşugurile lor, unul purcede de la מntreg, celălalt de la detaliu. Unul de la substanţă, celălalt de la accident. Unul are un stil de ansamblu şi cultivă מn primul rגnd viziunea (cuvגntul decurge din ea); celălalt are un stil de detalii şi cultivă מn primul rגnd amănuntul (cu plasticitatea şi savoarea ce rezultă din cuvגnt ). Unul are un sentiment dominant al necesarului, celălalt al jocului. Unul tinde spre marea simplitate, celălalt spre מntortocheat, spre belşugul amănuntelor, pגnă la pierderea firului călăuzitor. Unul are arhitectonică (a se vedea מndeosebi operele mari, dramele, şi filosofia), celălalt o egalitară subliniere a concretului plastic, fără de accente distribuite ierarhic מntr-o largă viziune de ansamblu. Etc.”

Paralela, cum se vede, este din capul locului clarificatoare מn ceea ce priveşte „diferenţa specifică” (E. Lovinescu), constituindu-se מn cheia marilor antinomii pe relaţia sensibilitate – viziune – universuri imaginare. Ea reproduce, de fapt, o stare de spirit diferenţiatoare, de concurenţă valorică, la acea dată (1947), cu antecedente mutuale observabile מn peisajul literar al epocii.

Relevantă este şi „recomandarea” pe care Lucian Blaga o face tגnărului poet Barbu Cioculescu, la 12 februarie 1956, care מşi aştepta debutul literar:

„Fereşte-te de ticuri argheziene, adică de jocul cu cuvintele. Cuvinte «potrivite» scrie numai unul, a cărui problematică nu depăşeşte pe aceea a «cuvintelor מncrucişate». Şi am să strig: bravo!” ־n volumul de rebus „Cuvinte potrivite şi... מncrucişate”,[10] Tudor Arghezi punea pe orizontala careului „Literare” (poz. 45) cuvintele: „poet şi ataşat de presă”, vizגndu-l direct pe Blaga. Informaţia i-o comunică Domniţa Gherghinescu-Vania מn scrisoarea din 22 februarie 1942, trimisă din sanatoriul Moroieni poetului la Sibiu.[11]

־n dezacord cu maliţiosul Şerban Cioculescu, care scrie tranşant că Blaga „nu suferea să fie comparat cu Tudor Arghezi”, vom observa că sensul pronumelui nehotărגt unul din formularea de mai sus este, desigur, peiorativ şi ironic, neimplicגnd „fireşte, concluzii axiologice favorabile celui dintגi: unul (şi „unicul”!)”.[12] Acelaşi critic aprecia, de altfel, că „influenţa lui e mai mare decגt aceea a lui Arghezi” şi că מn poezie „Blaga e mai transcendent”, un adevărat „poet astral” faţă de „poetul teluric”, numindu-l מntr-o scrisoare chiar „homo metaphysicus”.[13]



Ambiţia de a fi el מnsuşi, chiar atunci cגnd e pus alături de liricii zilei, o manifestase Lucian Blaga mai de mult. Bunăoară, מn scrisoarea datată „Berna, 4 ianuarie 1929”, adresată lui George Călinescu, poetul מşi exprima un reproş vizibil, stגnjenit de o posibilă asociere: „P.S. ־ntr-un articolaş, m-ai pus ca vגrstă מntre bătrגni, alături de Arghezi (n. 1880, n. n.). Protestez. N-am מmplinit decגt 33 de ani (Laud somnul metafizic, dar nu bătrגneţea. Rגzi te rog.).[14]

Recent, un studiu la obiect, „comparatist”, realizează criticul literar Ion Bălu, care constată din capul locului că „ideile teoretice ale lui Lucian Blaga vor fi ilustrate constant de Tudor Arghezi”. E vorba, totuşi, de un uluitor „paralelism”, ce ar exculde influenţele directe reciproce, מntrucגt el plutea מn aerul epocii şi al creaţiei amגndurora:

„Ştiind relaţiile tensionate dintre cele două personalităţi, מnclinăm să credem că Tudor Arghezi nu a citit nici unul din studiile «poetului de la Cluj», cum obişnuia, cu o anumită ironie, poetul din Mărţişor să vorbească despre Lucian Blaga. Concordanţele analogice dintre lirica argheziană şi metafizica lui Lucian Blaga nu provin dintr-o relaţie directă, ci se explică, mai degrabă, printr-un sincronism determinat de mediul cultural specific al perioadei interbelice.”[15]

Că Tudor Arghezi va fi citit sau nu studiile „poetului de la Cluj” nu e lucru cert, sigur e, מnsă, faptul că, מn 1929, după apariţia Laudei somnului, Blaga mărturisea cu satisfacţie că Arghezi מnsuşi l-ar fi felicitat şi מmbrăţişat, recitגndu-i din poezia „Somn” versurile :



„־n somn sגngele meu ca un val

se trage din mine

מnapoi מn părinţi.”



Simpatia, מnsă, slăbeşte cu timpul, transformגndu-se מn umori greu temperabile, מn idiosincrazii de rumoare publică. Astfel, gestul lui Arghezi,[16] la apariţia traducerii lui Faust, contestגnd virulent tălmăcirea curajoasă şi inconfundabilă, rămגne oarecum unul explicabil şi, desigur, singular, dacă avem מn vedere ambianţa cultural-ideologică a epocii, מn care autorul ciclului de poezii „1907” şi al „Cגntării omului” vine מn מntגmpinarea reabilitării sale, făcגnd concesii pe care „poetul de la Cluj” le-a evitat la nivelul creaţiei literare, lăsגndu-le, sporadic şi nesemnificativ, מn ultimii ani de viaţă, cגnd se מncerca „reabilitarea” sa, doar מn pagina de gazetă…La 21 mai 1955, cu prilejul מmplinirii vגrstei de 75 de ani, Tudor Arghezi este sărbătorit oficial, מn Sala Roşie de recepţii oficiale, de la Palatul Marii Adunări Naţionale, fiindu-i מnmגnat Ordinul Muncii cl I şi fiind declarat de către Petru Groza, preşedintele prezidiului, drept „cel mai mare poet romגn מn viaţă, poet naţional al romגnilor (...), luptător convins pentru democraţie şi progres social, pentru clădirea orגnduirii populare מn Romגnia”.[17] ־n 1956 i se oferă Premiul de Stat cl. I pentru volumul de poezii „Cגntare Omului”. Arghezi publică apoi מn „Steaua” de la Cluj, מn mai multe rגnduri, cicluri מntregi de poezii.

După cגteva săptămגni doar, G. Călinescu decreta de sub cupola Academiei din care Blaga fusese izgonit: „Tudor Arghezi este cel mai mare poet contemporan, unul din cei mai mari poeţi romגni, e un geniu. El a străbătut greu prin adversitate şi abia la 75 de ani מl vom avea, căci nu mă מndoiesc de acest lucru, מn mijlocul nostru.”

Mai mult chiar, Tudor Arghezi va fi ales membru titular al Academiei (alături de Geo Bogza, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Cezar Petrescu, Duiliu Marcu, Tudor Vianu, Mihail Jora, Camil Petrescu, Iosif Iser, Zaharia Stancu şi Mihai Beniuc).

־n 1957, pe cגnd Blaga figura cu poza şi textul „Daţi-mi un trup voi, munţilor” מn manualul de clasa a X-a (prezentat de Silviu Iosifescu care-i reproşa misticismul gגndirist al operei), opera lui Arghezi făcea obiect de studiu מn programele analitice ale şcolilor medii şi ale Facultăţilor de Filologie (Pavel Ţugui, op. cit., p. 94), stabilindu-i-se un loc de cinste מn literatura romגnă postbelică. Şi el va figura pe o listă de propuneri pentru acordarea Premiului Nobel.

După ce מn 1956 călătorise la Moscova şi fusese internat la Geneva pentru tratament şi operaţie, prin intervenţia statului romגn, Tudor Arghezi va fi omagiat ca octogenar מn 1960 מntr-un amplu cadru oficial, la Ateneu, de către Uniunea Scriitorilor şi Academia R.P.R. Va fi ales deputat מn Marea Adunare Naţională şi numit membru מn Comitetele Naţionale ale R.P.R. pentru sărbătorirea a 2000 de ani de la naşterea poetului latin Publius Ovidius Naso şi comemorarea semicentenarului pictorului Nicolae Grigorescu.

Cגt מl priveşte pe Blaga, acesta abia מn 1960 este reintegrat מn manualele şcolare (publicase, מn timpul vieţii, מn perioada mai 1960 – mai 1961, un număr de 25 de poezii inedite, מn „Steaua”, „Contemporanul” şi „Iaşul literar”).

