Noica[v=]

Rezumarea primului mesaj :

CONSTANTIN  NOICA-
7]Daca te-ai asezat in viata in conditii absolute, practica absolutul: creatia.
6]Razbunarea reprezinta doar setea de justitie ramasa in stadiul salbaticiei.
5]Oamenii te iarta daca faci crime, dar nu te iarta daca esti fericit.
4]Atunci cand un invingator iti cere sa te rogi pentru el, inseamna ca iti ofera victoria sa.
3]Nu oricine are virtutea de a se comporta disciplinat in mijlocul dezordinei.
2]Cultura europeana a trait sub delirul religios, apoi sub cel stiintific. Abia în urmatorii 500 de ani îsi va capata masura si întelepciunea.
1]Nu exista fericire curata decît dupa 60 de ani. Cînd nu mai
vrei nimic si cînd totul e permis si totul este, din nou, nevinovat,
ca în ceasul prunciei.

Manuscrisele, prin facsimilare ar reda o formă de prezentă „fizică” a lui Eminescu, mai spune cel care a scris Sase maladii ale spiritului contemporan, mai adevărată si mai cuprinzătoare decît aparitia de a clipă a omului viu.
În octombrie 1977 sustine o conferintă la Casa Pogor din Iasi, unde, după zece ani de eforturi făcute la Bucuresti întru facsimilare, toate zădărnicite de interventia unui domn Nimeni, calchiat de filosof după englezescul Mister Nobody, apelează la cei de aici cu speranta că ar putea, în sfîrsit, materializa acest vis.
Trece în revistă întîlnirea de doar două săptămîni cu manuscrisele Poetului, singurul asupra căruia a zăbovit mai mult a fost cel cu traducerea din Critica ratiunii pure, numărul 2258, pe care l-aeditat. Marea lui surpriză a fost să afle că, Ion Negoitescu, care ne-a dat extraordinara sa carte Poezia lui Eminescu, n-a văzut niciodată un manuscris de Eminescu. Un alt eminescolog, aflat în aceeasi postură a fost Edgar Papu, care, întrebat de filosof, recunoaste că n-a consultat nici unul direct.
Si atentionează, în prelectiunea sa: „Vă voi povesti acum cît de greu se dau, cu ce eforturi am reusit să le văd pe toate, si încep să cred – după ani de zile – că sînt printre singurii trei sau cinci care au văzut toată această comoară. Si că probabil de aceea nimeni nu vibrează ca mine si nimeni nu e îmbolnăvit – asa cum am fost nevrozati toti, cel putin în Bucuresti, după cutremur –, nu-i îmbolnăvit de eminescianită!”.
Multe putem afla din Caiete: preocupările sale foarte diverse, dorinta de a se instrui în varii domenii, învăta din toate. Aflăm în manuscrisele lui ciorne în franceză nu lipsite de greseli. Dar, subliniază Noica, nu e nici o supărare slavă Domnului, „nestiintă e la toti”, vorba lui Toma din Aquino, ignorantă să n-ai, adică să nu stii ce trebuie să stii, dar nestiintă avem cu duiumul, nu?
După ce prezintă si încearcă să-i pătrundă întelesul unui vers, despre care crede că l-a descoperit: (Ca o spaimă împietrită ca un vis încremenit), se întoarce la aventura facsimilării: „Vă pun problema acestora pentru că vă voi cere, în ultimă instantă, sprijinul. Si este, vă mărturisesc, netrebnic cum sînt, ultima încercare pe care o fac, de a obtine, asa, din anonimatul meu, facsimilarea acestor caiete. Dacă d-voastră, iesenii, nu întelegeti acum să luati în mînă o problemă care vă priveste direct si care v-ar da o întîietate pe care o meritati si pe care v-o dorim, atunci, personal, renunt la o încercare pe care de 10 ani o fac, de a obtine această facsimilare”.
Desi Iasul, la acel moment, nu va da curs împlinirii demersului filosofului si, desi a promis, el nu va înceta lupta. Propune în prelectiune un excurs filosofic asupra vicisitudinilor universalului în cultura europeană, care a debutat în evul mediu cu substantivul, Renasterea fiind o lume a adjectivului, care a dus la bastardizare. Clasicismul francez e lumea adverbului. În lumea tehnicii dominante sînt comparativul si superlativul. Si concluzionează: „Noi trăim azi într-o lume a conjunctiei: sîntem dominati de logica matematică cu «si», «sau», «dacă asa, atunci». Cu conjunctia asta noi. sîntem manevrati total si masinutele, cibernetica toată e dominată de asta, si logica matematică e stăpînă pe un domeniu întreg”.
De aici mai este un pas pînă la operatorul său filosofic, prepozitia întru, una capabilă a vertebra lumea, o lume lichefiată, inconsistentă, iresponsabilă. O lume în care îsi vede mereu zădărnicite încercările de publicare a facsimilelor. Se lasă păcălit si publică, la propunerea unei edituri, în speranta că va determina accelerarea editării Caietelor Poetului, o carte în care adună articolele care pledează întru aceasta. „Domnilor, cartea n-are nici o valoare exegetică. Cartea toată e un tipăt: Facsimilati pe Eminescu! Facsimilati pe Eminescu!”. E un tipăt care ne-a urmărit încă mult timp după ce Noica a plecat întru cei drepti. Aceste pagini nicasian ne dezvăluie o aventură quijotescă, lupta filosofului cu absurda birocratie comunistă.
Propune ascultătorilor, sătul să astepte, un mars: „Eu n-as mai astepta! În criză cum sînt, n-as mai astepta! Si-am venit la dumneavoastră să vă rog, să vă-întreb: care dintre solutii sîntem datori s-o alegem? Să facem, stiu eu?, cum se face un mars al păcii, cum au făcut femeile din Irlanda un mars al păcii, să pornim 5, 20, 100 de oameni pe jos; în 12 zile sîntem la Bucuresti. O să ne-ntrebe lumea în sate: – Ce vreti, fratilor? – Vrem facsimilarea caietelor lui Eminescu!”. Ce minunată naivitate. După o sută de metri i-ar fi oprit si arestat Securitatea. Încă o dată se arată dispus să renunte la paginile care ar fi putut deranja, numai să apară facsimilele, din 9000 de file, crede că doar 40-50 sînt supărătoare…: xenofobe, antiruse să lăsăm „Doina” de-o parte…, să facem ca dactilografele – stergem atît, si s-apară.
Desi la Iasi declarase că ar putea fi ultima lui conferintă, iată-l recidivînd pe 15 ianuarie 1980 la Biblioteca „Astra” din Sibiu. Încă o dată, vorbind despre haosul germinativ al manuscriselor eminesciene pledează si aici pentru facsimilare: „Ei bine, se întîmplă cu Eminescu asa cum se întîmplă cu vorba cunoscută în legătură cu ce trebuie numit cultură: cultură este ce ti-a rămas după ce ai uitat tot. Vă declar, în cunostintă de cauză, că Eminescu este ceea ce ne rămîne după ce l-am tipărit tot Si cînd îl veti vedea facsimilat, si cînd veti compara versiunile cîte unei poezii încifrate acolo sub scrisul lui, sub «crestătura» lui, cum spuneam, si veti compara cu lespedea pe care a pus-o pagina din Perpessicius asupra acestei poezii, veti vedea că vibratia d-voastră va fi alta. De altfel, sper să vă fac să vibrati cu ceea ce vă voi citi din Eminescu”.
Si, pe parcurs, le va citi din manuscrise pagini de mare frumusete.
Recunoaste că la nesfîrsitele sale demersuri n-a fost niciodată refuzat, dar întotdeauna apărea acel Mister Nobody, acel Nimeni si totul rămînea încremenit în stare de proiect. În fapt acel Nimeni, pe care filosoful evită să-l nominalizeze, era chiar regimul comunist, care refuza să pună la îndemîna celor interesati materialul cu adevărat exploziv pentru acele vremuri prezent în manuscrisele Poetului. Spre exemplu, narează la Sibiu despre ratarea unei posibilităti exceptionale. O vom cita în extensie: „A venit acum un an, de la Freiburg din Germania, Paul Miron, profesor plin la catedra de romanistică. El este un exilat, care între timp a înteles că România este aici, nu acolo la ei, care vine în tară, care a înfrătit Freiburgul cu Iasii si care, deci, a putut îndrăzni să facă o ofertă. A spus: – Cu ultimele mijloace tehnice vin să facsimilăm caietele lui Eminescu. Vă cer un singur lucru pentru biblioteca noastră de la Freiburg – o bibliotecă românească foarte bună –, să ne dati voie să luăm un exemplar. Doamnelor si domnilor, ... a fost refuzat. Si nu mă supăr că a fost refuzat – au avut poate dreptate, fiindcă în caietele acelea se găsesc unele pasaje supărătoare, antirusesti sau cine stie ce...; la un moment dat este scris KARL MARX cu majuscule si dedesubt KARL MOOR, eroul lui Schiller, cu majuscule. Cineva poate face răutăti. Nu? Sînt destui oameni care atîta asteaptă acolo, să denigreze, nu-i asa, regimul. Deci, foarte bine, au refuzat. Dar erau două solutii: să pui pe specialisti să răsfoiască cele 8-9000 de pagini si să scoată paginile care puteau fi supărătoare, lăsînd pe Paul Miron să facsimileze restul; sau, cum am făcut cu metroul: nu primim ofertă franceză, desi francezii au de 60 de ani metrou; nu primim ofertă japoneză, pentru că nu stiu ce....; facem noi metrou. Si l-am făcut, si foarte bine. Deci, nu primim oferta lui Paul Miron, dar să facsimilăm noi, să facsimilăm noi caietele. Însă să refuzi o ofertă asa de generoasă, ca să nu faci nici o ispravă, mi se pare vinovat Si nu stiu cine este acel domn Nobody care s-a opus facsimilării în conditii excelente a caietelor”.
Este evident acum cine era Mr. Nobody.
Accesul la facsimile este o poartă deschisă spre cultură, echivalentă cu trecerea mediului exterior în mediu interior, o trecerea care înseamnă viată si spirit, o trecere care îti asigură nu să detii tot…, ci în sensul deschiderii către tot, cum s-a întîmplat cu Leonardo da Vinci, si poate la Eminescu. Sîntem asigurati că răsfoind manuscrisele în facsimil o să ne găsim bucuria culturii.
Descriind manuscrisele si ajungînd la cel care contine dictionarul de rime, crede îndreptătit că e nevoie să atentioneze pe tinerii poeti: „Aici încep rimele, rimele acelea suprarealiste, care nu mai spun astăzi nimic tinerilor si care totusi ar trebui să fie o lectie, o lectie de umilintă. Tinerii fac poezie cu duiumul, dar fără supunere, fără scoală, fără tehnică. În antichitate exista metrică, exista prozodie. Ce stie astăzi un poet? Dă drumul imediat unui gînd într-un vers liber, pe care îsi permite să-l ritmeze cu o idee detinută numai de el si uită că există si un mestesug. Si nu are decît să rîdă de rimele lui Eminescu: «barzi-leoparzi» sau «lăzi – ogrăzi» sau «n-auzi-lauzi» si alte rime pe care poate am să le mentionez”.
Paginile eminesciene publicate integral în facsimil deschid o mirabilă poartă către umanitatea geniului. Brat molatic ca gîndirea unui împărat poet, vers din Veneră si Madonă ce pare a-i fi dat lui Maiorescu certitudinea că se află în fata unui posibil mare poet, îi prilejuieste filosofului cîteva remarci la care multi ar fi bine să ia aminte: „Asa încît trebuie să stim ce cunostea Eminescu, pentru că versul acesta: «Brat molatic ca gîndirea unui împărat poet», ăsta nu-l scrie tinerelul nostru de astăzi. Fiindcă tinerelul nostru de astăzi nu stie istoria Romei. Si nu stie ce-au fost împăratii poeti, nu-n Roma împlinită, ci în Roma decadentă. Dar Eminescu stia istorie. Si numai din această metaforă răsturnată – fiindcă, de obicei, într-o metaforă concretizezi abstractul, pe cînd aici «bratul molatic» este exprimat, este metaforizat prin «gîndirea unui împărat poet» – numai din versul acesta îti dai seama că omul stia ceva, nu avea numai geniu poetic”.
În conferinta de la Sibiu Noica ne dă si etalonul (după zicerea Poetului: Fiecare lucru poartă în sine însusi măsura sa): „Arborii nu cresc pînă la cer. Nici noi nu putem creste dincolo de măsura noastră. Si măsura noastră este Eminescu”.
Textul care încheie aventura facsimilării, va fi publicat pe 10 decembrie 1987, la nici o săptămînă de la decesul filosofului, sub titlul: La Ipotesti.
Remarcă, prezenta, fie si partială, a manuscriselor facsimilate la Memorialul Ipotesti. Aici fiind oricînd posibil a fi consultate si astfel vor întelege si cei care le refuză de ce le trebuie si alt Eminescu decît cel prezent în editia Perpessicius, sau alte numeroase editii, care toate nu pot reda întocmai laboratorul Poetului.
Demersurile de peste două decenii ale lui Constantin Noica întru facsimilarea integrală a Caietelor si asigurarea accesului neîngrădit la acestea se va realiza după ’89. Atît la Muzeul Literaturii Rom\ne din Iasi, dar si la Memorialul de la Ipotesti pot fi consultate, de cei interesati, manuscrisele Poetului asa cum se aflau adunate în lada de manuscrise păstrată de Maiorescu din 1883 pînă în 1902, cînd a predat-o Academiei. La care se adaugă editia facsimilată, mai larg accesibilă, realizată de academicianul Eugen Simion; initiată de domnia sa în 2005, în aceste zile fiind lansate volumele XV-XX, dintr-un total de 24, editie pe care criticul o consideră un echivalent românesc al editiei franceze a Caietelor Valéry. Gîndurile si recomandările lui Iorga, Călinescu, Perpessicius si Noica de editare integrală în facsimil a Caietelor Eminescu le putem considera împlinite.

