Noica[v=]

Rezumarea primului mesaj :

CONSTANTIN  NOICA-
7]Daca te-ai asezat in viata in conditii absolute, practica absolutul: creatia.
6]Razbunarea reprezinta doar setea de justitie ramasa in stadiul salbaticiei.
5]Oamenii te iarta daca faci crime, dar nu te iarta daca esti fericit.
4]Atunci cand un invingator iti cere sa te rogi pentru el, inseamna ca iti ofera victoria sa.
3]Nu oricine are virtutea de a se comporta disciplinat in mijlocul dezordinei.
2]Cultura europeana a trait sub delirul religios, apoi sub cel stiintific. Abia în urmatorii 500 de ani îsi va capata masura si întelepciunea.
1]Nu exista fericire curata decît dupa 60 de ani. Cînd nu mai
vrei nimic si cînd totul e permis si totul este, din nou, nevinovat,
ca în ceasul prunciei.

Citeste tot articolul

Prietenul de la Paltinis -



* Il cheama Octavian Nicolae si traieste la Paltinis. A fost cel mai apropiat prieten al filosofului Constantin Noica in ultimii ani ai vietii. Legatura lor tarzie si reverentioasa marturiseste azi despre un Noica sensibil, bland si, cel mai adesea, singur *

Domnul Puiu a intrat in incaperea aproape incremenita de frig a cantinei din Paltinis si, cautand din priviri un loc liber, a ajuns in fata unei mese la care se mai aflau deja trei persoane. A salutat cu amabilitate si a cerut voie sa se aseze. Cand sa-si traga un scaun, domnul din fata lui s-a ridicat in picioare. Avea un palton inchis la culoare, pe care
nu-l dezbracase, caci aerul inghetat al pensiunii te facea sa scoti aburi. Pe cap - o caciula ruseasca indesata pana la sprancene. Daca s-ar fi uitat si mai jos de masa, ar fi vazut probabil galosii si ghetrele de postav infasurandu-i gleznele. Dar domnul Puiu n-a facut asta atunci, caci privirile lor s-au intalnit brusc, iar politetea de-a dreptul exagerata cu care celalalt ii intindea mana, o mana moale si catifelata de orasean, l-a cucerit pentru toata viata.
Dumnealui era Constantin Noica: un nume care nu-i spunea nimic. Ceva nelamurit il tinea insa cu ochii pironiti. Noica asta avea in gesturi ceva distins si greu de definit, o moliciune ciudata, ca o teama ca ar putea oricand sa deranjeze pe cineva. Cu jena ca nu mancase supa intreaga, i-a multumit cu sarut-mana tinerei ospatarite, desi o stiau toti, nu mai era nici un dubiu, mancarea era rece si searbada. El o mancase incet, cu gesturi distinse, mestecand elegant, coborat ca din greseala din rama unui vechi tablou aristocrat. Era de-ajuns sa-l fi privit cu rabdare si cu un strop de imaginatie. Lumina bolnavicioasa a celor cateva becuri s-ar fi preschimbat in luciri de candelabre si fetele de masa pline de pete ar fi scos fosniri de damasc. In locul lor, realitatea inghetata a incaperii purta mantia cenusie si grea a anului 1975. Sub faldurile ei umile statea la panda, ca un sobolan urias, toata mizeria unui comunism dat in parg.
***
Dar ce-l aducea pe Noica la Paltinis? Stralucise alaturi de Mircea Eliade, Emil Cioran si Petre Tutea intr-un Bucuresti interbelic in care spiritul parea ca renaste incendiar din cenusa primului razboi. O promisiune care n-a durat insa mult. Represiunea comunista a stiut sa le risipeasca ambitiile.

Constantin Noica la Paltinis / Foto Lazar Dinu (2)

�Daca Eliade si Cioran alesesera exilul exterior, Noica l-a ales pe cel interior. Cei noua ani de domiciliu fortat la Campulung i-au adus mizerie, teama si interdictia de a mai publica vreun rand timp de doua decenii. L-au facut sa sacrifice o casnicie si sa reinceapa o alta. De englezoaica Wendy Muston (mama Alexandrei si a lui Razvan, viitorul parinte Rafail) divorteaza dintr-un gest de marinimie, pentru a o ajuta sa se intoarca in Anglia. Pe Mariana, cea de-a doua lui sotie, o cunoaste acolo, la Campulung, in timpul anilor de privatiuni. In 1958, dupa ce i s-a confiscat intreaga avere din Teleorman, mostenita de la parintii sai, boieri de vita nobila, e condamnat la 25 de ani de munca silnica. Un intelectual fin ca el devenise un ghimpe in coasta noii oranduiri. Sase ani mai tarziu, dupa amnistiere, se intoarce in Capitala sa lucreze ca cercetator la Institutul de Logica. Seara insa, atunci cand obligatiile fata de stat iau sfarsit, se retrage in cele doua camere modeste ale apartamentului din Bucuresti si tine seminarii de filosofie tinerilor interesati.
Poate ca reintoarcerea in lume nu i-a adus bucuria pe care altii ar fi banuit-o. Poate ca asteptarile indelungi sfarsesc adesea prin schimbari radicale. Cert e ca anii de izolare si, mai apoi, anii grei de temnita au nascut in el dorul de a se retrage din lume. Visa sa faca mult mai mult pentru cultura romana. "Devenirea intru fiinta", scrisa deja, dar ramasa nepublicata, nu avea voie sa ramana doar un concept intre pagini de carte. Trebuia sa devina realitate sub ochii lui. In 1972 ii scrie fiului sau, Rafail, aflat in Anglia: "Mi-ar place sa-ti povestesc cate ceva despre viata mea, cu implinirile si neimplinirile ei, ca si despre dorinta mea, din ce in ce mai accentuata cu trecerea anilor, de a avea fii spirituali".
Curand dupa asta incepe cautarile. Ia legatura cu Relu, fratele lui Emil Cioran, ce locuia la Sibiu. Impreuna cu el, pleaca intr-o calatorie prin satele din Marginimea Sibiului. Avea ideea fixa ca Sibiul trebuie sa devina capitala culturala si regreta nespus ca nu se nascuse ardelean. Aproape de orasul asta, ce isi purta cu eleganta pecetea medievala, voia sa-si gaseasca si el o casa, un loc odihnitor, unde sa poata, in linistea si in fosnetul bland al unei paduri, sa-si desavarseasca visul de antrenor spiritual.
Paltinisul era capat de drum. Gasise acolo tot ce avea nevoie: loc de dormit, posta, telefon si o cantina unde ar fi putut manca. Nu mai trebuia decat sa se instaleze cu toata averea lui: cateva haine, cateva carti, pipa si basca de "papa in exil", cum avea s-o numeasca mai tarziu Gabriel Liiceanu.
***


Octavian Nicolae si Constantin Noica, in vila unde locuia Noica, in fata "frescei cu bizoni" de pe peretele casei scarilor

�Chiar in anul in care Noica ii marturisea fiului sau dorinta de a intemeia o scoala de gandire, la statia meteo de la Paltinis soseste Octavian Nicolae. Tin in mana o poza alb negru din anii aceia: un moldovean bland si cumsecade. Doar dintr-o intorsatura nefericita a destinului ajunsese in puscarie. Niste colegi de studii ii cantasera de Craciun in casa cantece religioase. Eliberat, se bucura ca viata il adusese in coltul acesta de munte. Trecuse prin destule suferinte pana atunci incat sa aprecieze acum, asa cum se cuvine, o viata linistita si impacata cu sine si o meserie (cea de meteorolog) ce il tinea departe de mersul stramb al tarii. Colegii il vedeau adesea hranind vrabiile cu firimituri de paine. Facuse la fel si in puscarie. L-au indragit din prima clipa. Tot ei l-au alintat Puiu.
***
In seara aceea, lasand in urma lor palpairea oarba a neoanelor si zdranganitul tacamurilor din bucataria cantinei, Puiu si Constantin Noica au plecat impreuna spre casa. Si-au infasurat mai bine fularele in jurul gatului, fiindca vantul de seara incepuse sa miroasa a iarna. Au luat drumul ocolit, ce inchidea ca-ntr-un cerc vechile vile de odihna si tratament ridicate acum un veac de sasii din Marginime. Intai in jos, spre schit, pe drumul asfaltat, apoi in sus, pe "Calea Hotilor", drumul serpuit si anevoios pe care odinioara rasinarenii aduceau la vale lemnele de furat. S-au oprit doar la rastimpuri, ca Noica sa franga in lumina tot mai palida a inserarii cateva tigari Carpati si sa indese tutunul lor in pipa. Au continuat pasind cu grija peste radacinile intortocheate de pe poteca ce urca spre vila, au vorbit putin, bucurandu-se reciproc de cunostinta. In fata vilei s-au despartit plini de bunavointa. Era doar inceputul unei lungi si frumoase prietenii.
***


O dedicatie pentru Puiu

�Ce a urmat dupa aceea? Au trecut zile si saptamani, au cazut ninsori, au batut vanturi si au coborat temperaturi, pe care domnul Puiu le-a tot inregistrat cu atentie, in borderourile lui de sus, de la statie. Dar frigul coborase si jos in statiune, in camaruta de opt metri patrati a lui Noica. Devenisera de acum prieteni. Fiindca nu avea unde sa isi aseze o masa, Puiu i-a construit dintr-un placaj o tablie de tinut in brate, pe care ar fi putut scrie cu usurinta pe pat, cu spatele sprijinit de perne. I-a recuperat un rezervor de apa cu robinet, pe care i l-a instalat pe perete, ca sa se poata spala fara sa mai coboare in "ghetarie", salita cu dus de la parter, unde iarna gheata urca pana pe capacul closetului. Ca sa inmoaie frigul, i-a construit el insusi doua radiatoare din caramida de samota, cu sigurante. Noica le primea pe toate cu bucurie si cu emotie si ii intorcea aceeasi dragoste si caldura. Nu-i ascundea nimic din ce i se intampla, ba chiar ii incredinta lui Puiu unele carti si scrisorile primite, sa le arda, ca sa nu ajunga pe mana cui nu ar fi trebuit. Erau nedespartiti la plimbarea de dimineata, aproape intotdeauna prezenti la cantina. Noica ii facea mici destainuiri, zgarcit cu vorbele despre sine, il iscodea insa bland pe Puiu, pe care i-ar fi placut sa-l insoare cu o femeie buna la inima. Il certa ca nu citeste ordonat, desi intelesese de mult ca Puiu e prea batran sa mai apuce vreun drum in cultura. Drastic de zgarcit cu sine insusi, Noica era risipitor cand era vorba de altii. Era un daruitor din fire si nu punea pe nimeni la indoiala, nici chiar pe cei care miroseau cam tare a manta securista. Ii spunea "ei, si ce-o sa zica, Puiule, ce o sa zica?" Intr-o seara de iarna, cand afara ninsoarea cadea in fulgi grei si in sobita din camera ardea focul, Puiu s-a apucat sa-i spuna cat de mult visa, pe vremea cand era in puscarie, sa se retraga undeva in munte, intr-o cabanuta de lemn exact ca aceea. Era de parca si-ar fi trait prin celalalt un vis mai vechi. A fost singura data cand Noica i-a marturisit el insusi intamplari din propria detentie. N-a mai adus niciodata vorba despre asta. I-a vorbit insa tot mai des de tinerii capabili pe care ii cunoscuse la Bucuresti, cand s-a intors in libertate, despre nevoia de valori, de adevarate valori, care lipseau atunci Romaniei, de teama ca toata cultura tarii se duce de rapa. Dar mai ales de visul lui de a intemeia aici, la Paltinis, intr-o margine de cetate, o scoala a elitelor, in care "sa nu se predea la drept vorbind nimic", doar "stari de spirit, nu continuturi, nu sfaturi, nu invataturi". Pentru ca "in 22 de milioane de oameni trebuie sa fie macar 22 de elite si macar unul dintre ei cu scanteie de geniu".
***


Octavian Nicolae

�In 1977, ajung prima oara la Paltinis Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Sorin Vieru. Noica incepe lectiile cu program. Puiu ia in grija bunul mers al lucrurilor: il cazeaza pe Plesu intr-una din camerele lui, randuieste lemne de foc si pleaca alaturi de Noica la oras, sa cumpere un cazan de baie "ca sa aiba baietii apa calda". Cand tinerii se intorc la Bucuresti, Noica scrie si face demersuri necesare promovarii culturii romane in lume. Obtine pe banii lui fotocopii dupa caietele lui Eminescu de la Biblioteca Academiei, pentru care gaseste si traducator. Pleaca la Bucuresti, insotit de Puiu, si intervine pentru salvarea frescelor Manastirii Vacaresti, care urma sa fie demolata. Plateste din banii lui si ai Doinei Cornea traducerea operei lui Blaga. De la Paris, unde mersese sa aranjeze publicarea lui Blaga in Occident, scrie acasa, dornic de vesti: "Puiule draga, mi-au sosit cu intarziere scrisorile tale. Iti multumesc pentru ele, ca si pentru gandurile tale afectuoase, de ziua mea, de la batranel la batranel. (...) Mai scrie-mi un rand, spunandu-mi ce mai este cu tine, cu cei si cele dragi, precum si cu vila. S-a reparat? A fost locuita in august si septembrie? Voi avea lemne? Cel mai mult m-ar bucura sa te gasesc gata de insuratoare. Spune-mi din timp, ca sa-mi aduc ce-mi trebuie de aici, in calitate de nas. Te imbratiseaza si te deleaga sa imparti imbratisari in jurul tau, cu tot dragul, C.N.".


La Gura Raului - in iulie 1986 ...

�Mai tarziu, dupa aparitia "Jurnalului.." lui Gabriel Liiceanu, Paltinisul devine loc de oprire pentru Nicu Steinhardt, Petre Tutea, Andrei Cornea, Petru Cretia, Monica Pillat, Mihai Sora, Thomas Kleininger si altii. Noica e tot mai atent la programul lui, pe care il respecta cu strictete. Lucreaza la "Trei introduceri la devenirea intru fiinta". Fiindca simte nevoia sa se verifice cu cineva pe masura, o data pe saptamana merge cu Octavian la Gura Raului, la vila Manta - vila ce-i gazduise odinioara pe Goga, Cosbuc si, mai tarziu, Blaga - ca sa stea de vorba cu Alexandru Dragomir, fost elev al lui Heidegger. In rest, ziua e rezervata scrisului, iar vizitele zilnice le fixeaza doar seara, dupa ora opt. Vin la el oameni de toate categoriile: prieteni, traducatori, mame de copii talentati, incepatori intr-ale filosofiei. Pentru toti Noica are rabdare si cuvinte frumoase, care indeamna la munca ordonata si riguroasa.
Cateodata, la plecare, musafirii lasa discret cate o sacosa cu tuica, tutun bun sau alimente. Noica exclama: "Ce cred oamenii acestia, Puiule, ca se poate face cultura pe tuica?". Se bucura insa de orice cadou. Gabriel Liiceanu ii daruieste un pardesiu galben, Andrei Plesu - tutun de pipa, adus din strainatate. Doamnele venite in vizita aduc mai mereu prajituri. Iar pentru un strop de tuica fiarta, ce l-ar putea vindeca, pleaca el insusi, infofolit si racit, pana acasa, la Octavian.
***
In camera domnului Octavian Nicolae e cald.

... si un an mai tarziu

�Ca sa ajung aici am urcat cele doua randuri de scari neluminate si pline de igrasie ale cladirii de beton din centrul statiunii. Calc cu grija, ocolind cablurile radiatorului electric. Televizorul merge pe stiri in surdina, de afara se aude hurducaitul unui camion. Aici, in camera cu lumina galbuie, timpul trece lent si fara mari schimbari. Masuta de telefon plina de carti, candelabrul, sifonierul si patura galbena de pe pat: toate erau la fel si pe vremea aceea, cand statea tot in blocul asta, doua etaje mai jos. "Hotel Puiu", asa spunea Noica razand, atunci cand aflau ca iar vor avea musafiri. "Ce facem, draga, unde ii cazam, la Hotel Noica sau la Hotel Puiu?". Imi arata dormitorul, identic cu cel de unde s-a mutat, ca sa faca loc centrului de Pompieri. Daca as vrea, m-ar caza si pe mine. Lui ii place cu oameni in jur, toata viata i-a placut sa-si deschida usile pentru toti. Venea Noica aici la el? Venea, cum sa nu! Venea sa-si deschida sacul, venea cand avea ceva pe suflet. Odata, l-a adus chiar el. Era o iarna cumplita, prin '80. La cantina, masa era sub orice critica. Si atunci s-a gandit sa-i faca o bucurie si sa-l invite la o friptura, sus, la restaurantul Cindrelul. Avea salariu mare pe vremea aceea, devenise sef de statie meteo. Dar tare greu l-a convins sa accepte. La intoarcere, pe poteca pietruita in scari, ce cobora de la Cindrelul spre blocul lui, zapada se tasase intr-un derdelus sidefiu. A vrut sa-i dea mana, sa-l apuce de brat sa nu alunece, dar Noica l-a refuzat razand si explicandu-i ca echilibrul trebuie tinut cu bratele.
Uite asa, ii arata el, ridicand coatele, ca pe sarma la circ, si cand a ajuns la ultimele trepte, in fata blocului, a cazut. Ca un acrobat de pe sarma, exact asa. A cazut rau, chiar pe partea dreapta, unde fusese operat la 24 de ani si i se scosese un rinichi. Asa era el, avea o sensibilitate enorma, dar si-o ascundea, dandu-se mare sportiv. N-a avut de ales, l-a adus aici, in apartamentul lui, i-a facut patul in camera cu biblioteca si a stat cuminte zece zile in pat, pana s-a inzdravenit. Ba chiar s-a uitat cu el la meciurile de fotbal. Si l-a surprins, zau, cunostea toti jucatorii, chiar si pe cei straini, se uita cu sufletul la gura si tresarea de bucurie la cate-o pasa mai rasarita. "Ah, un adevarat artist!", zicea. N-ar fi crezut niciodata!
Cu domnul Noica - fiindca el n-a putut niciodata sa-i spuna Dinu, oricat i-a tot cerut el asta - a fost prietenie adevarata.

Paltinis - 1 decembrie 1984

�Ce stia el, era un om simplu, nu avea cultura, avea doar puscarie?! Dar e convins ca asta a fost darul lui, sa-l intalneasca pe el, darul pe care Cineva, Acolo Sus, i l-a randuit pentru anii pe care ii mai avea de rostuit. Asa spunea domnul Noica, "e bine Puiule, e bine ca te-ai gandit sa vii si sa petreci aici anii pe care ii mai ai de rostuit". Ii vorbea frumos, parca ii vede si acum manierele, si gesturile si ochii aia, avea niste ochi foarte calzi, si de dragul lui a inceput apoi sa-l copieze, sa vorbeasca si el la fel, sa faca gesturi la fel, sa salute asa, mai politicos, si tot felul de alte gesturi mici, mici si neimportante. Se mai trezeste mirat si acum ca le face aidoma. Dar cel mai mult, cel mai mult si mai mult, si-ar dori sa-l viseze, ca nu l-a visat niciodata, poate i-ar zice ceva ce n-a apucat sa-i zica si i-ar spune si el ce n-a mai apucat sa-i spuna, cat de mult a tinut la el si cat ar vrea sa-i multumeasca lui, singurul om care l-a iubit cu adevarat.
In biblioteca de langa pat, stau asezate unele-ntr-altele putinele dovezi ca tot ce imi povesteste a fost aievea: o fotografie mica a lui Noica, inramata frumos, o fotografie si mai mica a lui Gertrud Sauer, o germanista de varf, fugita din tara, ultima mare feblete a filosofului, carti de-ale lui Noica, pe care i le lasa lui spre pastrare, cartile primite cu dedicatie si propria lui carte, Octavian Nicolae, "De la Poarta Alba la Paltinis", cartea vietii lui in care a scris si despre Noica. O rasfoiesc pe prima, la intamplare. Intorc cu fosnet prima fila de sub coperta poroasa, ingalbenita de vreme. Literele mici se insira ca niste viermisori egali in siruri perfecte. "Lui Octavian Nicolae, care ma insoteste, in strania calatorie a ultimilor ani, de la distanta eternei sale tinereti, cu toata dragostea, Constantin Noica". Mai incolo, una cu coperta albastra. Pe prima fila, autorul a scris cu stiloul "Lui Puiu, in care au ramas atatea virtuti neimplinite, dar virtutile implinite le intrec pe toate, cu marea mea dragoste, Dinu Noica". Pe o alta gasesc cuvintele lui Andrei Plesu: "Domnului Nicolae, care ne-a invatat pe toti cum arata fiinta insasi a Prieteniei". Le deschid pe rand, carte dupa carte, ramasite ale unei legaturi extraordinare, din care a ramas prea putin.
***
In fond, lucrurile s-ar fi putut termina cu totul altfel, daca Securitatea, tot mai vigilenta, l-ar fi lasat in pace pe Noica si nu i-ar fi plantat, chiar in camaruta de alaturi, o vanzatoare de ziare care sa-l supravegheze cu indrumare de sus. Puiu, prietenul lui de batranete, n-ar fi fost demis din functia de sef de statie meteo, pentru refuzul categoric de a "colabora", n-ar fi fost hartuit si amenintat, nu i s-ar fi impus, spre disperarea lui si a lui Noica, sa paraseasca Sibiul. Noica n-ar fi ramas singur si izolat de toti in Paltinis, fara ajutorul omului pe care el conta cel mai mult. Daca soarta ar fi vrut altfel, in dimineata aceea inghetata de 25 noiembrie a anului 1987, covorul stacojiu ce acoperea dusumeaua de lemn a camarutei lui n-ar fi fost indoit si el nu s-ar fi impiedicat niciodata fracturandu-si femurul. Si nici Puiu, aflat la Barlad, n-ar fi fost chemat sa vina de urgenta, ca prietenul lui e in spital, la Sibiu. Poate ca Noica ar fi fost operat si totul ar fi decurs bine. Si, intremat in cateva saptamani, s-ar fi intors acasa, la "Secretariatul Academiei", in care credea atat.