־n acest fel, istoria se răzbuna cumplit pe cel care, ca profesor universitar, diplomat, academician, filosof, dramaturg şi poet, מl umbrea, cu geniul său, pe cel ce, deşi suferise şi el o perioadă de ostracizare, se dovedise altădată filogerman şi מnălţase nu de mult ode lui Carol al II-lea. ־n materialul informativ realizat cu prilejul convorbirii cu un critic adus special de la Timişoara de Securitatea clujeană, pentru o convorbire cu Blaga, acesta s-ar fi destăinuit „sursei” astfel:

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/cultura/Tudor%20Arghezi%20si%20Lucian%20Blaga%20de%20ZC.htm

Interferenţe Blaga – Brâncuşi în viziunea lui Serge Fauchereau


1. Comisarul de expoziţii de pe lגngă Consiliul Europei, SERGE FAUCHEREAU (n. 1939), de numele căruia se leagă marile expoziţii de la Centrul Pompidou din Paris (- Paris-Berlin, Paris-Moscova, Paris-New York) este, deopotrivă, un profund cunoscător al sculpturii şi mişcărilor de avangardă din secolul al XX-lea. Străbătגnd mapamondul din Asia pגnă מn cele două Americi, criticul de artă nu numai că a cules o informaţie vastă şi complexă despre anumite mişcări culturale şi artişti, dar a cercetat מn profunzime contribuţia unor personalităţi de seamă la impunerea şi consacrarea artei moderne, scriind numeroase cărţi מn franceză şi engleză.[1]

Nici poezia nu l-a ocolit pe Serge Fauchereau („prolific authod”), dacă ne gגndim la penetranta „Introducere מn poezia americană modernă”, ba chiar la acea „Rhapsodie” (plină de notaţii cotidiene şi reprezentări mitologice, istorice şi spirituale obsesive), apărută מn 1983 – „Fiction complטte” (Seghers – Paris). Aşadar, un literat plurivalent şi un comentator de artă modernă, care, raportגndu-se la diferite culturi de pe mapamond, nu pierde din vedere modelul cultural-spiritual european.

־n 1995 מi apare la Cercle d’Art volumul „Sur les pas de Brancusi”, tradusă apoi מn romגneşte de Şerban Velescu: „Per urmele lui Brגncuşi” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999) şi apărută cu sprijinul Agenţiei Naţionale pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Inovare. Cartea se deschide cu un „Cuvגnt introductiv” semnat de acad. Eugen Simion, מn care este prezentată amical personalitatea autorului, considerat drept „un reputat eseist literar şi critic de artă (…), un spirit viu şi, pot să spun, acum după ce am citit multe din studiile lui, un spirit profund.”

Dגnd dovadă de o „gגndire sănătoasă şi productivă”, Serge Fauchereau („poet and art critic”) este un agent (comisar) cultural, militגnd pentru o Europă culturală unită. De aici spiritul său viu, mobil, iscoditor, interesat să מnţeleagă fenomene culturale cגt mai diverse, מn ideea de a crea punţi de legătură מntre popoare şi culturi, pe considerentul că מn configurarea Europei de mגine un mare rol מl are „ecumenismul” cultural, menit a-l face pe omul modern să-şi regăsească identitatea מntr-o unitate a diversităţii culturale.

Cunoscut la noi, mai מntגi, prin deceniile 7 şi 8, מn calitate de critic literar, fie prin sinteza interpretativă Lecturi din poezia americană (1968) ori prin monografiile Thיophile Gautier (1972), Expresionism, Dada, Suprarealism şi alte isme (2 vol., 1976), Serge Fauchereau a publicat incitante şi apreciate eseuri מn prestigioase periodice franceze („Les Lettres Nouvelles”, „Critique”, „La Quinzaine littיraire”…). A manifestat un constant interes faţă de avangarda romגnească, studiind pe baza unor dicţionare şi gramatici limba romגnă pentru a מnţelege poemele romגneşti ale lui Tristan Tzara, pe care le-a şi tradus (מn colaborare cu criticul sibian Mircea Tomuş), ca şi multe din poeziile lui Lucian Blaga.

De fapt, מn interviul acordat criticului Ion Pop[2] mărturiseşte că s-a apropiat de cultura şi literatura romגnească incitat atגt de Tristan Tzara (considerat „un mare reformator al limbajului şi structurii poetice” prin „destructurarea” sensului şi limbajului), cגt mai ales de spiritul novator brגncuşian: „Mi-am spus că o ţară ce dă naştere unui sculptor care reia toată sculptura de după Rodin, pentru a deveni cel mai important sculptor al secolului XX, are מn mod obligatoriu ceva מn urmă – adică o tradiţie, o infrastructură, un humus foarte bogat…Oamenii nu apar din nimic, ei sunt produsul unei ţări, ai unei culturi…”

־n acest sens, Fauchereau călătoreşte, מn mai multe rגnduri, מn Romגnia, dar vizita din 1994 va fi decisivă מn alcătuirea unui „jurnal de bord”, urmărind cultura şi spiritualitatea romגnească pגnă dincolo de graniţele actuale, la Chişinău, după ce, מn periplul său carpato-danubian, străbătuse Clujul, Deva, Avrigul, Mănăstirea Putna, Moineştiul, Bucureştiul, Craiova, Sulina şi, desigur, Tגrgu-Jiul, purtat deopotrivă de o curiozitate vie şi de un entuziasm patetic ce-l recomandau drept „amator şi aproape un מndrăgostit” de cultura tradiţională şi spiritualitatea romגnească. ־ntorcגndu-se la Paris, altfel va מnţelege pe marele Brגncuşi, căruia-i vizitează mormגntul din Cimitirul Montparnasse, dar şi locaţia din Impasse Ronsin, unde se aflau pגnă mai de curגnd atelierele artistului (restaurarea se va produce abia מn 1998, cגnd Centrul Pompidou מşi deschide porţile vizitatorilor).

Un artist care מi are ca prieteni apropiaţi pe Marcel Duchamp, Erik Satie, Tristan Tzara, Fernand Lיger şi alte cגteva spirite ascuţite ale epocii nu este – zice Serge Fauchereau – un „ţăran de la Dunăre”, un „umil meşteşugar”... Polemica ţinteşte, desigur, nu atגt imaginea romanţată oferită de Peter Neagoe מn romanul „Sfגntul din Montparnasse”, cגt pe aceea furnizată de eseistul Ionel Jianou מn manografia din 1963, care afirma categoric, nu מnsă lipsit de o anume expresivitate metaforică: „Pour comprendre l’oevre soi-disant inaccessible de Brancusi, il faut partir d’une constatation fort simple: il fut et resta tout le long de sa vie un paysan des Carpathes”. (Nina Stănculescu, Sege Fauchereau – Per urmele lui Brגncuşi, מn „Lumea gorjenească”, Tגrgu-Jiu, nr. 2, mai 2001, p. 20). Să precizăm că lucrarea lui Ionel Jianou o răsfoieşte la Cluj, מn biblioteca lui Ion Pop, şi o aşează repede „furios” la loc, după doar „vreo treizeci de pagini”. Gest, desigur, de o suficienţă… mărturisită! Dar, oarecum, justificat, cגnd exegetul I. Jianou מngroşase pana, scriind tale quale: „Coloana infinitului nu este decגt un stגlp de arhitectură ţărănească. Friza Porţii sărutului cuprinde motive decorate ale ţesăturilor populare. Arca este o simplă poartă de lemn a locuinţelor de la ţară.”





2. Dincolo de titlul care ne aminteşte de o mai veche colecţie editorială („Sport-Turism”), Pe urmele lui Brגncuşi este o carte meritorie, conţinגnd informaţii מn general corecte. Alcătuit din cincisprezece studii (unele chiar avגnd un caracter „itinerant” conform datării lor (a se vedea harta cu localităţile vizitate de la pag. 29), cartea dlui Serge Fauchereau nu este – expressis verbis – „chiar o monografie despre Brגncuşi”, ea consemnează un periplu מn Romגnia şi la Paris, fiind structurată pe o pasiune – „cea pentru sculptura lui Brגncuşi”.

