RRomi

Rezumarea primului mesaj :

Povestea romilor ursari din Bălţeşti
Comuna Bălţeşti din judeţul Prahova este formată din trei sate: Bălţeşti, Izeşti şi Podenii Vechi. În perioada comunistă, proporţia romilor ursari a crescut, ajungând să reprezinte circa 7-8% din totalul populaţiei. După 1989 numărul lor a crescut semnificativ, la recensământul din 2002 populaţia romă reprezentând 374 de persoane.
[citeste]

Victoria rapidã din Polonia i-a fãcut pe germani
sã-si piardã mintile. Opera credintei lor putea sã fie proiectatã: una
din sarcini era si exterminarea rromilor. Sînt o multitudine de ipoteze
asupra datei exacte a ordinului referitor la „solutia finalã” a
„problemei evreiesti” si, simultan cu aceasta, a „problemei tigãnesti”.
Se crede cã aceastã datã a fost în primãvara anului 1941, înaintea
atacãrii URSS, odatã cu crearea „Einsatzgruppen” (plutoane de executie)
1. Evreii din Polonia trebuie transferati în orasele mari;
2. Evreii din Reich trebuie transferati în Polonia;
3. 30.000 de tigani din Reich trebuie, de asemenea, transferati în Polonia;
4. Expedierea sistematicã a evreilor din regiunile germane spre Polonia,
cu trenuri de marfã.

Aceste instructiuni au fost executate rapid. Evreii au fost concentrati
în orase, în apropierea gãrilor, pentru a fi urcati în „trenurile de
marfã”. Se cunosteau motivele. De ce, totusi, se vorbea de 30.000 de
rromi, de vreme ce se stia cã în Reich sînt 34-40.000 de rromi? Conform
ordonantei lui Himmler din 8.12.1938, posturile de politie cunosteau
zonele locuite de rromi. Un nou „Erlass”, din 17.11.1939, interzice
rromilor pãrãsirea domiciliului, sub amenintarea internãrii în lagãrele
de concentrare. Aceastã ordonantã, care îi are în vedere si pe metisii
rromi sau evrei, pregãteste viitoarele deportãri spre Polonia.

Tenenbaum
vorbeste despre trenuri pline de rromi, via Polonia, încã din toamna
anului 1939, dar nicãieri nu au putut fi gãsite urme ale acestor
transporturi. Sînt, însã, probe despre primele trenuri de deportati,
din mai 1940, cu peste 2.500 de rromi. Aceastã întîrziere nu a fost o
schimbare de atitudine a nazistilor fatã de rromi. Motivul era cã
Himmler, numit de Hitler în postul de comisar al Reich-ului, avea ca
misiune „întãrirea poporului german”, prin repatrierea germanilor din
strãintate. Dorea sã-i instaleze în locul populatiilor considerate
„periculoase pentru Reich” si pentru poporul german. Cum nu se punea
problema instalãrii acestor buni germani în rulotele rromilor sau în
cãsutele dãrãpãnate ale metisilor rromi, era cu mult mai bine sã se
înceapã cu deportarea evreilor, pentru a aseza în casele acestora noii
veniti.

Decizia de „a rezolva problema
evreilor si a tiganilor” a fost luatã de Hitler, în septembrie 1939.
Polonia va deveni mormîntul evreilor si al rromilor. Wetzel si Hecht,
statisticieni ai viitoarelor victime, indicã într-un memoriu cã 100.000
de rromi si alti strãini au fost deportati în Polonia.
Nazistii
gîndiserã, mai întîi, sã deporteze 30.000 de rromi din Germania pentru
a-i împusca la Chelmno si la Auschwitz, dar în octombrie 1941, la
Praga, Haydrich propune sã-i deporteze la Riga, împreunã cu 50.000 de
evrei. Cã aceasta va fi la Auschwitz sau la Riga, soarta lor va fi
aceeasi. Cãci evreii deportati la Riga trebuiau sã moarã într-un fel
sau altul: în vagoanele de transport înghetate, prin foame si boli, în
ghetto-ul din Riga, în camioanele mortii, sub gloantele plutonului de
executie al SS.

Rromii care au fost trimisi
la Lodz proveneau si din ale tãri decît Germania. Dupã exterminarea
lor, s-au gãsit scrisori în diferite limbi. În denumirea „tigan”,
pentru germani, intra orice persoanã care avea un mod de existentã
similar cu al rromilor, care, bineînteles, trebuia sã împãrtãseascã
aceeasi soartã. David Serakowiak, un adolescent evreu, noteazã în
jurnalul sãu:

„Întregul
cartier din Marycin a fost rezervat deportatilor din Germania... O altã
parte a ghetto-ului era rezervatã tiganilor. Numai dracul stie ce se va
întîmpla... O sã fim nimiciti cu totii”.

Dar, înainte de nimicire, aceleasi chinuri vor fi impuse si celor
50.000 de bãrbati, femei si copii evrei ai marelui ghetto, ca si celor
5.000 de prizonieri rromi ai micului ghetto. Primele victime în cele
douã ghetto-uri au fost copiii. Tifosul îi diminua cu sutele, ca si pe
adulti; mai mult de 600 muriserã în cîteva sãptãmîni, altii au fost
spînzurati sau strangulati de gardieni.

Din
jurnalul lui Hans Franck, guvernator al Poloniei ocupate, ne putem face
o idee despre ce au însemnat aceste deportãri: „Trenuri de marfã
încãrcate cu oameni soseau zilnic. Unele vagoane erau pline de cadavre
pînã la acoperis”.

În Austria, în Boemia si
Moravia, peste tot unde ajung nazistii, rromii devin victime. Se
vorbeste aici de cei 30.000 de rromi, ca si de cei 7.000 de evrei si
120.000 de polonezi. Cinci luni dupã anexare, 2.500 de rromi au fost
deportati în Polonia. Care a fost soarta lor? Stefan Lemke, martor în
procesul criminalului de rãzboi, Arthur Greiser, povesteste:

„Noaptea,
gardianul sosea însotit de SS-isti si dãdea ordin sã se trezeascã toatã
lumea... Fãceau sã urle cîinii si cãutau tineri rromi, care tremurau de
fricã, stiind bine ce îi astepta. Nefericitii veneau plini de rãni...”

Martorii povestesc cã ar fi întîlnit rromi vorbind germana, la Chykuno,
în regiunea Lublin, si la Lwow. Au fost ei deportati cu evreii din
regiune, la Sobibor sau la Belzetz, pentru a fi omorîti prin gazare cu
monoxid? Sau au cãzut sub gloantele plutoanelor SS?
Intrarea
nazistilor în Belgia, în Olanda si în Franta, în 1940 face noi victime
printre evrei si rromi. În toamnã, 105.000 de persoane au fost
expulzate din Alsacia: „criminalii, asocialii, bolnavii, francofilii
si, bineînteles, evreii si tiganii”.
Unele mãrturii sustin cã ar fi
fost vãzuti rromi vorbind în germanã si în 1944. Ar putea fi vorba de
supravietuitorii din grupul celor 2.500 de persoane deportate din
Hamburg, Bremen, Köln si ale localitãti germane, sosite în Polonia, în
mai 1940, ca urmare a ordinului lui Himmler din 27 aprilie 1940.
Se va descoperi mai tîrziu, un lagãr de 600 de rromi, aproape de Orleans, în Franta.

În ianuarie 1942, rromii sînt deportati spre Chelmno, în grupuri de
200-300, în lagãrul mortii, inaugurat în decembrie 1941.

Evreii îi urmaserã cu miile. Cei 5.000 de rromi, ca si cei 150.000 de
evrei de la Lodz, au fost exterminati, unii prin gazare cu monoxid, la
Chelmno, altii cu Zyclon B, la Auschwitz. Sintetizînd cunostintele
despre Holocaustul rromilor, conform Comitetului pentru investigarea
crimelor germane, Bogumila Michalevicz a recenzat 435 de lagãre. Toate
aceste mãsuri, ca si mãsurile contra evreilor, fac parte dintr-o
strategie care avea sã ducã mai usor viitoarele victime în abatoarele
lagãrelor.
O lege a Ministerului de Justitie
din 15 octombrie 1942 transferã SS toatã jurisdictia în privinta
rromilor si aceastã lege este explicitã în privinta exterminãrii. În
sase luni de la instalare, ministrul Thierack îi trimite sefului
lagãrelor de exterminare Pohl, 12.658 de persoane. Pohl îl informeazã,
6 luni mai tîrziu, cã „5.935 de prizonieri au murit deja”.

În 16 decembrie 1942, Himmler semneazã ordinul de deportare a rromilor
la Auschwitz, iar ordinul va intra în vigoare din 29 ianuarie 1943.
Unii vãd o diferentã între motivele deportãrii evreilor si rromilor,
prin faptul cã rromii au fost arestati de politie (KRIPO), iar evreii
de Serviciul de Securitate (SD). În Belgia, însã, atît rromii cît si
evreii, au fost arestati si deportati de SD.