Pacat ca lucrurile au stat altminteri. A doua zi, dupa ora noua, a ajuns in sala de reanimare si Octavian Nicolae. Fericit, Noica l-a luat de mana: n-avea sa mai plece acum, nu-i asa? Trecusera patru luni de cand nu se vazusera, patru luni in care se intamplasera multe. Increzator intr-o vindecare rapida, Noica a inceput sa faca planuri. Gabriel Liiceanu ii obtinuse o proteza, ce urma sa fie introdusa in osul rupt. Operat, ar fi ramas o vreme la Sibiu, la profesorul Neferu, unde s-ar fi recuperat mai bine. Cand frigul s-ar fi domolit si primavara ar fi fost pe aproape, s-ar fi intors la Paltinis, sa faca schiopatand, de brat cu Puiu, "bucla" statiunii, turul lor de fiecare zi.
In seara aceea de 3 decembrie, linistiti, Gabriel Liiceanu si George Purdea (membru si el al Scolii de la Paltinis) s-au dus sa se odihneasca. Curand insa, Noica a inceput sa respire tot mai greu. Doctorita de garda i-a pus o masca de oxigen. Puiu l-a luat de mana. Noica nu mai vorbea. Era speriat si neputincios. Isi tinea prietenul strans si il privea in ochi cu dragoste si teama. Dupa cateva ore, respiratiile lui greoaie s-au prefacut in mici horcaieli. Inchisese ochii, dar mai strangea inca tare mana lui Puiu in mana lui. Spre dimineata, respira tot mai zgomotos, iar strangerile de mana erau tot mai slabe. A doua zi, pe 4 decembrie, din difuzoarele radiourilor fixate pe Europa Libera s-a putut auzi vocea harsita si bruiata de unde a Monicai Lovinescu, citind indurerata actualitatile. Murise Noica!

-	IN MEMORIAM CONSTANTIN NOICA

(24 iulie 1909 – 4 decembrie 1987)

Duminica, 4 decembrie, s-au implinit 24 de ani de cand "Ganditorul din Paltinisul Sibiului”, filosoful Constantin Noica, trecea la cele vesnice, fiind inmormantat in cimitirul Schitului Monahal din Muntii Cindrelului, in chiar ziua de sarbatoare crestineasca a Sfantului Nicolae. Atunci, in acel inceput de iarna, au urcat in muntii de deasupra Sibiului, pentru a-l conduce pe ultimul sau drum, numerosi intelectuali ai tarii, precum si oieri din Rasinari, cat si cei din celelalte sate ale Marginimii Sibiului. In toate zilele acestei saptamani, preotul duhovnic si calugarii Schitului din Paltinis ii vor pomeni numele in slujbele si rugaciunile lor, iar Biblioteca "Astra”, universitatile sibiene si libraria care-i poarta numele vor organiza manifestari culturale comemorative. Un loc aparte il va ocupa expunerea cartilor si studiilor purtand semnatura filosofului, cat si prezentarea, intr-o expozitie reprezentativa, a manuscriselor fotocopiate de Noica, din "Caietele Eminesciene”, oferite in dar Bibliotecii "Astra” in chiar ziua aniversara a nasterii Poetului – 15 ianuarie 1985. Acel eveniment avea sa se constituie intr-o premiera in istoria literaturii romane, gestul lui Constantin Noica fiind urmat, intre timp, de efortul laudabil al Academiei Romane, care a tiparit, in intregime si in volume distincte, toate manuscrisele aflate in ceea ce numim "Caietele Eminesciene”.

Adrian NIŢĂ - Noica şi Galimberti

Recenta dezvăluire a plagiatului comis de Umberto Galimberti din lucrarea lui Noica Şase maladii ale spiritului contemporan ridică mai multe teme de reflecţie. În primul rînd, este uimitoare tăcerea mediului intelectual şi cultural atît de la ei, cît şi de la noi, deşi ştirea a fost preluată imediat de către ziare, televiziuni sau agenţii de ştiri. Cînd spun „tăcere“ am în vedere o dezbatere, o comentare a acestei situaţii, iar nu simpla semnalare a plagiatului. După cum se ştie, Galimberti este în Italia un adevărat caz, căci a fost implicat în mai multe situaţii de plagiat. Acest fapt aruncă o lumină extrem de nefavorabilă nu doar asupra carierei sale didactice, dar şi asupra calităţii sale de intelectual în sensul larg al termenului. Desigur, sînt convins că el nu a plagiat toate cele (aproximativ) 30 de lucrări pe care le-a publicat, dar umbra bănuielii rămîne, astfel încît orice cititor îşi pune în mod îndreptăţit întrebarea legată de provenienţa celor scrise de profesorul italian.

Cum Galimberti este un nume extrem de important în peninsulă, tăcerea italienilor poate fi interpretată şi în felul sugerat de Costică Brădăţan: despre lucrurile neplăcute, urît mirositoare sau murdare este indicat să te fereşti să vorbeşti, tocmai ca să nu te murdăreşti. Dar dacă aceasta ar fi explicaţia tăcerii, după părerea mea, s-ar arunca o lumină foarte urîtă, deci s-ar obţine exact efectul contrar, căci tăcerea echivalează cu acceptarea şi cu sprijinirea furtului intelectual.



Uimitoare pare, de asemenea, lipsa de reacţie din mediul românesc, chiar dacă la noi Galimberti este mai puţin cunoscut. Nu cred că aici trebuie căutată explicaţia, ci în faptul că la noi furtul este generalizat: de la omul politic şi pînă la muncitorul de pe cîmp (pînă la Revoluţie, lucrător pe ogorul patriei socialiste, fapt ce făcea ca furtul să pară a fi din avuţia tuturor), de la sportiv (ce consumă substanţe interzise) şi pînă la patronii cluburilor de fotbal (ce aranjează meciuri sau corup arbitrii), de la universitar şi pînă la portarul instituţiilor (cum ar fi cel de la spital, care este adesea mai mercantil decît directorul). În învăţămînt, furtul este o plagă cu rădăcini adînci, rămase din perioada odiosului şi a sinistrei, tolerat de profesori şi făcut posibil datorită nivelului slab al elevilor, datorită dezinteresului sau pur şi simplu bogăţiei unora care vor cu orice preţ să aibă o diplomă. Aşa se face că plagiatul se găseşte la toate nivelurile: referate luate de pe Internet, lucrări de licenţă copiate cuvînt cu cuvînt, teze de doctorat sau chiar cărţi (ce au schimbate doar copertele).

Un al doilea motiv de reflecţie, legat de primul, este reacţia disproporţionată prilejuită de apariţiile editoriale. Tot ce a fost legat în ultimii ani de Noica (dar şi de Eliade, Cioran, Ionescu ori Gabriel Liiceanu şi H.-R. Patapievici) a generat ample polemici şi dezbateri, mai mult sau mai puţin raţionale, în presa culturală. Unor autori li s-a făcut o publicitate deşănţată, chiar dacă negativă, ce a contribuit la sporirea vînzărilor şi, evident, la promovarea propriilor idei. Chiar dacă, de multe ori, unele dintre acestea erau antidemocratice, imorale sau ilogice.
Nu pot să nu constat, pe de altă parte, lipsa completă de reacţie faţă de lucrarea mea despre Noica (Noica: o filozofie a individualităţii, Editura Paideia, 2009), ce a trecut absolut neobservată, adică fără nici o recenzie sau măcar vreo vorbuliţă scăpată ca o şopîrlă, pe vremuri, despre ea. Situaţia e şi mai bizară dacă voi aminti că, în această lucrare, am prezentat problema raportului dintre individual şi general şi am demonstrat că la Noica individualul precumpăneşte, astfel încît celebrul filozof susţine o teorie a individualului excepţional. Cele 19 texte legionare (publicate integral, pentru prima dată în România, în această lucrare) pot fi privite într-o lumină interesantă (în cazul meu, am încercat să explic atracţia lui Noica faţă de ideile legionare).


O altă temă de reflecţie este contextul. Orice student cunoaşte, sau ar trebui să cunoască, importantele elemente hermeneutice susţinute de Schleiermacher cu privire la interpretarea unui text, şi ştie cît de importantă este plasarea textului în biografia autorului, dar şi a biografiei în contextul socio-politic al comunităţii. Problema este următoarea: dacă cunoaştem contextul unui text plagiat, avem oare vreun temei să spunem că plagiatul este tolerabil? Înainte de a discuta despre cei doi „actori“ din titlul acestui articol, aş dori să fac o referire la celebrul caz al lui Nae Ionescu. Celebrul personaj nu a scris nimic, cu excepţia unor articole publicate în timpul vieţii într-un volumaş. El a susţinut diverse cursuri la Facultatea de Filozofie, în faţa unor tineri începători într-ale filozofiei. Ulterior, cursanţii au strîns notiţele şi le-au publicat. Şi mai tîrziu, s-a demonstrat cu probe irefutabile că unele texte erau plagiate. Este acest plagiat tolerabil? Apărătorii lui Nae Ionescu pot să spună, pe bună dreptate, că la un curs rostit nu ai cum să faci trimiteri bibliografice. Problema este însă alta. Nae Ionescu le-a lăsat tuturor impresia că cele spuse de el la curs îi aparţin. Toţi cei care l-au ascultat au susţinut că el îşi construieşte ideile pe loc, că filozofează pe baza unor notiţe scrise pe o cutie de chibrituri, că improvizează şi, în general, că la cursurile lui se asistă la naşterea în direct a ideilor filozofice. Dar s-a dovedit că, de fapt, Ionescu a învăţat acasă pe de rost pasaje întregi din lucrările altora, pe care le declama apoi, cu talent oratoric, în faţa studenţilor.


Contextul de mai sus este aproape identic, din punct de vedere moral, cu cel al lui Galimberti. El a preluat din traducerea italiană a lucrării lui Noica celebrul pasaj, de o extraordinară frumuseţe şi valoare filozofică, despre boala fiinţei. A schimbat cîteva cuvinte, a mai introdus, a mai scos, a mutat nişte virgule sau puncte, dar esenţa ideilor lui Noica este aceeaşi. Demonstraţia făcută de Costică Brădăţan este mai mult decît elocventă şi nu are rost să insistăm asupra acestui punct.

Sigur că profesorul italian sau un apărător al acestuia, ar putea susţine că a utilizat o metodă neadecvată de documentare. De exemplu, a conspectat masiv din diferite lucrări (aşa cum a făcut Alexandru Dragomir), dar a pierdut trimiterile bibliografice ori nu mai înţelege scrisul, sau orice altă scuză de acest gen. Se observă că, deşi motivat, plagiatul nu este mai puţin întemeiat şi nici mai puţin tolerabil.



Altă temă de reflecţie, ultima, vizează consecinţele plagiatului: ce ar trebui făcut în cazurile de plagiat? Oare ce ar trebui făcut cu cărţile autorilor ce au avut idei şi atitudini antidemocratice ori extremiste? Să ne reamintim cazul lui Eliade. Odată cu moartea sa, au ieşit la iveală atitudinile şi ideile sale extremiste din tinereţe (în Occident, căci la noi faptele erau cunoscute). Oare ar fi trebuit arse lucrările lui Eliade (aşa cum se proceda mai demult cu ideile nocive)? Înclin să cred că nu aceasta este atitudinea cea mai potrivită. Proprie intelectualului (adică acea persoană care îndeplineşte cumulativ următoarele trei condiţii: specialitatea, dimensiunea civică, atitudinea critică) este discutarea raţională, cu argumente şi fără patimă, cu echilibru şi fără prejudecăţi ideologice, religioase, politice a cazurilor respective. Cu privire la plagiat, mi se par nocive atît tăcerea, cît şi exagerarea. Cărţile lui Galimberti şi Ionescu nu trebuie arse, după cum nici cărţile lui Noica (în calitatea lui de simpatizant al legionarismului) nu trebuie arse. Esenţială este informarea cititorilor lui Galimberti şi Ionescu despre plagiat şi a cititorilor lui Noica despre episodul legionar. Esenţial este să înţelegi că plagiatul este nociv şi că adeziunile extremiste, chiar dacă motivate, nu pot fi pardonabile.

Noica plagiat în Italia

Săptămîna trecută, în Italia, a ieşit la iveală un plagiat descoperit de Costică Brădăţan, profesor la Texas Tech University. Un filozof cu notorietate în Italia, Umberto Galimberti, a plagiat din Constantin Noica. În 1993, apare în traducere italiană Sei malattie dello spirito contemporaneo. În anul 2000, Umberto Galimberti publică Orme del sacro, în care se copiază fraze întregi din lucrarea lui Constantin Noica. În numărul din această săptămînă, publicăm textul lui Costică Brădăţan din Lettera43.it şi o discuţie despre plagiat şi plagiatori (care trebuie trataţi fără indulgenţă) între autorul dezvăluirii şi publicistul Horia Corneliu Cicortaş.

Mihai GHEORGHIU - Noica şi Vulcănescu: cele două testamente Pentru Constantin Noica, viaţa nu mai exista decît ca un suport pentru experienţa maximă a filozofiei fără rest, a filozofării fără îndurare pentru orice altceva. Singurul mister permis este misterul fiinţei şi al fiinţării, misterul acestei parcurgeri ultime a întrebării care trebuie să poarte fiinţa întrebătorului pînă la originile înseşi ale întrebării. Nimic mai mult, nimic mai puţin, nimic altceva.

Noica refuză orice altă tematizare în cadrul gîndirii sale, respinge orice altă întrebare ca fiind impură şi devastatoare pentru spirit. De exemplu, întrebarea despre libertatea fiinţei umane, care este declarată ca fiind neesenţială, pentru simplul motiv că sîntem liberi în orice condiţii să gîndim sensul fiinţei şi al fiinţării, dacă sîntem în ordine cu noi înşine, dacă sîntem noi înşine liberi faţă de propria noastră rătăcire, pervertire a sensului înalt al umanităţii noastre. Ce rost are să reproşăm puternicilor zilei sau tiranului zilei lipsa de libertate, condiţia noastră de sclavi? Nu ar avea nici un sens, pentru că noi sîntem, de fapt, liberi chiar în această condiţie de sclavi. Chiar dacă sîntem sclavi din punct de vedere juridic sau politic, nu sîntem sclavi din punctul de vedere al spiritului, pentru că nimic nu poate împiedica exerciţiul gîndirii noastre în marginea problemelor esenţiale, cu condiţia să înţelegem care sînt problemele esenţiale. Degeaba sîntem liberi în ordinea politică, dacă devenim sclavi în ordinea spiritului, dacă ne pierdem busola secretă a fiinţei, a sensului fiinţei. Am ajunge, astfel, la exerciţiul anarhic, inutil al libertăţii fără semnificaţie, al unei libertăţi trăite în minoratul spiritului, al unei libertăţi inutile pentru spirit, ba chiar al unei libertăţi care falsifică spiritul punîndu-l pe calea unei rătăciri labirintice irevocabile.

Intelectualul, de fapt filozoful, singurul intelectual posibil în ordinea adevărului, trebuie să fie mai degrabă apropiat de condiţia sclavului decît de condiţia omului liber, pentru că, astfel, va putea rămîne liber de orice tentaţie a materialităţii triumfătoare care corupe exerciţiul suveran al spiritului ce gîndeşte continuu în marginea esenţelor. De aceea, filozofarea în condiţiile unei colonii penitenciare este şi posibilă, şi dezirabilă, susţine ultimul Noica. Jurnalul de la Păltiniş1 nu face decît să preia acest mesaj şi să-l disemineze ca pe ultimul testament al spiritului, model paideic, model al construcţiei de sine şi al construcţiei lumii.

Libertatea este o falsă problemă, este de ajuns să posezi onestitate intelectuală, instrumentele necesare pentru studiul istoriei filozofiei, harul necesar şi suficient pentru speculaţia filozofică, şi atunci eşti în ordine cu tine însuţi şi cu lumea esenţelor şi a arhetipurilor. „Dumnezeul culturii“ te va absolvi de orice altă însărcinare, de oricare alt rost. Libertatea, pesemne şi lupta pentru obţinerea şi păstrarea ei sînt lucruri din lumea impură a sufletului. Impulsul spre libertate este numai o pulsiune instinctuală a celor neinstruiţi în cele ale spiritului, cel care îşi poate domina voinţa inutilă de libertate poate accede la sfera gîndirii suverane, a întrebărilor care contează cu adevărat, iese din lumea psihologiei, fie ea chiar abisală, şi pătrunde în lumea rarefiată a căutării sensului fiinţei. În problema falsă a libertăţii nu ni se revelează decît dumnezeul stupid al politicii şi al sclaviei intelectuale reale şi, pentru că rămînem închişi în minoratul unei problematici fără un dincolo al spiritului, vom muri liberi, dar ignoranţi şi stupizi, departe de „Dumnezeul culturii“ înalte, unde nu poate conta decît iubirea pentru cunoaşterea adevărată, şi nu iubirea pentru lupta inutilă şi sîngeroasă a obţinerii unei libertăţi inutile în ordinea spiritului. Dumnezeul libertăţii este un zeu mic şi stupid, un demon pervers care cere sacrificii inutile.

Această teribilă lecţie este predată de-a lungul întregului Jurnal de la Păltiniş, un Noica aflat mereu într-un delir mantic al căutării sensului împărtăşind delirul său sacru discipolilor săi entuziaşti. Un lung exerciţiu de filozofie consumat cu entuziasm într-o colonie penitenciară. Cum a fost posibil? Prin decizia gardienilor că exerciţiul poate fi lăsat să apară şi să transpară, pentru că nimic din el nu era îndreptat împotriva lor ca gardieni. Dar oare este adevărat? Chiar nimic din acest exerciţiu nu viza persoana tiranului şi a gardienilor săi, oare chiar mesajul că există filozofie în afara marxismului nu însemna că exerciţiul era totuşi eliberator şi cu un mesaj secret?! Nu trimitea acest mesaj la concluzia că există şi altceva în afara ideologiei gardienilor coloniei penitenciare, că se poate ca, într-o bună zi, să gîndim cu toţii în afara ideologiei şi a ideologicului? A realiza o ediţie Platon nu însemna oare să introduci libertatea de spirit ca pe un deus ex machina în butaforia sîngeroasă şi ignară a coloniei penitenciare?!


Să ne oprim puţin pentru a ne uita în urmă şi a vedea dacă această pedagogie secretă chiar a existat, dacă lecţia libertăţii chiar a putut fi măcar în treacăt atinsă. Epoca era înfiorătoare, toţi trăiam cu urletul disperării îngheţat în gîtlej, nimic nu mai era suportabil, lipsurile, teroarea, prostia strigătoare la cer, minciuna eternă, atacul direct la libertatea şi siguranţa personală, durerea umilinţei nemărginite. Desigur, în acest decor îngrozitor, de un cenuşiu perfect, pata albă de lumină a recluziunii păltinişene a lui Noica era o formă de speranţă, de trăire prin delegaţie a unui miraj al normalităţii. Cărţile sale, deja multe şi bine intrate în conştiinţa publicului intelectual, erau o prezenţă masivă, construiseră deja un mit cultural. Noica devenise o prezenţă inconturnabilă, reuşise să iasă din cercul închis al specialităţii spre un public care citea cu delicii Sentimentul românesc al fiinţei, căpătînd astfel, probabil, un gust al excelenţei naţionale în materie de metafizică populară încastrată dogmatic în limba română, care era tratată ca un miracol desăvîrşit. Talentul scriitorului Noica îi procurase un loc în inima publicului cultivat, loc care nu mai putea fi distrus. Regimul lăsase să se exprime un personaj cu infinite resurse de creativitate şi de viclenie a spiritului creator, care începuse să creeze în ordine culturală un curent imposibil de stăvilit prin cenzură primitivă.