Autorul refuză (chiar „sfidează”) unele idei preconcepute despre opera şi personalitatea marelui artist, preferגnd să pună מntrebări şi să ofere mai puţin răspunsuri. Ceea ce l-au apropiat de sculpturile lui Brגncuşi au fost nu metodele de investigaţie ştiinţifică, ci „curiozitatea” şi „entuziasmul” de care a dat dovadă „ca amator şi aproape ca un מndrăgostit”:

„Am cercetat cu insistenţă – precizează Serge Fauchereau מntr-o laconică Prefaţă - formele şi temele brגncuşiene: sărutul, pasărea, coloana, ovoidul, grupurile mobile şi atelierul, forţele naturii, moartea şi viaţa.” (p. 13)

„Jurnalul de bord” al impresiilor de călătorie prin Romגnia a fost, ulterior, completat cu „note şi precizări”, adică printr-o informaţie documentară pe care călătoria nu o מngăduia. ־n ciuda acestui fapt, Per urmele lui Brגncuşi nu este – zice autorul – o carte „serioasă”, de unde ar rezulta „principala sa calitate”…

O anumită privire א vol d’oiseau se simte, desigur, dar nu se poate nega acea documentare „la sursă”, fie ea şi itinerantă, prin atגtea locaţii din ţară, מn special prin acele muzee ale satului, indiferent că se află la Muzeul Satului din Bucureşti, la Cluj, מn Maramureş sau Chişinău, la Sibiu ori Bistriţa, la Moineşti sau Comana, מn Bucovina sau la Braşov, la Deva sau Tגrgu-Jiu, la Craiova sau la Alba Iulia, la Avrig sau la Sulina – pretutindeni eseistul se arată interesat de specificitatea şi formele culturii tradiţionale, avגnd alături scriitori şi oameni de cultură avizaţi, precum Aurel Rău, Ion Pop, Gelu Naum ş.a.

Spre exemplu, legătura cu criticul şi istoricul literar sibian Mircea Tomuş se dovedeşte mai veche.[3] Pe criticul şi mentorul de peste două decenii al „Transilvaniei”, Serge Fauchereau מl vizitează la Avrig. Acesta מi trimisese „patru volume recent traduse מn franceză”, punגndu-l מn legătură cu filosofia lui Lucian Blaga. Referindu-se la ideile filosofice blagiene din doar două lucrări (Les Diffיrentielles divines, 1990, trad. T. Basin, R. Marin şi G. Pişcoci-Dănescu) şi L’ֺtre hostorique, 1991, trad. M. Danesco – ambele editate la Librairie du Savoir din Paris), privind conceptele de „cultură minoră” şi „cultură majoră”, S. Fauchereau rămגne profund impresionat de gגndirea marelui filosof, din poezia căruia el מnsuşi a publicat o selecţie reprezentativă.[4]

Fauchereau citează din Geneza metaforei şi sensul culturii anumite pasaje foarte potrivite menite a-i susţine ideea cu privire la acea „matrice stilistică” imemorială recognoscibilă מn cele două „culturi”, care nu iau naştere una din alta, ci coexistă engramate מn mentalitatea spiritualităţii romגneşti: „Cultura majoră nu ia naştere din cultura minoră, ci ambele sunt produse de aceeaşi matrice stilistică.” Ambele „culturi”, observă eseistul, „se bazează pe marile mituri ale omenirii (…), pe miturile mai specifice indo-europene şi mai strict, dacă vrem, romגneşti”. (p. 159). Ceea ce, de fapt, susţinuse şi Blaga מntr-o formulare care aminteşte de Jung sau M. Eliade: „Nu istoria unui popor hotărăşte mitologia acestuia, cum s-a crezut uneori, ci mitologia unui popor hotărăşte istoria unui popor.”[5]

Această מnţelegere a statuarei brגncuşiene (care vine de departe, din miturile ancestrale şi atlantidice ale umanităţii), prin referiri la unele idei ale lui Lucian Blaga din filosofia culturii este o dovadă elocventă că Serge Fauchereau optează pentru o cercetare de profunzime a operei marelui Brגncuşi.

El detestă din capul locului interpretările „folclorizante” sau acel soi de eseistică erudită care apropie arta brגncuşiană de ocultism şi magie. De fapt, מn filosofia lui Lucian Blaga, eseistul găseşte un reper fundamental מn מnţelegerea lui Brגncuşi, amintind studiile gגnditorului publicate מn tinereţe מn presa clujeană.[6] Ba chiar, plăcגndu-i mult poezia „Pasărea sfגntă” dedicată marelui Brגncuşi,[7] se pune să o traducă. Iată splendidul poem blagian מn traducerea poetului Serge Fauchereau, care sună destul de apropiat de pattern-ul liric:



L’oiseau d’or de Brancusi



Le jouet

devenu l’archיtype esthיtique



Comme si

quelque patient dieu paysan

n’avait cessי de frotter

l’alpha et l’omיga

de la Forme

en une motte de mיtal



Une orientation nue

sans ailes sans plumes

le rythme ultime

a יlaguי les extrיmitיs

de la crךte et des serres,

du noyau de l’envol



Le geste absolu

de l’art

conforme

א la sculpture continente

- lisse comme le front d’Osiris –

ce giron de la rיvיlation



une courbe incandescente

lיchיe de flammes chromatiques

dans des labyrinthes de rיflection



Ce gong

d’hyperesthיsie polie

a des stridences d’airain

quand la lumiטre agressive

frappe

sa signification



L’immaculיe

conception

de l’oiseau inouן

se produit

en une splendide rיticence.



Neamintind nimic de eseul din Feţele unui veac sau de unele pasaje din Discobolul, se pare că eseistul nu are cunoştinţă de acestea, ceea ce l-ar fi ajutat mult מn lămurirea unor afinităţi elective probante privitoare la spiritul artei moderne.

Blaga מl ajută, aşadar, să מnţeleagă că arta brגncuşiană nu este „imitaţie” a unor forme din cultura populară, ci sublimare. De aceea refuză interpretarea „anecdotică” a Orgoliului făcută de Sidney Geist, care credea că opera „s-a născut dintr-un refuz pe care l-a suferit Brגncuşi din partea unei tinere”. (p. 24)

Filosofia culturii a lui Lucian Blaga מi limpezeşte, aşadar, eseistului acea impresie conform căreia există o metafizică a spiritualităţii rurale מn care reverberează deopotrivă sentimentul cosmicităţii, al copilăriei şi preistoriei.

Asemenea lui Blaga, Fauchereau crede că „satul marchează centrul lumii, unde se מntגlnesc toate puterile cosmosului, la care copilul este מncă destul de nevinovat şi de sensibil pentru a se asocia; este un dar pe care מl pierde devenind adult şi atunci este o formă de moarte redibitorie pentru Brגncuşi”.

„Cine vrea să fie מn contact cu cosmosul (există oare mulţi artişti care să nu vrea?) trebuie să-şi păstreze sufletul şi privirea de copil asupra lumii. Brגncuşi a păstrat מn mod firesc darul copilăriei”.

Cu alte cuvine - „copilul din Peştişani este părintele artistului Brגncuşi”, crede eseistul, citגnd alături pe Blaga care scrisese מn Fiinţa istorică destul de tranşant: „Satul şi copilăria se completează pentru a forma un tot inseparabil.”

„Fiecare poartă מn sine un sat mitic”, constată eseistul, iar Brגncuşi „nu era nici mai mult nici mai puţin sătean decגt oricine altcineva, creator sau simplu amator מn legătură cu arta.”

Dacă, aşa cum scria Baudelaire, „forma unui oraş se schimbă mai repede, vai, decגt inima unui muritor”, מn ceea ce priveşte locaţiile natale „Peştişanii lui Brגncuşi sau Lancrămul lui Blaga nu s-ar fi schimbat de un secol şi mai bine dacă naşterea unei fiinţe excepţionale nu ar fi venit să tulbure mitologia locului.” (p. 163)

La un moment dat, Serge Fauchereau מl citează pe bătrגnul V. G. Paleolog care văzuse מn Brגncuşi un artist modern ce „lasă מn urmă o operă pe care cu greu o putem alătura la efortul de ansamblu al artei romגneşti”, cu excepţia a două opere semnificative (Rugăciunea şi Cuminţenia pămגntului), care „reprezintă doar ele singure tranziţia dintre opera ce aparţine grupului etnic (…) şi noua operă din care orice particularism va fi definitiv abolit.”[8]

Pe această idee merge şi convingerea eseistului francez care nu neagă „legătura cu tradiţia locală”, מnsă consideră că „nu este mai puţin evident că vrea totuşi să o depăşească”, aşa cum privind discul de andezid de la Sarmizegetusa מi vine מn minte Masa tăcerii cu discurile suprapuse – ceea ce מi sugerează „o filiaţie prin inconştientul colectiv”.