Cassian Maria SPIRIDON – Noica şi Eminescu
În urmă cu un secol se năstea la Vitănesti-Teleorman, pe 12/15 iulie 1909, Constantin Noica, autorul tratatului de ontologie Devenirea într-u fiintă. Opera eminesciană a devenit o preocupare constantă a filosofului din perioada cînd pregătea volumul Lecturi kantiene, care aduna traduceri din Critica ratiunii pure, întreprinse de Mihai Eminescu, în principal, în anii studentiei. De altfel, această editie va fi publicată în 1975 la Editura Univers.
Primul text publicat privind interpretarea unor pagini ale Poetului apar în numărul 48, din 2 decembrie 1967, al revistei iesene „Cronica”, Infinit si infinire la Eminescu. Pagini pe marginea comorilor existente în Caietele celui care a scris Rugăciunea unui dac vor fi publicate pînă la sfîrsitul vietii (4 decembrie 1987); ultimul text, La Ipotesti, apare post-mortem în nr. 50/10 decembrie 1987 al „României literare”.
Desi în 1987, la invitatia Editurii Junimea, a acceptat să-si adune toate aceste texte într-un singur volum, nu va reusi să facă el însusi această operatiune. În 1988 vor finaliza acest demers îngrijitorii editiei, Marin Diaconu si Gabriel Liiceanu, care o vor publica în 1992, la Humanitas, sub titlul Introducere la miracolul eminescian.
Odată descoperit universul fascinant al manuscriselor eminesciene, Noica, precum Sf. Pavel în opera sa de răspîndire a învătăturii crestine, va lupta pe toate căile, persuadînd, solicitînd pînă în pragul imperativului, propunînd varii solutii si diverse combinatii editoriale, toate pentru reproducerea integrală, prin facsimilare, a celor 44 de Caiete. După un inventar al neputintelor noastre fată de Eminescu, de la o catedră universitară la un anuar sau revistă pe această temă si încă alte cîteva, filosoful crede că este cu putintă ceva care se poate face: este editarea întocmai, facsimilarea Caietelor.
Pledoaria are ca tintă mai ales tinerii, posibilitatea acestora de a avea acces la facsimile (la manuscrise, firesc, fiind practic interzisă), considerînd că pentru nimeni întîlnirea cu ele nu ar fi mai răscolitoare decît pentru un tînăr deschis către cultură. Doar aici, în aceste pagini îl putem întîlni pe Eminescu cel viu, adevăratul Eminescu. Fată de orice editie tipografică, facsimilul păstrează, cum remarcă îndreptătit cel care a scris Cuvînt împreună despre rostirea românească, un rest si argumentează: „Întîi, ele arată nu numai cîtă învrednicire avea Eminescu, dar si cîtă vrednicie, ceea ce e bine ca omul tînăr de astăzi să stie; apoi caietele reprezintă un adevăr de viată fascinant, din mijlocul căruia tîsnesc gînduri si frumuseti neasteptate”.
Alături de listele de datorii sau de rufe pentru spălat apar gînduri, versuri, judecăti, însăilări de moment, rînduri pregătitoare pentru un eventual articol etc. Poezia, filosofia si cele omenesti, legate, cum spune Poetul, de-o lopată de pămînt stau împreună pe pagina de manuscris. „Ceva neverosimil, ca viata, ca miracolul creatiei, îti stă înainte, în mijlocul molozului si mizeriei de a fi om” (Constantin Noica). Din toată această neorînduială ni se relevă un nestiut Eminescu. Filosoful le-ar dori răsfoite de tinerii scriitori nu doar pentru a-si scoate, a intra în rezonantă cu anumite gînduri sau versuri atît de darnic răspîndite pe aceste file, ci si pentru a afla cum să faci să-ti maturizezi fantezia, cum să faci să-ti stăpînesti, pe de altă parte limba; totodată ar putea astfel întelege „ce” a făcut, „cît” a trudit si „cît” stia Eminescu.
În neasezata lui viată, în peregrinările sale a păstrat în permanentă, s-a îngrijit de două lăzi, una cu propriile manuscrise, cealaltă încărcată cu vechi manuscrise românesti. Ultima a fost o adevărată comoară pentru multi dintre istoricii culturii nationale. Totalitatea Caietelor constituie pentru cei interesati o adevărată scoală a culturii, pe lîngă sansa cunoasterii laboratorului de creatie a unui mare poet. „Ce este extraordinar, ne spune Constantin Noica, în caietele lui Eminescu e întregul lor. Fiecare caiet luat în parte poate fi o dezamăgire. În întregullor, însă, cele peste 7000 de file ale manuscriselor dau o imagine a pietătii fată de cultură pe care nu stiu cîte alte natiuni o pot produce. Totul îl interesează pe Eminescu: nu doar creatia (literară, ci si literaturile lumii; filozofia, ca si astronomia, matematicile, fizica si chimia; istoria, ca si economia; limbile clasice si cele moderne, cuvîntul străin si cuvîntul românesc. Cînd el nu domină un subiect si nu poate spune lucruri esentiale asupră-i – cum se întîmplă să spună, după recunoasterea specialistilor, în filozofie, istorie, critică literară si lingvistică – el se supune si învată, ca un scolar; copiază o gramatică slavonă sau un tratat de fizică, scrie cuvinte grecesti, dese­nează litere arabe, face exercitii de matematici, înfruntă cu ingenuitate si rîvnă întreg universul culturii”.
Dacă Noica aproxima că nu sînt nici zece oameni de cultură în viată care să fi răsfoit în totalitatea lor Caietele, astăzi cred că sînt mai multe degete la o mînă decît cercetători încă în viată ai manuscriselor eminesciene. Se pare că ne-am pierdut răbdarea, smerenia, tenacitatea întru studiu, preferăm succesul imediat, superficial, noul în detrimentul perenitătii; evităm aplecarea constantă, asimilarea benedictină, în refuzul suficientei, pare o constantă a vremurilor, la tineri si la vîrstnici. În contrast cu această tendintă cele 7-8 mii de pagini de manuscris care adună nu doar comori de gînd si poezie, ci multe traduceri de cursuri, cărti de specialitatea, traduceri diverse etc. cu toate fac vizibil travaliul asumat responsabil întru cultură al Poetului, a unuia dintre cei mai autentici iubitori ai cunoasterii – o iubire contaminantă, în măsura în care inima si mintea ne sînt deschise către această lumină.
Încercările sisifice ale filosofului în argumentarea, inclusiv către forurile diriguitoare ale timpului, pentru facsimilare, par astăzi cel putin stranii, dacă ne-am uita numai la posibilitătile de recuperare a investitiilor: „Aceasta ar implica, desigur, unele cheltuieli initiale (poate nu mult mai ridicate decît cele ce s-ar face cu mijloace locale). Dar orice investitie de bani ar fi recuperată, nu numai indirect, prin salvarea comorii eminesciene si influenta ei educativă unică, dar si la propriu. O estimatie sumară ne autoriză lesne să credem că un număr de 5000 intelectuali români ar da oricînd 200 de lei spre a avea sub ochi, în 44 de tomuri, miracolul eminescian. Aceasta ar însemna un milion de lei”.