Teza excelenţei ocultate a poporului român şi a creaţiilor sale populare, a geniului său natural era o teză-pilon a regimului, dar niciodată modulată inteligent şi cu har. Noica avea şi inteligenţa, şi harul de a modula această teză aproape la infinit, deci va deveni esenţial în încercarea regimului de a avea un chip uman şi naţional. De o păgînătate fericită şi superbă, inocentă în propria ei devenire, Noica nu a trebuit să cedeze aproape nimic interior pentru libertatea de a crea în această ordine, o făcuse deja, într-o anumită măsură, înaintea instaurării regimului, avîndu-l model pe Mircea Vulcănescu, care evoluase totuşi într-o sublimă cheie creştină, pe care Noica nu avea cum s-o posede. Revenea la un izvor din care se mai adăpase şi din care credea că putea să potolească şi setea altora, jucînd speculativ în marginea unor cuvinte şi a unor „arhei“ ai spiritului naţional. Ştim astăzi că Noica a fost „angajat“ într-un contract cu clauze stricte cu regimul comunist, contractul prevedea ca filozoful să nu practice nici o formă de opoziţie la regimul comunist, în schimbul libertăţii de creaţie şi de publicare. A fost un contract de care s-au achitat ambele părţi, aproape tot ce a scris, Noica a publicat, nu există cărţi lăsate în sertar, nu există mărturii ascunse care să dezvăluie ceva despre existenţa şi experienţa filozofului.

Noica nu a avut deci o existenţă secretă, nu a ascuns nici un adevăr pe care să fi vrut să ni-l lase moştenire in articulo mortis, nici o iniţiere secretă şi finală. Nu a condamnat niciodată regimul comunist, nu s-a ridicat niciodată împotriva acestuia, în nici un fel, în nici o conjunctură. Nu există nici un îndemn la opoziţie, la rezistenţă pasivă sau activă faţă de regim. Nu există decît lecţia seriozităţii în cultură, a antrenamentului pentru creaţia în ordinea culturii, pentru creaţia în ordinea unică a spiritului. Aici, în această ordine severă şi rarefiată, nu există semen sau sacrificiu pentru semen, nu există martori şi nici martiri, ci numai asceza continuă, interioară a propriului eu pentru a accede la filozofie ca singură experienţă autentică a spiritului. Cîţiva autori, cîteva lecturi, cîteva ediţii, cîteva dicţionare, şi apoi paradisul nesfîrşit al jocului speculativ. Astfel că gardianul care îţi numără respiraţiile nu are ce face cu tine, nu te poate folosi la nimic, tu eşti deja plecat, evadat în speculaţia ultimă, în timp ce trupul tău umil rămîne la îndemîna gardianului, care nu are din tine decît haina temporalităţii şi a materialităţii tranzitorii, trupul părăsit al şamanului care ai devenit. Noica a suferit enorm în închisoare, unde a înţeles imensitatea victoriei comunismului, a capacităţii acestuia de a deveni stăpînul absolut al trupurilor şi, uneori, şi al minţilor. Moartea a devenit în închisoare o experienţă cotidiană, o experienţă care trebuia trăită, asumată, îmblînzită, depăşită. Noica a depăşit astfel experienţa morţii, pentru a afirma puterea de a crea, de a trece peste haosul istoriei spre destinul cultural, destin care înseamnă inclusiv aşezarea în şi traversarea prin idiomatic. Jocul său cu istoria se terminase în închisoare, nimic nu mai trebuia lămurit, ieşise înfrînt din închisoare, înfrînt ca legionar, ca cetăţean, ca român, anihilat în toate aceste calităţi ale omului Noica. O singură latură putea fi revendicată, putea fi salvată, aceea a logosului, a filozofiei, de aici singura posibilitate de revanşă, de supravieţuire.


Modelul vicleniei bune



Acesta este sensul nonrezistenţei sale, al „pactului“ său cu gardienii coloniei penitenciare, al umilinţei aparente cu care a tratat întotdeauna cu autorităţile. Pentru Noica, nu putea exista nici o garanţie, experienţa libertăţii supravegheate putea fi oricînd oprită discreţionar, „contractul“ rupt şi experienţa carcerală reluată. Astfel, filozoful a trăit şi a creat permanent în orizontul terorii, al morţii efective, dacă nu biologice, cel puţin civile. Nu se putea vedea niciodată, probabil, în poziţia lui Petre Ţuţea sau Alexandru Dragomir, şterşi definitiv din cartea de imobil a societăţii comuniste, fără drept de semnătură, fără nici un contract pentru supravieţuire, inamici ireductibili. Noica a pariat pe colaborarea cu gardienii, astfel încît creaţia sa să poată ajunge pe masa de lucru a unor generaţii care să poată salva ceva mai apoi.
Avînd geniul pedagogiei, nu a renunţat niciodată la visul unei şcoli, la visul de a avea discipoli. Jurnalul de la Păltiniş s-a născut din acest tip de experienţă. Noica nu putea trece discipolilor săi lecţia ireductibilităţii, pentru că el însuşi renunţase la a fi ireductibil în ordinea politică şi civilă a societăţii. Noica nu putea trece decît modelul vicleniei bune, al vicleniei spiritului, creator care îşi duce mai departe misiunea chiar în umilinţa terorii şi a sclaviei consimţite. În această ordine a lucrurilor şi a gesturilor, libertatea şi revolta nu aveau ce să caute, nu puteau fi teme de dezbatere. Eroismul era înţeles şi tratat ca simplă nebunie, ca stupiditate excesivă şi contraproductivă, care nu putea duce la nimic, nici măcar la obţinerea unei cerneli de tipar mai bune pentru o ediţie. Ispita oricărei rezistenţe trebuie refuzată, eticul ne poate duce oricînd la superficialitatea goală a virtuţii sau chiar la regimul sufleţelului omuleţului din noi.

De ce să fii un disident glorios, cu apariţii la Europa Liberă, dar fără drept de semnătură în ţară, fără liniştea lecturilor esenţiale şi fără jocul atît de incitant cu cenzura atotstăpînitoare? Nu, nici un gest eroic, nici un gest de frondă, nimic care să-i facă pe gardieni să ia măsuri violente şi decisive. „Dumnezeul culturii“ îi veghează numai pe aceia care păstrează evanghelia recluziunii şi a respingerii oricărei implicări în jocul istoriei contemporane. Problema căderii comunismului nu este problema filozofilor, nu este o problemă filozofică, poate fi o problemă politică, militară sau geopolitică, dar în nici un caz una filozofică. Un intelectual adevărat, nu un critic literar sau un scriitor înecat în metafore, nu poate coborî pînă la a-şi pune această problemă. Lumea merge înainte, se rostogoleşte şi fără ca noi să ne punem problema puerilă a căderii comunismului, dar cultura română trebuie să meargă înainte, să urce treaptă după treaptă, deci nu putem lăsa biblioteca pentru a pune umărul la căruţa istoriei, este lotul altora să facă acest lucru. Judecată care are sens şi care trebuie respectată ca atare. În termenii lui Noica, acceptîndu-i premisele şi înţelegînd omul şi ecuaţia în care era încătuşat, această decizie este una raţională şi cu bune şanse de succes în faţa „terorii istoriei“. În fond, această strategie ne-a adus posibilitatea de a ne bucura de vocea şi cărţile unui autor important al culturii române din secolul al XX-lea, la care, cu siguranţă, am putut învăţa cîteva lucruri esenţiale.


Sentimentul de frustrare, dezordinea pe care o simţim în urma acestei bucurii netrucate, dar pline de regret în funcţiunea ei sacrificială, nu cred că le datorăm lui Noica. Nu poate fi vina lui că nu am avut „antrenori“ pentru voinţa de a fi liberi, că nu am avut eroi dintre intelectuali care să ne înveţe abecedarul demnităţii şi al ireductibilităţii sau că, atunci cînd i-am avut, lecţia lor a trecut pe lîngă noi fără vreo urmare. Noica a refuzat martirajul, iar noi nu-l putem împovăra cu acest refuz. Nu era destinul său, nu era misiunea lui, orice reproş aici este inutil şi absurd.
Pasiunea gîndirii şi a întrebării



Cine i-a împiedicat pe intelectualii români să urmeze lecţia poloneză sau lecţia cehoslovacă? Despre Jan Patocka, strălucit elev al lui Husserl, Fink şi Heidegger, mort în urma unui interogatoriu al Securităţii cehoslovace, nu se vorbeşte în cultura română. Paul Goma a rămas, în bună măsură, o experienţă singulară, o experienţă-limită. Nimeni n-a pariat pe revoltă sau măcar pe refuz, toţi cei care credeau că opera lor este sublimă sau nemuritoare au tăcut şi au publicat. Cred că aici vorba lui Maiorescu este binevenită, „nu rezistă celula“, revolta, refuzul servituţii nu este în datele genetice ale multora dintre noi, avem, dimpotrivă, înscrisă gros laşitatea, comerţul ignar cu toate stăpînirile, refuzul net al demnităţii, acomodarea cu orice, cu oricine.
Constantin Noica nu a dorit să ne înveţe altceva decît ne-a învăţat, pedagogia libertăţii şi a eliberării în ordine politică nu a fost lecţia sa, dar nici nu a împiedicat o astfel de pedagogie. De ce i-am cere ceva ce nu putea da şi nu am lua ceea ce ne-a dat, pasiunea gîndirii şi a întrebării. Cred că, în bună măsură, discursul care îl acuză pe Noica de colaboraţionism este un discurs impur, resentimentar.

Ceea ce defineşte cel mai bine relaţia lui Noica cu eticul necesar prezenţei în istorie este relatarea discuţiei din 8 mai 1981 din Jurnalul de la Păltiniş. Pornind de la articolul scris de Andrei Pleşu pentru Secolul XX, „Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului“, Noica certîndu-l pentru coborîrea în arenă, ajunge la paradigma Vulcănescu, adică la exerciţiul „eticului gol“ şi la uitarea de sine pentru un gest sublim, la negarea responsabilităţii pe care o ai pentru ceva mai înalt decît imperativul imediat, fie el şi etic. Noica le povesteşte discipolilor săi moartea lui Mircea Vulcănescu, sacrificiul acestuia pentru un om tînăr pe care îl va proteja cu propriul său trup de răceala podelei de ciment a celulei pentru izolare în care ajunsese tot în urma unui act de sacrificiu. Întrebarea lui Noica este următoarea: avea dreptul Vulcănescu să se sacrifice în acest mod pentru un tînăr oarecare, el care avea datorii mult mai înalte faţă de cultura română şi faţă de destinul acestui popor?! Avea dreptul să practice eticul pur, gestul sublim care să îl ducă la moarte, care să îi interzică creaţia culturală după eliberare?!

Răspunsul lui Noica este tulburător şi teribil totodată, Vulcănescu a trădat misiunea mai înaltă pe care o avea în ordinea creaţiei spirituale, din această posibilă creaţie o întreagă comunitate s-ar fi putut împărtăşi. Opinia discipolilor nu ne este relatată. Este aici toată dogmatica noiciană care trasează legile morale pe care un intelectual ar trebui să le respecte ţinînd cont de lumea spiritului. Dar ceea ce este tulburător este imensitatea nedreptăţii faţă de Vulcănescu, completa deplasare a problemei din făgaşul său real în falsitatea unei raportări sofistice. Vulcănescu nu moare pentru că face pneumonie, ci pentru că este lăsat să moară de către gardieni, moartea sa nu este un accident survenit în urma unei nechibzuinţe regretabile, ci este rezultatul fatal al unei strategii a terorii. Vulcănescu este la propriu un martir, un creştin care primeşte coroana muceniciei pentru Hristos. Eticul gol, gestul sublim acesta este – sacrificiu, mucenicie, martiraj. Ceea ce probabil Jurnalul nu putea înregistra sau publica este tocmai adevărata calificare a „gestului“ lui Vulcănescu, dar Noica nu face aici nici o concesie adevărului şi lui Vulcănescu însuşi, consideră totul ca o experienţă falsă a „eticului gol“, spectacular, doritor de sublim. Or, Vulcănescu era cel mai departe de aşa ceva, de practicarea eticului spectacular, Vulcănescu era un creştin nobil şi autentic, un adevărat mărturisitor al lui Hristos.

Pentru discipoli, Noica îl elimină pe Hristos din ecuaţie, rămîne, aşadar, doar vidul gestului dominat de „eticul gol“, dar chiar şi aşa moartea lui Vulcănescu ar fi fost rezultatul unui gest de o perfectă spiritualitate, un gest întru totul kantian. Noica comite această nedreptate teribilă împotriva lui Vulcănescu pentru că este sub delirul asumat al creaţiei culturale cu orice preţ, dar şi pentru că respinge aici ceva ce el însuşi practicase şi plătise enorm pentru aceasta, pînă aproape de desfiinţare. Angajarea sa legionară şi urmările pe care le produsese atît în epocă, cît mai ales după război, ducînd la arestarea sa şi la executarea unei pedepse cu închisoarea, îl făceau pe Noica să respingă orice formă de sacrificiu, orice formă de proiectare etică, politică sau religioasă a intelectualului în zona publică pentru a susţine orice formă de solidaritate. Semenul nu putea exista, nu putea fiinţa ca semen cu preţul libertăţii de creaţie culturală. Mircea Vulcănescu era deci vinovat că îl alesese pe Hristos în dauna cărţilor pe care le-ar fi putut scrie după eliberarea sa din închisoare. Dar chiar le-ar fi putut scrie sau chiar ar fi acceptat să le scrie?! Cine poate şti? Noica gîndea că acelaşi tip de contract ar fi fost valabil şi pentru Vulcănescu, dar este foarte greu de spus ce ar fi ales să facă acesta. Aici lecţia lui Noica este lovită nu numai de parţialitate şi de obtuzitate, ci şi de o formă gravă de falsitate, pentru că a nu spune totul despre moartea lui Mircea Vulcănescu înseamnă a falsifica nu numai istoria, ci şi spiritul, duhul lui Vulcănescu. Moartea lui Vulcănescu era cu adevărat întru ceva, era întru Hristos, era moartea care merge spre mîntuire, spre victoria finală asupra morţii. Dar acest lucru nu putea fi acceptat de Noica şi, probabil, nici transcris în Jurnal. Hristos nu putea trece ca temei al lumii nici pentru Noica, nici pentru gardienii săi, este adevărat, pentru motive total diferite. Astfel că avem simultan imaginea unui Vulcănescu stupid şi sublim, dar, vai, ineficient în „marea cultură“ a poporului său, şi imaginea acestei şcoli, de fapt imaginea lui Noica însuşi, care va ţine cumpăna dreaptă între abisurile ispitelor lumii. Întreaga teroarea a coloniei penitenciare este ţinută în afara oricărei discuţii, a oricărei aluzii, totul este pus între paranteze, deşi episodul închisorii politice este clar numit, nimic nu transpare despre imensitatea terorii trecute, astfel, întreg tabloul „gestului sublim“ se scufundă în confuzie şi devine manipulabil pentru un discurs normativ scolastic.


În această opoziţie a celor două testamente, cel al lui Noica şi cel al lui Vulcănescu, stă întreaga tensiune dinamică a culturii, înţelese, de data aceasta, nu numai ca „teroare“ competitivă a lecturilor, a producţiei culturale şi a obţinerii silogismului în „speculaţia ultimă“, ci şi ca demnitate ireductibilă a locuirii în lume, a aşezării în fiinţarea mundană, a accederii la fiinţa adîncă a propriei umanităţi, la logosul nescris al prezenţei noastre umane. Paradoxal, Vulcănescu ajunge la concept, în termenii lui Noica, preia conceptul în fiinţa sa şi trece către logosul întrupat. Noica rămîne, în schimb, la speculaţia conceptuală şi la înconjurul logosului destrupat al imperativului cultural. Dar creştinismul neavînd valenţă speculativă, nimic din toate acestea nu ar fi putut trece în pedagogia noiciană, deci Vulcănescu nu poate împărtăşi, după acesta, decît soarta „omuleţului“ din noi.




Pedagogia noiciană trece dincolo de închisoarea comunistă, ea stă sau cade cu puterea logosului speculativ care antrenează în devenirea sa filozofia, la rîndul său, pedagogia spirituală a lui Vulcănescu vine spre noi traversînd pustiul unei lumi căzute. Ce vom şti să facem cu această ultimă moştenire, cum ne vom înscrie în succesiunea unuia sau a celuilalt rămîne de decis pentru fiecare dintre noi. Important este să înţelegem că există această moştenire a lui Vulcănescu, chiar dacă jurnalul primirii succesiunii sale nu a fost scris niciodată.

Noica, plagiat de un celebru intelectual italian

Cum i-a filat Securitatea vacanţa lui Constantin NoicaVara anului 1971. Corespondenta între prieteni - Sanda si Vlad Stolojan, Nicu Steinhardt, Alexandru Paleologu, Constantin Noica. Familia Stolojan îsi anunta venirea în tara în luna august, pentru a petrece concediul alaturi de cei mai buni prieteni si familie.


România comunista a acelor ani parea sa fie aparent mai deschisa Occidentului, fara a se neglija vreo secunda potentialul pericol venit din partea "dusmanului de clasa" - în cazul nostru, Constantin Noica, filosoful "idealist", care "se manifesta ostil fata de realitatile noastre sociale", afirmând ca traieste în România "ca într-o cazemata" în care lâncezeste sau ca traieste "ca într-o celula"1, cel care promova rostul de a fi român înfiintând o scoala a mentoratului pentru tineri sau cel care niciodata nu ar fi sarutat "mâna care l-a lovit"2.De aceea, o astfel de întâlnire speciala între Constantin Noica si Sanda Stolojan trebuia monitorizata cu prudenta si în permanenta de "cel mai vigilent paznic" al ordinii sociale - Securitatea.


Informatorul "Sandu"
De fapt, isteria a fost declansata de sursa vigilenta "Sandu", un apropiat al familiei Stolojan, care furnizase organelor de Securitate informatii cu privire la intentia Sandei Stolojan de a sta cât mai mult timp în preajma lui Constantin Noica3.
Nota informatorului "Sandu" a fost transpusa atât în "masuri complexe" pentru verificarea caracterului relatiilor Sandei Stolojan cu Constantin Noica si alte persoane, "cât si pentru influentarea ei în sens pozitiv, având în vedere colaborarile acesteia la Europa Libera si legaturile cu persoane din rândul emigratiei"4. Deziderat infantil, de vreme ce se cunostea intransigenta Sandei Stolojan fata de regimul politic totalitar din România, în mod special fata de modalitatile de încalcare a drepturilor si libertatilor omului.
Sanda Stolojan, dupa o tentativa esuata de a parasi România stalinizata, în 1949, dupa alti 10 ani petrecuti în regimul concentrationar al înfricosarii si al pedepsei, a reusit sa ajunga la Paris în 1961, ca refugiat politic - printr-o operatiune de rascumparare intermediata de familia sotului ei. În Franta a reusit ca "pe baza unui concurs pentru cunoasterea mai multor limbi straine" sa fie angajata ca secretar-interpret în cadrul Ministerului de Externe francez. În aceasta calitate a însotit diferite delegatii diplomatice ale statului francez, cum ar fi cazul vizitei în România, din 1968, a presedintelui Charles de Gaulle sau cea din 1970 a ministrului francez al finantelor5, iar în Franta "a facut acelasi oficiu cu prilejul vizitei acolo a tovarasului Nicolae Ceausescu"6.