Ideea că „Brגncuşi s-a născut dintr-o tradiţie pe care trebuia să o depăşească” este, desigur, מn spiritul adevărului, corectă, מnsă nu „rădăcinile ancestrale ale Occidentului” (J. T. Farrel) răzbesc מn statuara brגncuşiană, ci acea spiritualitate veche, străveche, arhaică, din arealul carpato-danubian, ale cărei duhuri arhetipale se reflectă, engramate, מn operă, מn esenţializări şi sublimări eonice.

A-l rupe pe artist de o tradiţie şi de o spiritualitate, pe care le avea מn sגnge, adoptגnd un mod de viaţă de o naturală sapienţialitate, ar מnsemna să simplificăm מnţelegerea personalităţii sale profunde.

Dincolo de interpretările „folclorizante” ori „livreşti”, Brגncuşi rămגne artistul de geniu, care prin spiritul universal al artei sale scapă oricărui arpentaj estetic revendicativ, fiind al tuturora, de totdeauna şi de pretutindeni. Prin modernitatea operei sale, Brגncuşi sare din „ţarcul” מn care a vrut să-l aşeze o anumită critică „folclorizantă”, dar tot atגt de adevărat este că sufletul său de ţăran carpatic avea conştiinţa „rădăcinilor”, iar מn ceea ce ne-a lăsat se simte, la modul sublimărilor mirabile, pulsul unei tradiţii, adierea unei spiritualităţi, מn general, acea Idee Brגncuşi. Căci Brגncuşi rămגne romגn מnainte de a fi francez ori cetăţean universal al artei moderne.

־nălţגndu-se din matca naţională, din „matricea stilistică” a spiritualităţii romגneşti, geniul său tutelar veghează destinul Artei mereu moderne şi מnnoitoare…

־n faţa acestor grave şi מmpovărătoare evidenţe, eseistului nostru מi lipsesc totalmente atגt „gustul pentru bגrfe” cגt şi, מn mod deosebit, apetitul privitor la „aventurile cu dame” din lumea artistică… El nu are timp - şi bine face - să guste glumele şi picanteriile din viaţa artiştilor, discursul său e sobru, calculat, echilibrat, avגnd o distincţie a evocării şi asociaţiilor culturale, apelגnd la aparatul critic cu oarecare moderaţie şi rezervă.

Pe primul plan trec impresiile estetice, trăirile efective, asociaţiile de idei, concentrarea de a „citi” statuara brגncuşiană nu numai prin intermediul criticii de artă… Desigur, discursul critic nu caută originalitatea viziunii şi interpretărilor proprii cu orice preţ, multe din formulări au un aer dejא lu, totuşi felul מn care se exprimă e inteligent, penetrant, plăcut asociativ.

Bunăoară, la Muzeul de Artă din Cluj, Fauchereau admiră sculpturile lui Dimitrie Paciurea, „stupefiat” că descoperă un artist de mare forţă expresivă, un spirit introvertit („מntors către sine מnsuşi”), מn timp ce Brגncuşi rămגne „impersonal şi senin”. „Oricum ar fi, scrie eseistul, Paciurea este singurul sculptor romגn care poate suporta, fără a fi ridicol, o comparaţie cu contemporanul său Brגncuşi” (Paciurea şi alţii).

־n alt eseu (Sacrul, Fericirea), evocă vizita la bisericile şi mănăstirile din Bucovina, מn tovărăşia mai vechiului său prieten clujean Aurel Rău, cu „escală” מn oraşul medieval Bistriţa şi apoi, mai departe, la castelul – gen Disneyland – al contelui Dracula, din trecătoarea Bגrgăului, care-i displace profund: „Este degenerarea unei frumoase legende populare şi a unei frumoase teme literare מn clişeu comercial” (p. 39).

Motive tradiţionale sculptate găseşte, מnsă, la Muzeul Lemnului din Cגmpulung Moldovenesc sau pe zidurile bisericilor bucovinene. La mănăstirea Suceviţa, de pildă (sec. XVI), lגngă o Fecioară מn maiestate, „pe toată מnălţimea edificiului este pictată o coloană de romboedre, aşezate unul peste altul”, iar de cealaltă parte celebra frescă a Scării virtuţilor. Fresca, străjuită de מnalta coloană de romboedre, este reprodusă fotografic cu aceeaşi intenţie de a-şi susţine ideea conform căreia arta brגncuşiană nu este „imitaţie a tradiţiei culturale romגneşti, ci reverberaţia metafizică a unui mod vizionar, cu ecouri מn arta neolitică (v. romburile şi spiralele din cultura Vădastra – motive decorative ancestrale, care s-au transmis pגnă azi מn etno-folcloristica romגnească).

Vizitגnd Moineştiul, oraşul natal al lui Tristan Tzara (Fauchereau tradusese, מn colaborare cu Mircea Tomuş, primele poeme ale avangardistului romגn), מşi exprimă o anumită repulsie faţă de unele opere decorative (statui), insistגnd asupra legăturii dintre poetul avangardist (gruparea de la „Contimporanul”) şi Brגncuşi.

Să precizăm că artistul din Impasse Ronsin, deşi avea relaţii bune cu mişcările de avangardă, rămגnea, totuşi, rezervat מn faţa exceselor de genul „tabula rassa” (Brגncuşi şi romגnii de la Paris).

O admiraţie fără rezerve מi מi procură opera serială Pasărea măiastră (מncepגnd cu marmora din 1910), prin care Brגncuşi ar rămגne „tributar culturii romגne”, fără ambiguitate şi de bună voie… El מncearcă, totuşi, să decripteze polisemantismul statuarei respective, dar, la un moment dat, crede că denumirea „pasărea lainică” ar מnsemna „pasăre de rău augur”, cגnd, מn realitate, „lainic” מnseamnă מn accepţie gorjenească „pribeag”, „rătăcitor”, „răzleţ”, „singuralnic”… (p. 63).

Regretabilă este şi confuzia pe care o face Serge Fauchereau cu privire la „mormגntul lui V. G. Paleolog”, din cimitirul Mănăstirii Voroneţ (!), descris foarte sumar מn arhitectura lui funerară, care este, מn realitate, al marelui brגncuşiolog Petru Comarnescu! (v. pag. 45).

3. Observaţii şi consemnări pertinente מntגlnim şi מn celelalte eseuri privitoare la etapa bucureşteană a statuarei (Vitelius, Ion Georgescu-Gorjan, Orgoliu, Copil, Cap de copil ş. a.), מn care citeşte anumite elemente de originalitate, pentru ca מn celelalte eseuri să se refere la opera de maturitate, de după 1907, care l-a impus מn conştiinţa modernă a epocii (Supliciu, Capete de copii, Danaida, Muza adormită, Prometeu, Nou-născut, Sculptură pentru orbi, ־nceputul lumii, Domnişoara Pogany, Rugăciune, Fגntגna lui Narcis, Sărutul, Somnul, Cuminţenia pămגntului, Tors de fată, Adam şi Eva, Prinţesa X ş. a.).

Eseistul remarcă şi el prezenţa aproape obsedantă a ovoidului מn statuara brגncuşiană (p. 80) ori a spiralei, care trimite iarăşi la anumite „Tradiţii anvestrale” (v. eseul scris la Comana, pp. 97-104).

Urmărind mai departe unele metamorfoze ale „Muzei” (Danaida, Muza adormită…) şi ale „Sărutului” (de la Sărutul la Poarta sărutului), Fauchereau observă legătura profundă dintre moarte şi viaţă – „moartea este la fel de naturală ca şi viaţa; ele sunt מn legătură; iar legătura dintre ele este dragostea.” (p. 84).

Această idee emergentă a creaţiei brגncuşiene este urmărită şi מn Ansamblul sculptural de la Tגrgu-Jiu, amplasat מntr-un oraş modest, tipic provincial („dezagreabil”) tocmai pentru a-i מnnobila personalitatea.

„Citirea” Trilogiei monumentale este, מn general, corectă, dar nu sare peste consideraţiile şi interpretările cunoscuţilor brגncuşiologi romגni şi străini. Totuşi, la un moment dat, admirגnd Masa tăcerii, comisarul-pelerin constată, מn ideea aceleiaşi teze privind „tradiţiile ancestrale” reflectate מn opera brגncuşiană:

„Ne putem aminti şi de sanctuarul dacic de la Sarmizegetusa şi de nu mai puţin circularul monument roman de la Adamclisi. Şi Stonehenge, מn Anglia. Iar apoi, de Piedra del Sol מn Mexic. Şi ap, şi apoi… Asta nu מnseamnă că Brגncuşi le ştia, ci dovedeşte mai curגnd că el cunoştea forţa structurilor circulare, fără a avea nevoie să se refere la una sau alta.”