Supravietuitorii de la Auschwitz îsi amintesc sau povestesc cît au fost
de uimiti de urmãtorul fapt din primãvara lui 1943: au început sã
soseascã trenuri cu familii de rromi, dar în loc de obisnuitele
„selectii” în care toti copiii, bãtrînii si infirmii erau imediat
exterminati în crematorii, rromii erau îndreptati spre o sectie a
lagãrului Birkenau, special amenajatã. Puteai vedea aici rromi foarte
bãrîni, femei însãrcinate, oameni de toate vîrstele. Hoess avea sã
povesteascã cã ordinul de exterminare sosea odatã cu deportatii.
Amplasamentul lagãrului Birkenau era o tacticã de a întîrzia uciderea
rormilor.


http://www.romanothan.ro/Holocaustul-european-al-rromilor/1939-/-1945.-Solutia-finala-a-problemei-tiganesti.html

Deportările romilor – din mărturiile supravieţuitorilor

Tragedia romilor deportaţi în Transnistria, carte apărută recent la Editura Polirom, îşi propune să documenteze experienţele tragice, recurgând la două tipuri de surse: mărturii ale supravieţuitorilor romi şi documente de arhivă. Practic, intenţia este de a completa discursul relativ sec al documentelor, produse de către autorităţile care au pus în practică deportarea, cu un discurs al victimelor acestor acţiuni. Prin aceasta se ajunge nu doar la o înţelegere mai bună a mecanismului deportărilor, ci şi la o mai bună cunoaştere a dramelor deportaţilor, dorinţa fiind de a contribui, şi prin empatia provocată cititorilor, la o îmbunătăţire a imaginii actuale a romilor.
Cartea este valoroasă, în primul rând, prin colecţia de interviuri de istorie orală la care au contribuit cei trei editori: Luminiţa Cioabă, Michelle Kelso şi Radu Ioanid. Lor li se şi datorează textele introductive. Michelle Kelso semnează un interesant şi valoros studiu, intitulat Vocile supravieţuitorilor romi, în care abordează insuficienta reprezentare a romilor în discursul despre Holocaust, caracterul compensatoriu al istoriei orale, dar şi condiţiile în care s-au făcut şi s-au selectat interviurile pentru acest volum. Radu Ioanid, bazându-se în special pe analiza de documente, schiţează cadrul istoric în care s-au produs deportările, tratând subiecte precum atitudinile faţă de romi şi evoluţia măsurilor gândite şi aplicate împotriva acestora. Accentul este pus pe tratamentul suferit în Transnistria, unde mortalitatea în rândul deportaţilor a fost uriaşă, dintre cei aproximativ 25.000 de deportaţi circa 11.000 murind acolo. Ioanid face analogii cu situaţia evreilor deportaţi în Transnistria.
Nu sunt ignorate nici diversele reacţii faţă de deportări manifestate de clasa politică românească, de oameni simpli sau de autorităţi. Documentele de arhivă din a doua parte a cărţii, preluate, mare parte dintre ele, din colecţia editată de Viorel Achim (Documente privind deportarea ţiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, 2004) ilustrează interviurile, surprinzând nuanţat atât felul în care au fost elaborate şi aplicate aceste măsuri discriminatorii, cât şi impactul produs asupra romilor. Ideea de a proba veridicitatea informaţiei orale cu documentele administraţiei ni se pare originală, dând valoare lucrării. Notele de subsol ajută la clarificarea interviurilor, fac trimiteri la documentele din volum, transformând colecţia într-un instrument de lucru accesibil, completând şi nuanţând pe alocuri. Volumul de faţă nu este prima carte în care apar interviuri cu supravieţuitorii romi (un exemplu fiind colecţia Luminiţei Cioabă – Deportarea în Transnistria. Mărturii, Editura Neo Drom, 2006), dar este, până în prezent, cel mai coerent şi mai valoros demers de acest fel de la noi.
Din sutele de interviuri realizate în ultimele două decenii (majoritatea fiind luate de Michelle Kelso) au fost alese cele mai reprezentative treisprezece (ţinându-se cont de criterii precum vârstă, sex, meserii, dacă în momentul deportării au fost nomazi sau sedentari etc). Interviurile, realizate cu persoane diferite, şochează prin revenirea obsesivă a unor teme precum foamea chinuitoare, frigul, lipsa hainelor, a lemnelor de foc, bolile, mizeria, păduchii, moartea, pruncuciderea, gropile comune, câinii vagabonzi hrănindu-se cu resturi umane, execuţiile sumare, violurile, fuga spre România, dispariţia solidarităţii, abandonarea copiilor, a bătrânilor, a celor neputincioşi, cazurile de canibalism (invocate de numeroşi supravieţuitori). Transnistria sau „la Bug“ înseamnă, pentru aceşti oameni, un teritoriu al morţii, foamei şi frigului, al siluirii şi al neputinţei.
Din numeroasele cazuri cutremurătoare, oferim doar câteva exemple. Primul se referă la moartea datorată viscolului şi numărului insuficient de bordeie date deportaţilor. Cităm din mărturia lui Toma Tănase: „au ajuns la bordeie. Au ajuns acolo cam pe la zece noaptea. Şi s-a pus o zăpadă, a venit o năpastă mare, un viscol. Care a luat bordei a luat. Şi când au venit ăia din urmă (...) nu au mai găsit bordeie ca să intre în bordeie, nu mai erau locuri. Nu mai erau. Când a venit ziua, afară erau grămezi. Cât casele erau grămezile cu morţi (…). Se strânseseră unul peste altul şi au murit că se pusese o năpastă de viscol (...) umblau câinii cu maţele morţilor peste bordeiele noastre“.
Gropile comune sunt iar un element comun în povestirile deportaţilor. Anuţa Brânzan: „Le aruncau acolo ca şi când ai fi aruncat nişte lemne, unul peste altul şi cădeau unul pe celălalt, unu’ aşa, celălalt cu faţa în sus, unu cu faţa în jos (...). Dădea zăpada şi ploaia pe ei. Îngheţaseră de se congelaseră acolo de ziceai că sunt pui din ăia congelaţi“.
Destrămarea solidarităţii, inclusiv familiale, abrutizarea sunt surprinse în mai toate mărturiile. Mirică Dinu: „Mulţi au înnebunit. De mizerie că n-avea ce să mănânce. De sărăcie. Mulţi s-au bătut pentru chestia asta (...) De mizerie, de trai rău îl găseai îngheţat. N-aveai grijă de copilul dumitale sau să mai zici de frate. Nu mai aveai. Atât aveai grijă cum să trăieşti dumneata. Vedeai la fratele dumitale că moare (...) Şi din mizerie şi boală îl găseai mort de dimineaţă. Îl trăgea ăla care era mai tare în groapă şi acolo îl mânca câinii“. Tratamentul extrem afectează inclusiv starea psihică a unora dintre cei deportaţi, după cum îşi aminteşte şi Anuţa Brânzan, a cărei mamă, înainte de a muri, la Vladimirovca, înnebunise: „se bătea cu capul de pereţi şi plângea şi ţipa: mă uit la copiii mei acuma că n-are nici apă, mă uit la copiii mei că n-are nici pâinică (...) Când a văzut aşa amar pe noi, imediat s-a îmbolnăvit“.
Des menţionate sunt episoade precum confiscarea aurului, cailor, căruţelor şi corturilor nomazilor, mita la care cei care mai aveau cu ce recurgeau pentru a se salva, comerţul prin care erau constrânşi să-şi cumpere alimente, „câte un pol de aur o lingură de sare“.
Violurile sunt iar o realitate ameninţătoare, pe care încercau s-o evite prin diferite strategii, precum îmbrăcarea cu haine bărbăteşti, îngroparea sub pământ etc. Silviei Stănescu i-au fost împuşcate trei surori, iar mama i-a fost violată şi ucisă: „A murit mama în mâinile lor. A luat-o neamţu’ şi unde a dus-o mai departe, aşa, a bătut joc de dânsa şi a murit mama. (...) Am găsit-o moartă. [Tata] plângea, răcnea, plângea, răcnea (...). Am lăsat-o pe drum, n-am putut să mai facem nimic. Am fugit noi ca să scăpăm şi noi“.
Relaţiile avute de romii deportaţi cu administraţia românească, cu ţăranii ucraineni, cu evreii deportaţi, cu militarii germani şi chiar relaţiile dintre diferitele grupuri de romi sunt expuse pe larg. Au fost numeroase cazurile în care, în momentul retragerii, romii au fost ajutaţi de armata română să revină în ţară, dar şi aici lucrurile diferă de la caz la caz. Anghel Nedelea: „Şi am plecat cu o unitate militară să ne aducă în ţară. Acolo ne-a găsit un căpitan care era comandantu’ unităţii şi cu pistolul în mână a vrut să ne împuşte. Că ţiganii nu merge în ţară, că ţiganii trebuie să rămâie la Bug. Şi atunci militarii au început să facă scandal, că lasă-i, că dacă au scăpat să-i ducem în ţară“.
Transnistria este încă dificil de încorporat memoriei colective nu doar româneşti, ci şi rome (cu excepţia elitelor şi a romilor afectaţi în mod direct de deportări). Motivele sunt numeroase: numărul încă restrâns de studii academice consacrate subiectului (excepţie notabilă făcând lucrările lui Viorel Achim), impactul lor redus asupra opiniei publice (neexistând până în prezent o dezbatere publică în acest sens), dar şi posibilităţile încă reduse ale elitei rome de a crea un discurs care să fie preluat de cei identificaţi ca romi sau ţigani.
La acestea se adaugă şi faptul că Transnistria, regiune neaparţinând din punct de vedere istoric României, nu se pretează uşor unei astfel de utilizări. Încă nu există monumente ridicate în memoria romilor ucişi acolo, nu s-au făcut eforturi de identificare a gropilor comune amintite atât de des în mărturiile supravieţuitorilor, iar acţiuni de comemorare la faţa locului (cu impact asupra construirii unei memorii istorice) nu au fost încă întreprinse. Această carte credem că poate fi văzută ca un pas în această direcţie. Cartea este, în ansamblu, interesantă şi utilă, reuşind să contribuie la o mai bună cunoaştere a unui episod tragic din istoria ţării. //