Propune si o cale de solutionare, fată de vigilenta cenzurii ideologice a timpului, pentru eliminarea textelor neconforme cu orientarea politică: „Dar nu problema cheltuielilor de reproducere va prilejui unele ezitări. În schimb, s-ar putea naste un motiv de ezitare din gîndul că manuscrisele ar ridica cîteva probleme dificile în legătură cu orientarea actuală a tării. Declarăm atunci, în cunostinta de cauză, că din peste 7000 de file nu există mai mult de 20 sau 30 file în care să apară un accent de sovinism si xenofobie, sau un cuvînt supărător pentru vreun vecin de-al nostru. (Numărul articolelor politice este de altfel foarte redus.) Filele respective pot fi lesne lăsate deoparte pentru marele public, păstrîndu-se cel mult în arhive”.
Îsi asumă acest demers în calitate de ultim cărturar ce a avut acces la manuscrisele Poetului: „Memoriul de fată este făcut de cineva care nu are nici un titlu deosebit de a vorbi despre astfel de lucruri, decît că probabil e ultimul cărturar în timp care,a avut privilegiul să mai poată răsfoi în întregime, manuscrisele lui Eminescu. El a redactat memoriul din îngrijorarea că ar putea rămîne cu adevărat printre ultimii si în convingerea sinceră si emotionată că în România socialistă ceea ce pare imposibilitate altora devine, dacă trebuie, realitate”.
Din nefericire, probabilitatea ca autorul Povestirilor despre om să fie ultimul dintre cărturarii care au răsfoit manuscrisele are sansa să devină certitudine.
În ceea ce priveste ceea ce pare imposibilitate altora devine, dacă trebuie (în România socialistă) realitate – a rămas o imposibilitate; va deveni o realitate doar în România postrevolutionară.
Raportul către presedintele Uniunii Scriitorilor din 4 iulie 1969 (în preajma comemorării Poetului) prin care se încearcă argumentarea economică privind facsimilarea este înduiosător, aproape de penibil, de n-ar fi sublim în naivitatea de a afla calea de salvare a manuscriselor eminesciene, cu apel la orice „tertipuri” (copiatoare procurate doar din tările socialiste, activitatea de îndrumare si supraveghere a facsimilării gratuite, apelul la subscriptii etc.) prin care să fie înlăturate „suspiciunile” financiare si ideologice ale timpului. Ca o remarcă, si în posteritate, se vede, Eminescu este urmărit de subscriptii.
Cînd citesti aceste rînduri din Raport („Pînă la sosirea celor două noi serii de masini din tările vecine, lucrarea poate începe cu mijloacele existente, spre a se satisface cu un ceas mai devreme curiozitatea intelectualilor români, ca si nevoia de salvgardare a manuscriselor”), te întrebi, aproape involuntar: care curiozitate? care intelectuali? – interogatii astăzi extrem de acute.
Filosoful se metamorfozează, îsi etalează spre a convinge conducerea US, forurile competente de cîstigurile financiare notabile rezultate din facsimilarea si comercializarea Caietelor), capacităti de veritabil specialist în marketing. Împlinirea acestui deziderat are ca premisă, citim în finalul Raportului, recunostinta generatiilor viitoare. Amară ironie a sortii. Care recunostintă? Care generatii viitoare?! Cînd tinerilor de astăzi putin le pasă de Eminescu, de cultura natională, de cultură în general, iar de memoriile Poetului nici atît.
În căutarea de institutii dispuse a-si asuma această întreprindere se adresează si redactorii ziarului „Scînteia tineretului” – cu aceleasi strălucite rezultate.
De altfel, în nu putine pagini îsi motivează tenacitatea cu care urmăreste împlinirea facsimilării aceste – cum o supranumeste – comori. Deoarece ele ne privesc pe toti! Ele pot vorbi tuturor, într-un fel, si mai ales oamenilor tineri. Nici un tînăr nu are acces la caietele acestea si totusi pentru nimeni întâlnirea cu ele nu ar fi mai răscolitoare decît pentru un tînăr deschis către cultură.
Desi visul nicasian s-a împlinit, oricine avînd astăzi acces la facsimile, nu sînt semne cît de cît vizibile că ar fi prea multi doritori a se ilumina din aceste comori.
Consideră că prin parcurgerea manuscriselor avem sansa de a fi contemporani în spirit cu Poetul.
Raportul transmis Uniunii Scriitorilor în vara lui 1969 rămas fără ecou, se va adresa cu un nou Raport (care însumează, în principiu, aceleasi argumente manageriale) în februarie 1970, proaspăt înfiintatei edituri a U.S., Cartea Românească. La Raport, ca argument, între altele anexează primul volum din editia facsimilată Valéry – despre care tine să precizeze: scoasă de statul francez prin C.N.R.S. în 29 volume si numai 1000 exemplare fără nici un considerent de rentabilitate.
În final, pentru a asigura succesul nobilului său demers, precizează: „Reamintind respectuos că editarea completă a Caietelor lui Eminescu nu reprezintă un simplu act de pietate, ci poate avea un imens rol educativ, că deci asezarea lui Eminescu în functia de Pedagog si nu doar Poet al natiunii române nu ar trebui să întîrzie, folosindu-se astfel ceasul istoric de superioară împli­nire pe care-l trăieste poporul românesc, stau în continuare la dispozitia Dvs.”.
Si semnează: Constantin Noica (de la Centrul de Logică al Academiei, tel. 13.29.92).
Asociază demersurilor sale pe N. Iorga si G. Călinescu. Ambele personalităti au sustinut publicarea întocmai a manuscriselor eminesciene.
Nou înfiintata editură a US anuntă publicarea primelor trei caiete-manuscris în 1971, însotite de o brosură sau un volum, unde e cazul, cu transliterarea textului eminescian si cu note explicative. Anuntul fiind o bună cale de temperare a demersurilor atît de insistente ale filosofului. Si totusi, la o primă ochire apar cîteva semne de întrebare privind desfăsurarea proiectului, proiect, care, între noi fie vorba, n-a fost nicicum demarat de respectiva editură.
Cu un ritm de trei volume pe an, editarea celor 44 de caiete s-ar fi desfăsurat pe parcursul a 15 ani, ritm datorat si cerintei impuse de transliterarea textelor din manuscris: Desăvîrsirea, cum spune precaut filosoful înăbuse cîteodată săvîrsirea.
Ritmul foarte lent, pretentiile de exactitate privind transliterarea, cu notele privind din care poezie face parte versul, sau unde a fost folosit fragmentul de proză, datarea etc. etc.; ar urma cu totul să fie făcut dinainte, dar, se întreabă Noica în continuare, nu este unul din rosturile editiei facsimilate tocmai acela de a forma cercetători? Vede în întîlnirea cu manuscrisele facsimilate mai putin o chestiune de exactitatea, cît una de vibratie. „Dar prin Eminescu si mostenirea rămasă de la el ni s-a făcut un dar de care n-au avut parte alte culturi, fie si cele mari. La scara culturii noastre, functia lui Eminescu poate fi mai vie decît cea a lui Shakespeare în Anglia sau a lui Goethe în Germania, căci el nu e un simplu poet, nici un simplu suflet, nenorocit, ci o constiintă de cultură completă, de la deschide­rea spre matematici, pe care abia le cunoaste, pînă la aceea către istorie, pentru care avea un organ deosebit. Dacă vrem matematicieni pentru anul 2020, oameni de cultură cu răspunderea specialitătii lor, dacă vrem să se abată si la noi acea binecuvîntată rusine de-a nu sti tot, atunci n-ar trebui să întîrziem editarea caietelor” (C.N.).
Filosoful n-a dorit decît să ne atragă imperios atentia asupra comorii – restul ne priveste.