Sau acest pasaj din eseul Filiaţii profunde: „Nu putem privi discul solar de la Sarmizegetusa (cu diametrul de şapte metri), constגnd dintr-un pavaj de andezid ridicat pe pietre de calcar fără să ne gגndim la discul Mesei tăcerii. Aceasta nu מnseamnă că Brגncuşi a cunoscut sanctuarul dacic, ci indică o filiaţie prin inconştientul colectiv, prin «rădăcinile ancestrale ale Occidentului», după cum spune James Farrel. Arta este ca un aisberg: partea vizibilă este ceea ce va crea artistul; sub apă, există copilăria, enorma preistorie mai mult sau mai puţin confuză, mai mult sau mai puţin conştientă, şi care מi suportă istoria. Sub orice Fată sofisticată există o Venus paleolitică.” (p.167)

Cגt priveşte Coloana fără sfגrşit (prima „Coloană” păstrată datează din 1918), aceasta este „cea mai mare operă realizată de Brגncuşi şi poate cea mai מnaltă din prima jumătate a acestui secol” (sec. XX, n.n.), al cărei avגnt „sculptează cerul”, sugerגnd „bătaia de aripi a unei păsări מn zbor vertical” (p. 130).

Serge Fauchereau respinge interpretarea critică „folclorizantă”, care o vede ieşită dintr-o tradiţie a locului (stגlpii pridvoarelor ţărăneşti, stגlpii funerari, coloanele torsadate ale vechilor bisericuţe de lemn din regiune etc.).

„Puterea sculpturii lui Brגncuşi vine de şi mai departe”, crede eseistul, căci מncepגnd cu forma aceasta are, desigur, „o formă incantatorie, care-l impresionează pe vizitator (…) Ea leagă cerul şi pămגntul şi, mai curגnd decגt scara lui Iacob din frescele bisericilor, aminteşte cu certitudine o scară ţărănească dintr-o singură bucată, cu treptele cioplite מntr-un singur trunchi gros…” (p. 132).

Comentarea capodoperei de la Tגrgu-Jiu מi oferă prilejul de a diserta pe tema fuziunii dintre sculptură şi arhitectură, soluţie estetic-edilitară foarte discutată şi chiar experimentată מn epocă de Epstein sau Henri Gaudier-Brzesko. Convins că la Tגrgu-Jiu se află „un summum şi un mod de sinteză a creaţiei brגncuşiene”, criticul remarcă, pe drept cuvגnt, aspectul de Operă deschisă a artei brגncuşiene (concept estetic important din gגndirea criticului Umberto Eco – opera uverta, intrat מn circuitul esteticilor moderne, fără a se mai cita sursa!).

Atגt מn morfologia Ansamblului sculptural de la Tגrgu-Jiu, cגt şi מn מntreaga sa creaţie, Fauchereau remarcă, pe cărări deja bătute de exegeţi, reflectarea ideii de simetrie („componentă esenţială, fundamentală”), dar şi de serie / repetiţie מn statuara brגncuşiană (מnsăşi arta populară fiind „מntemeiată pe repetiţie şi simetrie” – v. covoarele ţesute מn atelierele Ligii Femeilor Gorjene, prin grija aceleiaşi Arethia Tătărescu), insistגnd מntrucגtva asupra rolului estetic pe care מl au soclurile מn מnţelegerea unora din sculpturile sale.

Cגt priveşte Atelierul din Impasse Ronsin, criticul consemnează că astăzi această locaţie este „o străduţă părăsită”. Aici a trăit şi a lucrat Brגncuşi timp de patruzeci de ani, din 1916 (cגnd atelierul era la nr. şi 1927 (cגnd se mută la nr. 11), ocupגnd apoi, pentru mai mult confort şi spaţiu, şi atelierele מnvecinate cu care se putea comunica („Treceţi să mă vedeţi מn cele trei barăci ale mele”, מi scria artistul, מn 1929, lui Margaret Anderson). Pentru ca la sfגrşitul vieţii să ajungă a ocupa cinci ateliere, atelierul devenind „nu doar locul de creaţie al operelor, ci şi primul lor spaţiu de exprimare” (ba chiar un habitat plăcut מn mijlocul căruia trăia ca un ţăran din Carpaţi, servindu-şi prietenii şi oaspeţii cu tradiţionale mגncăruri gorjeneşti).

Dar asupra locaţiei respective se abat planurile de restructurare urbanistică, locuitorii din Impasse Ronsin fiind ameninţaţi cu exproprierea, מncepגnd din 1950. Dezamăgit, Brגncuşi a scrגşnit un timp, „apoi a hotărגt că pentru a păstra integralitatea atelierului său מn starea מn care dorea, o donaţie către statul francez ar reprezenta mai multă siguranţă. Astfel, el va da nu doar atelierul şi operele, dar şi sculele, mobilierul, obiectele de uz curent, uriaşele arhive fotografice” (p. 189).

Să precizăm că, prin anii ’70, graţie venerabilului brגncuşiolog V. G. Paleolog, s-au făcut, prin ambasadă, demersuri reuşite pentru aducerea מn ţară, cu autocamioanele, a unor componente „din fostele ateliere ale sculptorului Brגncuşi” (bגrne, grinzi, stגlpi şi fraştii…), vestigii ce zac la Craiova, de ani buni, מn curtea Colegiului de Arte şi Meserii „Constantin Brגncuşi”, מntגrziindu-se „refacerea” celebrei locaţii parisiene[9]

Solicitגnd şi obţinגnd naţionalitatea franceză מn 1952, Brגncuşi spera, aşadar, să scape de şicanele administraţiei. ־n 1956, מi numeşte pe Natalia Dumitrescu şi Al. Istrati legatari universali, dăruind Atelierul Franţei „cu obligaţia ca după moartea sa să-l reconstituie מntr-un loc protejat şi integral. Cu asigurarea aceasta a murit la 16 martie 1956, מn atelier, la el acasă.”

Sigilat după moartea artistului, atelierul a rămas מnchis cגţiva ani, pגnă la demolarea din 1963. Operele, sculele şi arhiva au fost depuse la Palatul Tokyo מntr-un spaţiu impropriu, apoi la Centrul Pompidou, deschis מn 1977, unde fusese mutat Muzeul Naţional de Artă Modernă. Atelierul reconstituit a putut fi vizitat aici vreme de mai mulţi ani, fiind apoi מnchis, iar unele opere fiind prezentate מn Muzeu „מntr-un mod convenţional muzeal, provizoriu”…

Recent s-au dat publicităţii toate documentele (epistole, מnsemnări, diverse), fiind tipărit מn 2004 volumul Brגncuşi – inedit, מngrijit de Doina Lemny, custode la Muzeul de Artă Modernă din Paris, şi criticul de artă Cristian-Robert Velescu.

Pe urmele lui Brגncuşi este, מn ansamblul exegezei brגncuşiene, o carte oarecum necesară, מn contextul relansării „Ideii Brגncuşi” מn conştiinţa Europei moderne. Operגnd asupra statuarei brגncuşiene cu conceptul de „filiaţie” şi „inconştient colectiv”, de „rădăcini ancestrale” şi „reverberaţii preistorice”, Serge Fauchereau nu face decגt să deschidă un orizont interpretativ, מn care silueta lui Mircea Eliade este מncă inebranlabilă.

Spiritul „activist” al cărţii, scrisă cu pasiune „estivală”, dar şi administrגndu-i-se apoi o documentare reală, ţinteşte la o relansare a discuţiei privind modernitatea absolută, esenţializată a artei brגncuşiene, model inaugural de excepţie מn arta secolului al XX-lea.