Important de adaugat este si faptul ca Sanda Stolojan a lucrat în aceeasi calitate pentru François Mitterand si Jacques Chirac. Toate aceste atribute ale statutului Sandei Stolojan devenisera motive de îngrijorare si de amplificare ale demersurilor întreprinse de Securitate pe lânga persoanele care se aflau în anturajul sau.
Pe Constantin Noica îl lega o veche admiratie si prietenie de Sanda Stolojan, "atât pentru calitatile ei scriitoricesti, cât si pentru natura ei umana, foarte deschisa si hotarâta"7. Decis sa accepte cu placere invitatia sotilor Stolojan de a-i însoti în timpul concediului pe litoral, în excursiile din nordul Moldovei si din Maramures, Constantin Noica devenea astfel obiectivul principal urmarit de Securitate.
Pregatiri pentru "operatiune"
Documentele prezentate mai jos fac parte din dosarul de urmarire al filosofului Constantin Noica si descriu în mod relevant maniera în care se initia, se planifica si se derula o operatiune de urmarire informativa, doar pentru un simplu eveniment - o întâlnire între prieteni.
Cu doua saptamâni înainte de a sosi în tara sotii Stolojan, ca urmare a notelor informative si a actiunilor de interceptare a corespondentei, Directia I a Securitatii intra în alerta speciala, activând toate modalitatile de urmarire si supraveghere în cazul Noica - dirijarea informatorilor - "buni prieteni" - si infiltrarea lor în toate dimensiunile de traire ale filosofului, introducerea tehnicii de ascultare prin intermediul liniei telefonice, cât si prin instalarea de microfoane în locuinta sa si în locurile unde s-ar fi deplasat, prin masuri de filaj si de interceptare a corespondentei sau prin perchezitii secrete. Un întreg arsenal de resurse materiale si umane, o cheltuiala care, în final, nu si-a demonstrat utilitatea si eficienta, în schimb, subliniind staruinta obsesiva a Securitatii de a sti tot, de a fi prezenta peste tot, de a putea controla tot, chiar daca se renuntase la violenta si teroare.
Dincolo de rigiditatea si înlemnirea limbajului, documentele pe care le redam mai jos exprima masura capacitatii si incapacitatii unui sistem care-si folosea instrumentele pentru a rezista la "subversiune". Orice idee diferita reprezenta un act subversiv. Între aceste coordonate a trait Constantin Noica, deoarece pâna si ultima clipa a vietii sale i-a fost asistata de Securitate.
Consiliuls Securitatiis Statuluis
Directias Generala des Informatiis Internes
Strict secret
122/SV/ 01.08.1971
Ex. Unic în dosarul de urmarire informativa "Noica"
Plan de masuri
Pentru clarificarea acestui caz, pâna în prezent, au fost întreprinse urmatoarele actiuni:
- Interceptarea corespondentei interne si externe, trimisa si primita de Noica C-tin.
- Au fost dirijati pe lânga Noica informatorii "Olteanu", "Serban", "Toni" si "Iliescu". De asemenea, ocazional au mai furnizat informatii si informatorii "Sandulescu", "Strainul" - în legatura lt. col. Nagy Tiberiu, "Andrei" si "Ion" în legatura mr. Nicolae Mihai.
- În perioada 26.05 - 17. 06. 1971, obiectivul a fost pus în filaj.
- În luna mai 1971, cu ocazia vizitei în tara noastra a fugarului Uscatescu Gheorghe, am organizat interceptarea unei discutii dintre acesta si Noica C-tin.
Ca urmare a actiunilor întreprinse au rezultat urmatoarele aspecte mai principale:
- În discutiile ce le poarta cu interlocutorii, cât si în corespondenta, Noica Constantin da dovada de o prudenta excesiva. Nu a fost semnalat cu manifestari ostile, nici cu intentii de a parasi tara.
- Încearca sa pozeze într-o victima a propriilor sale greseli din trecut, fata de care vrea sa se reabiliteze, acesta fiind si motivul - afirma el - pentru care nu vrea sa plece din tara.
- Totusi, în anul 1968, într-o discutie avuta cu informatorul "Serban" îi reproseaza ca s-a angajat prea mult alaturi de politica P.C.R., recomandându-i neutralitate politica.
- De asemenea, în anul 1971, într-o scrisoare trimisa lui Walter Biemel, profesor în R.F.G., originar din R.S.R., Noica îsi exprima regretul ca nu a ramas în Germania, asa cum au procedat altii.
- Avem semnalari ca Noica C. cauta sa influenteze tânara generatie de filosofi în spiritul conceptiilor sale. În acest scop a strâns în jurul lui un grup de tineri entuziasti, pe unii i-a ajutat sa fie trimisi la specializare în R.F.G. - cazul lui Liiceanu Gabriel.
- În anul 1968, Noica a afirmat fata de sursa "Serban" ca a dat spre pastrare unui om de încredere o serie de lucrari de filosofie de mare valoare, unele inedite. În caz de pericol a luat masuri ca acestea sa fie distruse.
- Informatorul a stabilit ca Noica Contantin a frecventat deseori adresele: str. Nicolae Nicaleanu - Tinca Maria, Soseaua Bucuresti - Târgoviste 17 A, la familia V. Cîrdei, intrând cu servieta si iesind fara; de asemenea, a ramas si noaptea la aceste adrese. Nu s-a stabilit ca Noica sa primeasca vizite la domiciliu.
- De asemenea, am stabilit ca întretine relatii frecvente cu o serie de elemente ca Cîndroveanu Hristu - revista "Tomis" din C[onstantas; Paunescu Adrian, Bucuresti, str. Sandu Aldea 24, tel.182792; Catineanu Tudor - Cluj - Editura Dacia; Olteanu Ion, Bucuresti, str. Cercelus 75; Stoica Gheorghe, Câmpulung, str. C. Voda 97; Paleolog V. G., Craiova, str. A.I. Cuza 9; Ivanovici Victor, Bucuresti, str. Independentei 204, bl. B, ap. 32; Vulpe M., Bucuresti, str. Daniceni 3, tel. 151545 - serv. si 173924, domiciliu; Muzicescu Maria, cercetatoare la Institutul de Studii Sud-Est Europene - aceasta face dese deplasari în exterior - Grecia, Franta, Anglia; Anca Gheorghe, str. Artari 37, sector 3, redactor la programul T.V., care în timpul liber compune si poezii; Anghelescu Rodica, str. Matei Ambrozie 5, D2 A, et. 3, ap. 14, sector 1, lucreaza la studioul T.V.; Chitta Amos, str. Pictor Romano 18, et. 4, ap. 9, artist instrumentist în orchestra simfonica T.V., sotia - Maria - profesoara la Scoala nr. 2 de muzica; Paleologu Alexandru, str. Armeneasca 34, pensionar; Constantia Ioan, str. Povernei 10, tel. 120882; Stroe Ioan, Bd. Leontin Salajan 18, sc. 7, ap. 313, lector universitar; Sorescu Marin, str. Grigore Alexandrescu 43, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor; Faur Elisabeta, str. Stupinei 32; Zamfirescu Demetru Vasile, str. Provat 2, bl. Z 35, et. 5, ap. 34, cercetator la Institutul de Filosofie; Casassovici Mircea, str. I. L. Caragiale, 35, ing[iners, fost legionar; Bucsan Constantin, str. Inocentei 24, ap. 5, functionar, sotia - Gabriela - secretara la Ambasada Frantei; Neculce Mihai, str. General Constantin Coanda, 5, prof. universitar.
Noica mai întretine relatii prin corespondenta cu o serie de fugari români.
În dosarul de urmarire informativa a lui C. Noica ne propunem urmatoarele masuri:

I. Dirijarea retelei informative.
1. Reteaua informativa din cadrul Serviciului va fi dirijata sa intensifice relatiile si întâlnirile cu obiectivul urmarit, în scopul clarificarii atitudinii si conceptiilor lui Noica fata de regimul din tara noastra. Relatiile ce le are în rândul elementelor suspecte din tara. De asemenea, relatiile cu fugarii români. Vom acorda atentie clarificarii situatiei familiei sale din Anglia. În acest sens se va întocmi un plan concret de dirijare pentru fiecare informator.
Termen: 30.08.1971
2. Vom întocmi un plan de dirijare a informatorului "Serban", element cu reale posibilitati pe lânga obiectiv si îl vom supune aprobarii tov. col Tabacaru.
Termen: 30.08.1971
3. Împreuna cu Serviciul 1, 3 si Sectia a V-a vom întocmi planuri de dirijare a informatorilor: "Olteanu", din legatura lt. col. Sbîrcea; "Strainul", în legatura lt. col. Nagy Tiberiu; "Andrei" si "Ion", în legatura mr. Nicolae Mihai.
Termen: 30.08.1971
4. În cazul ca obiectivul se va deplasa în provincie, vom actiona în vederea urmaririi obiectivului prin reteaua informativa a inspectoratelor de Securitate.

II. Recrutari de noi elemente pe lânga obiectiv.
1. Din rândul persoanelor mai des frecventate de Noica sau din rândul acelora care se afla în intimitatea lui, vom selectiona elemente pretabile recrutarii si cu toate posibilitatile informative pe lânga obiectiv. Pâna la 30.12.1971 vom efectua doua recrutari dintre care una la Centrul de Logica - posibil Ritu, sec[retaruls centrului.
2. Împreuna cu Serviciul 3 - lt. col. Sbîrcea, vom studia posibilitatea folosirii mai intense pe lânga Noica a lui D.A. De asemenea, reactivizarea fostului inf[ormators Filite Manole (Falcan)

III. Vom lua masura de a verifica elementele care se afla în relatii apropiate cu Noica, care se viziteaza frecvent, urmarind sa stabilim natura relatiilor acestora cu Noica; de asemenea, selectionarea de elemente pretabile recrutarii.
De asemenea, stabilirea naturii relatiilor dintre Noica si Plamadeala de la Patriarhie. Posibilitatea folosirii acestuia.
Termen: 20.08.1971

IV. Prin reteaua informativa, cât si prin alte mijloace vom urmari identificarea canalelor ilegale prin care Noica transmite si primeste materiale din exterior. De asemenea, identificarea persoanei la care a dat în pastrare unele materiale filosofice.

V. Lucrarea informativa, prin mijloace complexe a relatiilor lui Noica din Occident, cu ocazia venirii acestora în vizita în tara.
În acest scop, avem în vedere imediata familia Stolojan din Franta, care ne viziteaza tara în perioada 01 - 28.08.1971. Vom lua masuri:
- prin informatori si tehnica - interceptarea discutiilor acestora cu Noica;
- de asemenea, interceptarea discutiilor dintre familia Stolojan [sis Noica cu pictorul Olos din Baia Mare si Steinhardt Nicu, Mânastirea Varatec;
- introducerea tehnicii de ascultare la mama lui Stolojan Sanda din Bucuresti;
- introducerea pe lânga Sanda Stolojan a informatoarei "Sanda" - lt. Morariu si cpt. Achim Victor, care se afla în relatie de prietenie cu obiectivul.

VI. Introducerea tehnicii de ascultare I.C.O. - I.T.X. Avem în vedere adresele des frecventate de Noica - Tinca Maria din str. Nicolae Nicoleanu, V. Cîrdei din comuna Mogosoaia, la Casa de Creatie Mogosoaia, des frecventata de Noica, Centrul de Logica si eventual la locuinta obiectivului.

VII. Continuarea interceptarii corespondentei. Având în vedere ca la sfârsitul lunii august a.c., la Bucuresti vor avea loc lucrarile Congresului International de Logica - la care Noica prezinta câteva comunicari - propunem luarea în contact personal a lui Noica. Prin aceasta vom realiza, pe de o parte, cunoasterea si studierea nemijlocita a obiectivului, iar pe cealalta parte dezinformarea lui, în sensul ca Securitatea nu are în preocupare persoana sa. Pretextul contactarii îl poate constitui Congresul de Logica.
De acord,
Sef Serviciu,
lt. col. Securitate,
(semnatura indescifrabila)
(ACNSAS, fond Informativ,
dosar 15156, vol. 4, ff. 222-227)

S-a încheiat ceea ce s-a numit de către, să spunem, comunitatea de filosofi din România, „anul Noica”. Probabil că abia urmează şi judecarea manifestărilor prilejuite de acest an, a conţinutului celor spuse, dar şi avansul în interpretarea filosofului. Deocamdată apare principala intenţie a organizatorilor: aceea de a muta interesul de la biografia lui Noica la opera ca atare, ruptă complet de „inerentele avataruri ale vieţii”. Cercetarea operei în sine este, fireşte, necesară. Cu condiţia de a nu o coborî în trivial, ca urmare a lipsei totale de competenţă în lucrul filosofic.

Din păcate, un asemenea demers a avut loc în volumul promiţător intitulat Constantin Noica în filosofia românească, coordonatori Georgeta Marghescu şi Viorel Cernica, Bucureşti, Editura Printech, 2009. Nu faptul că tocmai ce aduce Noica nou în filosofie nu este abordat, aşa cum cere titlul, adică ideea fundamentală a cărţii – tocmai aceea pentru care a fost întocmită –, ci desfiinţarea pur şi simplu a demersului de cercetare filosofică de către unele comunicări legitimează calificarea volumului drept o şuşanea, menită să dea puncte („coordonator”, „autor”) „activităţii ştiinţifice” şi, astfel, să legitimeze ascensiunea universitară. Dl. Cernica ne-a asigurat că, aşa cum considera şi Noica, dacă o scriitură filosofică are logică, sunt acceptabile şi setul ei de prezumţii şi oferta ei însăşi. Ei bine, nu a fost vorba nici de scrieri de filosofie şi nici de vreo ofertă care să merite efortul de a o citi. Păcat de evocările dublate de menţionarea unor idei valoroase (în lucrările semnate de Angela Botez, Cornel P. Popa, sau G. G. Constandache, dar şi Constantin Aslam, Constantin Stoenescu, Mircea Oancea). Căci există şi însăilări lipsite cu totul de cea mai elementară coerenţă logică (Marin Trăistaru, „Motivaţia valorică a creaţiei şi promovării culturii în concepţia lui Constantin Noica”) şi neîndemânatice referate şcolăreşti exterioare cu totul filosofiei (Angela Banciu, „Constantin Noica despre modelul cultural european”).

Dl. Trăistaru începe astfel: „În abordarea acestei teme pornim de la câteva premise vizând raportul dintre filosofie şi cultură, considerarea filosofiei ca formă a culturii, situarea filosofiei în sistemul valorilor culturii etc” (p. 178). „Demersul filosofic” înseamnă că „în timp ce ştiinţa cercetează, filosoful creează obiectul”, urmând un citat din Heidegger, nespecificându-se de unde. „Mişcarea ştiinţei, ca parte a dinamicii culturii, nu poate fi înţeleasă la nivelul mişcării teoriilor ştiinţifice, ci într-un plan mai profund, şi anume acela al dinamicii paradigmelor” (p. 179). După ce evocă cele două sensuri ale termenului de paradigmă la Th. Kuhn – din nou, nespecificându-se referinţa bibliografică – dl. Trăistaru conchide: „În raport cu asemenea demersuri” (p. 179), la Noica filosofia este ştiinţa fiinţei. După două citate, dintre care unul este fără referinţă, se spune: „Filosofia, după cum sugerează Noica, semnifică nu numai toate celelalte domenii de cunoştinţe, ci şi lumea…Valorile filosofice se corelează şi influenţează toate celelalte straturi valorice – fiind valori referenţiale (valori pivot), în sistemul valorilor culturii” (p. 180). Urmează două citate din Heidegger (apud Alexandru Boboc, Ioan Roşca, Filozofia contemporană în texte alese şi ajustate, partea a II-a, Universitatea Bucureşti, 1990) despre „filosofia în stadiul terminal”, şi despre fiinţă, iar apoi, un alt citat, din Noica, despre „înţelepciunea limbilor şi culturilor”. Din acest moment, se glosează despre „ştiinţa culturilor (care) nu s-a sfiit să recunoască aportul de neînlocuit al fiecărei culturi”, despre cultura românească (care) este o cultură naţională europeană – idee susţinută de un citat din Ilie Bădescu – (p. 181), despre (chiar hodoronc, tronc) „conceptul de 'tehno-cultură' într-o accepţie prea limitată este propus de Berger” (unde? dar care e accepţia 'tehno-culturii'?), „după el, cultura, ai cărei moştenitori suntem, s-a stabilit din neolitic, după modelul agriculturii…totul bazându-se pe ideea că bunurile trebuie întreţinute în vederea unei moşteniri pe care trebuie să o perpetuăm…or, acestui model tinde să i se substituie azi cel impus de tehnică sub forma tehno-culturii” (p. 182).

După ce, în fraza imediat următoare, dl. Trăistaru spune „Spre această concluzie tind şi analizele unor cercetători precum D. Bell sau Herman Kahn din SUA” (sic; unde?), continuă despre faptul că „graţie limbajului simbolic, omul conferă sens şi semnificaţie actelor şi creaţiilor sale participând la construirea simultană a două ordini corelate socio-economic şi ecologic: ordinea naturală şi ordinea culturală”, „creaţia umană transformă haosul în ordine”, „în acest sens, Lucian Blaga sublinia (unde?) că opera culturală cere câteodată negrăite jertfe…”

Apoi, după ce – fără precizarea referinţelor – arată că, potrivit lui Noica, sunt „cel puţin patru motive pentru care merită să faci cultură, pentru care cultura are dreptul de a fi socotită o valoare supremă, singura pe care te poţi sprijini într-o viaţă de om” (p. 182), dl. Trăistaru încheie astfel: după ce „la scară europeană, cultura a început prin a fi un mod al cunoaşterii detaşate, neutre a lumii…succedat de un episod 'pathagonic', marcând deplasarea interesului oamenilor de la cunoaşterea lumii la suportarea ei…apoi (la) cultura preocupată preponderent de problema limbajului”; după ce arată că „enorma speculaţie în jurul limbajului” reprezintă „unul din semnele neprielnice ale evoluţiei culturii” (p. 184), îl evocă (de unde?) pe Mircea Eliade pentru care cultura este „singura formă de mediere care ne-a mai rămas”, şi conchide, după ce îl evocă pe Gusti (de unde?) care a distins trei „ipoteze ale culturii” (sic): „a) cultura obiectivă…sistemul bunurilor culturale…b) „cultura instituţională legată de ansamblul reglementărilor instituţiilor sociale…, c) cultura personală…” astfel. „valorile culturii conservă cunoştinţe şi experienţe umane acumulate în evoluţia istoriei integrând elemente sociale constituite şi transmise la nivelul comunităţilor umane” (p. 185).

Dna Banciu, care nu are defel preocupări filosofice dar a ţinut să participe la sesiunea ştiinţifică ce s-a concretizat în volumul discutat, îşi umple paginile cu expresii panegirice: în primele două pagini de, să spunem, introducere („personalitate proeminentă…abordând o tematică variată, de o admirabilă şi singulară deschidere filosofică…spirit profund, sistematic şi ordonat, Constantin Noica a elaborat o operă prodigioasă…avansând interpretări originale” (p. 134), „spirit militant, creator şi prospectiv…elaborând o operă cu diversificate ecouri în cultura română şi europeană” (p. 135)), dar şi în text („'Întru' şi sensurile adânci ale acestuia, care străbat întreaga operă a lui Noica se constituie într-un inconfundabil sistem de gândire spirituală românească” (p. 137), „prin forţa ideilor sale expresive, Noica sintetizează admirabil cele patru trăsături ale culturii europene” (p. 138-139), „puterea de seducţie a discursului său generează cititorului momente de reală elevaţie spirituală” (p. 142)). Între cuvintele mari înşiruite, se află ceea ce a înţeles dna Banciu din concepţia lui Noica privind singularitatea culturii europene.

Deşi este vorba de un fel de recenzie a cărţii Modelul cultural european, se aminteşte – fără referinţe – că (existând „două orientări majore în culturile lumii: una este logică şi raţională întemeiată pe ordinea sistematică a lumii, pe care o denumeşte cultura de tip geometric, cealaltă este orientată spre înţelegerea diversităţii, hrănindu-se din sensibilitatea şi înţelesul concretului, pe care o denumeşte cultura de tip istoric”) „din cele două orientări diferite, opţiunea filosofului se îndreaptă spre cultura de tip geometric, aceasta nu înseamnă că lasă la o parte cealaltă dimensiune, care prin expresivitatea filosofică a limbajului noician, capătă o semnificaţie aparte şi din punct de vedere istoric” (p. 135). Apoi se spune când şi cum a fost publicat Modelul cultural european. Din citatul de mai sus apare o tragică neînţelegere a textului lui Noica şi o ridicolă înfăţişare a acestei neînţelegeri drept material demn de a apărea într-un articol ştiinţific.

Nu, nu este vorba deloc la Noica nici despre două feluri de culturi şi nici despre două caracteristici ale culturii, de tip geometric sau istoric.

Cultura este, în fond, ceea ce este anunţat de Noica încă în Mathesis: antiteza simplei vieţuiri, istorice – marcate de destin, adică de un curs în care obiectivele vieţuirii sunt cele care, în ciocnirea lor şi în predominanţa, mereu, a celor puternici sau aşezaţi de întâmplare („soartă”) în aşa fel încât să poată să şi le impună pe ale lor, determină „devenirea pentru devenire”. Ca manifestare a artificialităţii, a unei creaţii ne-naturale, cultura este „geometrică”, adică tocmai artificialitatea în act, ordinea pusă de om în lucruri după propria raţiune ce nu re-prezintă defel ipotetica „armonie naturală”, formele construite de el şi ce forţează zbuciumul necuvântător al naturii, transcendenţa către care tinde. Cultura este „devenire întru devenire”, adică mişcare şi construcţie în funcţie de sensul/sensurile dat/e date de oameni. Cultura este „devenire întru devenire”, adică viaţă dată de sensul uman, cultural, pe care îl dă omul.

Dacă omul este cel care dă sens vieţii sale – viaţa nu are sens, omul este cel care construieşte teleologia –, este important cum are loc aceasta.

Cultura e ceea ce creşte pe fundalul vieţii, desigur, dar este ceea ce este tot ce are viaţa mai „generos”[1]: creaţia exterioară mersului naturii. Faţă de aceasta, cultura pare un „exces”. De ce? Deoarece este nu doar ceva în plus faţă de „conţinutul imediat al vieţii”, ci şi pentru că este un ghem de problematizări, de neodihnă a spiritului manifestată prin semnificarea problemelor pe care le reprezintă lumea şi omul pentru om. Excesul nu trebuie să fie inutil: nu este nici al trăirilor legate de prezent, de actual (viaţa istorică), şi nici al falselor elaborări de forme, care doar mimează spiritul, grevându-l cu oportuniste imagini ale sollen-ului „natural”.

Iar opoziţia dintre cultura istorică şi cea geometrică semnifică şi faptul că, dacă omul urcă la nivelul conştiinţei de sine şi, deci, a conştiinţei sensurilor pe care le dă vieţii, el nu mai poate coborî decât cu preţul involuţiei, a intrării, din nou, în câmpul în care nu raţiunea sa conduce. Cei care nu urcă la idee râd de cei care o fac. Aceştia le par ridicoli[2]. Dar soluţia nu este să rămână la „restul” din afara ideii ci, dimpotrivă, să perseverăm în a nu lăsa ca ideea să fie acoperită de viaţa trivială care e un „rest”. Căci numai ideile deschid lumea lui posse: viaţa „naturală” stă sub semnul necesităţii ce îţi închide cadrul; ideile sunt cele care permit „toate lumile posibile”, inclusiv n alternative de vieţi.