Exterminarea ţiganilor: mărturii şi documente Cărţile, studiile şi referinţele din manuale în legătură cu politica sistematică de exterminare la care au fost supuşi romii în cel de-Al Doilea Război Mondial sunt, ca regulă, relativ puţine. Coordonatorii impresionantei lucrări publicate de Polirom invocă, de pildă, un studiu efectuat de Ministerul Educaţiei din Ungaria în 12 ţări europene în 2008, în urma căruia s-a constatat că în două manuale oficiale există referinţe de doar patru rânduri despre soarta romilor în timpul Holocaustului; în unele, menţionarea s-a făcut doar în treacăt, iar în altele, nici nu există. Aceasta, în condiţiile în care, „în timpul Holocaustului, naziştii, aliaţii şi subordonaţii lor au ucis între 100.000 şi 250.000 de romi europeni“ (Michelle Kelso).

Volumul „Tragedia romilor în Transnistria 1942-1945“ vine să micşoreze deficitul sever din zona editorială şi academică de texte care pun în discuţie, argumentat, una dintre problemele cele mai sensibile ale istoriei României, dar şi ale istoriografiei româneşti: deportarea şi exterminarea romilor. Cu puţine excepţii (de pildă, cărţile semnate şi girate de Viorel Achim), nu există multe referinţe oneste în legătură cu această problemă. Michelle Kelso, coordonator al cărţii, se opune unuia dintre „argumentele“ cu care a fost motivat refuzul de a analiza, din perspectivă istorică, această chestiune: anume ideea că romii apar rar în textele despre politicile de exterminare pentru că „nu şi-au povestit experienţa, pe motiv că tradiţia le interzice să vorbească despre morţi“. Nimic mai fals! Cartea adună câteva zeci de mărturii ample şi copleşitoare chiar de la romii supravieţuitori.

Kelso atrage atenţia şi asupra faptului că această carte e construită binar. Cea mai evidentă „diviziune binară“ e, spune Michelle Kelso, una structurală - pe de o parte, „documente de arhivă, scrise în primul rând de făptuitori şi destinate uzului acestora“, pe de altă parte, „mărturiile supravieţuitorilor romi“. Aceştia din urmă sunt şi ei supuşi unei împărţiri de ordin binar (o împărţire operată chiar de autorităţi, când au decis deportarea lor): „ţigani nomazi“ şi „ţigani sedentari“.

Cele două perspective - una, care se naşte din documente şi din arhive, şi a doua, ce rezultă dintr-un demers tipic istoriei orale - dau o imagine complexă şi dincolo de orice dubiu: romii au fost supuşi unei politici rasiste, genocidale. „Ca şi în cazul evreilor, deciziile privind deportarea romilor şi implementarea lor“ - notează Radu Ioanid, un alt coordonator al acestei volum - „au fost luate exclusiv de autorităţile române“. Marele arhitect al acestui amplu, sistematic şi criminal proces a fost mareşalul Ion Antonescu. „Atât documentele de arhivă, cât şi mărturiile de la procesele care au avut loc în perioada postbelică atestau că deportarea romilor în Transnistria a fost declanşată la ordinul personal al lui Ion Antonescu şi implementată de conducerea Ministerului Afacerilor Interne“ (R. Ioanid). În volum e menţionat, de altfel, un document de la procesul lui Antonescu în care acesta confirmă, fără echivoc, implicarea sa decisivă. În urma acestor acţiuni concertate şi girate de statul român, în Transnistria au fost deportaţi 24.617 romi (11.441 de nomazi şi 13.175 de sedentari). Istoricul Viorel Achim estimează că, din cei aproximativ 25.000 de romi deportaţi dincolo de Prut, aproximativ 11.000 au murit, iar 14.000 au supravieţuit.


„Până seara, îi mâncau câinii ruşilor“

Mirica Dinu, pieptănar, considerat seminomad. Deportat din: Balaci, judeţul Teleorman. Deportat la: Vradiovca, Domaniovca, Bogdanovca.

„Mulţi au înnebunit. De mizerie, că n-avea ce să mănânce. De sărăcie. Mulţi s-au bătut pentru chestia asta. Mulţi au murit, ce să se mai spânzure ei dacă-i găsea morţi de dimineaţă, de foame. Că era o zi, două, trei, patru, o saptămână. Când venea de dimineaţă. A murit cutare. De mizerie, de trai rău, îl găseai îngheţat.

N-aveai grijă de copilul dumitale, sau să mai zici de frate. Nu mai aveai. Atât aveai grijă, cum să trăieşti dumneata. Vedeai la fratele dumitale că moare, ce făceai? La moarte, domne. Dacă era bolnav şi-l durea ceva, el strângea şi-n inimă. Şi din mizerie şi boală îl găseai mort de dimineaţă. Îl trăgea ăla care era mai tare în groapă şi acolo îl mânca câinii. 200 de metri era de la groapă până la colhoz. Până seara îl mânca câinii ruşilor. Venea câinii sătenilor şi-l mânca când vedea că nu mişcă. Să ştiu că mă mai duce acolo ca să mai trag ce-am tras, dacă nu mă spânzuram aici. Adevărul spui.“


Traian Băsescu: datoria de a vorbi despre exterminare

„Trebuie să le spunem copiilor noştri că, acum şase decenii, copii ca şi ei au fost trimişi de statul român să moară de foame şi de frig. Trebuie să le spunem mamelor din România că statul român a ucis mame de romi prin înrobire şi mizerie. Se cuvine să amintim că bărbaţii romi care luptau pentru patrie au fost scoşi din armată pentru a fi trimişi între Nistru şi Bug. Educaţia din România are datoria de a aduce la cunoştinţa noilor generaţii Holocaustul, aşa cum are datoria de a vorbi despre epoca robiei romilor sau despre crimele comunismului. Umilinţele din trecut, ca şi stigmatul din prezent.“ (Traian Băsescu, alocuţiune la ceremonia de decorare a etnicilor romi supravieţuitori ai Holocaustului. 22 octombrie 2007)

“Cine sunt romii?”

http://www.actualitatea-romaneasca.ro/index.php?_init=art.view&art_key=19074&cat_load=EVENIMENT&archive=yes

Țiganii asupriţi de nazişti vor avea monument în Berlin

Guvernul german a demarat construirea unui monument în memoria celor circa 500.000 de rromi şi sinti victime ale nazismului.
Astfel, vineri au început lucrările în parcul central din Berlin, monumentul fiind conceput de artistul israelian Dani Karavan şi va consta într-o fântână pe care va fi inscripţionat un poem al italianului Santino Spinelli, intitulat "Auschwitz".
"În Europa ocupată de nazişti, au fost comise crime îngrozitoare împotriva sinti şi romilor. Au fost decăzuţi din drepturi, umiliţi şi izolaţi, deportaţi şi supuşi la experimente medicale", a subliniat ministrul german al culturii, Bernd Naumann.
Proiectul trebuia să înceapă în 1992, dar a tot fost amânat din cauza unei probleme de ordin lingvistic. Preşedintele Consiliului central al rromilor germani nu voia să se folosească cuvântul ”ţigani„ aşa cum doreau iniţiatorii proiectului, dar până la urmă s-a hotărât că poate fi utilizat acest cuvânt, fiind unul folosit la scară largă.

De la surîs la decimare
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7322
Cît de lung este drumul de la „ştiţi dumneavoastră...“ pînă la excluderea socială, privarea de drepturi cetăţeneşti şi, în cele din urmă, decimare? Dar, mai întîi de toate, să spunem lucrurilor pe nume: în cele mai dese cazuri, „ţigani“ a fost o etichetă pusă de celelalte etnii, referindu-se la un anumit grup. De exemplu, maghiarilor li se spune „unguri“ doar pentru că, în urmă cu secole, au fost identificaţi, în mod eronat, cu hunii, care, la vremea respectivă, au reprezentat o categorie cunoscută şi mai la îndemînă. De asemenea, cînd triburile nomade din nordul Indiei, mai ales din Rajastan, şi-au făcut apariţia în Europa, s-a crezut că sînt egipteni; ei au căpătat numele gipsy şi nenumăratele lui variante din diferite limbi: „ţigani“, „tziganski“, „ghitan“, „gitan“, „tzigana“ şi lista poate continua. Deloc surprinzător, numele adevărat al acestui grup este diferit şi, în mod sigur, preferat: roma, romany – adică „oameni“.