Prof. dr. Zenovie CֲRLUGEA

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/cultura/Interferenta%20Blaga%20brancusi%20de%20ZC.htm

Cum este profanata memoria lui Lucian Blaga

Prin 1988 sau '89, am avut ocazia unei calatorii neasteptate in Maramures. Am plecat cu niste prieteni, in doua masini, cu canistre de benzina in portbagaj si multe alimente - cum era atunci. Strabateam, mai bine spus, imi vedeam pentru prima oara tara, dincolo de Brasov. Eram uluita.
Intr-una din zile, drumul ne-a dus printr-un sat ca de ses, cu obisnuita sosea principala si case de-o parte si alta. Pentru ca nu era nimic interesant, doar intamplarea a facut sa vad indicatorul de la intrare: Lancram. Lancram de-adevaratelea. Am oprit si am cautat casa lui Blaga. Am cotit la dreapta, printre gaste, pe o ulita care cobora usor. O casa obisnuita, locuita pe atunci de niste oameni. Pe zid, o placa simpla. Am mers in cimitirul din curtea bisericii, unde am dat de mormantul sobru, doar cu numele poetului inscris pe piatra. In spatiul fizic in care ma aflam, nu regaseam nici o urma din magia de care mi-era capul plin din Hronic..., pana am ridicat ochii si am vazut in zare valurirea pamantului in ceata albastrie a verii...
Acest cimitir, pe care Lucian Blaga si l-a ales testamentar si unde a fost ingropat ca poet si filozof interzis, a devenit de un an de zile locul unei sinistre farse pe care nici autoritatile nou alese nu se grabesc s-o curme. Aici, chiar aici, in coasta cimitirului se construieste o sala de sport, cu pretul profanarii memoriei lui Blaga.
Grupul de initiativa al memoriului "Salvati cimitirul lui Blaga" a inaintat in 8 iulie 2004 un protest, semnat de 265 de intelectuali din tara si strainatate, Presedintiei, BOR, primului ministru si Ministerului Culturii si Cultelor. Astazi, Grupul de initiativa de la Cluj revine cu inca un protest, intrucat soarta cimitirului din Lancram ramane tot amenintata.
"De un an de zile, Cimitirul din Lancram, unde se afla inmormantat Lucian Blaga, este profanat si mutilat de constructia unei hale-sala de sport. Hala se afla la 17 pasi de mormantul lui Blaga, mormant care este monument istoric, inregistrat in IMI 1992 cod Ab01-D0013, respectiv in LMI 2004 cod Ab-IV-m-B-00413. Hala a fost construita ilegal, fara avize de la Comisia Zonala a Monumentelor Istorice, iar amplasarea ei incalca legea 422 din 2001, art. 59, lege care prevede ca monumentele au dreptul la zona legala de protectie de minimum 100 de metri.
In ciuda memoriilor si protestelor a peste 250 de oameni de cultura din tara si din strainatate, in ciuda a peste 100 de articole de protest din presa centrala si culturala, oficialitatile locale Alba si oficialitatile centrale refuza sa aplice legea, refuza sa sanctioneze caracterul ilegal al construirii halei; dimpotriva, ele intentioneaza sa aplice solutii de compromis, de asa-zisa "tratare plastica" a acestei constructii de metal. (...)
Noi, semnatarii protestului privitor la Cimitirul lui Blaga, cerem ca legea 422 din 2001 sa fie aplicata, hala sa fie demolata si mutata pe alt amplasament. (...) Nu cerem, asadar, decat aplicarea legii impotriva bunului plac, a intereselor de taraba si a dispretului fata de adevaratele valori. Daca nici Blaga nu conteaza, atunci cine conteaza?"