Substitute de transcendenţă
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=227&cmd=articol&id=8522
Cum au putut adera la legionarism nişte străluciţi intelectuali interbelici? În cartea Noica şi mişcarea legionară (Editura Humanitas, 2007), Sorin Lavric îşi propune să dea o lămurire acestei adeziuni prin prisma a trei confuzii coextensive ei: confuzia dintre contemplaţie şi acţiune, dintre mistică şi politică, dintre viaţă şi ideologie. Dar dacă triada confuziilor alcătuieşte o descriere conceptualizată a fenomenului, ea nu face decît să ne sporească stupefacţia. Întrebarea devine şi mai acută: cum au putut face tocmai nişte intelectuali străluciţi aceste „trei mari şi fatale confuzii“? Cum de le-au putut profesa cu toată convingerea tocmai nişte intelectuali – cei care au prin statut profesional datoria discernămîntului, drept mîndrie, efortul metodic de a deosebi şi de a articula judicios diferitele planuri de existenţă? Miza cărţii lui Sorin Lavric e să cerceteze legionarismul fără a recurge la grile anacronice, la judecăţi făcute prin prisma principiilor care domină actualmente mentalitatea occidentală. Vrea să analizeze fenomenul în specificitatea lui, ţinînd seama de datele mentale ale epocii, de poziţiile reale ale actorilor, de adevărul istoric. Iată probabil motivul pentru care prima parte a cărţii desfăşoară convingerile şi ascensiunea legionarilor într-un mod „comprehensiv“, expunînd fără discuţie critică termenii, motivaţiile, proiectul acestora, reprezentările pe care le construiau în ce îi priveşte pe ei înşişi şi pe ceilalţi. Doar din cînd în cînd, ca o notă marginală, autorul menţionează că este vorba despre concepţii inacceptabile din punctul de vedere al democraţiilor actuale. În partea a doua a volumului se înmulţesc comentariile referitoare la „defectele constitutive“ ale legionarismului (fundamentalism religios, fanatism, totalitarism). Dar peste tot, insistent, se subliniază caracteristica Mişcării legionare de a fi fost o mişcare spirituală, animată de un duh creştin şi abia apoi, secundar, o mişcare politică doritoare să dobîndească puterea.