De ce este cultura geometrică? Poate pentru că geometria este cea mai evidentă modalitate a matematicii de a pune ordine în haoticele linii şi figuri ale vieţii. Dar modelul reprezentativ al culturii nu este matematicianul, ci „omul moral al lui Kant”, adică schema de comportament moral ce pune ordine umană în lumea înconjurătoare. Mai mult: această schemă trebuie generalizată[3], astfel încât toţi oamenii să poată să lucreze cu ideea, să vadă lumea prin idee şi să depăşească iraţionalul vieţii contingente. Cultura geometrică este aceea a creaţiei libere – căci nimic nu este mai liber ca spiritul –, a universalului – esenţa ideii – şi, deci, a veşniciei. Viaţa „naturală” implică moartea, viaţa spirituală, întru idee, înseamnă „veşnicia”[4].

Nu este locul aici să menţionăm şi elementele aduse de Noica pentru a legitima punctul său de vedere: că, deoarece nu putem cunoaşte logica istoriei reale, deoarece nu putem deosebi astăzi un fapt care se va prelungi de altul care va da pe o linie moartă, deoarece nu putem deosebi adevărul faptelor, mai bine discutăm lumile posibile, ideile[5]. Aceste elemente dau seamă de faptul că Noica, şi atâţia alţii, nu era/u pregătiţi pentru a avea instrumentele judecării vieţii reale. De aceea, se refugiau în idee, socotită a fi adversul vieţii. Istorica diviziune socială între munca fizică şi cea intelectuală a dus la nesocotiri reciproce, obtuzităţi şi trădări reciproce. Dar sesizarea faptului că adevărul omului este cultura – tocmai întrucât numai prin ea se poate stăpâni necesitatea dată de lipsa cea josnică: iar această stăpânire înseamnă, având la bază ideea, adică efortul omului de a exprima ceea ce sondează în aşa fel încât această exprimare să dăinuie şi să poată fi transmisă şi folosită şi folositoare şi altora, tuturor, a face (şi nu a vieţui aşa cum ţi s-a menit prin naşterea ta întâmplătoare, fruct al naturii) – este doar modalitatea de face primul pas pentru a uni ideea şi fapta, cultura şi natura. Filosofia lui Noica este o asemenea modalitate şi dacă îi vedem, şi trebuie să o facem, limita dată de „vremi”, adică de gândirea asumată a acestora, atunci trebuie să fim sensibili, şi trebuie să fim, şi la încercarea lui Noica, iscată de profunde frământări.

Cultura geometrică este o cultură critică: tocmai asupra culturii istorice şi a disciplinei istorice făcută despre fenomenele imediate ale trecutului şi prezentului. O asemenea disciplină este descriptivă, iar descrierea nu dă mai mult decât o fabulă[6]. Dar tocmai ceea ce se ascunde în spatele curgerii nesfârşite a istoriei – şi ceea ce nu apare niciodată în disciplina istoriei – este „lumea reală”. Ce este real? Că existenţa istorică este dominată de necesitate nu numai în mare, ci şi în mic: tot ce se întâmplă e fără ca oamenii să-şi asume direcţionarea conştientă a lucrurilor potrivit esenţei lor umane[7], unice, a spiritului (a „geometriei”) versus existenţa marcată de perversitatea clipei. Lumea curge, şi oamenii se „petrec” odată cu ea. Numai prin creaţia conştientă a posibilului ne-natural şi anti-natural pun ei stavilă acestui fără rost haos curgător omnipotent.

Cultura geometrică – ceea ce înseamnă înalt spirituală – este controlul, prin idee, a curgerii naturale. Asta înseamnă răspundere maximă faţă de propria ta intervenţie în această stare a lucrurilor: faţă de ce faci şi, deci, şi faţă de ce nu faci. Dar responsabilitatea este libertate: de a judeca, deci de a face să se manifeste cultura, în mod deliberat, gândindu-ne mereu la urmări.

A face este atât de complicat încât trebuie să pregăteşti mult facerea. Nu să rămâi în nehotărârea stearpă a măgarului lui Buridan, dar să înţelegi că dacă nu gândeşti, planifici, critici, remediezi alternativele, şi totul prin deliberare – cu tine însuţi, căci exprimarea gândirii duce la autonomia gândurilor care, iată, devin parteneri de dialog ce se confruntă cu tine; dar deliberare şi cu ceilalţi, căci totul se face întru idee.

Cultura geometrică nu rămâne, astfel un simplu joc sterp al unor monahi rupţi de lume: în faţa contradicţiilor din realitate, tradiţional trecute sub tăcere, şi care fac binele imposibil, nu trebuie totuşi să vorbim despre imposibilitatea de a face bine[8]. Deocamdată, prin punerea deschisă a problemelor: de a comunica – cu sens, cu rost –, de a-l înţelege pe celălalt şi de a te face înţeles, de a dezvălui fariseismele fabulelor despre om, inclusiv despre fantasmele sale care sunt „ca şi cum ar fi cu adevărat”[9]. Şi de a avertiza că trebuie să ne ţinem de ceea ce conferă demnitate omului: raţiunea sa, puterea raţiunii sale în stare să facă o lume cu duritatea cristalului care stă, în timp ce istoria curge[10]. Lumea ideilor este punctul de sprijin pentru înţelegerea omului.

Omul este singur, în sensul că el este singurul care dă sens lumii: dacă ar exista un spirit superior lui, omului nu i-ar rămânea decât să tacă[11], deoarece întregul sens i-ar fi dat deja. Aşa, el trebuie să se desfăşoare, ca demiurg, să se joace, iar cel mai frumos şi mare joc este cel de a începe să faci. Dar începi practica, pregătind-o. „Comentariul actului” în care stă cea mai mare înţelepciune[12] nu este defel doar exprimarea acelui divorţ istoric dintre munca fizică şi cea intelectuală, ci, şi poate mai degrabă, accentuarea responsabilităţii intelectualilor.

Deşi oamenii gândesc „singuri”, trebuie, pentru ca geometria să acopere cultura istorică, să se multiplice aceste singurătăţi ce sunt semnul preocupării pentru reflecţie. Omenirea posibilă, şi dezirabilă, este aceea a oamenilor „jucându-se întru geometrie”[13].

Noica nu oferă o alternativă descărnată şi lipsită de pasiunea vitalităţii: a vieţui geometric, a promova formele gândirii, a încorpora ideile constituie trăirea cea mai umană şi cea mai plină de febră. De aceea, chiar dacă oamenii au trăit prea mult în lumea facticităţii, ei trebuie să creeze artificial experienţa vieţii. „Nu putem muri aşa. Trebuie să trecem cuiva adevărul nostru”[14].

Aşadar, filosoful chiar „lasă la o parte” vieţuirea lipsită de măreţia ridicării la concept, vieţuirea lipsită de încleştarea judecăţii asupra existenţei, vieţuirea lipsită de impregnarea creaţiei cu această judecată. Există o singură cultură la Noica: şi numai aceasta evoluează, în cazna desprinderii de a şi anti-cultură, spre forma sa „deplină”. „Cultura istorică” este un răspuns exterior culturii ca atare, este răspunsul dat provocărilor simplei vieţuiri şi rămas în palierul simplei vieţuiri. Ca urmare, ea nu poate să fie, la Noica, o „dimensiune” a culturii, aşa cum crede dna Banciu, şi pe care filosoful „nu o lasă la o parte”. Ba chiar o lasă: concretul istoric şi social este cu totul exterior preocupărilor filosofice ale lui Noica; exemplul vreunui eveniment istoric este cu totul subordonat logicii ideii pe care doreşte să o ilustreze.

Mai departe, articolul dnei Banciu povesteşte în mod incoerent, ajutându-se de citate trunchiate, ceea ce înţelege din reprezentarea nicasiană despre modelul cultural european. Cititorul care ia cunoştinţă de cartea lui Noica prin intermediul articolului nu înţelege defel construcţia teoretică a lui Noica. În schimb, îi apare caricatural că „modelul cultural european nu este ostil mitologiei ci se află în prelungirea ei” (p. 139), se dumireşte greu că pentru Noica cultura europeană începe cu creştinismul (după două pagini despre modelul grec, deschiderea creştinismului prin istorie către restul lumii, „infinitul se dovedeşte a fi raţional pentru că are o regulă de formare în legenda 'copilului născut în iesle'” (p. 139)), se minunează despre logica autoarei şi a lui Noica deopotrivă (mentalitatea ştiinţifică europeană „a putut fi creată numai într-un climat mitologic aparte şi anume acolo unde natura a fost decăzută din sacralitate. În acest fel, modelul culturii europene…exprimă” trăsăturile – enumerate – care „dau viabilitate modelului european” (p. 139)), nu îi apar clare noţiunile şi nu înţelege hiperbolizarea efectuată asupra lui Noica de dna Banciu şi de cvasitotalitatea lucrărilor din volumul Constantin Noica în filosofia românească.

Poate că dna Banciu percepe mai mult decât poate să exprime, dar cititorul nu întâlneşte nici o explicaţie şi nici o demonstraţie a faptului că „aceste trăsături – ale modelului, Ana Bazac – dau viabilitate modelului european, iar sistemul de valori pe care el se întemeiază nu poate să dispară din istorie. Afirmă convingător că prin spiritualitatea sa Europa poate să confere 'fiinţă istorică până şi celor care ar desfiinţa-o'” (p. 139). Dar articolul nu redă nici un element care să convingă. Citatele din Modelul cultural european: „misterul ei este de a nu avea mister, deci închidere în sine” (la p. 140), „limitaţia ce nu se limitează” (p. 139), „nu poartă în sine o pulsiune a morţii” (p. 140) nu ridică defel nici o ceaţă: ele sunt aruncate „ştiinţific”, dar îi provoacă cititorului mai degrabă o grimasă ironică faţă de acest întreg demers, decât dorinţa de a pătrunde în mersul minţii lui Noica.

Lăsând la o parte că redarea ideilor din cartea lui Noica are loc într-un singur paragraf de trei pagini şi jumătate, că lucruri simple ca părerea lui Noica despre europocentrism – care nu ar mai fi legitim – sunt înţelese de către dna Banciu anapoda, parcă intenţionat spre a-l caricaturiza pe Noica („propune renunţarea la folosirea lui – a conceptului de europocentrism, Ana Bazac – în condiţiile când, deja, s-a europenizat întreg globul” (p. 140); or, legitimitatea unui concept nu este totuna cu invitaţia de a nu-l mai folosi; un filosof al culturii geometrice nu putea să se poarte „administrativ” cu noţiunile), că, în sfârşit, pentru dna Banciu „cultura europeană” este superioară ideologic – şi nu filosofic, căci nu înţelege defel semnificaţia filosofică a conceptelor acoperite de cuvintele pe care le foloseşte – iar domnia sa discută de pe poziţia apartenenţei la „cultura superioară faţă de…”, articolul denotă interesul autoarei pentru istorie, şi nu pentru filosofie. În sine, acest interes nu este rău: totul este ca să nu fie ascuns sub o maimuţărire a filosofiei. (Ce înseamnă, de exemplu, pentru autoare „raţiunea 'obişnuit cunoscătoare'” – fără referinţă – faţă de care cultura europeană a făcut o ruptură?) Dar dna Banciu, istoric de formaţie, nu are nici un articol în vreo revistă de specialitate de istorie: ca urmare, „merită” să scrie despre orice se nimereşte în lunga domniei sale carieră de şefă în cadrul unui sistem birocratic anchilozat şi corupt.

Insistând asupra faptului că sinteza bizantină a avut un rol esenţial în formarea şi afirmarea culturii europene (p. 141), dna Banciu se apropie de sfârşitul articolului arătându-şi „deschiderea” faţă de critica lui Noica privind societatea contemporană. Din păcate pentru dna Banciu, critica este făcută de Noica din perspectivă filosofică. Or, dna Banciu ignoră cu superbie acest „amănunt”: „Constantin Noica observă că, în prezent, Europa a adus realul până la limitele lui atât din punct de vedere politic cât şi al cunoaşterii ştiinţifice. Ori este posibil să construim un alt fel de stat decât cel de consum, un stat de cultură, după cum spune Noica, citându-l pe Eminescu. Chiar dacă opţiunile filosofului par astăzi depăşite de recentele realităţi trăite, de pragmatismul păgubos al societăţii noastre, mesajul său istoric privind încrederea în revigorarea spiritului european rămâne de mare actualitate” (p. 141; sublinierea mea, Ana Bazac).

Sfârşitul lucrării continuă exprimarea sibilinică anterioară: „Chiar dacă în opera lui Noica se pot găsi dualităţi în analiza istorico-filosofică întreprinsă, izvorâte din ataşamentul faţă de ortodoxism şi gândirea greacă, pe de o parte şi din asumarea procesului treptat şi continuu de laicizare a devenirii noastre…credem că acestea nu alterează mesajul umanist al operei sale şi, mai ales, europenismul manifest al filosofului…Cu siguranţă, Noica îşi poate rezerva dreptul de a elabora şi emite opinii personale...” (p. 142).

Ei bine, de ce ar fi depăşită concepţia lui Noica despre necesitatea unui stat de cultură? Autoarea nu o spune. Şi ce înseamnă „mesaj istoric”? Şi în ce sens opera lui Noica îmbogăţeşte „literatura, filosofia şi istoria românească” (p. 143)? Şi oare a întreprins Noica vreo analiză istorică? Nu el a specificat, cu justificată grijă, că s-a ocupat „nu de o istorie propriu-zisă a culturii europene – pe măsura căreia de altfel nu eram – ci de un model cultural”[15], deci de forme, de filosofie? Dar dna Banciu s-a considerat perfect competentă să „discute filosofie”, adică să o reducă la o vorbărie fără sens, plină de metafore şi expresii obscure care, nu-i aşa?, trebuiau „explicate” istoric.

Şi care sunt, potrivit dnei Banciu, „dualităţile” (probabil un sinonim pudic al contradicţiilor)? A apărut vreo asemenea „dualitate” în articol, în afară de faptul că, deşi Noica a sugerat un stat de cultură, această sugestie ar fi astăzi anacronică? Or, acest mesaj al lui Noica nu este defel învechit. Decât pentru dna Banciu, veşnică laudatora tempori acti.



Concepţia lui Noica despre modelul cultural european, legată – chiar dacă unii nu vor să o vadă astfel – de un mainstream dezorientat al capitalismului naţional al ţărilor „Centru”, „europene” (iar a face parte, chiar numai fizic, din Europa însemna – şi înseamnă încă pentru cei care împărtăşesc viziunea dnei Banciu – a face parte din tabăra celor care dau tonul „cu îndrituire”) care sunt în curs de a-şi pierde locul privilegiat dar care trebuie legitimat, este însă mai importantă decât o arată această încadrare ideologică. Înainte de toate, este semnificativă traducerea problemei sociale în termenii culturii.

Pus de Noica poate, sau de editori, titlul original al cărţii apărute prima dată în limba germană la Kriterion, Bucureşti, De dignitate Europae, arată că Noica a aspirat să replice, poate, lui Pico della Mirandola: nu demnitatea omului, ci a culturii este ceea ce explică lumea şi îi este motor (care se cere mereu îngrijit şi ambalat). În caracterizarea etapelor culturale de către Noica, Pico a făcut parte dintr-o perioadă a adjectivului, a Renaşterii plină de culoare şi interesată să înţeleagă lucrurile prin descoperirea şi numirea calităţilor lor. El nu putea să vadă decât multifaţetele omului, indeterminat şi liber să-şi dea propriile trăsături şi tensiuni. Dar oare cultura nu putea să fie analizată la fel?

Noica a dorit cu ardoare să dea filosofiei româneşti lucruri axiale, posibile prin momentul care era deja cel al conectivelor, ce presupun deja, ca „date”, obiectele, subiecţii, calităţile, poate şi mişcarea tuturor acestora. Şi totuşi, el a fost marcat de orbirea faţă de socialul concret ca obiect de reflecţie filosofică. Există, din acest punct de vedere, o legătură Noica-Heidegger. Din tema largă a acestei legături, aş reţine aici doar un element de superioritate a ultimului Noica faţă de ultimul Heidegger: până la ultima sa lucrare, Noica a arătat capacitatea de a integra în reflecţie cunoştinţe ştiinţifice: unda, câmpul, particulele, holismul.

Noica trebuie înţeles ca tot ceea ce au mai bun nu numai filosofii, ci şi oamenii: nu numai cu dorinţa de a şti, ci şi cu aceea de a se autodepăşi, de a continua până la ultima suflare mirarea şi, de ce nu?, încântarea faţă de fiinţă. Am zis bine: nu faţă de existenţă; aceasta nu este mereu prilej de încântare. Dar fiinţa, acel posse pus în ambianţă de către om – de parcă fiecare, încercând să o înţeleagă, o şi re-creează, ca un nou Demiurg – este mereu ceea ce dă speranţa: este infinitul inteligibil totuşi, copleşitor şi totuşi prietenos, ghiocul care te adăposteşte.

Noica a vrut să se apropie de fiinţă. Şi a crezut că o poate face excluzând din câmpul reflecţiei socialul. Deşi, uneori era cât pe-aici să-l cuprindă şi pe acesta: „mă gândesc la o concluzie ciudată: un adevărat colectivism e mai individualist decât cel care îşi zice aşa. Sau invers: un adevărat individualism ar trebui să fie colectivist. Căci numai acesta din urmă, cel care deţine întregul, ştie adevăratul preţ al părţii”[16]. Da, tocmai aceasta este filosofia lui Marx: colectivism deoarece individualism, individualism întrucât colectivism.

Ceea ce este cel mai evident la Noica este că el gândeşte, este provocat de întreaga istorie a filosofiei şi este încordat totodată: gânditorii români, relativ târzia filosofie românească, îi încordează întreaga voinţă de a reuşi. Să spună „ceva nou” care este cu putinţă! Noica reflectează, leagă, separă, cerne, cu logica şi instrumentele filosofiei. În acest moment, asta este cel mai important. Or, a enunţa panseuri lipsite cu totul de precedenţa reflecţiei – aşa cum şi-au permis cu nonşalanţă unii autori ai volumului menţionat aici – înseamnă nu numai un banal exerciţiu al neperformanţei ce-l aruncă în derizoriu pe Noica, ci a deprecia chiar reflecţia filosofică: cuvântul nu mai numeşte, ci ascunde o profundă dezorganizare; fiinţa nu se străvede prin cuvânt ci rămâne ascunsă: şi nu doar astfel, ci şi urâtă şi dispreţuită, biet mijloc pentru eu-l lipsit de măsură.

Lucrările semnalate aici nu au făcut nici un fel de analiză filosofică: ce este semnificativ în planul filosofiei la modelul cultural nicasian? Care sunt consecinţele, în acelaşi plan filosofic, al acestui model? Dar interpretarea filosofică este, cu necesitate, critică. După cum s-a văzut, perspectiva ditirambică a exclus orice critică: Noica a spus aşa şi aşa, şi basta; ba chiar, ceea ce a spus, „adevărul”, i-a determinat pe autori să folosească superlativele absolute. Aluziile dnei Banciu, ca şi cum toţi ar cunoaşte şi toţi ar avea absolut aceeaşi imagine despre un fapt deja banal, reflectă stilul (neo)stalinist, dogmatic şi impotent: care nu ştie dar se face că ştie, şi care atrage atenţia asupra unei eventuale complicităţi între emitent şi receptori.

De ce m-am oprit asupra acestor două lucrări? Întâi, am vrut să sensibilizez cititorul faţă de nevoia de exprimare logică: de legare a ideilor, de legare a lucrurilor, de deducere neabătută a celor ulterioare din primele. Un text ştiinţific – care nu doar vrea să demonstreze ceva, dar care vine şi din partea unui presupus cunoscător al problemei – trebuie, cu atât mai mult să fie logic. Dacă o frază nu are legătură directă cu cele spuse înainte, întreaga credibilitate a textului este zdruncinată.