Romii au trăit în Ungaria de la începutul secolului al XV-lea. Din cauza faptului că nu s-au grăbit să îşi abandoneze stilul de viaţă nomad, integrarea lor în societăţile europene, inclusiv în cea ungară, a constituit un proces îndelungat, proces care nu s-a petrecut fără conflicte şi nici fără tensiuni. Este un proces continuu, deseori extrem de dureros, purtînd amprenta prejudecăţilor şi a discriminării, atît în Ungaria, cît şi în alte părţi ale Europei, în întreaga lume. Unii dintre romii unguri vorbesc unul sau mai multe dialecte romanes, însă majoritatea vorbesc limba maghiară şi chiar se consideră unguri. Totodată, renaşterea lor culturală din 1990, de exemplu formarea Parlamentului Romilor şi înregistrările de muzică romanes, printre multe altele, indică nevoia de a-şi reafirma identitatea etnică. Deşi curentele (trend-urile) se modifică, mulţi dintre ei lucrează în showbiz-ul tradiţional al industriei de muzică ţigănească. Dar să nu credeţi că muzica ungurească gipsy ar trebui să fie muzica ungurească autentică sau muzica populară a romilor sau o combinaţie între cele două. Aceasta este o greşeală foarte des întîlnită atît în Ungaria, cît şi în afara graniţelor sale. E bine să nu ai încredere în etichetări şi să nu iei nimic drept sigur, cu atît mai mult cu cît, la prima vedere, totul pare a avea sens. Muzica „sudu“ („sodo“?) pe care o ascultaţi, îndeosebi în restaurantele destinate turiştilor, în filme şi pe CD-uri, este produsul unor compozitori din secolul al XIX-lea şi reprezintă muzică ţigănească doar în măsura în care cei care au cîntat-o, o perioadă lungă de timp, au fost romi. Muzica tradiţională a romilor este de tip vocal, la care se adaugă varietatea coloristică a instrumentaţiei, fapt ce reflectă, în termeni melodici, regiunea de unde aceasta provine. În Ungaria, ea sună altfel decît muzica purtînd brandul de succes – muzică ţigănească. E greu să nu vibrezi, cînd asculţi acel glissando emoţionant care alunecă printre note: element esenţial al muzicii vocale a romilor. În mod instinctiv, mulţi dintre noi intrăm în rezonanţă cu această muzică, însă, cel mai adesea, nu şi cu cei care o interpretează şi a căror muzică şi tradiţie le reprezintă.

Privesc în oglindă la tînăra coafeză unguroaică, în vreme ce mă tunde cu profesionalism. Îmi vorbeşte, cu o dezinvoltă lipsă de sinceritate, despre faptul că nu îi place că locuieşte într-un orăşel din apropiere: „Of, ce mulţi ţigani locuiesc acolo“ – spune ea, vîrînd foarfecele în părul meu ud şi negru, pe la tîmple. Nu se opreşte să îşi dezvolte ideea. Nu simte nevoia de a-şi continua comentariul. Crede că sînt de partea ei. Îşi închipuie că sînt de acord cu valorile ei, exprimate în cuvintele aruncate în fugă. O ascult, urmărindu-i mişcările rapide cu foarfecele în jurul chipului meu. Nu mă surprinde declaraţia ei rasistă. Dar mă lasă fără grai o vreme şi mă gîndesc că arată atît de mult ca o femeie romă; şi poate că aşa arăt şi eu. Atunci, aud vocea antropologului social din mine cerînd răspunsuri spontane, şi nu un interogatoriu aspru.
„Ce fel de vecini ai?“ „Oh!“, zîmbeşte. „Mă înţeleg cu ei foarte bine. Dar ştiţi dumneavoastră...“ Şi îmi zîmbeşte din nou. Acesta este un zîmbet mult mai diferit. Cît de lungă este călătoria de la acest surîs: „dar ştiţi dumneavoastră...“ pînă la legile rasiste din 1935 de la Nürnberg? Romii nu au fost menţionaţi per se, dar, în interpretarea legilor, au fost integraţi alături de negri şi evrei, ca fiind diferiţi din punct de vedere al rasei; şi anume: minorităţi cu sînge străin. Ironia teribilă a acestei teorii, complet lipsite de sens, despre puritatea rasei este aceea că romanes, fiind o limbă indo-europeană, la fel ca germana, engleza, franceza şi ca majoritatea limbilor europene, cu excepţia limbii maghiare, de exemplu, îi face pe romi să fie la fel de arieni ca germanii înşişi. Cu toate acestea, li s-a interzis căsătoria cu persoane ariene şi, ca în cazul evreilor, romii au fost privaţi de drepturile lor cetăţeneşti. Călătoria de aici pînă în noaptea de 2 august 1944 a fost rapidă. În noaptea aceea, ţiganii au fost lichidaţi în lagărul Auschwitz-Birkenau. Mii de romi, bărbaţi, femei şi copii, au fost ucişi în camerele de gazare. Mulţi alţii au fost omorîţi înainte şi după noaptea aceea. Pe 2 şi 3 august se comemorează Ziua Internaţională a Holocaustului împotriva Romilor, sau „Porajmos“. Etimologia cuvîntului este, încă, dezbătută, dar acesta este mult folosit, însemnînd „decimare“, cum spun romii cînd se referă la genocid.

Cît de lungă este călătoria de la „ştiţi dumneavoastră...“ pînă la excluderea socială, privarea de drepturi cetăţeneşti şi, în cele din urmă, pînă la decimare?

Zsuzsanna Ardó este scriitoare şi fotografă de origine maghiară. V. www.ardo.org

Ţiganii, întruchiparea nomadismului nostru interior
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=205&cmd=articol&id=7479
interviu cu Gad LERNER -

Strălucit jurnalist şi scriitor italian, Gad Lerner a fost unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai cauzei romilor şi românilor în plină furie italiană. Născut la Beirut, pînă la treizeci de ani evreu apatrid, jurnalistul refuză cu fermitate orice retorică naţionalistă sau şovină şi elogiază în schimb „trădarea“ obîrşiilor naţionale, convins fiind că fiinţa umană este şi rămîne în esenţă hibridă, metisă. „Într-o Europă asaltată – în politică, fotbal sau religie – de periculoşi traficanţi de identitate, este minunat să-ţi poţi permite să fii şi să rămîi bastard, corcitură“. Căci – crede Gad Lerner – orice abuz al identităţii este nu numai infecund, dar naşte monştri.

Aş dori să abordăm tema „problemei“ româneşti în Peninsulă. Credeţi că Italia riscă să devină o ţară xenofobă? Care este explicaţia tendinţei din ce în ce mai evidente în mass-media italiană de a judeca o întreagă etnie sau o religie în blocuri uniformizante?

Din punct de vedere istoric, Italia nu este o ţară pregătită pentru o confruntare cu o dimensiune cosmopolită. De cînd există ca naţiune, nu a avut niciodată o experienţă colonială care să implice venirea multor imigranţi (precum Anglia cu commonwealth-ul sau Franţa cu Algeria) şi nici nu s-a confruntat cu un flux imigraţional important precum Germania sau Elveţia anilor ’60. Deci, din acest punct de vedere, Italia este o ţară provincială, aflată în mod ciclic la dispoziţia unor crize, unor valuri de nelinişte care caută în mod perpetuu noi vrăjmaşi, absolutizîndu-i. În timpul războaielor balcanice, cei care inspirau teroare erau slavii; aceştia au fost înlocuiţi ulterior de albanezi, apoi de către musulmani, iar acum este rîndul romilor.

Romi care sînt asociaţi adesea românilor.

Într-adevăr, şi asta din cauza unei confuzii care a luat naştere la voi acasă. Emblematice în acest sens au fost intervenţiile dintr-o emisiune TV pe care am realizat-o – a unui preot care păstoreşte Biserica Ortodoxă Română de la Milano şi a unei menajere românce. Amîndoi invitaţii au ţinut să sublinieze faptul că ei sînt români şi nu romi. „Romii sînt cu totul diferiţi – au precizat –, noi românii avem culoarea pielii diferită; nu avem nimic în comun unii cu ceilalţi.“ Deci, prejudecata împotriva cetăţenilor de etnie romă, înainte de a fi italiană sau europeană, este românească. Mulţi români care trăiesc în Italia sînt primii care doresc să sublineze această distincţie, aducînd astfel un mare prejudiciu culturii şi civilizaţiei noastre. Întrucît situaţia romilor transcende dimensiunea unei pure ignoranţe sau neîncrederi privind fluxul imigraţional, fiind determinată de prejudecăţi stupide care riscă să ne sălbăticească, să reînnoiască în rîndul majorităţii cetăţenilor italieni – dar nu numai italieni – ideea că există popoare suportabile şi popoare nesuferite. Şi, odată ce ai stabilit că un popor este insuportabil, pasul următor este în mod ineluctabil eliminarea sa.

Credeţi că Europa regresează, cu alte cuvinte, riscăm să traversăm, după Shoah şi Kosovo, o nouă epocă a intoleranţei? Mai este oare posibilă în zorii mileniului al treilea această reîntoarcere la trecut?