Potrivit autorului, fundamentalismul ei ar consta în „iluzia că împărăţia de dincolo poate servi drept criteriu pentru ceea ce se întîmplă în lumea de aici“ (p. 204). Dar, dacă aşa ar sta lucrurile, toţi creştinii şi toţi oamenii religioşi ar suferi de fundamentalism şi, la limită, de legionarism. Căci toţi privesc lumea de aici în lumina principiilor lumii de dincolo, toţi se orientează şi ţintesc către starea de perfecţiune a acelei lumi. Însă contemplaţia ca şi acţiunea lor nu confundă planul lumii de aici cu planul lumii perfecte, ci folosesc – mai bine ori mai puţin bine – distanţa dintre cele două planuri ca pe o distanţă mobilizatoare, ca pe un vector de înaintare spirituală. Şi, în egală măsură, ca pe un reper pentru comportamentul lor în istorie. Nu confuzia dintre mistică şi politică face din legionarism un totalitarism religios, ci un viciu în conceperea religiosului însuşi. Ca orice totalitarism religios, legionarismul anulează în mod iresponsabil distanţa dintre cele două planuri, are pretenţia de a obţine transcedenţa şi perfecţiunea în regim temporal, istoric, particular, ca perfecţiune a temporalului, istoricului, particularului. Aşa gîndesc fundamentaliştii evrei care refuză să recunoască statul Israel fiindcă aşteaptă instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu – aici, în geografia noastră, pe acelaşi plan cu ea, în locul ei. Aşa face, în Islamul actual, Hezbollah-ul: „partidul lui Dumnezeu“. Divinul nu mai are dreptul să fie universal, trece sub regimul particularului, are drept reprezentanţi doar pe militanţii shiiţi. Antropologul libanez Houda Kassatly a publicat de curînd un studiu asupra imagisticii actuale a Hezbollah-ului: apariţii miraculoase îi încredinţează pe combatanţi că, prin ei, cauza lui Dumnezeu a învins, iar cei morţi în conflictul cu Israelul sînt declaraţi martiri, ofrandă către Domnul sfîrşitului timpului. Ca şi legionarii români, membrii Hezbollah se află deja în pridvorul eschatonului şi organizează, de pe acum, accesul fericit la el. Cine nu li se raliază riscă să ocupe acolo un loc întunecat.

Defectul constitutiv al legionarismului ar consta – spune Sorin Lavric – în „opţiunea tragică a unor oameni care au vrut să dea trup unui ideal religios – «mîntuirea neamului» – recurgînd, în cele din urmă, la mijloacele politicii“ (p. 6). Dar ce fel de ideal religios este acela al mîntuirii în grup, care diminuează în persoana umană libertatea, responsabilitatea şi efortul de a creşte personal în asemănarea cu Dumnezeu, în dialogul cu el? Pe deasupra, idealul „mîntuirii neamului“ transformă categoria istorică a naţiunii într-un „mister“ şi ajunge să pretindă pentru ea prestigiul transcendenţei. Un popor constituie, fără îndoială, un mediu în care se păstrează, în care se trăiesc tradiţii spirituale şi culturale, dar el nu devine astfel ceea ce e neamul în lectură legionară: un dublu naţional (aşadar particular) al Bisericii, de a cărei universalitate legionarii par să fi uitat. Potrivit lor, nu te mai mîntuieşti ca om, ci ca român, mărşăluind încolonat în urma Legiunii, sub conducerea ei. Nu politicul aduce aşadar elementul de putere din viziunea legionară, ci religiosul propriu-zis.