In interviul alaturat Dorli Blaga, fiica poetului, explica ce se intampla la Lancram. (Rodica Palade)
Doamna Dorli Blaga, ce s-a intamplat cu cimitirul din Lancram?In cursul anului 2003 - nu stiu exact pentru ca nu am urmarit si nu ma interesa in mod deosebit - s-a initiat acel "pariu" intre d-l Adrian Nastase si Ion Tiriac in legatura cu construirea a 400 de hale de sport in tara, mai ales in localitati mai mici, unde copiii aveau nevoie, intr-adevar, pe langa scoala, de sali de sport. Autoritatile din Sebes nu mi-au spus nimic. Acolo am un var de gradul II, d-l doctor Radu Carpinisan, de peste 80 de ani, persoana respectabila, care ma tinea la curent cu lucrurile din Lancram, in mod obisnuit, si cu Zilele Blaga, care au inceput in 1980 acolo. Prima manifestare a fost foarte reusita, pe urma au degenerat in manifestari gen Cantarea Romaniei sau Cenaclul Flacara si eu le-am frecventat din ce in ce mai rar. Si chiar le-am atras atentia ca se demonetizeaza si ca nu e cazul sa le mai faca anual. In primavara trecuta, primesc un telefon de la d-l dr. Radu Carpinisan, care-mi spune: "Vrem sa restauram mormantul lui Blaga in cimitir". Si zic: "Cum adica, sa-l restaurati? E facut din piatra de rau si, daca piatra de rau primeste o patina a timpului, e frumos asa". "Vrem sa-l ridicam pe un soclu inalt." Zic: "Dumnezeule! Acel mormant a fost conceput de sculptorul Ladea, este in sine o opera de arta si nu admit. Blaga nu are nevoie de soclu pentru mormant. Este ceva ridicol si nu intra in spiritul tatalui meu. Va interzic absolut sa va atingeti de mormantul tatalui meu".
La sfarsitul lui mai, il vad la televizor pe d-l fost presedinte Ion Iliescu participand la o intalnire a hidrotehnicienilor, la Sebes. Era a treia sau a patra editie. Inginerul Dorin Pavel a fost o somitate in domeniul constructiilor hidrotehnice. Prin anii '20 a studiat la Politehnica din Zürich, a fost printre cei mai mari ingineri in acest domeniu din Romania si a facut proiecte, de exemplu, teza de doctorat, prin '25 sau '26, la Zürich, o mare turbina Kaplan pentru Portile de Fier. Nimeni nu se gandea atunci ca se va face acolo hidrocentrala. Mai tarziu, a devenit profesor la Politehnica din Bucuresti, a facut un plan de amenajare a raurilor cu hidrocentrale mari, dar si mici, 500, care s-a publicat prin anii '30 intr-un volum de 1.500 pagini. Tot el a facut si lantul de lacuri Herastrau, acolo unde erau niste mlastini mizere, cu cocioabe si cu noroi. El, impreuna cu inginerul Caranfil si primarul Dobrescu, un foarte bun primar, au lucrat la amenajarea acestor lacuri si parcuri. Petre Roman, care i-a fost elev, dupa revolutie a vrut sa-l introduca in Academie post-mortem, dar n-a putut, pentru ca Dorin Pavel a avut niste probleme in anul '40 care nu i s-au iertat. Asadar, l-am vazut pe Iliescu la aceasta intalnire in memoria lui Dorin Pavel si chiar m-am mirat. Am considerat ca e o chestiune de campanie electorala, inaintea alegerilor locale. L-am sunat pe dr. Carpinisan si l-am intrebat: "Cum a fost?". Zice: "A fost ziua hidrotehnicienilor, o comemorare a lui Dorin, cu o slujba la cimitir, unde s-au pus coroane la mormintele lui Dorin Pavel si la Blaga, evident". Dupa aceea a venit bomba in 3 iulie. In 2 iulie "apostrofii", cum le zic eu celor din redactia Apostrof, si niste reporteri s-au oprit la Lancram, in drumul lor spre Sibiu, si au vazut dezastrul. Un schelet metalic rosu intrat in cimitir si zidul din spate daramat. Petre Gusti a cuprins intr-o evidenta ca monument istoric acest cimitir cu zidul si biserica. De fapt, e un cimitir care de foarte multa vreme nu se mai utilizeaza, lancranjenii au alt cimitir, in afara satului. Deci, "apostrofii" au gasit zidul daramat si, in cimitir, niste morminte vechi rascolite, cu oase care au fost duse la Cluj, la Medicina Legala, si s-a stabilit ca erau oase de copii de vreo doua sute de ani. Scheletul halei, la 10 metri de mormantul lui Blaga.
A fost o profanare a cimitirului. A cimitirului si, sigur, a memoriei lui Blaga, care si-a ales singur locul si chiar si directia de asezare a mormantului, cu vedere spre Rapele Rosii. In romanul Luntrea lui Caron, el isi prefigureaza propria inmormantare acolo.
Exista un testament al lui Blaga?
Asa a dorit el sa fie inmormantat si acest lucru l-a comunicat intregii familii, iar textul din romanul Luntrea lui Caron poate fi considerat un testament.
In ultima parte a vietii mai mergea la Lancram?
Cand mergea spre Sibiu, la Gura Raului, se oprea intotdeauna acolo.
Vorbea despre biserica si cimitirul de acolo?
Cel mai frumos lucru il spune in Discursul de receptie la Academie, Elogiul satului romanesc. Citez din discurs: "Vedeam satul asezat inadins in jurul bisericii si al cimitirului. Adica in jurul lui Dumnezeu si al mortilor". Eu, in afara de memorii, i-am adresat si o scrisoare personala d-nei ministru Mona Musca, in care am dat acest citat.
Ati primit un raspuns de la ea?
Nu. O data ne-am intalnit undeva, atunci ne-am cunoscut personal si i-am reinnoit cererea sa ma primeasca in audienta ca sa-i explic niste lucruri, mi-a spus ca are deja 500 de cereri de audienta. Asa ca am renuntat sa mai insist... inca mai speram...,br> Sa revenim la descoperirea "apostrofilor".
In 3 iulie 2004, m-a sunat d-na Marta Petreu si mi-a spus ce a gasit la Lancram: morminte rascolite, oase la vedere, zidul daramat si schela rosie. Am pus mana pe telefon si l-am sunat pe dr. Carpinisan. Zice: "A, da, nu stiu exact, lucreaza acolo o firma, nu stiu ce hala e". Era sambata si l-am sunat la minister pe d-l ministru Razvan Theodorescu. I-am spus: "D-le ministru, uitati ce mi se comunica: s-a profanat cimitrul in care este inmormantat tatal meu. S-a daramat zidul si se intra cu o hala de sport pana la 10 metri de mormantul lui Blaga. Exista deja un grup de initiativa care s-a mobilizat. D-le ministru, va iesi un scandal nemaipomenit si in presa, si peste tot, pentru ca o sa protestam". Zice: "Stati ca o sa vorbesc eu cu prefectul". Dupa o jumatate de ora m-a sunat d-l Razvan Theodorescu si mi-a spus sa nu intru in panica, pentru ca a vorbit cu prefectul. Dupa aceea, s-a facut un memoriu cu o lista lunga de semnaturi, care s-a trimis d-lor Iliescu, Adrian Nastase, Razvan Theodorescu si Patriarhului.
Este ce a aparut in presa acum un an.
Pe lista initiala de semnaturi s-au adaugat si altele, din Israel, America, din Argentina, vaduva lui Borges. Pe urma am sunat la Cotroceni si am cerut cabinetul d-lui Iliescu. Telefonista m-a pus la punct ca e in concediu d-l presedinte si i-am spus ca nu e treaba dansei, ca la cabinet trebuie sa fie cineva de serviciu si sa-mi faca legatura. Si am comunicat ca solicit o audienta urgenta la d-l presedinte. Cineva mi-a dat numerele de la cabinetul d-lui Adrian Nastase, dar mi-a atras atentia sa spun ca e o audienta in interes national si sa insist. Mi-a raspuns o doamna, i-am spus ca sunt fiica scriitorului Lucian Blaga si ca solicit o audienta la d-l prim-ministru. Ea mi-a spus scurt: "D-l prim-ministru nu acorda audiente", ceea ce mi s-a parut o chestiune destul de ciudata pentru un prim-ministru. "D-na, nu este o chestiune personala, e o chestiune de interes national. Va rog sa notati numarul meu de telefon, sa comunicati si sa ma anuntati". Si ea a zis: "Cum va cheama?", dupa ce eu ma prezentasem... Nu am primit nici macar un telefon, niciodata. Nici ca nu voi fi primita, nici ce vreau, nimic.
Cotroceniul v-a raspuns?
M-a sunat d-l Opaschi. I-am spus ca solicit o audienta in chestiunea cimitirului din Lancram. In paranteza fie spus, am fost in iarna 1994/'95 in audiente la d-l Ion Iliescu, in calitatea sa de presedinte independent al Romaniei, pentru a-l atentiona ca in 1995 este Centenarul nasterii lui Lucian Blaga. S-a facut un "Comitet" care, apoi, datorita interventiei, la Academia Romana, a lui Stefan Aug. Doinas, a devenit "echilibrat", adica au fost incluse si personalitati ale opozitiei de atunci. Deci, in mai 1995, d-l Ion Iliescu a avut onoarea sa prezideze, la Academia Romana, comemorarea unei foarte mari personalitati a culturii romane... Putea fi si alt presedinte, pentru ca presedintii si ministrii, intr-o democratie, se schimba, dar statutul lui Lucian Blaga, in cultura, nu se schimba.
In 1993 am atentionat autoritatile noastre abilitate ca Centenarul Lucian Blaga ar trebui inclus in calendarul UNESCO. In 1994/'95, d-l Eugen Simion a obiectat, sustinand ca numai tarile din lumea a treia isi inscriu personalitatile in calendarul UNESCO. No comment, dar ma intreb daca nu cumva d-l Eugen Simion nu si-o fi transferat careva prieteni in lumea a treia, intre timp? N-am urmarit...
Asadar, n-ati primit nici un raspuns de la Adrian Nastase. De la Cotroceni, consilierul Opaschi...
Un telefon in care mi-a spus ca se va "interesa", dar nici un raspuns despre fondul problemei.
Si de la Razvan Theodorescu?
Razvan Theodorescu s-a deplasat la Alba si Lancram, inca in iulie 2004, au venit "grupul de initiativa", Societatea "Lucian Blaga" din Cluj si prefectul de Alba. S-a facut un protocol prin care s-a stabilit ca acele tevi rosii sa fie taiate pana la nivelul zidului si sa se faca pentru copii o sala de gimnastica mai modesta.
Cu alte cuvinte, Razvan Theodorescu a intervenit si a stopat constructia.
Din fericire. Ca raspuns la "stoparea" constructiei, in sat s-au adunat semnaturi pentru continuarea ei. Initial au fost propuse trei locatii, in cele doua capete ale satului si langa cimitir. Este un mister de ce s-a ales locul de langa cimitir. S-au strans semnaturi de la sateni, de la strabunicul de 90 de ani pana la copilul de 3 ani. Dupa aceea, am aflat, toamna, ca dr. Carpinisan s-a inscris in PSD si a candidat la primarie. Am pus mana pe telefon si l-am sunat pe dr. Carpinisan: "Am auzit ca te-ai inscris in PSD, e treaba ta, si ai candidat la primarie. Dar ce legatura are cu hala de langa cimitirul din Lancram?". Zice: "Nu eu am candidat, ci fiul meu. A si iesit primar-adjunct". Am spus: "Foarte bine, te felicit, dar crima pe care ati facut-o fata de cimitirul lui Blaga va intra in manualele de istorie". Si n-am mai vorbit niciodata cu el.
De ce se revine acum cu inca un protest?
Protestele au revenit de la Cluj, de la Grupul de initiativa si Societatea "Lucian Blaga". S-a implicat si d-l Liiceanu, care in vara trecuta s-a dus acolo, a facut multe fotografii si a venit ingrozit. Am facut si eu un pachet de documente si l-am lasat d-nei Mona Musca la minister, cerand si audienta. Nu s-a rezolvat nimic cu cimitirul. Normala ar fi fost o ancheta. Ba acum se vantura niste chestiuni absolut ingrozitoare, si anume: sa se finalizeze hala de sport in pereti de sticla si sa se mai puna niste panouri in cimitir, cu poezii de Blaga... Ceva de o lipsa de gust si de bun-simt ingrozitoare. Avem un constructor foarte bun in familie si mi-a spus ca asa ceva nici nu se poate face tehnic. Iar solutia cea mai ieftina ar fi sa se demonteze schela. Se poate face in doua zile.
Constructia salii de sport s-a facut cu incalcari ale legii.
Toate legile in ce priveste patrimoniul cultural, monumentele funerare s-au incalcat. Trebuie sa se pastreze o zona de protectie cu o raza de 100 metri in jurul acestor monumente. N-au avut aprobari nici de la Ministerul Culturii, nici de la Comisia teritoriala, nici CNI. In situatii de acest fel, cu locatii mai speciale, trebuie ca un arhitect sa vada proiectul si sa-l adapteze zonei, ca sa pastreze "peisajul cultural", cerinta de altfel a UE.
Ati mai cerut audienta undeva?
Am luat acum, in 2005, legatura cu d-l Markó Béla si trebuie sa-mi scot palaria. O spun si in cartea mea, Tatal meu, Lucian Blaga - tata a avut intotdeauna relatii bune cu intelectualii maghiari. Asta e un adevar. D-l Markó Béla s-a implicat imediat. Vreau sa va mai spun ca, dupa ce s-a publicat memoriul, anul trecut, nici o institutie culturala, ca institutie, nu s-a implicat in cazul cimitirului din Lancram.
La ce va referiti?
Ma refer la Uniunea Scriitorilor, ca institutie. Chiar daca au semnat d-l Uricaru si foarte multi alti scriitori, Uniunea nu a luat nici o pozitie oficiala. N-a luat pozitie nici Institutul Cultural Roman, condus de Augustin Buzura, nici Academia Romana, condusa de E. Simion. De altfel, Academia Romana e intr-o situatie speciala, pe care am semnalat-o d-lui presedinte. Din '48, cand Blaga a fost scos din Academie, si pana acum sunt 57 de ani, iar Academia Romana nu a publicat nici o lucrare de Blaga si nici o lucrare despre Blaga. Si in perioada trecuta, inainte de 1989, mi se solicitau in mod bizar documente si manuscrise, ca exponate, fie pentru Centenarul infiintarii Academiei, fie pentru "istoria" Academiei. Am raspuns negativ, cu toata stima ce o purtam, de exemplu, lui Miron Niculescu sau lui Serban Titeica. Nu consideram ca este cazul sa colaborez cu o institutie din care tata a fost eliminat tocmai pentru opera lui. In 1990 a fost reintrodus in Academie, post-mortem, alaturi de persoane ce nu aveau ce cauta, dupa parerea mea, in Academie, dupa 1989, tot post-mortem. In ce priveste Operele fundamentale, editate de Academie, aceasta nu a dat curs ofertei editurii Humanitas, care detine copy-right-ul. Din nou, "no comment".