Apoi, pentru a atrage atenţia asupra inadecvării cuvintelor mari într-un text ştiinţific. Cuvintele mari nu sunt numai expresiile panegiriste (dna Banciu), ci şi frazele pline de concepte despre care este evident că autorul nu are habar şi care sunt aruncare de-a valma. Numai unui ignorant îmbibat de dogmatismul şi redundanţa de tip stalinist i se pare că „sună bine” „Motivaţia valorică a creaţiei şi promovării culturii în concepţia lui Constantin Noica” sau „Mişcarea ştiinţei, ca parte a dinamicii culturii, nu poate fi înţeleasă la nivelul mişcării teoriilor ştiinţifice, ci într-un plan mai profund, şi anume acela al dinamicii paradigmelor” sau „Filosofia, după cum sugerează Noica, semnifică nu numai toate celelalte domenii de cunoştinţe, ci şi lumea” sau „Valorile filosofice se corelează şi influenţează toate celelalte straturi valorice – fiind valori referenţiale (valori pivot), în sistemul valorilor culturii”. Dacă autorul ar fi gândit asupra temei alese, ar fi trebuit să descrie pur şi simplu concepţia lui Noica despre cultură/locul culturii şi, eventual, să spună ce înţelege el prin valoare şi care a fost reprezentarea lui Noica despre valoare. Dar, pentru a înţelege – fără nici o demonstraţie a dlui Trăistaru – că Noica a preţuit cultura, nu era defel nevoie să se facă referire la concepţia lui Heidegger despre fiinţă, nici la definirea filosofiei („ea creează obiectul în timp ce ştiinţa cercetează” şi „Filosofia, după cum sugerează Noica, semnifică nu numai toate celelalte domenii de cunoştinţe, ci şi lumea”) (vai!), nici la mişcarea ştiinţei şi la paradigme, nici la faptul că fiecare cultură aduce ceva, nici la tehno-cultură (concept amintit dar neexplicat), nici la „ipotezele” lui Gusti despre cultură. Nu, din lucrarea dlui Trăistaru nu se înţelege defel raţiunea în virtutea căreia Noica a pus cultura drept loc originar al omului. Iar dacă s-ar putea face o legătură între critica lui Noica şi critica lui Heidegger împotriva unilateralizării culturii de către tehnică, ar trebui să se amintească şi de complexitatea atitudinii lui Noica faţă de ştiinţă (şi tehnică). Lucrarea nu face însă nici o legătură de nici un fel: ea este un şir de fraze aruncate la nimereală.

Articolul dnei Banciu are mai multă logică decât cel al dlui Trăistaru. Dar, cum am văzut, el relevă, în cel mai bun caz, o cunoaştere „naturală” (în formularea lui Noica), descriptivă, exterioară raţiunii, adică incapabilă să creeze, în urma demonstraţiilor şi privirii de la distanţă, critice, idei; dar este vorba mai degrabă de cel mai rău caz: nu numai de incapacitatea de a releva idei, ci de neînţelegerea şi, deci, lipsa totală de interes pentru idei.

Dna Banciu nu a înţeles că metafora caracterizării evoluţiei culturii prin părţile de vorbire/categoriile gramaticale este vizualizarea, de către Noica, a morfologiei culturii şi a tipologiei culturii: şi anume, după principiul, original aici şi prelungind preocuparea presocraticilor şi concentrarea lui Aristotel pe Unu şi Multiplu, al raportării oamenilor la reguli, adică la raportul dintre regulă şi excepţie. Dar la dna Banciu nimic nu apare explicat, ci sunt aruncate expresii, citate cu sau fără referinţă, „ca şi cum” şi autoarea şi cititorii le-ar cunoaşte până la banalitate. Dar filosofia nu este o înşiruire de formulări absconse – vezi raţiunea „obişnuit cunoscătoare” – ci o articulare (deci o logică) a teoriei. Ceea ce înseamnă că – şi numai dacă teoria este logică – este posibilă criticarea teoriei, deoarece această criticare este necesară: critica însăşi făcând parte din corpusul unei teorii viabile.

Nu este vorba, în critica mea, de încercarea de a pune mintea/creativitatea unui autor în patul procustian al propriei mele înţelegeri, în fond la fel de subiectivă. Ci de indignarea imensă faţă de modelul pe care un asemenea text îl oferă şi tinerilor asistenţi dornici de afirmare şi, pur şi simplu, cititorilor. În urma confruntării cu un asemenea model apare ceea ce ne înfioară pe toţi: dispreţul faţă de intelectuali şi faţă de munca intelectuală. Iar dacă cititorii ştiu că şi dl Trăistaru şi dna Banciu sunt ditamai profesori universitari, îi apucă o dată mai mult lehamitea faţă de corupţia universitară sau, mai larg, intelectuală, ca şi pesimismul că s-ar mai putea schimba ceva[17].

Este dreptul oricui să interpreteze? Desigur: dar numai cu condiţia să manifeste onestitate faţă de obiectul interpretat şi, astfel, şi faţă de sine. Ideile te dezvăluie oricum: şi atunci, de ce să nu preîntâmpini imagini dezavantajoase şi să scrii articole ştiinţifice numai după ce te-ai judecat cu nepărtinire, adică ai judecat relaţia dintre tine şi reflecţie? Nu are rost să amintim aici faptul că interpretarea însăşi este creaţie, deplasarea obiectului într-o altă lumină, deci re-crearea obiectului. Interpretarea este trădare, ca şi traducerea. Depinde, însă, despre ce fel de trădare este vorba.

Ce reţin cititorii din astfel de articole? Cui folosesc ele, desigur în afara celor care participă la şuşanelele care le permit. Iată de ce este important să atragem atenţia asupra lor: comunitatea ştiinţifică, cititorii în general, nu ar mai trebui să îşi piardă timpul cu repudierea unor asemenea lucruri.

Dar, dincolo de critica asupra „formei”, articole precum cele două lucrări discutate aici ne pun în faţa fondului: atitudinea faţă de filosofia lui Noica. Fără îndoială, această atitudine are în subtext prezumţia că se pleacă de pe o platformă de competenţă filosofică şi, desigur, de onestitate.

Atitudinea eficientă (adică una care valorează ceva) faţă de orice filosofie este una critică. Adică una care pune faţă în faţă semnificaţiile conceptelor folosite de un filosof cu: 1) consecinţele acestor semnificaţii în articulaţiile ultime ale filosofiei respective şi 2) cu semnificaţiile conceptelor şi teoriilor ce le implică la şcoli de gândire alternative (toate, văzute şi istoric). Cel mai mare respect faţă de un cercetător – iar filosoful este un cercetător – este tocmai luarea lui în seamă prin critică. Nici chiar momentele omagiale nu trebuie să facă rabat de la această cerinţă a sporului intelectual ca atare. De aceea, un material în care se descrie „neutru” ce a spus cutare sau cutare filosof este, dacă este logic întocmit, doar o sursă de informare, indirectă dar foarte necesară, despre concepţia filosofului. Interpretarea începe abia după acest moment: atunci când se face critica, deci atunci când interpretul îşi manifestă curajul şi creativitatea ştiinţifică, când expune clar de ce reprezentarea sa este nu numai critică ci şi validă.

Nu este locul aici pentru o discuţie temeinică a filosofiei culturii la Noica: aceasta însăşi este mult prea complexă pentru a fi epuizată în discuţia unui articol. Dar cele două lucrări asupra cărora m-am oprit aici ridică unele probleme peste care este greu să se treacă.

În primul rând, semnificaţia culturii la Noica. Pentru acesta, cultura a fost termenul mediu – între individ şi societate – asupra căruia s-a focalizat şi a cărui critică a ţinut loc, la el, criticii sociale. Dar nu este suficient să spunem că această critică socială a fost, la Noica şi la alţi filosofi, piezişă, mediată. Este cazul să vedem şi conţinutul acestei critici: faptul că ea învinovăţea cultura care devenise marcată de tehnică, astfel încât ajunsese să se subordoneze acesteia – iar asta micşora terenul posibilului (creaţia teoretică şi artistică fiind constructoare ale acestui teren), deoarece tehnica discută mereu în termenii realului, pe care îl circumscrie, pe care ni-l face de la început dezvăluit –, datorită faptului că nu dorea, sau nu ştia, să ia în seamă organizarea concretă a societăţii. Care a fost semnificaţia criticii de către Noica a trăsăturii culturii europene moderne şi contemporane lui (deci, deja, şi postmodernă) de a fi „obsedată” de real? Dacă această obsesie nu a fost – şi nu a fost – descrisă din puncte de vedere dincolo de metafore culturale legate de excesul de tehnicizare şi de asumarea acestui exces de către civilizaţie, simpla repudiere a obsesiei realului nu a fost decât o formă elegantă de manifestare a unei ambiguităţi marcate de conservatorism intelectual. Căci în modernitate este vorba de continuarea rupturii dintre cultura de masă şi cea de elită dar, în acelaşi timp, de tendinţa de apropiere dintre ele, atât pe baza tehnicii (a primei revoluţii industriale) cât şi a principiilor democratice iscate din vâltoarea revoluţiilor burgheze şi preluate ca mijloace de legitimare a noului establishment.

Este foarte interesantă, de asemenea – dar dna Banciu nici măcar nu a amintit această problemă – locul culturii în atitudinea faţă de timp. Cultura mediază raportul dintre om şi timp:fiinţa însăşi se dezvăluie în acest raport; adică, prin medierea culturii, se prefac şi timpul şi omul.

Cultura este artificiu, este tehnică de a vizualiza realitatea în mod uman. Iar tehnica de a vedea, şi exerciţiul de a vedea uman, construiesc, odată cu demersul vederii, omul. De aceea, la Noica, cultura este mereu înaltă. Ea îl înalţă pe om. Şi deşi nu toţi sunt înălţaţi/nu toţi se lasă înălţaţi, şi nu totdeauna, ea îl pune pe om, deci potenţial pe toţi, sub semnul lui posse.

Dar cum are loc acest proces? Raportul dintre indivizi şi societate este mediat de reguli. Regula (norma morală, cea juridică, de cunoaştere, artistică) este cadrul de cultură, ordonatorul, paradigma umană în/întru cultură. Dar oamenii nu se definesc numai pe temeiul principiilor pe care le invocă[18], ci şi prin opoziţia faţă de reguli. Oamenii au preluat, în general, criteriile timpului lor în raportarea la reguli şi la excepţii[19]. Făcându-se o tipologie a culturii după raportul dintre regulă şi excepţii – 1) excepţia contrazice regula, 2) excepţia confirmă regula, 3) excepţia lărgeşte regula, 4) excepţia proclamă regula rămânând excepţie, 5) excepţia care devine regulă – ar fi fost un spaţiu generos pentru a introduce „parametrul” social. Nu numai inovaţiile ştiinţifice, artistice şi filosofice exemplifică această tipologie, ci şi modul în care a fost văzută atitudinea faţă de raporturile de dominaţie-supunere. Dominaţia ca privilegiu al poziţiei sociale este ea o regulă sau o excepţie, şi când? Opoziţia faţă de dominaţie – dacă este regulă, iar regula este intolerantă faţă de excepţie – a fost ea excepţie, când şi de ce? Aserţiuni ale lui Noica pot fi folosite pentru a pune sub semnul întrebării opoziţia (faţă de dominaţie) socotită excepţie[20], dar desigur un asemenea demers este neîntemeiat. Noica a lăsat socialul în „cultura istorică”, şi nu l-a introdus deloc în cultură.

Nu este vorba de o evoluţie, ci de o tipologie a culturii: acestea cinci coexistă mereu, dar mereu un tip sau altul este predominant.

Dar, încă o dată, ce este cultura? Un sistem de valori, iar modelul cultural strânge formele întruchipărilor acestor valori[21]. Modelul are o structură – adică un mod de aşezare a valorilor potrivit raportării lor reciproce – sau, altfel spus, structura este formată din formele de manifestare a valorilor. Structura este activă[22], iar pentru a o surprinde, filosofia culturii a lui Noica a creat un tablou schematic al culturilor. Schema este, fireşte, totdeauna inertă, căci reprezintă o fixare a diversităţii după un singur criteriu. Criteriul ales de Noica este raportul dintre diversul de cunoscut şi, pe de altă parte, unitatea posibilă a legii[23].

Este un criteriu foarte atrăgător, legat de cel care a dat tipologia menţionată mai sus: în efortul oamenilor de a cunoaşte, ei văd în mod diferit acel Unu dezirabil şi acel Multiplu al datului şi pot, privilegiind mai mult pe unul decât pe celălalt, să nu le vadă împletirea şi inter-determinarea, aşa cum nu au putut să vadă nici dialectica lege-excepţie. Iar cele cinci feluri de culturi – 1) a mentalităţii totemice sau dogmatice (Unul şi repetiţia sa), 2) a monoteismului curios să introducă lumea în propriul cadru (Unul şi variaţia sa), 3) panteismul şi panlogismul unei singure mari teorii ştiinţifice sau unui singur adevăr, manifestat în scânteierile baroce care, totuşi, nu reprezintă un spor, ci o „formă de odihnă a spiritului”[24] (Unul în Multiplu), 4) a politeismului sănătos (apolinic), în care eu-l se relevă în goana spre logos-ul care pune ordine în multiplicitatea care ar fi haotică fără logos, şi în care eu-l şi mulţimea trebuie să se cumpănească reciproc, dar până atunci, de la fireasca irumpere a unuia sau altuia în conştiinţă se ajunge la hipertrofierea când a unuia când a celuilalt (Unul şi Multiplu), 5) echilibrarea lor de la început (Unul multiplu) – ce, deşi coexistă, una dintre ele predomină mereu, sunt jaloane ale evoluţiei culturii. Modelul culturii europene este, mereu, acest al cincilea stadiu al culturii.

Unul poate fi şi el a) de sinteză, concentrând manifestările diverse, şi b) sintetic, ce reprezintă expansiunea: ştiinţa ilustrează ambele modalităţi, de la reprezentările diferite ce converg spre aceeaşi idee la big bang-ul care explică naşterea universului şi la substanţele ce implică, de la început, izotopii lor. Oricum, modalităţile unităţii sintetice sunt valorile.

Tabloul sintetic al culturilor este menit să descrie modul în care se structurează valorile, legate între ele în diferite feluri sau, cum le consideră Noica a fi în modelul cultural european, autonome. Valorile autonome sunt, totuşi, în acest model european, stilistic unitare. Modelul însuşi – de lucru, accentuează Noica – este al sistemelor formale de valori autonome dar stilistic unitare.

Aceste sisteme au o morfologie, a modului de mişcare a gândirii: de altfel, există o singură morfologie pentru toate culturile, adică a ipostazelor spiritului. Toate aceste ipostaze/tipare/condensări/forme pot fi descrise cu ajutorul „ecoului”[25] pe care îl lasă aceste ipostaze în categoriile gramaticale. Substantivul, adjectivul, adverbul, pronumele personal şi numeralul, pot fi înţelese ca a fi predilecte într-o anumită cultură – în 1), 2), 3), 4) şi 5) – doar în urma analizei care, pur şi simplu, înregistrează manifestările culturale şi le priveşte prin unitatea sintetică a valorilor.

Cultura europeană este un model de cultură deplină, datorită faptului că: a) reprezintă intersecţia şi comuniunea diferitelor culturi componente, adică a diferitelor experienţe culturale ale comunităţilor, b) deci nu corespunde unui singur popor sau unui conglomerat închis, c) nu ignoră lumea, d) dezvoltă lumea abstracţiilor[26] şi, deci, a capacităţilor raţiunii, dincolo de gândirea „naturală”, creându-se o lume opusă naturii.

Noica a construit acest model pe baza unei tipologii, a unei morfologii şi a unei descrieri a culturii, privită ca „arhetip al vieţii istorice”[27]. Demersul său de filosofie a culturii este mai fructuos decât cred cei care o separă de cercetarea de ontologie şi teoria cunoaşterii. Şi chiar dacă a exclus socialul din explicaţiile sale. Modelul cultural nu este un model al istoriei, ci doar unarhetip al acesteia. Mai concret, un anumit model cultural, cel european, este ales de Noica drept arhetip, adică, să folosim etimologia acestui cuvânt, un tip de principii originare şi, în acelaşi timp, către care tinde cultura.

Totuşi, oricât de interesante sunt criteriile pe baza cărora şi-a construit Noica modelul, nu pot încheia fără să exprim îndoieli legate de argumentaţia sa. Un aspect legat de un simplu cuvânt: europocentrismul nu a constat doar în ignorarea celorlalte culturi de către cultura europeană – cum crede Noica[28] – ci în raportul de dominaţie (în care cultura era o expresie a puterii/politicii, sau, altfel spus, politica/puterea era vehiculul) faţă de acestea.

Modelul european, ca arhetip, este superior prin caracteristicile date de Noica: a) raţionalitatea şi cunoaşterea raţională – mai mult decât descrierea efectuată de către raţiunea obişnuit cunoscătoare, evidenţierea abstractului, a ideii, a iraţionalului, domesticit astfel –, b) crearea, astfel, a unei realităţi superioare celei naturale, a unei „supranaturi”[29] – în care ceea ce decurge urmează logic, deci „natural”, din premisele raţionale puse în lucru, dar care nu este natură, creativitatea culturală a omului mergând dincolo de limitele naturii –, c) orizontul deschis prin creaţia permanentă şi prin înnoirea permanentă. Iar această a treia caracteristică se poate manifesta, spune Noica, şi printr-a patra, „o superioară organizare ştiinţifică şi tehnică de viaţă”[30]. Aici s-ar putea avansa câteva întrebări: nu în ce măsură a patra trăsătură – legată de civilizaţie – şi-ar avea locul în modelul cultural (legat ca atare de modul de raportare/cunoaştere a oamenilor la principii unitare şi la diversitate), deci este vorba de niveluri diferite ale realităţii culturale (cultura şi civilizaţia); ci de folosirea cuvântului „superioară”: după ce criterii, cum? Iar dacă fiecărei culturi îi corespunde propriul său nivel de civilizaţie, reiese doar că modelul culturii depline este cel al culturii contemporane lui Noica.

Dar atunci ne gândim imediat la 1) faptul că modelul cultural este un arhetip, iar arhetipul este, mereu, nivelul cel mai înalt al unui lucru, şi 2) că nivelul real al culturii contemporane lui Noica a avut totuşi probleme pe care şi el le-a sesizat, criticat şi împotriva cărora a avertizat[31]. Deci modelul (cultural european), despre care Noica spune că este/trebuie să fie, ca idee de lucru, mai sărac decât realitatea[32], ar putea să fie dat doar de primele trei caracteristici. Sau, poate Noica ne provoacă să gândim asupra relaţiilor dintre cultură şi civilizaţie.

Noica insistă asupra discontinuităţii dintre modelele culturale şi pune continuitatea culturii în arrière plan. De aceea, uneori exagerează în exemplificările sale. A socoti drept arhetip cultura cea mai realizată – oarecum în metodologia lui Marx despre explicarea economiei capitaliste[33] – este una, dar a afirma că grecii nu şi-au confruntat limba cu alte limbi, cum a făcut lingvistica europeană[34], sau că nu şi-au trecut mesajul altor popoare, este alta. Iar cultura europeană şi-a extins valorile pe tot globul nu numai datorită realizărilor sale superioare, ci şi datorită raporturilor politice, de dominaţie.

Sublinierea discontinuităţii culturii – premisă a modelării – faţă de natură are în vedere aprecierea creativităţii permanente, a înnoirii. Modelul cultural deplin nu se bazează, deci, pe stagnare,pe continuitate. Dar afirmaţia că „indienii au demisionat din viaţa istorică de la început”[35] este amendabilă. Sigur că un comportament bazat pe un model cultural închis, într-o „bună întâlnire cu natura”[36], generează stagnare, dar dacă nu se poate vorbi de demisie din viaţa istorică la indieni sau orice alt popor – istoria însăşi neînvârtindu-se numai în jurul Europei –, este extrem de simplist să ignori condiţiile istorice, inclusiv raporturile care au pus India în postură periferică în lumea modernă.

Deşi motivaţia de a crea modele culturale, deci de a dezavantaja continuitatea culturală, este clară, folosirea de către Noica a conceptului de stagnare ridică probleme. Ce este stagnarea, potrivit filosofului? Faptul că o cultură nu mai produce inovaţii. Dar în ce ritm? Şi atunci oare cultura europeană occidentală a primelor secole creştine, slabă, face parte din modelul cultural european numai prin simplul fapt că are la bază prezumţiile intelectuale ale creştinismului? Poate fi acest model exemplificat prin punerea laolaltă a unei perioade de stagnare într-o parte cu alta de avânt din altă parte? Şi poate fi echivalat Bizanţul cu estul Europei, cu ţările române, de exemplu, care „intră în istorie” abia în secolul al XIV-lea? Dacă Occidentul primelor secole creştine face parte din modelul cultural arhetip, de ce nu ar putea fi socotită şi stagnarea oricărei culturi drept o etapă în realizarea culturală de excepţie a acelei culturi?

Şi oare o cultură piere numai „dinăuntrul ei”[37], sau şi datorită unor cauze externe, adică datorită unor relaţii de putere ale altor societăţi faţă de aceasta? Transpunerea în termenii „culturii” a raporturilor sociale este, fireşte, un mod de a le eluda[38]. Dar toate „scăpările”[39] în referinţele concrete menite să demonstreze idei foarte frumoase le coboară pe acestea. Şi e păcat (deşi, desigur, explicabil).