Mirel Bănică a publicat o bine condusă cercetare (Biserica Ortodoxă Română, Stat şi Societate în anii ’30, Editura Polirom, 2007) unde studiază din unghi sociologic Mişcarea legionară ca religie politică. Or, el arată că atitudinea Bisericii faţă de legionarism a fost mereu una de mefienţă şi de condamnare, chiar dacă ea nu s-a manifestat public sonor, ci doar în publicaţiile instituţiei. Preoţii care au aderat la legionarism au făcut-o în nume propriu, nu în numele Bisericii, care nu se simţea atrasă de propria reformare în stil legionar. Şi nu e cazul să punem această atitudine doar pe seama unor motivaţii pedestre (legătura Bisericii cu puterea instituită, rezistenţa ei la schimbare etc.), iar legionarilor să le atribuim numai motivaţii spirituale sublime.

În ce priveşte aspectul spiritual propriu-zis, legionarismul a răpit transcendenţei tocmai transcendenţa, concepînd împărăţia lui Dumnezeu drept asigurată printr-un proiect totalitar foarte terestru: legionarizarea ţării, construirea unei ţări „frumose ca soarele sfînt de pe cer“ sau chiar „mai frumoasă“ decît el. Imaginea exprimă îndeajuns reducţia planului ceresc la cel istoric sau chiar inversarea celor două planuri. La ce bun să mai tinzi, în calitate de creştin, spre lumina Ierusalimului ceresc, unde se va reuni o umanitate transfigurată, de vreme ce România legionară îţi va asigura cam aceleaşi condiţii încă de pe pămînt, din istorie?

În ce priveşte aspectul etic, lucrurile nu stau mai puţin scandalos. Asasinatul politic făcut în numele unei viziuni creştine nu e moralmente mai scuzabil decît cel comandat de şefii unei democraţii în dezagregare, de dictatura regală sau militară. Răzbunarea ca program – prin execuţii oribil de spectaculoase – nu e o metodă creştină, nici din punct de vedere spiritual, nici din punct de vedere politic. Ca orice actori ai unei mişcări totalitare, legionarii considerau probabil că nişte „amănunte“ de morală (creştină, ca şi universală), precum respectul vieţii, libertăţii şi demnităţii persoanei umane, pot fi trecute cu vederea în scopul „mîntuirii neamului“. Cei care le contrariau „cauza“ erau „trădători“ faţă de Legiune, adică faţă de neam, adică faţă de Dumnezeu şi nu prea meritau să trăiască. Imagistica şi vocabularul religios contribuiau la autoistalarea Căpitanului şi a Legiunii într-o situaţie de transcendenţă faţă de restul oamenilor.

Cum de a pricinuit Mişcarea legionară o adeziune atît de largă în România interbelică? Cum de oameni de tot felul au fost captivaţi de substitutele de transcendenţă oferite de Mişcare? Dincolo de explicaţiile legate strict de datele epocii, cred că secularizarea societăţilor europene a produs, pe de o parte, o „foame de transcendenţă“ şi, pe de altă parte, o concepţie pozitivistă a trancendenţei. Uşor de sesizat, explicite, formele de transcendenţă trebuia să fie alcătuite din materia „palpabilă“ a istoriei şi socialului; să poată fi „circumscrise“, stăpînite, instrumentalizate; să-şi treacă uşor atributele asupra adepţilor lor. În societăţile premoderne, întreaga viaţă a comunităţii se raporta la un reper divin pe care toţi îl ştiau activ în lume, dar situat într-un dincolo absolut, fără comună măsură cu temporalul, cu istoria, cu particularele lumii. Tot omul ştia că nordul divin nu e de căutat la polul nord, dar că polul nord este un simbol real al imutabilităţii şi transcendenţei divine. Toţi ştiau că eschatonul nu înseamnă momentul final al istoriei, ci depăşirea ei. În societăţile secularizate, conştiinţa comună a reperului absolut şi a distanţei lui mobilizatoare dispare; spaţiul public nu mai e organizat în funcţie de diferenţa de nivel între lume şi divin. Religia devine credinţă privată sau instituţie care contribuie la formarea cetăţeanului şi la bunul mers al statului. Nevoia de transcendenţă a omului rămîne, dar organizarea societăţii nu îi mai oferă reperele tradiţionale, iar discernămîntul lui în această privinţă e debilitat. Iată de ce epoca modernă abundă în „sacralizări ale corpurilor istorice“ (Stat, naţiune, Biserică, partid), ceea ce îl exaspera pe Berdiaev.

Dincolo de viaţa în Biserică, de cultura spirituală, de căutarea personală, omul modern nu e totuşi lipsit de suport social pentru a gîndi transcendenţa veritabilă şi pentru a se orienta spre ea. Dacă democraţia are vreo trăsătură exploatabilă spiritual, ea constă – cred – în datoria de a trăi în prezenţa alterităţii, de a trăi această prezenţă, ceea ce, transpus pe verticală, e un bun exerciţiu pentru orientarea spre alteritatea absolută.

Revenind la cartea lui Sorin Lavric, mi se pare nelegitim ca viaţa lui Constantin Noica să fie înfăţişată drept un traseu raportat, în ansamblul lui, la întîlnirea cu legionarismul. Rămîne pentru mine uimitor că Noica a aderat pentru scurt timp la Mişcare. Dar, ca simplu cititor, nu simt în textele lui despre destinul spiritual al României nici o tentă legionară. „Mîntuirea prin cultură“ e o metaforă netă; diferenţa de nivel între termeni exclude ambiguitatea sub care stă „mîntuirea neamului“, unde termenul religios de „popor eclezial“ glisează spre o accepţiune istorică, sacralizată ideologic. Iar pasiunea cu care Constantin Noica a tematizat „sentimentul românesc al fiinţei“ nu cade nici ea sub influenţă legionară, căci particularul românesc nu este pledat acolo decît ca o poartă spre universal.

Filosoful si tanara bucovineanca


Desigur, foarte multi dintre cititorii nostri stiu cate ceva despre viata si opera marelui om de cultura care a fost Constantin Noica. Nu a avut o viata lina, iar opera lui, atat din tinerete cat si din ultimii lui ani, starneste inca polemici. Asadar, nu s-a spus totul despre Noica. In acest sens, e de asteptat sa mai apara noutati, nu numai prin comentariile asupra operei dar si prin dezvaluiri din viata sa. Deocamdata, am ales amintirile unei bucovinence, care l-a cunoscut pe filosof la Paltinis, in ultimii doi ani ai vietii acestuia. Pe vremea aceea era o tanara de 20-21 de ani si lucra la Oficiul Judetean de Turism (OJT) Sibiu. Se numea Elena Afunutoaiei si se nascuse tot la... Paltinis, dar in judetul Suceava. Astazi, gratie casatoriei, se numeste Elena Cires, si a acceptat sa-i acorde un interviu poetului George Teodor Popescu, care ii este coleg de institutie. Este o istorie curata si frumoasa, curmata brutal de Securitate.

George Teodor Popescu: Cand si unde a inceput norocul tau de a-l cunoaste pe Constantin Noica? In ce an, in ce anotimp?