Da, din nefericire. Istoria Peninsulei Balcanice a dovedit că Shoah-ul nu a imunizat Europa de ideea de curăţenie etnică. Acum zece ani, au fost ucise cu nonşalanţă, într-o regiune centrală din Europa, peste 300 de mii de persoane, din motive de natură etnică. Cred că facem impresionanţi paşi înapoi. Din fericire, faptul că există Uniunea Europeană reprezintă un antidot – insuficient, însă – la această stare de lucruri. Iar cazul romilor reprezintă, în acest sens, un barometru. Romii nu sînt atît de numeroşi – cîteva milioane de persoane – într-o Europă care numără sute de milionane de cetăţeni. În Italia trăieşte un număr ridicol de cetăţeni romi, 160.000 (mai mult de jumătate avînd cetăţenia italiană) la o populaţie de 57-58 de milioane de locuitori. Dacă raportul numeric al romilor la populaţia europeană este nesemnificativ, în schimb, forţa simbolică a „problemei“ este enormă, căci reactualizează ideea că ar fi cineva în plus printre noi.

Avînd în vedere faptul că integrarea cetăţenilor romi a constituit o problemă a aderării României la Uniunea Europeană, credeţi că imaginea nefavorabilă a românilor în Occident ar putea constitui o lecţie? Un îndemn adresat românilor de a fi mai atenţi în a face apel la prejudecăţi?

„Problema“ romă a luat naştere la voi, unde este încă obsesivă această nevoie de distincţie între cetăţenia română şi etnia romă. Am apreciat refuzul premierului Tăriceanu, oaspete într-una din emisiunile mele, nu a vrut să facă deosebire între romi şi români. La întrebarea mea dacă acceptă necesitatea distincţiei, răspunsul sau a fost net: „Nu accept această diferenţă. Sînt toţi cetăţeni români“. Am apreciat această poziţie, însă mă tem că este în minoritate în ţara dvs. nu numai în rîndul forţelor politice, dar şi al opiniei publice. Mă bucur, de asemenea, că în rîndul multor politicieni români a existat un tabu, o rezervă în a încuraja o anumită stare de spirit, un instinct de separare care este, însă, foarte puternic în rîndul cetăţenilor români obişnuiţi. Mi s-a părut şocant în acest sens un manifest al unui partid de dreapta românesc în care era fotografia asasinului de la Tor Quinto, Mailat, cu textul: „El nu este român, este ţigan“, aspect extrem de elocvent în ceea ce priveşte problemele de mentalitate şi prejudecăţile care există încă în România. Revenind la observaţia dvs., consider că este salutar şi benefic ca, din cînd în cînd, să fiţi voi victime ale unor valuri de ostilitate, ca să nu spun de-a dreptul de rasism, cum s-a întîmplat în ultimele săptămîni în Italia (lucru pe care, evident, îl deplîng). Şi asta numai ca să vă servească drept învăţătură. Astfel veţi învăţa şi voi, românii, să vă puneţi în situaţia celor discriminaţi, a romilor.

Cum judecaţi contradicţia şi şovăiala politicii europene în ceea ce priveşte o chestiune atît de ardentă în zilele noastre precum imigrarea?

Impresia mea este că Uniunea Europeană funcţionează mai bine din acest punct de vedere întrucît este instituţia cea mai îndepărtată de opinia publică. Şi asta, în pofida faptului că o instituţie departe de opinia publică este birocratică, ineficientă; paradox explicabil întrucît politicienii noştri, supuşi la testul votului, al alegerilor, trebuie să trateze cu multă atenţie teme precum imigranţii şi romii. Căci odată ce un politician şi-a creat imaginea unui apărător al romilor, cariera sa este ruinată, devine un perdant sigur.

Aceeaşi soartă îl aşteaptă şi pe un jurnalist care pledează pentru cei discriminaţi?

Da, acelaşi destin. Primesc zilnic o avalanşă de scrisori de la persoane care mă apostrofează: „Chiar nu-ţi dai seama că a lua apărarea romilor înseamnă a susţine infractorii?“. „Rom = criminal“: iată un automatism matematic. Sau îmi scriu: „Dacă ai inima atît de bună, de ce nu iei toţi ţiganii la tine acasă? Că pe deasupra eşti şi bogat?“. Sau: „Aşteaptă să-ţi violeze într-o bună zi soţia sau fiica şi-ţi vei schimba cu totul ideile“. Aceste persoane, dintre care unele – culmea! – chiar de bună credinţă, sînt convinse că ţiganii constituie excepţia. Ştiu că lucruri asemănătoare se spuneau acum 70 de ani despre poporul meu, despre evrei. Şi, la vremea respectivă – cu la fel de multă „bună credinţă“ – numeroşi indivizi afirmau: „Nu vedeţi că evreii sînt neintegrabili? Sînt periculoşi căci reprezintă un spaţiu extern comunităţii noastre“. În calitate de evreu, simt analogia puternică a temelor rom-evreu, similitudine pe care însă majoritatea persoanelor refuză să o perceapă. Tocmai din cauza acestor parti-pris-uri stupide, politicile locale sînt fie represive, fie sortite eşecului electoral. Cu alte cuvinte, dacă un primar sau un ministru solicită mai multe fonduri pentru integrarea romilor, riscă înfrîngerea electorală. În emisiunea mea, Tăriceanu s-a declarat „decepţionat“ de primarul Walter Veltroni. „Mă aşteptam la mai multă integrare şi mai puţină poliţie“ – a afirmat. Însă acordarea unui spaţiu mai amplu integrării sau solicitarea mai multor fonduri pentru spaţii decente de locuit pentru persoanele care trăiesc în barăci ar fi echivalat pentru Veltroni cu a sfida impopularitatea, dacă nu chiar cu pierderea alegerilor; iată o ecuaţie letală care face extrem de anevoioasă implicarea în favoarea integrării. Tocmai de aceea, cred că problema integrării poate fi rezolvată numai de la Bruxelles sau de la Strasbourg. După mine, este binevenită orice persoană care, la adăpost de emoţii, poate realiza cu luciditate proiecte de integrare socială. Conştienţi fiind, desigur, că intervenţiile necesită timp, nu pot da rezultate imediate.

Însă retoricile xenofobe recente vor lăsa semne adînci în imaginarul multor italieni simpli: vor persista resentimente, eticheta „românului criminal“, a poporului român „antipatic“, „nesuferit“ – cum era definit de peste 80% dintre intervievaţi cu ocazia unui sondaj efectuat de cotidianul Corriere della Sera... Într-adevăr. Rămîne, din nefericire, o societate plină de ranchiună, de furie, de violenţă subterană care poate izbucni neaşteptat în forme sălbatice, necontrolate. Însă, în general, furia împotriva românilor a trecut. Guvernul italian şi-a dat seama că exagera, a făcut paşi înapoi, limitînd cazurile de expulzare. După cîteva demolări demonstrative ale taberelor de nomazi s-au oprit, căci au realizat că aceste persoane ar fi construit altele asemănătoare în alte locuri. Primarul Veltroni ştie foarte bine că aceste persoane vin să îngrijească bătrînii noştri, să lucreze pe şantierele italiene şi, deci, trebuie să doarmă undeva. Din nefericire, această situaţie de calm aparent va dura pînă la o viitoare explozie a mîniei.

Cum apreciaţi modul în care mass-media italiană a abordat scandalul recent privind românii din Italia?

Cred că avem de ce să ne fie ruşine în acest sens. Cum cred, de asemenea, că merită osteneala să sfidezi impopularitatea, să-ţi asumi riscul de a te găsi în minoritate, cum mi s-a întîmplat, de altfel. Însă cred că peste 20 de ani îmi voi putea privi fiii în faţă, în timp ce multe persoane nu vor îndrăzni acest lucru. Noi, cei care am trăit experienţe de xenofobie şi discriminare asemănătoare celor împotriva românilor şi romilor din aceste zile, avem datoria de a reacţiona cînd se repetă episoade similare. Indiferent de faptul că sînt victime alte popoare sau etnii. De a combate ideea conform căreia există popoare „în plus“.

Poliţiştii cehi i-au oprit pe neonaziştii ieşiţi la vânătoare de romi


14 persoane au fost rănite luni în urma ciocnirilor dintre militanţii de extremă dreaptă şi poliţiştii care i-au oprit să pătrundă într-un cartier locuit de romi al oraşului Litvínov.

	-	Romii, o bomba etnica ce ameninta Europa (Un popor venit din India, care s-a oprit in Balcani)

Ei sunt pe strazile noastre, in pietele noastre. Cu mana intinsa, cu privirea absenta, cu muzicuta obsedanta la gura. Pentru majoritatea dintre noi, sentimentul pe care ni-l inspira este de repulsie. Sunt tot timpul si in ziarele noastre. Pe pagina intai sau la diverse. Despre ei se spunea ca sunt nomazii sau tiganii. Acum, ei sunt «romii»! Fara sa se stie prea bine de unde vine aceasta denumire.

Aici, se vorbeste despre cersetoria lor, despre taberele lor sub poduri sau in padurile de granita si despre spargerile comise de copiii lor, baieti sau fete, care forteaza usile si se transforma in asi ai volanului de indata ce apar girofarurile politiei. Este mai rau cand vestile vin din tari vecine, incepand cu Italia, unde concentrarea lor in baraci mizerabile a adus exasperarea pana la violenta. Revolte, cocteiluri Molotov, armata la Napoli… Daca ne indreptam privirea spre Est, viziunea devine apocaliptica: prostitutie in masa, trafic de copii, mizerie neagra…

In Elvetia, romii n-au incetat sa serveasca drept sperietoare pentru a combate extinderea la Romania si Bulgaria a liberei circulatii a persoanelor. La fel ca in Romania, Macedonia sau Kosovo, discursul ultranationalist a atins limita extrema. Fara nici un tabu, cu argumentul genetic ca sprijin, rasuna apeluri la prelungirea purificarii etnice operata in timpul ultimului conflict mondial, deja relansata de razboaiele din ex-Iugoslavia.