Imaginea concretă a lui Noica este, din păcate, marcată de europocentrism. Ce înseamnă a crea valori proprii (cultura arabă fiind doar un vehicul pentru idei şi valori, decât să fi creat valori proprii[40])? Semnificaţia acestei afirmaţii pare a fi etnică, deoarece, în fond, doar grecii – şi chinezii, pe care nu îi aminteşte deloc – au creat a novo. Dar dacă înţelegem că orice cultură este un răspuns la problemele resimţite de oameni, atunci orice cultură este originală. Şi în ce sens cultura arabă nu este ecumenică? Dacă a opera dincolo de realitate – ca matematica – este semnul culturii superioare (a lui Unu multiplu), arabii şi chinezii nu au făcut asta? Doar cultura europeană este caracterizată de primatul valorilor autonome şi de conştiinţa lor? Ignorarea culturii chineze se conjugă cu o imagine, selectivă desigur, dar idealizată asupra culturii europene. Pe de altă parte, şi secolul al XIX-lea şi al XX-lea sunt socotite stupide, chiar cutremurător de stupide[41]. Din punct de vedere cultural? Dar acestea sunt secolele celui mai mare avânt şi al apropierii culturii europene de modelul său. Dacă pecetea de mai sus este dată din motive sociale, atunci este valabilă caracterizarea lui Noica de către Ion Ianoşi[42], reieşită din observaţia „infuziei de motive ideologice in filosofie”[43].

Şi totuşi, nu trebuie să uităm că morfologia, tipologia, criteriile sunt ceea ce este important în cartea lui Noica: în acest sens, a fost liber să aleagă referirea la filosofie şi artă uneori, iar alteori la ştiinţă, a fost liber să selecteze exemplele. Problema este că aceste exemple sunt vulnerabile uneori. Uneori Noica se contrazice chiar într-un aspect de conţinut: filosofia greacă s-a constituit împotriva mitologiei proprii, în timp ce aceea europeană a avut loc în prelungirea creştinismului[44]. Dar semnul culturii este tocmai îndepărtarea de natură, ceea ce înseamnă şi îndepărtarea de primul nivel al cugetării, cel mitic: din acest punct de vedere, filosofia greacă e superioară.

De asemenea, nu trebuie să omitem critica societăţii de consum – evidenţiind diferenţa dintre valoare şi bun[45], la fel cum Fromm distingea pe a avea de a fi -, critica unilateralizării culturii prin victoria formalismelor – rămânând să fie realizată „reîntruparea”[46] lor –, critica unei comunicări golite de sens, impunând relaţii exterioare, conectare lipsită de solidaritate, în care se manifestă mai degrabă învăluirea muzicii decât a cuvântului[47], critica societăţii de masă[48], critica unui nivel social în care realizările puse sub semnul comunităţii nu au permis şi regăsirea eu-lui[49], critica societăţii în care posibilitatea creaţiei, a eu-lui rodnic în număr mare, a fost inerent limitată. Dar, cum am văzut, diavolul se ascunde în detalii. Nihilismele, despre care Noica spune că au fost aduse nu de suferinţă, ci de prea plin[50], au reflectat totuşi, dincolo de situaţia concretă a corifeilor lor, societăţi marcate profund de suferinţă şi lipsă de sens al vieţii. Toate criticile de mai sus efectuate de Noica şi-au găsit loc tocmai în cadrul filosofiei sale a culturii care a exclus socialul dintre factorii explicativi. De aceea,cum aminteam mai sus, nu are rost să citim aceste critici în altă cheie decât aceea a autorului.

Închei această scurtă notaţie despre modelul cultural nicasian spunând că probabil cea mai îndreptăţită atitudine a noastră este să ridicăm mănuşa aruncată de Noica: să lucrăm mai departe cu instrumente înalt conceptuale, dar să integrăm tot ce rămâne deschis în această lucrare. Nu putem înţelege cât de mare ne este responsabilitatea? Doar şi Noica a arătat vina intelectualilor pentru mesajele ambigue care au dus la creşterea alienării[51]. Numai efortul de a ne depăşi aservirea ne permite să judecăm de la înălţimea autonomiei care permite optimismul.

http://193.226.7.140/~leonardo/n16/Bazac2.htm

Nicolae STROESCU STÎNISOARÃ – Numai cîteva însemnãri pe marginea cãrtii lui Sorin Lavric: Noica si Miscarea Legionarã

Rolul filosofului, apreciaza Noica, e de a recunoaste in niste concepte vechi o gramatica a spiritului. De altfel, si Nietzsche preconiza o genealogie a spiritului din cercetarea codului lingvistic.

Incantat ca limba noastra are privilegiul de a poseda prepozitia "intru", ii consacra o adevarata oda si isi ilustreaza demonstratia prin cartea a IV-a din Istoriile lui Herodot, fragment din Tropice triste de Lévi Strauss, sculpturile lui Brancusi, subliniind bogatia de intelesuri ce se concentreaza in aceasta vocabula. (C. Noica, "Creatie si frumos in rostirea romaneasca").

Prefixul "in" este o sarbatoare a gandului. El are darul, in limba noastra, sa infiinteze, sa aduca in fiinta. La cuvintele vechi cerceteaza etimologiile, mecanismul de formare, echivalentul din celelalte limbi romanice, aria de raspandire si evolutia semantica invocand autoritatea lingvistica a lui B. P. Hasdeu, Sextil Puscariu, Candrea, Saineanu si altii.

"In cuvant, ne demonstreaza cercetatorul, exista un palpit de viata pe care nu-l pot epuiza nici dictionarele si nici rostirea. Mergi prin cuvantul padure, sau prin cuvantul iubire, sau prin cuvantul cunoastere, dar mergi si fara sa mergi. Cuvantul merge singur, si fara tine, ca si soarele in jurul pamantului, intr-o viziune ptolomeica. Cuvintele merg singure, intr-un anume fel, sau stau ca si fenomenele, ca si categoriile. Ele nu preced, ele succed, sau se petrec dupa noi, ele se modifica odata cu noi, prin noi, cu vrerea sau fara vrerea noastra, iar surpriza este de a vedea ca intr-o generatie lasam tiparele lor nici goale, nici pline. Desertarea de sens, uitarea se produc fara stire, o constatam retrospectiv." (Paul Anghel, C. Noica, Rostirea filosofica romaneasca, Contemporanul - 14 august 1970)

In "Creatie si frumos in rostirea romaneasca" (1973), Noica incearca sa defineasca o estetica a spiritualitatii romanesti si gloseaza sensurile unor cuvinte ca: dor, departisor, ispitire, lamura, lamurire, a faptui, faptura, a savarsi, desavarsi, a sfarsi si altele, pentru a scoate la lumina un fel particular al spiritualitatii romanesti de a concepe creatia si frumosul. Se opreste asupra cuvantului DOR - cuvant specific romanesc, arhetip ce exprima o permanenta prezenta a eroticii folclorice. Urmarind etimologia, formarea si sensurile cuvintelor, arata ca ele sunt capabile sa ascunda o istorie, o drama si o bogatie de gandire. Cartea lui Noica ne ofera cunostinte si informatii din domeniul istoriei, mitologiei, artelor, stiintei, principii de baza ale filosofilor etc.

Urmareste cuvintele vechi in cronici, carti bisericesti, proverbe, versuri populare. Din sensurile si invelisurile pierdute ale cuvintelor, deduce o miscare a gandului ce duce la fapta si creatie.

Eseistul este intristat de pierderea cuvintelor, de uitarea lor. Bunaoara, cuvantul arhaic "petrecere" verb si substantiv. In limba romana n-avem alt termen care sa semnifice comuniunea ceremoniala sarbatoreasca incluzand profanul si sacrul. Avem doar substantive si verbe specializate: chef, a chefui, hora, a hori, a canta, a bea etc.

Analizele si judecatile valorice ale ganditorului nu au un orizont inchis, ci deschis catre alte limbi si culturi, catre dimensiunea lor filosofica.

"C. Noica, vorbind de cuvinte, creeaza un limbaj propriu, cu un vocabular bogat, tras din vechile scrieri si din graiurile populare, ignorate in mod obisnuit in limba pur neologistica a presei literare. Ca la Sadoveanu si Creanga, limba lui are farmec si farmecul nu trece dincolo de marginile cartii, incercand s-o imiti, aerul de vechime piere, si subtilitatea, adancimea devin cautare si pretiozitate.

In fraza eseistului cuvintele acestea, cu parfum de candela si moliciuni de vechi icoane bisericesti, trag mintea noastra spre teritorii necunoscute. C. Noica ne invata sa citim dincolo de cuvinte si sa vedem in «a fi» sau iscodire, intru, catre, spre - vorbe banale, un efort colosal al spiritului, de a incorpora bucuriile in coaja fragila a expresiei.

Prepozitiile, verbele auxiliare, infinitivul lung toate exprima o tulburare a spiritului, un efort de cunoastere prin aproximare.

In constructiile verbale ale lui «a fi» pulseaza, ca mercurul in recipiente complicate, indoiala, posibilitatea, teama, optiunea etc." (Eugen Simion, Scriitori romani comentati, Ed. Recif, Bucuresti 1994 - p. 142-143)

Noica a cercetat si aprofundat, de-a lungul intregii sale activitati de creatie, miracolul care este spiritualitatea romaneasca, incercand sa desluseasca coordonatele esentiale pe care aceasta se asaza in carti de meditatie filosofica, eseuri, peste cinci sute intre anii 1928 - 1944.

Idee meritorie a lui Mircea Handoca, de a realiza din acestea o selectie reprezentativa.

Constantin Noica, istoricitate si eternitate. Repere pentru o istorie a culturii romanesti. Editie ingrijita, cuvant inainte si bibliografie de Mircea Handoca - Colectia Capricorn - 1989.

Paginile au fost selectate din Revista Fundatiilor regale, Convorbiri literare, Universul literar, Viata romaneasca si altele.

Contributia marilor inaintasi ai culturii romanesti este evaluata sintetic, asupra operei acestora evidentiind coordonatele esentiale pe care se sprijina individualitatea lor in raport cu fiinta nationala.

"Dimitrie Cantemir - primul european din rasarit pentru care nici limba, nici gandul nu erau moarte. A luat asupra sa soarta de a fi roman din Estul Carpatilor si ne-a mutat in Europa, caci el ne-a creat fiinta morala si ne-a creat limba...

Brancusi, ale carei opere exprima «ceva din fiinta ca fiinta» a facut ca imposibilul sa ia chip familiar si ca o lume ca de basm sa devina realitate. A avut putinta de a reduce la scara omului infinitul..."

Hasdeu este "ceva mai rascolitor si mai adanc - o prezenta - o fiinta de dincolo, venind parca sa miste istoria si s-o inalte spre creste..."

"Lucian Blaga, creator al unui sistem filosofic, si-a impus o sarcina deosebit de grea. Copernician prin fire, singur cu gandul sau, filosoful acesta are ceva din destinul maret si tragic al cunoasterii luciferice, pe care el singur o descrie, blestemat sa nu poata descifra niciodata intregul lucrurilor".

Pagini memorabile despre Mircea Eliade, "care a mijlocit intre Apus si Rasaritul indepartat, intre profanitate si sacralitate intre primitiv si modern, intre religii si credinte tribale, intre marile culturi si culturi populare si ne-a inscris in carti ferecate cu aur." (Mircea Handoca op. cit. p. 31, 48, 52, 67, 137-243-244)

Lui Eminescu, Noica i-a inchinat mai multe eseuri, dar si doua carti de exceptie: "Eminescu sau ganduri despre omul deplin al culturii romanesti"; (Ed. Eminescu, Bucuresti, 1971) si "Introducere la miracolul eminescian" (Ed. Humanitas _ Bucuresti, 1992)

In prima carte, Noica si-a axat eforturile de interpretare pe studiul minutios al celor 7-8.000 de file ale caietelor lasate de poet si incredintate, in 1902, de mentorul "Junimii" fondului de manuscrise al Academiei Romane. S-a aplecat asupra lor cu rabdare si a surprins filonul de universalitate si nemarginita sete de cunoastere a lui Eminescu.

Noica le compara (caietele lui Eminescu) cu cele ale lui Leonardo da Vinci si cu cele ale poetului Paul Valéry. Spiritualitatea eminesciana este raportata la trei trasaturi majore: Universalitate sub semnul vastitatii si profunzimii orizontului de cunoastere, completudinismul viziunii, si aspiratia spre integralism si integrare.

Eminescu se dovedeste deopotriva contemporan cu prezentul si viitorul.

"Despartirea de Goethe" (Editura Univers, Bucuresti, 1976). Pentru Noica, Goethe este cel mai familiar dintre genii, este marele duh sanatos in cultura lumii. Cartea se deschide cu o introducere in esenta Weltanschaung-ului goethian privind tineretea ca fenomen originar al viziunii despre lume, cu cele cinci momente ale conceptului de tinerete - bucurie, sanatate, intelepciune, productivitate, nemurire.

Alte doua capitole se refera la conceptia despre om si la conceptia la o gandire a lui Goethe. Al treilea capitol, Comentarii la opera Faust:

"In orice mare despartire este un dram de nebunie spunea Goethe. De ce trebuie totusi sa ne despartim de el? Din doua motive, intai ca a invocat si impus, cu extraordinara sa magie, mitul lui Faust, un erou care nu este al lumii noastre. In al doilea rand, pentru ca a contrazis, cu restul creatiei sale, acelasi mit, care, cu exceptia eroului, exprima totusi ceva hotarator din lumea noastra, cel putin din cea occidentala." (C. Noica - Despartirea de Goethe, op. cit. p. 230)

Gabriel Liiceanu, in Viata Romaneasca, nr. 7, 1985, face un demers interpretativ al operei lui C. Noica: "Filosofia si paradigma feminina a auditorului", din care redam cateva pasaje:

"Din punctul de vedere al formei ei, filosofia lui Constantin Noica este rezultatul intalnirii dintre inabusirea unei vocatii, cea literara, si neimplinirea destinului de matematician... Noica a repetat eroarea lui Blaga de a intreprinde constructia unui sistem cu mijloace preponderent literare... Catre imblanzirea chipului filosofiei s-a indreptat si stradania lui C. Noica. Si scopul trebuia atins prin apropierea registrului ideilor de catre cel sensibil si prin ridicarea sensibilului la idee. Astfel a luat nastere o hermeneutica ce contopea, cele doua planuri facandu-le sa alunece catre un punct ideal de intalnire; o hermeneutica urcator coboratoare, un basm, un poem, o sculptura suportau incidenta unui gand filosofic si erau ridicate la idee; invers, o inlantuire de idei capata tonul povestirii, si era coborata la nivelul sensibilului. Marile figuri ale mitologiei culte europene _ Don Quijote, Faust, Don Juan _ invadeaza spatiul filosofiei si joaca rolul unui alfabet cultural, care face cu putinta crearea unui vocabular comun si transmiterea spontana a sensului. Pe de alta parte, cuvintele de rand ale limbii sunt cercetate in straturile lor de adancime, devin purtatoare de idee si irump in campul filosofiei."

"Mathesis

sau bucuriile simple" (1934) Aceasta carte, scrisa la 25 de ani si rasplatita cu un premiu, contine toate obsesiile de mai tarziu ale filosofului. Autorul pledeaza pentru culturile de tip matematic, facand o pledoarie pentru esente, pentru ordinea interioara a spiritului creator. Acest ideal de ordine si masura in viata interioara a spiritului sunt logica si matematica. Trasaturile fundamentale definitorii ale culturii de tip geometric se reduc la ordine, constructivism, imanenta.

Logica si matematica sunt idealul nostru de ordine, pe ele am voi sa le inseram in lume, pentru a o face mai clara si mai umana, pentru ele alergam, pentru aceste bunuri, care de fapt ne stau la indemana, alergam in spatii, peste sute de mii de ani lumina. Accepta doar spiritul matematic nu si spiritul istoriei. Exista culturi de tip geometric si culturi de tip istoric. Cele dintai fac parte din ordinea spiritului, cele din urma fac parte din ordinea naturii. Culturile geometrice aduc ideea de ordine, efort constructiv, includ in ele imanenta.

In culturile istorice primeaza actualitatea, curgerea, destinul, in schimb, culturile de tip geometric sunt un ideal de ordine facut de constiinta omeneasca si pastrat. Noica e de parere ca numai culturile de tip geometric ajung la esenta, celelalte cad, curg, se risipesc in istorie si sunt culturi oarbe, pentru ca pun accentul pe destin si se hranesc cu faptele vietii. In locul spiritului istoric in care primeaza destinul, durata specifica, sa aducem spiritul matematic in care primeaza creatia libera, generalitatea si vesnicia. Asupra acestei conceptii cu primatul culturilor de tip geometric, Noica va reveni in scrierile de mai tarziu intrucat nu se pot concepe culturi geometrice in afara istoriei. Frazele si propozitiile cartii au valoare aforistica.

Cornel Moraru considera cartea "O bijuterie, prin concizie si prin limpezimea ideilor, un mod de a filosofa, vrea sa fie mai degraba un exercitiu de limpezire si adancire in gandurile proprii... Cartea insasi este un exercitiu nu de defulare pasionala, ci de asceza intelectuala, de incredere patetica in forta spiritului creator." (Cornel Moraru, Constantin Noica - monografie, Editura Aula, Brasov, 2000, p.13)

Cel mai important concept apropiat de sufletul si cugetul nostru pe care l-a cautat Noica si pe care

l-a scos din tezaurul neuitarii este sentimentul romanesc al fiintei. Acest concept este urmarit si analizat in "Sentimentul romanesc al fiintei", Ed. Eminescu 1978, Jurnal filosofic, "Devenirea intru fiinta, Tratat de ontologie, Scrisori despre logica lui HERMES", Ed. Humanitas, Buc. 1998. Autorul propune un model ontologic fiind vorba de o redescoperire a celor trei concepte hegeliene: universalitate, particularitate, singularitate, ce fac parte din structura fiintei.

Noica incearca sa fixeze locul Romaniei in geografia traditionala a spiritului, vorbind despre experienta spirituala a veacului si nevoia de comunicare si deschidere.

"Poate ca veacul insusi are nevoie sa-si angajeze teribilele sale noutati intru ceva. In acest sens, experienta noastra spirituala ar putea nu numai sa ne invete cum sa fim noi insine intru lumea de astazi, dar si cum sa fim de folos unei astfel de lumi innoitoare. O buna deschidere catre natura, in ceasul revolutiei tehnico-stiintifice, nu o mai au toate comunitatile, si nicio buna experienta a traditiei si a valorilor.

Iar ceea ce cu siguranta nu este dat altor comunitati de astazi, este deschiderea posibila intre cele doua lumi: Vestul cu Extremul Vest si Orientul apropiat cu Extremul Orient, doua lumi a caror intalnire sta sa se produca. Doua lumi ce pot sa se deschida catre ele, sa se deschida una catre alta." (Sentimentul romanesc al fiintei - op. cit. p. 121)

Capitolul Modulatii romanesti ale fiintei este o analiza semantica, urmarind sa valorifice numarul mare de variante care pot sa pastreze fiintei un inteles mai cuprinzator decat in alte limbi. Limba romana pune in joc mai multe situatii ale fiintei ca modalitati ale verbului "a fi", n-a fost sa fie, era sa fie, va fi fiind, are sa fie, este sa fie, a fost sa fie, analizate din perspectiva morfologiei lingvistice si culturale ale sufletului romanesc in viziune dialectica. Cercetarea expresiilor, modulatiilor romanesti ale fiintei in adancul lor semantic conduce pe autor la concluzia ca adevarata conceptie romaneasca

despre fiinta e cu totul alta decat cea extrasa din Miorita si ca a continua in aceasta directie e totuna cu a forta limitele unei admirabile piese poetice, care insa nu poate da seama decat partial despre sentimentul romanesc al fiintei.

In ratiunea fiintei e fixat un model ontologic pe care autorul il ilustreaza prin analiza "Luceafarului" lui Eminescu si a basmului "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte" de Petre Ispirescu. E atras de esenta filosofica a celor doua capodopere ale literaturii romane spre sentimentul romanesc al fiintei. Apeland la literatura, limba, arta plastica, sculptura lui Brancusi, autorul incearca sa desprinda valorile particulare in plan european ale sedimentului romanesc al fiintei. Intreaga lume este strabatuta de nazuinta spre fiinta, dar nu toate lucrurile si fapturile, desi tind sa devina fiinta, reusesc acest lucru.

Noica numeste constiinta devenirii intru fiinta "ratiune", reflectare in spirit a acesteia si incearca sa arate ca tabela kantiana a categoriilor are in fiecare grupa suportul a trei termeni ontologici: devenire, fiinta si devenire intru fiinta, iar pentru ultima stabileste patru modalitati, expresii ale rationalului, ca: persoana umana, comunitate, umanitatea in ansamblul ei, desfasurarea dialectica a realului. (LOGOSUL)

Ontologia lui Noica se limiteaza la cautarea fiintei in lucruri. Nici una dintre stiinte (exacte sau ale spiritului) nu ofera drumul cel mai potrivit catre fiinta, doar metafizica are acces deplin la fiinta, poate si arta, in masura in care este convergenta cu metafizica. Modelul ontologic a lui C. Noica e particularizat din cei trei termeni paradigmatici: individualul, determinatiile si generalul, dar si de prezenta vocabulei "intru" - avand rolul unui operator ontologic universal, numit si functor ontologic. Particula "intru" constituie cheia ori mai degraba nucleul ascuns, sinea intima a modelului fiintei, si trimite la conceptul modern de camp. (Sentimentul romanesc al fiintei op. cit. p. 11) Vocabula "intru" poarta cu sine deschiderea, orientarea si, in general, prefacerea, procesualitatea, ea sugereaza limitatia, ce nu limiteaza, si inchiderea ce se deschide in mod permanent. (Ibidem _ p. 33) Fiinta este in toate, fie ca le numim lucruri, real sau existentul pur si simplu. In limbajul obisnuit de la care pleaca Aristotel pot fi mai multe sensuri ale fiintei, insa in limbajul ontologiei nu poate fi decat unul.