Elena Cires: L-am intalnit in anul 1985, vara, in luna iunie. Intalnirea a fost intamplatoare. Nu se stia de existenta lui in acea cabanita. Plimbarea mea in jurul Statiunii Paltinis, din judetul Sibiu, intr-o zi frumoasa, cu soare, m-a facut sa intru pe o cararuie mai ingusta, parca nepatrunsa demult, prin padure. Locul era intre Cabana Turistilor si coborarea spre Sibiu, nu departe de restaurantul Cabana Turistilor, o zona bine imprejmuita de padure. Am zarit la un moment dat o casuta, parca uitata, fara viata, mohorata. Pragul casei era acoperit de cetina cazuta devreme. Nici un semn de viata. M-a facut curioasa culoarea cafenie a lemnului, ferestrele mici si patrate, pline de praf si paianjeni, usa grea de lemn de brad. Nimic nu anunta prezenta unui om in interior. Ceva m-a facut sa inlemnesc, sa nu mai pot pleca din acel loc. Era umbra pe care am observat-o prin fereastra din fata mea. Acolo era un om! Nu era un om obisnuit, nu-l deranja prezenta mea acolo. Parca ma astepta. Putin mi-a trebuit sa ma decid. Am intrat. Usa am impins-o cu putere, parca era din plumb, asa greu se misca. Scartaia. Acolo, un batran ma astepta; cu privirea fixata pe mine.

GTP: Cata vreme i-ai fost in preajma?

EC: Trebuie sa precizez un lucru important: era anul 1985, apoi anul 1986, pana in 15 decembrie, cand am fost nevoita sa plec definitiv din institutie. A fost o legatura speciala aproape. Reprezentam pentru el puritatea neamului romanesc, asa ii placea sa-mi spuna. Eram fiica, mama, omul care nu stia sa minta. Eram eu, asa cum intelegeam viata atunci, fara compromisuri, fara murdarie sau afaceri. Aceasta latura m-a apropiat de El, eram diferita, nu cautam distractie, cautam intelepciune, cautam sa invat. L-am descoperit pe marele Constantin Noica.
Nu stiu cum se purta cu altcineva. Cu mine lucrurile erau foarte simple: totdeauna, cand coboram spre cabana lui, cautam sa aduc fructe. Le manca, mi-aduc aminte, cu placere. Parca tot timpul ma astepta. Niciodata nu intarzia, ajungeam, si imediat plecam la plimbare. Ma prindea de brat, si doua-trei ore mergeam discutand. Despre adevar, puritate. S-a purtat cu mine ca un parinte. Tot timpul ma facea sa inteleg profunzimea cuvantului, mereu repeta ca baza cuvantului este importanta.

GTP: Stiai cine era de fapt Noica?

EC: Nu stiam cine este, doar ca il cheama Constantin Noica. Dar el era multumit de lucrul acesta, iar eu respectam linistea si sufletul pe care dorea sa le aiba. Imi spunea: "Niciodata nu trebuie sa vorbesti de altcineva, doar atunci cand esti intrebat. Indiferent de cel de langa tine, trebuie sa fii bun, sa nu faci decat bine, nu ai voie sa faci rau". Spunea adesea: "Esti linistea mea cea mai de pret". Prezenta lui ma facea sa nu arunc vorbe la intamplare, respectam si zgomotul facut de pasii nostri pe drumurile de piatra strabatute. Doua suflete care aveau nevoie sa fie intelese. Un mare om si un copil neimplinit, asa eram impreuna.

GTP: Iti mai amintesti de starile lui sufletesti de atunci? Despre ce mai vorbeati?

EC: Era deosebit fata de ceilalti oameni pe care ii cunoscusem. Foarte modest si simplu. Nu era suparat niciodata, era bucuros mereu. Avea, in schimb, ceva trist in privire, vedeam ca sufera, dar nu se plangea niciodata de nimic. Un om foarte cult, dar tot atat de simplu. Nu avea nici o obsesie, doar ca intotdeauna revenea la neamul romanesc, la inteligenta si suferinta lui. "Strainii" erau cei care veneau in vizita foarte rar, iar atunci cand pronunta cuvantul acesta zambea usor. Nu stabileam niciodata nimic; atunci cand il cautam, parea ca ma asteapta. Nu era nicio conditie de genul acesta. Era respect si cuvantul care era spus si dezbatut in profunzime. Discutiile decurgeau libere, fara nicio programare. Erau zile cand vorbeam foarte putin, ascultam zgomotul pasilor, linistea naturii, ecourile...
Nu ma lasa sa fiu vazuta de cei din statiune, plimbarile erau mereu pe carari si drumuri laturalnice. Nu intelegeam, dar nici nu am intrebat niciodata. Nu am avut nici un moment de teama, era omul de care aveam nevoie.

GTP: Dar ceilalti, cei din statiune, ce spuneau?

EC: Nu se vorbea niciodata despre el. Era ceva tacit. Foarte putini stiau de existenta lui acolo. Era Domnul Nicolae - "persecutat politic". Am schimbat doua-trei cuvinte cu Constantin Noica despre existenta lui acolo, dar m-a ascultat frumos si cuminte, insa fara sa-mi spuna nimic. Nu, nu stiam de fapt cine este. Mi-am dat seama de valoarea si greutatea lui, dupa generozitatea, respectul cu care am fost intampinata. Nu se discuta nimic in statiunea Paltinis despre "Marele Constantin Noica". Aparitia lui foarte scurta, intamplatoare, nu dadea loc la interpretari. Nu atragea atentia, numai atunci cand il insoteam la plimbarea dorita de domnia sa. Poate, datorita faptului ca eram un salariat.

GTP: Ati vorbit despre familia ta, despre tine?

EC: Da, vorbeam de familia mea, de unde provin, ce scoala urmasem, cu ce se ocupa parintii. Era bucuros de provenienta mea. Dorea mereu sa-i povestesc de obiceiuri, de ocupatiile oamenilor, despre credinta din zona.

GTP: Cum arata casa unui filosof ca Noica?

EC: Cabana era saracacioasa, nu erau prea multe carti, dar intotdeauna pe masa erau foi, scrise, asezate una peste alta. Era ordine desavarsita. El era foarte ordonat, curat, totul facea singur. Nu stiu de existenta cuiva care sa-l fi ingrijit. Din cand in cand, cam de doua ori pe an, veneau "strainii", asa ii numea, si ma anunta din timp. Intotdeauna cei care il vizitau erau in numar de doi sau trei si luau masa la vila "Cindrelul", care tinea timp de aproximativ trei ore. Erau barbati intotdeauna, nu mai multi de trei. Ii numea "strainii". Nu stiu de corespondenta sau alte lucruri. Din respect pentru el nu-mi permiteam sa fiu curioasa. Nu a pomenit niciodata de anii de detentie, de nimic. Ma pregatea pentru viata, nu intelegeam atunci totul. Respectam tot ce venea de la el, nu doream sa-l intreb nimic; daca era nevoie, spunea fara sa fie intrebat.