De aceea, Uniunea Europeana se nelinisteste. A fost decretata o «Decada 2005-2015 pentru integrarea romilor», aceasta mai intai pentru a lupta impotriva propriilor noastre prejudecati, care sunt surprinzatoare cand le descoperi amploarea.

1. «Romii sunt nomazi

prin traditie»

Daca exista un lucru de care nu se indoieste nimeni, acesta este ca romii sunt nomazi, prin traditiile lor, cel putin. Ei bine, nu. In majoritate, romii sunt sedentari. Ei sunt intre 8 si 12 milioane in Europa, dupa cum ne referim la estimarile joase, cele ale statelor, sau cele mai inalte, care emana de la ONG-uri. In orice caz, nu se vad atatia vagabonzi cutreierand drumurile continentului.

«Cliseul romilor itineranti este necunoscut in tarile estului european». Stéphane Laederich

Cliseul romilor itineranti este de altfel necunoscut in tarile din Est si Sud-Est, unde populatia roma este de la 5 la 7 milioane de persoane. Cateva grupuri sunt totusi partial nomade (dintre care romii valahi, din Romania, la origine), anotimpul frumos fiind consacrat vanzarii produselor lor de artizanat (specializat pe grupuri) sau pentru ca sunt geambasi. Dar chiar si aceia, care reprezinta cateva procente din populatia romilor, au o baza, adica un domiciliu fix. Toti ceilalti sunt stabiliti intr-un sat sau intr-un oras. «Si populatia celor care se gandesc sa emigreze nu este mai importanta decat in restul populatiei», afirma Stéphane Laederich, director al Rroma Foundation, stabilita la Zürich.

De acord, dar aceste convoaie tractate de "Mercedes"-uri exista cu adevarat pe soselele noastre! Anumite cantoane, putine este adevarat, le-au amenajat chiar locuri de stationare oficiale. Si Consiliul federal a intocmit in 2006 un raport despre situatia nomazilor. Ei si?

Desigur, recunoaste Stéphane Laederich, este o singularitate a anumitor grupuri de romi, sositi in secolul al XV-lea in Germania si Franta, inainte de a-si continua drumul spre Spania, Marea Britanie sau Tarile Baltice. Acesti geambasi care faceau scandal si se ocupau cu ghicitul sunt la originea unei imagini care a contribuit repede la stigmatizarea lor. Au fost numiti "Gitans" (Gypsies in engleza) pentru ca ei pretindeau ca vin din Egipt, sau "Bohémiens" pentru ca unii dispuneau de documente de calatorie semnate de regele Boemiei. De la sfarsitul secolului al XIX-lea, romii valahi din Romania (care se numara printre rarele grupuri de traditie seminomada) au contribuit la reinnoirea cliseului tiganului itinerant. Deplasarile acestui grup rom continua si astazi.

De aceea, tarile Europei de vest au dat legi pentru a interzice stabilirea romilor pe teritoriul lor. In Elvetia, nomazii au fost supusi, pana in 1972, unei interdictii de sedere.

2. «Romii nu sunt europeni»

Cu tenul lor inchis, romii au totul de la eternul imigrat. Limba lor, apropiata inca de "prakrit", derivata din sanscrita, atesta ca au parasit India inainte de secolul al VIII-lea. Ea are si urmele sederii lor in Armenia timp de un secol sau doua. Ei ar pastra numele de Tigani, atribuit prin analogie cu Athinganoi, o secta crestina cu care au fost cu siguranta deportati in secolul al X-lea spre teritoriul european al imperiului bizantin (Bulgaria, Romania, ex-Iugoslavia…). Al treilea val de migrare, de aceasta data spre inima Europei, a intervenit in secolul al XIV-lea. Deci ei s-au fixat pe continent putin dupa bulgarii sau slavii veniti din Asia centrala, si chiar inaintea maghiarilor (unguri). Greu de negat ancorarea lor europeana…

3. «Romii nu vor sa se integreze»

Daca romii au o problema, aceasta este cea a Natiunii, a ideii nationale, a statelor-natiune care s-au format in Europa incepand cu secolul al XIX-lea, o data cu destramarea imperiilor otoman si austro-ungar. Romii nu

s-au gandit niciodata sa se organizeze, cu atat mai mult sa se bata pentru a-si inscrie identitatea culturala intr-un spatiu teritorial, releva Stéphane Laederich. «Chiar notiunea de ierarhie si de sef este exterioara sistemului de valori ale romilor». Viata colectiva este centrata pe familie, inteleasa in sens larg, conflictele in sanul clanului fiind (administrate) rezolvate de Kris, un fel de tribunal din care fac parte cei mai respectati, care hotarasc prin consens. Atasamentul la aceste traditii a contribuit la intretinerea specificitatii culturale a romilor. Notiunea de grup ramane foarte puternica, acelasi grup putand fi geografic foarte dispersat.

Pentru toata comunitatea romilor, sunt numarate numai 45 de grupuri importante care intretin putine schimburi unele cu altele. In functie de variatiile dialectale ale limbii romanes, Stéphanes Laederich distinge 4 mari grupuri: romii nordici, romii din Carpati, romii valahi, romii balcanici.

Aceasta specificitate culturala nu i-a impiedicat pe romi sa fie adesea foarte integrati in societatea in care traiau. Astfel, caderea imperiului otoman a fost pentru ei sfarsitul unei perioade de aur. Fierarii, mai ales, devenisera experti in fabricarea armelor si tunurilor. In alta parte, romii exercitau profesii liberale si constituiau uneori partea esentiala a elitei locale…

4. «Romii sunt niste paraziti sortiti delincventei»

Cine ar fi crezut? Dupa Stéphane Laederich, intre 50.000 si 60.000 de romi traiesc in Elvetia. Adesea fara ca vecinii lor sa banuiasca originea lor culturala. Multi au sosit din anii '60 cu sezonierii iugoslavi. Ei se feresc si azi sa-si spuna romi, de teama discriminarii.

In anii '90, altii numerosi au sosit sperand sa obtina statutul de refugiati in urma razboaielor din Iugoslavia. In noile tari constituite pe baza etnica, consecintele masacrelor si exodurilor sunt puternice. In Kosovo, de exemplu, numarul romilor era estimat intre 100.000 si 300.000 inainte de razboi (16,7% din populatia totala) si la 40.000 dupa razboi (2,7%).

Adesea, romii integrati prefera sa-si ascunda originea etnica pentru a nu-si pierde locul de munca.

Pentru o majoritate a romilor, prabusirea Cortinei de Fier a fost cruda. Multi dintre ei practicau o munca ingrata. In Bulgaria de exemplu, dupa un articol recent din Le Monde Diplomatique (1 iulie), «in 1989, 83% din activii romi lucrau. In 1993, nu mai ramaneau decat 30%». Cat despre artizanatul traditional, piata sa n-a incetat sa se restranga. Mai ales, practicile segregationiste s-au intensificat, ostilitatea populatiilor majoritare exprimandu-se din nou fara limita fata de romi. Numerosi romi au preferat atunci sa-si ascunda, chiar sa-si renege identitatea culturala. Ceilalti au suferit din cauza politicilor de regrupare in mediul urban intreprinse inainte in vederea asimilarii.

In Est, exploatarea sentimentului antirom de catre mediile nationaliste cunoaste o rezonanta sinistra. Numarul romilor victime ale practicilor de genocid ale celui de Al Doilea Razboi Mondial a fost, conform surselor, intre 500.000 si 2,5 milioane. Aceasta realitate n-a fost recunoscuta decat foarte simbolic.

5. «Romii ne vor invada»

Politiile din Vand si Genéve sunt categorice. Romii veniti sa cerseasca pe strazile noastre n-au pus niciodata o problema serioasa de securitate. Cateva autocare pentru a retrimite aceste persoane in tarile lor au fost de ajuns pentru inlaturarea fenomenului. Aceasta nu a impiedicat Partidul Socialist sa inscrie interdictia «cersetoriei organizate» in lista sa de propuneri «pentru o politica de securitate chibzuita».

Acest gen de abateri populiste in absenta unei probleme serioase lasa sa se intrevada dimensiunea exploziva a chestiunii romilor. Banca Mondiala si Uniunea Europeana au lansat deci o «Decada pentru integrarea romilor» pentru a ameliora conditia lor in tarile din care provin. Sarcina este prioritara. Caci daca romii continua sa-si vada situatia sociala degradandu-se, ei vor fi tot mai numerosi in a alege exilul, nu dintr-o alegere etnica, ci din necesitate economica. Directia dezvoltarii si cooperarii (DDC) sustine acest demers cu grija de a sensibiliza mediile politice ale tarilor interesate. Cat despre Rroma Foundation a lui Stéphane Laederich, ea va lansa la intoarcerea din vacanta (in toamna) o campanie de informare pentru a lupta impotriva falselor adevaruri care circula in Elvetia. Cu o convingere: «Problema nu vine atat de mult de la romi, cat de la Europa. Acest lucru pentru ca ea (Europa) a refuzat sa integreze ultima minoritate transnationala a continentului».