http://www.revista22.ro/html/index.php?art=1694&nr=2005-04-28

LUCIAN  BLAGA-
74]Simțul comun nu poate lua proporții geniale decât sub forma umorului.
73]Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună.
72]Moduri de admiraţie – A admira un poet înseamnă a-i accepta şi opera ca atare. A admira un gânditor nu înseamnă însă a-i accepta şi ideile ca atare.
71]Adevărul este realitatea simţurilor.
70]Inconştientul este partea genială din fiecare muritor.
69]Matematicianul este îmblânzitorul ce a domesticit infinitul.
68]Geometria este ştiinţa care restaurează situaţia dinainte de creaţia lumii şi încearcă să umple "golul", renunţând la oficiile materiei.
67]Realitatea e ruina unui basm.
66]De ce se înseninează cerul atât de frumos după o grea şi fertilă ploaie? Ca să se arate că e o mai mare bucurie de a da decât de a primi.
65]Inima cu bătăile ei aplaudă existenţa.
64]Amintirea e o sera a fericirilor trecute.
63]Dupa ce apune soarele, orice licurici crede ca el ii e loctiitorul.
62]Cea mai coplesitoare forta majora sub presiunea careia suntem uneori constransi sa lucram este propria noastra constiinta.
61]Ideile noastre, dupa ce le nastem, mai asteapta sa si murim pentru ele.
60]Copilaria este inima tuturor varstelor.
59]Esti inca tanar, atata timp cat admiri si in masura in care admiri.
58]Viata e o plimbare spre somn.
57]E poate ca o datorie să vezi prezentul în culori mai negre decât e, de fapt; pentru ca din această vedere să izvorască o luptă mai hotărâtă spre mai bine.
56]Orice dogma este o idee virtualmente inarmata cu toate mijloacele teoriei.
55]Geniul suferă în tinereţe de o secretă bătrîneţe, iar la bătrîneţe de o secretă tinereţe.
54]Moartea este umbra care dă plasticitate vieţii.
53]Dupa ce am descoperit ca viata nu are nici un sens,nu ne mai ramane altceva de facut decat sa-i dam un sens.
52]Lupta reuseste mai ales celor care iubesc mai mult lupta decat succesul.
51]Fiecare copac îşi pune singur coroana pe cap. Ca Napoleon.
50]Crezul zilelor noastre nu mai începe cu conştientul „cred”, nici cu scepticul „nu cred”, ci cu tragicul „vreau să cred”.
49]Steagul e un simbol lamentabil: fîlfîie după cum bate vîntul.
48]Pe Isus, fariseii l-au răstignit numai o dată, creştinii de nenumărate ori.
47]Masca pe care unii oameni şi-o pun poate fi mai esenţială şi mai adecvată fiinţei decît faţa pe care o au.
46]Un simbol isi are evidenta sa. Un simbol care are nevoie de argumente nu e valabil.
45]Banul săracului e mai cald. Fiindcă săracul îl ţine tot în mînă.
44]Nimic nu e asa de tare ca trecutul. Pe acela nimeni si nimic nu-l poate schimba.
43]S-ar parea ca in iubire fiecare se cauta pe sine insusi, dar de sex contrar; de aceea in iubire vei cauta vesnic fara sa gasesti.
42]In iubire nimeni nu-si tine cuvantul!
41]A reaminti oamenilor vechile cugetari, înseamna a-i îndruma spre virtute. Nu e vorba de a-i face sa citeasca, ci de a-i face sa gandeasca.
40]Dintre toate lucrurile, timpul ne da cel mai mult de cugetat.
39]Trupul meu nu e mai aproape de mine decat stelele. Si zodiile, care, invartindu-se, cad in apus, nu sunt mai aproape de mine decat propriul meu sange.
38]Numai in lacuri cu noroi pe fund cresc nuferi.
37]Un om nehotarat ajunge la fiecare pas pe pragul unei alternative, adica in situatia de a vedea ca este intr-adevar o fiinta libera. Un om hotarat este lipsit de acest neajuns.
36]Oare vitregia vietii nu constituie tocmai piatra de incercare a adevaratelor caractere?
35]Se pare ca lumea este astfel intocmita ca sa nu poti gasi fericirea in ea, iar natura omului s-o caute vesnic. Acesta-i fondul tragic al existentei.
34]Sa nu crezi ca esti lipsit de entuziasm si nu muncesti pentru ca ai descoperit ca viata nu are nici un inteles! Mai curand ai ajuns la convingerea ca viata-i fara rost fiindca esti slab si fara de avant!
33]Adversarul care iti este o obsesie a devenit o parte din tine.
32]Cu cat oamenii imbatranesc, cu atat spiritul lor devine mai suplu, mai cald, dobandind o infatisare mai organica. S-ar zice aproape ca pentru spirit, timpul este o dimensiune a intineririi.
31]Marii oameni ai spiritului, de la Buddha la Gandhi, au un fel de a şedea pe care seminţiile ariene care au năvălit cîndva în India l-au învăţat de la maimuţe.
30]Numai dupa ce ne ajungem tinta, descoperim si celelalte cai pe unde am fi putut-o ajunge mai usor. Asa ni se otravesc si cele mai mari multumiri.
29] O vorba de spirit, oricat de stralucitoare, isi are si ea mormantul. In urechile prostului.
28]Viata respira oxigen, talentul libertate.
27]Daca vrei sa ajungi la fericire, atunci pune-ti orice ca tinta, numai un singur nu: fericirea.
26]Orice tineri care se casatoresc, el si ea, ar trebui sa intre in casatorie cu credinta ca, din toata omenirea, numai urmasii lor sunt destinati sa duca mai deoarte viata pe pamant.
25]Soarta e o prapastie in care cadem numai daca privim prea mult in ea!
24]Atunci cind Isus Christos a spus ca va trimite oamenilor un Mingiietor, zeul Bachus a crezut ca se facea aluzie la el.
23]In orice limba cel mai echivoc cuvant este cuvantul "este".
22]Traim într-o lume a exceptionalului, în care normalul n-are nici o sansa de a se realiza.
21]A nu-ti respecta dusmanul înseamna a pierde o sansa de a-l învinge.
20]O idee poate fi mare, fără să fie şi adevărată.
19]Valul este dorul marii de a saruta tarmul.
18]Copilaria este inima tuturor varstelor.
17]Cine nu cade nu se poate inalta.
16]Ce este aforismul? O floare in stare de gratie. Aleasa sa conceapa Logosul si sa-l nasca.
15]Minciuna este vacanţa adevărului.
14]Filozofia iederei: numai tirindu-te te poti inalta.
13]Un simbol isi are evidenta sa. Un simbol care are nevoie de argumente nu e valabil.
12]Prostul cel mai prost e prostul alterat de filosofie.
11]Sa nu te certi cu oamenii mai mult decat cu tine insuti.
10]Filosofice sunt acele gandiri care intemeiaza oameni.
9]A filosofa inseamna a incerca sa raspunzi cu mijloace supermature la intrebari pe care si le pun copii.
8]Cine gindeste putin, se insala mult.
7]Visele împlinite te îmbatrînesc.
6]Ce înseamna a avea o religie? A-ti pune toata nadejdea într-un semn al întrebarii.
5]Lacul oglindeste stelele pentru ca ar vrea sa fie cer.
4]Literatura aforistica este sarea gindirii.
3]Cu penele altuia te poti impodobi dar nu poti zbura
2]Pe omul simplu il recunosti din aceea ca se mira de toate, dar simplitatea i-o recunosti si din aceea ca de unele lucruri nu se mira indeajuns.
1]Umbrele seamana, ce-i drept, cu intunericul, dar sint fiicele luminii.