Noica arata ca "fiinta" trebuie spusa intr-un singur fel. Ontologiile traditionale sunt prea mult influentate de filosofia lui Parmenide. Ontologiile nominaliste presupun o fiinta individuala.

"In incercarea metafizic intemeiata de a face ca fiinta sa se spuna intr-un singur fel, nu in zece sau mai multe feluri, ca la Aristotel, Noica reuseste, pana la un anumit punct, sa-si impuna propriul discurs unic si inimitabil. In transparenta sa de o inepuizabila creativitate, discursul ramane deschis interpretarilor. Noica a scos discursul filosofic din platitudine, din banalitatea prafuita a locurilor comune." (Cornel Moraru, op. cit. p.53-54)

"Rostirea filosofica romaneasca" ofera o analiza, o exploratie vasta in lumea cuvintelor romanesti uitate, neglijate, dispretuite. Ne intoarce spre originile cuvintelor pentru a recupera incarcatura lor semantica si substanta lor spirituala.

Geneza acestei carti dateaza din ani 1967-1970 _ publicata fragmentar in Revista de filozofie, Cronica, Romania literara etc. Noica accepta realitatea istoriei si incearca a defini o etica si o spiritualitate specifica poporului roman din cercetarea invelisurilor semantice ale cuvintelor.

Autorul marturiseste ca: "Opera «Rostirea filosofica romaneasca» s-a nascut din bucuria de a vedea in prepozitia intru unul din cele mai sugestive cuvinte cheie pentru intemeierea filosofica si a trecut peste cuvinte ca sinea _ rostire si atatea altele, peste unele cuvinte ale lui Eminescu, ale lui Vaarlam, ale catorva dieci, sau ale pastorilor si mocancutelor din Ardeal ca printr-o interminabila sarbatoare a gandului. Daca la inceput aceste cuvinte vor aparea cu adevarat ca statui intr-un muzeu, gandul cartii sau nadejdea ei ascunsa este ca ele sa nu ramana simple statui, dar nici sa se topeasca in universalul culturii, ci sa treaca, pe nesimtite, din muzeul lor in cateva inimi si cugete." ("Rostirea filosofica romaneasca", op. cit. p. 7)

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=47049



CONSTANTIN NOICA _ CENTENAR (I)
(1909-1987)

Personalitate proeminenta a spiritualitatii romanesti, Constantin Noica este autorul a peste 60 de carti originale, traduceri si ingrijiri de editii.

A semnat peste o mie de articole, eseuri filosofice si literare in publicatiile interbelice, iar dupa razboi, in Viata Romaneasca, Revista de Filosofie, Romania literara, Contemporanul, Luceafarul, Tribuna, Transilvania etc.

El apartine unei generatii de exceptie a perioadei interbelice, alaturi de Emil Cioran si Mircea Eliade.

A parcurs tot registrul filosofiei de la gnoseologie, filosofia culturii, axiologie, antropologie, logica, aducand o contributie de seama si in domeniul ontologiei si metafizicii.

A fost singurul filosof roman ce a facut scoala dupa Nae Ionescu.

Si-a creat un grup de discipoli de aleasa vocatie si a reabilitat demnitatea spiritului filosofic creator.

Constantin Noica s-a nascut la 24 iulie 1909 - in comuna VITANESTI - in apropiere de

Alexandria, judetul Teleorman.

Este descendent dintr-o familie de "boieri de rangul doi" - cu vechi radacini aromane. Este fiul lui Grigore Noica, proprietar funciar cu studii de agronomie, facute in Germania, si al Clementei Cassasovici.

Filosoful Noica a mai avut doi frati, Grigore, medic, decedat la 32 de ani, si Adina, casatorita cu un avocat.

In anul 1919, familia se stabileste la Bucuresti, Constantin urmeaza primele clase gimnaziale la Liceul D. Cantemir, apoi la Liceul Spiru Haret, unde il are ca profesor de matematica pe poetul Ion Barbu.

Se inscrie la Facultatea de litere si filosofie din Bucuresti, pe care o va absolvi in anul 1931, cu teza de licenta "Problema lucrului in sine la KANT". Textul lucrarii va fi reluat in volumul "CONCEPTE DESCHISE" (1936).

Intre anii 1932-1934, a lucrat ca bibliotecar la Seminarul de istorie si filosofie, perioada in care frecventeaza Societatea Culturala "CRITERION", impreuna cu Mircea Eliade si Emil Cioran.

C. Noica a cochetat cu miscarile extremiste de dreapta, a scris in publicatiile legionare, dar refuza sa intre in miscarea legionara, imbratisand ideea ca batalia culturala si nu cea politica este calea pentru reinvierea culturala a Romaniei.

In anul 1934, se casatoreste cu WENDY MUSTON si se stabileste la SINAIA. In acelasi an ii apare cartea "MATHESIS sau despre bucuriile simple", iar in 1936 publica "Concepte deschise in istoria filosofiei lui DESCARTES, LEIBNITZ si KANT" - lucrare premiata de Academia Romana.

In primavara anului 1938, pleaca la Paris cu o bursa a statului francez, unde va ramane pana in primavara anului 1939, iar in mai 1940 sustine, la Bucuresti, doctoratul in filosofie cu teza "SCHITA pentru istoria lui Cum e cu putinta ceva nou".

Serban Cioculescu, in Revista Fundatiilor regale - nr. 9 _ 1934, afirma despre prima aparitie a lui Noica, Mathesis: "Imi este o aleasa bucurie sa recomand aceasta carte ca pe un indreptar de gandire. Niciodata in scrisul romanesc spiritul geometric nu s-a prelungit ca in MATHESIS in pura poezie".

In 1937, cand la nivel european era sarbatorit marele filosof rationalist francez, Noica ii consacra monografia: "Viata si filosofia lui RENE DESCARTES".

Descoperirile filosofului francez in domeniile fizicii si matematicii sunt prezentate intr-o forma atractiva si accesibila.

Descartes a pus bazele geometriei analitice (marimile variabile si functiile). De la el ne-a ramas si celebra expresie "COGITO ERGO SUM - CUGET DECI EXIST".

In octombrie 1940, Noica pleaca la Berlin in calitate de referent de filosofie la Institutul Romano German, unde va ramane pana in anul 1944. Va audia cursuri de filosofie ale profesorului MARTIN HEIDEGGER.

In 1944, publica lucrarea "Pagini despre sufletul romanesc", in care autorul face o incursiune in spiritualitatea romaneasca. Aceasta carte intentionase sa fie o vasta lucrare intitulata "Contributii la o istorie a vietii spirituale romanesti", comandata de Institutul roman din Berlin. Cu toate staruintele lui Sextil Puscariu, lucrarea dorita n-a fost terminata.

Sunt concretizate trei momente culturale cu referire la ce este etern si istoric in cultura romaneasca. "Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie" este considerata prima carte reprezentativa a culturii romanesti ilustrativa in sensul unei constiinte contemplative orientate spre eternitate, spre absolut. Un alt moment cultural- Dimitrie Cantemir - evidentiindu-se impulsul evadarii in planul istoric, conturat in opera lui D. Cantemir. Al treilea marcat de personalitatea lui Lucian Blaga, cu o impacare intre tern si istorie, prin afirmarea primatului valorilor vii ale culturii.

Noica subliniaza ideea prin care cultura noastra populara, desi minora, are realizari calitative comparabile cu cele ale culturilor mari, dar ia atitudine impotriva Romaniei patriarhale.

Nu mai vrem sa fim eternii sateni ai istoriei, nu mai putem trai intr-o Romanie patriarhala sateasca, anistorica. Necesitatea dezvoltarii spre o civilizatie moderna de tip industrial, depasindu-se hotarat eminamenta agrara.

Este evidentiat acel sentiment acut al istoriei prin care s-a caracterizat constant Ardealul.

Cumintenia, pasivitatea si somnul au cedat in fata neastamparului de a cunoaste si face istorie.

"Functia spirituala a Ardealului e de a nu se impaca, de a nu consimti, de a nu se asterne somnului aceluia care acopera atat de multe etape din istoria noastra." (Pagini despre sufletul romanesc, Ed. Humanitas - Buc. 1991, p. 109/110).

Impreuna cu sotia WENDY MUSTON au avut doi copii, fiul lor Razvan va deveni calugarul RAFAIL - la o manastire ortodoxa de langa Londra, iar fiica lor Alexandra, casatorita cu BRIAN RICHARDSON, care au avut impreuna trei fete si un baiat.

Intre anii 1950-1958, C. Noica a avut domiciliu fortat la Campulung Muscel, impreuna cu Alexandru Paleologu, iar in perioada 1959-1964, a suferit ani de detentie, alaturi de Al. Paleologu, Steinhart si altii.

Lucreaza intre anii 1964-1975, in calitate de cercetator principal, la Centrul de logica al Academiei Romane.

In anul 1975, se retrage la Paltinis, in linistea altitudinilor montane, pentru a putea cugeta si reflecta asupra fiintei sfinte a spiritului romanesc.

La varsta de 70 de ani Geo Bogza ii face un magistral portret, din care redam un scurt fragment:

"Carturar din cea mai autentica spita de carturari, C. Noica extinzand printre primii gandirea filosofica asupra intregii arii a culturii romanesti, ne-a propus in scrierile sale din ultimii ani unele cu un deosebit ecou si prelung ecou in multe constiinte, o mai adanca si mai nuantata cunoastere a limbii pe care o vorbim, spre a ne defini mai bine fata de restul lumii, dand astfel noi temeiuri dragostei si pretuirii fata de ceea ce ne-a fost dat sa fie pentru totdeauna numai al nostru..." (Geo Bogza, Ex Libris - Romania literara, 22 mai, 1979).

In 4 decembrie 1987, C. Noica trece in eternitate. A fost inmormantat la schitul din Paltinis, de mitropolitul Ardealului Antonie Plamadeala, insotit de un sobor de preoti si diaconi.

CRITICA CRITICII: Dan MĂNUCĂ – Noica si arheologia cuvîntului

Adrian G. ROMILA – Noica si argumentul unui destin:împotriva „eternilor săteni ai istoriei”

Anton ADĂMUT – Noica si parabola fiului risipitor

Filosoful si Securitatea
Centenarul
Constantin Noica imi prilejuieste reluarea unor ganduri mai vechi.
Pornind de la documentele gasite in arhiva CNSAS si publicate astazi,
gasesc fascinanta capacitatea lui Noica de a se juca cu prigonitorii
sai. Spre stupoarea si, eventual, amuzamentul cititorului, ofiterul de
urmarire il numeste undeva pe Noica "filozoful pensionar"! In ignoranta
sa, acesta nu stia ca un om preocupat de spirit nu poate nicicand iesi
la pensie. Iar C. Noica afirmase candva: "Stari de spirit, asta ar
trebui dat altora; nu continuturi, nu sfaturi, nu invataturi"... Or, o
astfel de atitudine ne indreptateste sa citim paginile gasite in
arhivele CNSAS si in cheie spirituala. Caci STAREA cu care se apleaca
Constantin Noica asupra intregii situatii in care este pus in primul
rand intr-o asemenea cheie trebuie citita. Fara a uita nicidecum
celelalte chei de lectura: incepand de la aceea socio-politica,
istorica s.a.m.d., pana la intreg contextul general si personal.
Reductionismele nu vin decat din propriile noastre limitari,
idealizarile, de asemenea. Citind paginile extrase din arhivele CNSAS,
ne-am amintit de vorba unui intelept tibetan contemporan, pentru care
"singura modalitate de a lupta contra raului este progresul constant in
bine"... Deplin constient de nocivitatea sistemului, Noica vrea sa
salveze ceea ce mai poate fi salvat: cultura. si priveste in consecinta
partea plina a paharului, atata cat a mai ramas. El indeamna
occidentalii sa ia in considerare cultura sau macar aspiratia la inalta
cultura a unora de aici. Pledeaza pentru acordarea de burse, constient
de impactul pe care acestea l-ar avea (si l-au si avut!): "sa nu faca
economie de cultura si sa trimita in Romania carti, burse in numar cat
mai mare". Apoi, atitudinea sa fata de sistem este precum cea a unui
ascet laic - cum bine observa Sorin Lavric – fata de intruchiparea
raului. Starea sa inalta de spirit pare a se impotrivi unei stari de
spirit decazute la maximum. Isi focalizeaza persuasiunea si
relativizeaza spunand ofiterului de informatii sa nu mai acorde atentie
unor comentarii externe potrivnice sistemului: "regimul le da prea
multa importanta"...
Sistemul pare a fi pentru Noica precum
un animal foarte periculos pe care doar inteligenta fina, subtila si
creativitatea il mai pot imblanzi cat de cat (caci putini mai credeau
pe atunci, in anii ’70, ca monstrul va pieri): "am inteles ca procesul
meu in continutul lui nu are seriozitate, insa indaratul lui era
rezerva asta, eram un dusman posibil al regimului"...
Sa ne
intelegem, nu citim paginile si actiunile lui Noica in cheie
exclusivist crestina, cum procedeaza unii. Se poate identifica insa o
latura profunda si generos spirituala. Filosoful pare a-si fi asumat o
lupta mult mai grea, lupta din interior, iar faptul ca toti discipolii
importanti au devenit purtatorii de drapel ai verticalitatii - unii
inainte, dar mai ales dupa ’89 – arata ca Noica a invins.

Leul Noica

Acum o saptamana, pe 25 iulie,
s-au implinit o suta de ani de la nasterea lui Constantin Noica.
Probabil si atunci, in 1909, era tot o vara torida. Dar secolul
distrugerilor abia incepuse si nimic din ce avea sa se intample nu
putea fi prevazut. Profetii ocolesc timpurile moderne. Ma indoiesc pe
de alta parte ca multi dintre concetatenii nostri, in sambata trecuta,
au fost infiorati de gandul acestei mari aniversari. Ceea ce ne
caracterizeaza este in general lipsa de memorie afectiva. Traim acum
intr-o societate pe care Noica nu a iubit-o. Totusi, intr-o vara ca
aceasta, caniculara, vijelioasa si minata de gafele Executivului, am
avut bucuria sa deschid o carte care cu discretie, dar si cu fermitate,
il sarbatoreste pe filosof in adevarata sa infatisare. E vorba de un
Noica inedit si de o serie intreaga de marturii despre filosoful
Fiintei. Volumul aparut la Humanitas a fost realizat de Sorin Lavric,
eminentul cunoscator al operei noiciene, devotat celui care a suferit
din cauza ideii incorporate in neam si care si-a dus suferinta pana la
lumina.
Am spus in titlu Leul Noica. Aceasta nu doar
fiindca el s-a nascut in zodia leului, dar a avut in primul rand ceva
din solaritatea acestui rege al animalelor, ridicandu-se mult deasupra
apucaturilor noastre obisnuite in care se combina de cele mai multe
instinctul pradalnic cu miselia hienei. Dinu Noica a fost un senior,
nelasandu-se tulburat de nici un fel de tentatii, urmandu-si, se poate
spune, drumul pana la capat. Nici in ultimii ani ai vietii, cand s-a
bucurat de un succes formidabil, nu era diferit de acela care in trecut
trecuse prin vitregiile domiciliului fortat, ca si ale puscariei. Din
acest punct de vedere evocarea care mi-a atras cel mai mult atentia si
care ar trebui citita pe indelete de toti cei care, desi il stimeaza pe
filosof nu i-au prea cercetat opera, apartine tot lui Sorin Lavric.
Aici tanarul exeget ne prezinta cele sase motive pentru care dintr-un
reper cadru merita sa-l facem pe Noica un reper model. Asadar Noica nu
e de pus in rama, ci vine pana in intimitatea noastra pentru a ne
modela si a ne calauzi viata. Care sunt aceste motive?
In
primul rand Noica este un filosof in ale carui ganduri te regasesti,
spune Sorin Lavric. In continuare: Valoarea unui ganditor sta in acea
arta prin care-ti da senzatia ca acolo, in cartile lui, e vorba despre
tine. Prin urmare opera lui Noica nu e o salba de abstractiuni, ci e
ceva viu adresat oamenilor vii.
In al doilea rand Noica e
unul din cei mai tonici filosofi europeni. Cu el inveti optimismul ca
atitudine permanenta de viata. Asa este. Dinu Noica si-a uimit
contemporanii, dar si posteritatea prin formidabila sa putere de munca
si printr-un meliorism care sfida cele mai mizere conditii de viata.
Pentru el viata era oricum buna si altfel spus nu a facut niciodata
mofturi. Din acest punct de vedere poate fi socotit chiar opusul lui
Cioran care mereu s-a plans de cate ceva, avand pana la urma chiar
conturul unui ipohondru. Noica a fost mereu sanatosul, desi nu s-a
bucurat totusi de o sanatate de fier. Ba dimpotriva. Dar toate de la
suflet pleaca.
In al treilea rand, spune autorul analizei,
cazul lui Noica iti pune sub ochi un exemplu de anduranta spiituala
iesita din comun. Parca un mecanism cu neputinta de stricat i-a reglat
mecanismul sufletesc. Acest motiv pentru a-l urma pe Noica deriva din
cel precedent. Sanatatea interioara ne face puternici, si nu niste
calitati atletice exceptionale. Desi firav fizic, cugetul lui functiona
perfect si nu a clacat. In al patrulea rand lipsa de vulnerabilitate
fata de constrangerile exterioare i-a daruit lui Noica o neobisnuita
apetenta pentru singuratate. Nefiind dependent de conditiile de mediu
(confort, inlesniri tehnice, tabieturi, preferinte mondene) el s-a
bucurat de o stranie autonomie psihica. Intr-adevar, Noica stia sa fie
singur si sa nu dispere. Daca ne amintim ca fiul lui, Razvan, a intrat
in monahism, parintele Rafail, intelegem ca orientarea spre singuratate
nu a fost impusa, ci a existat in sangele sau de la bun inceput,
ajutandu-l sa-si urmeze neabatut drumul. Mereu discutata credinta sa,
Noica a fost un calugar care a facut din filosofie manastire si din
conceptul ontologic un veritabil Dumnezeu viu.
In al cincilea
rand secretul creativitatii lui sta intr-o paradoxala orientare de tip
afectiv. Cu alt cuvinte, spune Sorin Lavric, daca Noica era decuplat de
imprejurarile concrete ale vietii este pentru ca, in interior, era
cuplat la o sursa mult mai adanca de entuziasm: radacina nationala.
Ceea ce uitam sau ni se pare deplasat mai ales acum cand ideea
nationala a ajuns grav vestejita este iubirea formidabila de tara a lui
Noica, iubire care nu s-a redus la un patriotism superficial, nici nu a
fost dictata de interese conjuncturale, ci a plecat tot din atasament
spiritual. Sentimentul romanesc al fiintei, sintagma celebra, care din
pacate a fost prea mult ironizata, de jos in sus, de netrebnici, dar si
de un spirit de anvergura lui Cioran – ne amintim de formula lui,
sentimentul paraguayan al fiintei – reda exact ancorarea lui Noica
intr-un sol si intr-un duh de unde abordarea ontologica era parca mai
fireasca.
In al saselea rand Noica te invata sa scrii. Da,
ati citit bine. Omul care nu o singura data a fost rejectat de literati
a fost de fapt un mare stilist, constient de faptul ca o scriere clara
si perfect articulata reflecta de fapt o gandire limpede, coerenta, cu
conexiuni fine.
Nu putem sa incheiem fara a vorbi putin
despre vestita lui "inchidere care se deschide" si cam ce a vrut el sa
spuna prin aceasta. Noica a crezut enorm in interioritate iar pentru
el o societate deschisa nu avea valabilitate decat in masura in care
reusea sa-si conserve un orizont interior. De aceea facea distinctia
dintre libertate si libertati. Libertatile sunt la suprafata,
libertatea este cunoastere si, crestin spus, adevar si viata. De aici
polemicile sale cu Occidentul si cu acel tip de societate materialist,
consumist etc. Criticile sale cumva pot fi puse alaturi de cele ale lui
lui Ioan Paul al Doilea sau Soljenitin, dovada ca spiritele se unesc
atunci cand sunt puse in fata unei teme fundamentale.
La o suta de ani de la nasterea lui Noica devalmasita lume romaneasca are nevoie de filosof mai mult ca oricand.

· Un preot ploiestean a strans, intr-un volum, amintirile sale ca ucenic al lui Constantin Noica

Noica şi Securitatea: „Eu ştiu că sunt cu inima curată”
Până la sfârşitul vieţii sale, o armată de securişti şi informatori a stat pe urmele filozofului. ... [Citeste]

Centenarul naşterii lui Constantin Noica (1909-1987)

George POPA – Noica si gîndirea poetică eminesciană