'Ne faceam nevoile si mancam din aceeasi oala'



In timpul celui de-al doilea razboi mondial sute de mii de rromi au fost luati din case, deportati, batuti si omorati la ordinul lui Adolf Hitler. Supravietuitorii Holocaustului povestesc cu privire de gheata intamplari terifiante, orori facute de animale cu chip de om. Decorat de curand de Traian Basescu cu Ordinul National 'Serviciul Credincios' in grad de Cavaler, Dumitru Tranca este unul dintre acesti supravietuitori si relateaza pentru Libertatea cum i-a pie-rit familia trimisa fortat in Transnistria.
Dumitru Tranca s-a nascut in comuna Galateni, judetul Teleorman, acum 73 de ani. Se trage dintr-o familie de rromi caldarari.

'Familia mea era seminomada, adica aveam case, dar plecam primavara sa vindem cazane prin tara si ne intorceam acasa toamna tarziu', povesteste Dumitru.

Calvarul sau a inceput in anul 1942, cand toti rromii din sat au fost deportati in Transnistria.

'Pe vremea aia romanii erau aliati cu nemtii si pentru ca Hitler a dat ordin ca toti evreii si tiganii sa fie deportati si chiar exterminati, prim-ministrul Romaniei, maresalul Ion Antonescu, a hotarat sa fim mutati silit in actuala Republica Moldova. Jandarmii au venit in satul nostru si ne-au pus sa strangem in carute tot ce avem ca ne duc intr-un loc mai bun, unde o sa ne dea pamant si case. Eram in jur de 120 de familii de tigani si cine indraznea sa se impotriveasca era impuscat pe loc. Pe vremea aia aveam cam noua ani si am parasit satul natal impreuna cu bunicii, parintii mei si trei surori'.

Au mers pe jos doua luni si jumatate, iar femeile si copiii care se imbolnaveau erau lasati sa moara in chinuri groaznice si ingropati pe unde se putea.

'Intr-un final am trecut Prutul si Nistrul si ne-am oprit in localitatea Bug. Jandarmii au luat caii, carutele, aurul si ne-au lasat doar cu ce aveam pe noi. Ne-au cazat intr-un grajd mare de colectiv fara usi si ferestre, fiecare familie avand un colt si o mana de paie sa-si faca un culcus. Eram infometati si abia ne tineam pe picioare. Eram tratati ca niste animale, iar mancare nu vedeam cu saptamanile. Daca gaseam cai sau vite moarte pe camp, chiar si in putrefactie, era sarbatoare. Nimeni nu se uita la viermii din carne, tot ce conta era sa ne umplem stomacul si sa mai supravietuim o zi. Pentru ca nu aveam geamuri si usi, iarna ne puneam claie peste gramada si ne incalzeam cu corpul celuilalt', mai spune batranul.

Hrana familiei Tranca era formata dintr-un terci. 'Ne faceam nevoile si mancam din aceeasi oala, pentru ca nu aveam vase', isi aminteste el. Dupa ce parintii si doua surori ale lui s-au stins, Dumitru a ramas doar cu o sora. 'In 1944, Romania s-a aliat cu americanii si cu rusii si atunci am fost eliberati. Am plecat spre casa tot pe jos.

Am fost ajutati mult de taranii romani, care ne-au dat cai, carute, haine si mancare'.
Familia lui Dumitru a pierit de tifos

Din cauza mizeriei si lipsei apei, paduchii colcaiau pe ei si la scurt timp tifosul a inceput sa faca primele victime.'Ne sculam dimineata si calcam pe morti. In grajd era un miros insuportabil de hoit si de fecale. Nu existau morminte, ii infasuram in celofan si ii duceam in gropi comune unde puneam putin pamant pe ei si niste frunze. Primul a murit bunicul de tifos. Mama a pierit ultima. Nici macar cruce nu am putut sa le punem. Tifosul provoaca varsaturi si diaree. Familia mea a murit in chinuri si intr-un mod cat se poate de umilitor, iar aceste amintiri mi-au ramas adanc intiparite in minte si nu exista zi sa nu ma reintorc in trecut', spune Dumitru Tranca.
Peste 500.000 de rromi au murit la Holocaust
Adolf Hitler a ordonat ca toti rromii sa fie luati din caminele lor si deportati in lagare. Acesta a fost doar primul pas. Se cauta o solutie pentru a extermina rasa tiganeasca de pe fata pamantului. Sute de mii de rromi din toata Europa au sfarsit in crematorii, impuscati, infometati sau munciti pana la epuizare. Statele aliate cu Germania s-au conformat ordinului dictatorului.

Prim-ministrul Ion Antonescu a ordonat ca rromii sa fie deportati in Transnistria, in lagare improvizate. Numarul rromilor morti in aceasta zona nu este cunoscut cu exactitate. Datele oficiale arata ca au fost deportati aproximativ 25.000 si au supravietuit in jur de 14.000. Asta inseamna ca 11.000 de tigani au murit pe drum, impuscati sau infestati cu tifos in localitatea Bug. Nici la nivel european nu exista cifre exacte asupra rromilor victime ale Holocaustului. Din 1939 si pana in 1945, 'solutia finala a problemei tiganesti' a facut in Belarus, Ucraina si Crimeea in jur de 300.000 de morti. In Polonia se estimeaza ca cel putin 200.000 au cazut victime genocidului. Reprezentantii rromilor sustin insa ca cifrele sunt mult mai mari.
A fost facut Cavaler de Basescu
Dumitru Tranca a fost decorat in aceasta saptamana de presedintele Romaniei, Traian Basescu, cu Ordinul National 'Serviciul Credincios' in grad de Cavaler pentru ca a supravietuit Holocaustului. Basescu este primul presedinte roman care recunoaste existenta victimelor Holocaustului in tara noastra. 'Am fost foarte emotionat si fericit ca am dat mana cu seful statului. Nu credeam ca am sa ajung pana aici. Dar pe langa faptul ca am stat langa Basescu si ca a avut bunavointa sa ne vorbeasca in limba romanes, sunt multumit ca a fost recunoscut in mod oficial ca si tiganii au fost persecutati de Hitler, nu numai evreii. A venit vremea sa ni se recunoasca si noua ororile prin care am trecut. Eu am avut noroc ca am supravietuit. Am facut armata, m-am insurat, am facut 6 copii, iar in prezent am o multime de nepoti. Suferinta mea s-a mai diminuat, dar nu voi uita niciodata prin ce-au trecut tiganii si am sa povestesc tuturor celor care vor sa ma asculte, pentru ca trecutul negru al rromilor deportati in Transnistria sa nu fie dat uitarii'.
http://www.libertatea.ro/stire/ne-faceam-nevoile-si-mancam-din-aceeasi-oala-190285.html

Enclavele ţigăneşti din România
50% din totalul populaţiei de etnie romă din ţara noastră (neoficial două milioane de oameni) trăieşte în comunităţi închise sărace, izolate de restul societăţii.
[citeste]

Dezrobirea rromilor din Tarile Romane – 152 de ani
La 20 februarie 1856 avea loc adoptarea ultimului act oficial al lungului si dificilului proces de emancipare a rromilor din Principatele Romane: “Legiuirea pentru emanciparea tuturor tiganilor din Principatul Tarii Romanesti”, prin care se elibera ultima categorie de robi, cei ai particularilor, acordiandu-se despagubiri fostilor proprietari. Anul acesta se implinesc 152 de ani de cind rromii din Romania au devenit liberi.
***
Putina istorie
Prima atestare documentara a robiei rromilor pe teritoriul Principatelor Romane dateaza din 3 octombrie 1385, iar cinci sute de ani mai tirziu, incep eliberarile succesive ale robilor rromi din Tarile Romane.
La 28 august 1844, Departamentul Treburilor din launtrul Tarii Romanesti a dat o dispozitie prin care proprietarii de rromi sint obligati ca, in termen de 18 luni, sa asigure statornicirea rromilor nomazi in asezari si case. La inceputul anului urmator, la 31 ianuarie, Adunarea Obsteasca a Moldovei a votat, la propunerea domnului Mihail Sturdza, Legea pentru regularizarea rromilor mitropoliei, a episcopilor si manastirilor, in baza careia robii apartinind bisericii si asezamintelor monastice deveneau liberi.
In ziua de 9 iunie 1848, la Izlaz, este prezentata multimii bine-cunoscuta “Proclamatie”, redactata de Ion Heliade Radulescu, si care cuprinde programul Revolutiei din Tara Romaneasca. Printre masurile inscrise in programul revolutionar se specifica si emanciparea robilor rromi prin despagubire.
La 20 februarie 1856, este adoptata “Legiuirea pentru emanciparea rromilor din Principatul Tarii Romanesti”. Potrivit actului normativ, este desfiintata robia rromilor apartinind proprietarilor particulari, carora li se acorda o despagubire de 10 galbeni pentru fiecare rob eliberat. Rromii eliberati erau obligati sa se statorniceasca, fiindu-le interzisa stramutarea.
Astfel, dupa momentul 20 februarie 1856, o populatie de 250.000 de persoane si-a cistigat statutul de oameni liberi.
Sarbatorire la Muzeul Taranului Roman
Ziua de 20 februarie a fost celebrata in Bucuresti printr-o serie de manifestari, organizate la Muzeul Taranului Roman de trei asociatii civice rrome – Alianta Civica a Romilor, Romani Criss si Centrul “Amare Rromentza”.
Momentul implinirii a 152 de ani de la dezrobirea rromilor a fost marcat printr-o declaratie a celor trei organizatii care a fost citita de o eleva de etnie rroma:
“Asistam astazi, intr-o Romanie proaspat integrata in Uniunea Europeana, la noi forme de sclavie ai carei beneficiari majoritari sint tot rromii: dependenta nu de boier, ci de legea venitului minim garantat si de cele 72 de ore in folosul autoritatii locale; de evacuarile fortate nu ca urmare a dezrobirii, ci a reconstituirii dreptului de proprietate de pamint, de locuinta, drept pe care rromii nu l-au avut, iar acum il au mai putin ca niciodata; robia sufletului si a mintii sau absenta accesului la sinele etnic intr-o lume a dezagregarii, a incluziunii sociale nediferentiate, monoculturale si europocentriste. Asistam, intr-o Europa extinsa, care se doreste unitara prin valori si institutii democratice, inclusiva prin integrarea diversitatii si promovarea interculturalitatii si non-rasista, prin ruperea cunoasterii si respectul pentru alteritate, la forme noi de inrobire a rromilor: ingradirea dreptului la libera circulatie, exilari si repatrieri fortate, valuri zdrobitoare de ura impotriva rromilor in discursul politic, de media si al opiniei publice”, se afirma in declaratia celor trei asociatii civice.
In cuvintul de deschidere, secretarul general al Ministerului Culturii si Cultelor, Virgil Nitulescu, a spus: “De citiva ani de zile, sarbatorim dezrobirea cetatenilor de etnie rroma. Anul 1856 a fost un moment istoric in ceea ce priveste dezvoltarea relatiilor dintre populatia majoritara si rromi. Un moment care a fost urmat, din pacate, de multi ani in care rromii au continuat sa fie discriminati in Principatele Romane in secolul al XIX-lea si chiar in secolul al XX-lea. Asemenea aniversari sint necesare intr-o societate ca a noastra cu atat mai mult cu cat anul acesta este unul intercultural”.
La rindul sau, directorul Aliantei Civice a Romilor, Iulian Stoian, a afirmat ca 20 februarie 1856 a fost un moment de referinta in istoria rromilor. “Este o sarbatoare cu semnificatie aparte, trebuie sa fie un moment de mobilizare pentru ruperea lanturilor simbolice precum rasismul si stigmatizarea care inca mai exista”, a spus Iulian Stoian.
Directorul Centrului “Amare Rromentza”, Mihai Neacsu, a tinut sa aminteasca obiectivele activitatii organizatiei sale. In primul rind, se doreste sa se faca cunoscut in mediul scolar faptul ca a existat robie in Tarile Romane. Al doilea obiectiv al “Amare Rromentza” este acela de a promova “partea artistica” a rromilor, intrucit multi dintre acestia sint foarte buni muzicanti.
Fapt dovedit si cu prilejul manifestarilor de miercuri cind Liviu Stoica, elev de etnie rroma din clasa a XII-a de la Liceul de muzica “Dinu Lipatti”, a oferit un concert de chitara clasica.
De asemenea, un grup de elevi si studenti condus de Daniel Badoi, student la Academia de Muzica, a interpretat muzica lautareasca veche. Un alt grup, condus de Claudiu Raducanu, student rrom tot la Academia de Muzica, a interpretat muzica flamenco si bosanova.
Spectacolul a fost incheiat de taraful Marian Mexicanu care a sustinut un concert de muzica lautareasca si jazz.
Ziua de 20 februarie a mai fost sarbatorita si prin alte manifestari. La Ministerul Culturii si Cultelor, Valerica Stanescu, si-a lansat cartea "Cu moartea-n ochi", o lucrare dedicata copiilor rromi, publicata cu concursul Centrului de Cultura al Romilor (CCR) si MECT. Au fost prezenti la actiune si reprezentantii UNICEF (care a asigurat finantarea cartii), Eugen Crai si Luminita Costache, precum si Vasile Ionescu, Gheorghe Sarau, Sorin Cace si directorul CCR, Doru Tufis.
Ansamblul "Gr. Dinicu" si solista acestuia, Mirela Mihalache, de asemenea tinarul Arun Durancea au incintat publicul cu muzica rromani.
La acest eveniment cultural au fost prezenti si profesori de limba rromani din Bucuresti.

Simboluri naziste, pe un monument al Holocaustului rromilor
O svastica a fost desenata pe un monument din Budapesta ridicat in memoria rromilor disparuti in timpul Holocaustului, a anuntat politia ungara, citata de MTI.
Potrivit purtatorului de cuvint al politiei din Budapesta, simbolul nazist a fost desenat cu vopsea pe monumentul din Parcul Nehru, din capitala Ungariei.

Centrul Wiesenthal din Paris aşteaptă ca premierul Tăriceanu să-şi ceară oficial scuze comunităţii rome din Europa şi din România pentru afirmaţiile ministrului Cioroianu şi îl acuză pe şeful diplomaţiei de impoliteţe pentru că s-a adresat centrului din SUA şi Israel, nu direct celui din Paris. „Declaraţia ministrului de Externe român a fost în toată presa internaţională şi asta ne-a făcut pe noi să reacţionăm“, a declarat, ieri, Shimon Samuels, directorul pentru relaţii internaţ ionale al biroului european al Centrului „Wiesenthal“, adăugând că a fost o declaraţie rasistă la adresa romilor. Cum ministrul Cioroianu a declarat permanent că declaraţiile sale au fost făcute la adresa infractorilor în general, nu a romilor, Shimon Samuels a explicat de ce insistă în demersul său: „Ministrul s-a referit la cei care prejudiciază imaginea României, iar declaraţia a fost făcută în contextul în care un cetăţean rom a comis o crimă în Italia. Toţi prietenii mei romi au perceput acea declaraţie ca fiind adresată direct lor“. Samuels a completat că, prin această declaraţie, România încalcă angajamentele sale ca membru al UE, al Consiliului Europei şi OSCE şi că o astfel de declaraţie este o expresie a rasismului. „Nu am auzit nicio scuză de la primul-ministru al României, nicio retractare a acestuia. Este o remarcă rasistă, iar România nu trebuie să uite angajamentele pe care şi le-a asumat faţă de comunitatea europeană din care face parte. Aş fi foarte fericit să văd o scuză oficială adresată romilor din Europa şi din România“, a mai spus Shimon Samuels. Conform oficialului biroului european al Centrului „Wiesenthal“, ministrul român de Externe a trimis o clarificare unuia dintre birourile Centrului „Wiesenthal“ din SUA şi biroului din Israel. „Oamenii mei din SUA mi-au trimis această explicaţ ie. Dar e o chestiune de civilizaţie elementară să-mi fi trimis mie această poziţie. Dacă ai o problemă cu mine, este normal să mi te adresezi mie“, a spus Samuels, care l-a acuzat de impoliteţe pe ministrul român. Surse din MAE au declarat, luni, pentru NewsIn, că ministrul a aflat din presă despre scrisoarea Centrului „Wiesenthal“ adresată premierului Tăriceanu, în care nu se preciza exact că Shimon Samuels este director la biroul din Paris. În plus, vineri, scrisoarea nu ajunsese încă la cabinetul premierului, prin urmare MAE nu a dispus de forma originală a acesteia. Potrivit surselor MAE, în documentul trimis, ministrul Cioroianu a explicat Centrului „Wiesenthal“ că nu a fost vorba despre o remarcă la adresa romilor şi explică şi contextul în care a fost făcută declaraţia. În plus, scrisoarea arată că în urmă cu un an Adrian Cioroianu a avut o poziţie privind Holocaustul, care nu se putea schimba radical. „A fost o neînţelegere artificial extinsă“, se arată în poziţia ministrului de Externe. Declaraţiile lui Cioroianu au ajuns în presa internaţională Cotidianul britanic „The Daily Mail“ a titrat: „Ministrul român de Externe, criticat pentru că a spus că cetăţenii care comit crime în străinătate ar trebui să fie trimişi în lagăre de muncă în deşert“, relatând despre afirmaţiile lui Adrian Cioroianu şi contextul în care au fost făcute. „The Scotsman“ a titrat: „Unui ministru român îi pare rău pentru o afirmaţie nazistă“ şi a precizat că ministrul român de Externe a fost criticat pentru propunerea deportării infractorilor în lagăre de muncă din deşert. Agenţia France Presse, la rândul său, a arătat că ministrul român de Externe şi-a cerut scuze pentru că a vorbit despre deportarea delincvenţilor, în condiţiile în care imigraţia română din Italia este arătată cu degetul după uciderea unei italience, crimă atribuită unui tânăr de origine romă.

Un exemplu de justitie privata


In general, rromii ezita sa foloseasca sistemul judiciar al statului. Atunci cand apar dispute intre ei, recurg la sistemul lor de drept cutumiar si angajeaza un judecator privat. Nanu Ferdica este...

Judecata tiganeasca - din ancestrale vremuri si pana azi
* Hotararea Divanului, mai buna decat a instantelor romanesti n Puscaria, alternativa nefericita *...

· Judecata tiganeasca - din ancestrale vremuri si pana azi
* Hotararea Divanului, mai buna decat a instantelor romanesti n Puscaria, alternativa nefericita *...