GTP: Ce alte amanunte iti mai amintesti?

EC: Era un batranel destul de simpatic, nu se vaita niciodata, se deplasa incet, cu grija, nu era vioi. Se ferea mereu de frig, se imbraca bine. Avea un palton de culoare deschisa si unul negru. Nu am dat importanta la cei care il vizitau, erau asa rar, parca nici nu existau. Asteptam sa treaca "strainii", sa pot merge la plimbare prin padure, sa te bucuri de orice zgomot, de simplul fapt ca esti sanators si traiesti. Nu se gandea la moarte niciodata, trebuia sa traiasca, sa se bucure de culoarea naturii, de vietati si de puritatea oamenilor...

GTP: Cine erau, de fapt, "strainii" de care pomenea Noica?

EC: Cei de la Securitate m-au vizitat si pe mine, si am inteles ca lor le spunea Noica "straini". Unul era colonelul Albu. Eram chemata in biroul lui Nicoara, directorul Statiunii. Biroul era in "Casa Turistilor". O singura data am scris. Mi-au spus sa reproduc mot-a-mot ce vorbeam cu Noica. Tot ce aveam inscris si pozele au fost luate ori rupte. Ma sacaiau, imi bateau la usa, asa incat pe 15 decembrie 1986 am fost nevoita sa plec.
I-am spus lui Noica de plecarea mea. Cand ne-am despartit, m-a imbratisat cu lacrimi in ochi si mi-a spus sa nu uit ce am vorbit. In toate discutiile a incercat sa ma protejeze, nespunandu-mi lucruri din viata lui. Se bucura numai, si incerca sa ma modeleze.

GTP: Ce-ti mai amintesti de la ultima voastra intalnire?

EC: Ultima intalnire a fost foarte tacuta, trista. Se intampla in anul 1986, luna decembrie, la inceput de luna. Anuntasem ca voi pleca definitiv, luasem o hotarare aspra viitorului meu. Vorbele au fost putine, ne intelegeam din priviri. M-a imbratisat pentru prima oara, mi-a strans mana si mi-a spus: "Nu uita, toate lucrurile simple si curate te vor ajuta. Nu te abate de la adevar niciodata!"
Imi multumea de puritatea sufletului, caldura, hrana si soarele pe care spunea ca le descoperise la mine.

"Trăiască Căpitanul!" (ro.)

Constantin Noica – Istorie si Cultura
http://www.geocities.com/Athens/Column/2861/ConstNoica.htm

„Noica avea toate datele sa nu se lase molipsit de febra spiritului legionar“

Ingerii pazitori ai lui Constantin Noica

Filosoful legionar Constantin Noica a fost urmarit, pas cu pas, de la eliberarea sa din inchisoare, in 1964 - odata cu toti detinutii politici incarcerati in perioada bolsevica a ocupatiei comuniste -, si pana la moartea sa, in 1987. Noica se poate spune ca este unul din creierele legionare care a pacalit Securitatea, lucrand cu propriile ei arme. Inclusiv cu informatorii si agentii acesteia, indiferent de functia sau gradul lor, de cultura si tupeul lor. Ganditorul legionar folosit astazi asiduu

Iubirea tarzie a lui Noica
Filosoful, care ar fi implinit astazi 98 de ani, ii scria Sandei Stolojan.


Constantin Noica ar fi implinit astazi 98 de ani. Nascut pe 12 iulie 1909, el a inceput in a doua parte a vietii, cand avea 59 de ani, sa corespondeze cu Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu, exilata in Franta.

Noica i-a trimis optzeci de scrisori si cartoline intre 18 august [...]

Pe marginea unui jurnal
=====
Filosoful din oglindă

O cauza printre altele: patima pentru România

În numarul din luna septembrie al revistei Idei în dialog, Gabriel Liiceanu a readus în atentia publicului controversatul subiect al atitudinii noiciene la raspântia dintre legionarism si regimul totalitar, oferind o posibila varianta de întelegere a ceea ce a fost numit uneori, mai mult sau mai putin pripit, „colaborarea“ lui Noica cu puterea comunista. Tema, fara îndoiala importanta, a stârnit nu de putine ori afecte furtunoase, invitând cel mai adesea la excese si convulsii jurnalistice, si nu la cercetari judicioase. Replicile care au curs în urma acestui articol – cea a lui Ion Vianu, aducând în discutie, printre alte documente, scrisoarea adresata de Noica profesorului sau Tudor Vianu la 28 septembrie 1953, si cea a Laurei T. Ilea, interogându-se asupra conditiilor de instituire a unei instante morale1 – par sa invite însa la o altfel de întelegere a acestor probleme, mai apropiata de documentele epocii si poate tocmai de aceea mai principiala. Si pentru ca apelul la umilitatea surselor scrise s-a dovedit pâna acum singurul capabil sa valideze acest tip de discurs, va propun în cele ce urmeaza sa urmarim acelasi parcurs din perspectiva unei schite istorice care, oprindu- se asupra altor surse decât cele citate de obicei, par sa arunce o altfel de lumina asupra faptelor chestionate.



În speta, voi încerca sa raspund câtorva întrebari pe care mi le-au putut suscita articolul lui Gabriel Liiceanu2 si alte texte ce au tatonat anterior acest teren delicat.



Ma întreb asadar: rezultata din peisajul complex al perioadei interbelice, poate explica singura „pasiunea disperata“ pentru România în egala masura angajamentul legionar al unora si pasivitatea altora în fata regimului comunist? Nu cumva în întelegerea „deraierilor politice“ ale acestora trebuie sa luam în considerare si alti factori? Ce trebuie sa întelegem de fapt prin aceasta formula, invocata de Cioran cu exaltarea tânarului exponential pentru o generatie ivita în marginea razboiului, razboi ce a presupus ca peste tot în lume „sacrificarea individului pe altarul scopurilor colective, mai mult sau mai putin împartasite“3, si cautând „cu orice pret“ iesirea din relativismul generatiilor anterioare? Are în vedere aceasta formula o unitate teritoriala? Sau puritate etnica? Sau exprima tendinta de a construi o limba si o creatie culta care sa reziste vremurilor? Toate la un loc? În sfârsit, pot fi întelesi cu aceeasi masura, sub eticheta „pasiunii disperate“ pentru tara, Eliade, Noica si Cioran, cum pare sa sugereze articolul lui Gabriel Liiceanu si alte texte anterioare? Poate nu atât abstracta „iubire de tara“, cât „sete de absolut“ si dorinta de a o rupe cu ceea ce i-au dat generatiile anterioare – cum o atesta si teoreticianul „tinerei generatii“, Mircea Vulcanescu4 – ar trebui sa numim acest motor intern care a antrenat o întreaga generatie în degringolada legionara. Miscarea ei pare sa corespunda întru totul cuvintelor lui Barres: „Daca o generatie n-ar începe prin a-si dori altceva decât ceea ce primeste, ar însemna ca-si recunoaste ea însasi, prin aceasta, inutilitatea de a trai!“ Chestiunea este, asadar cel putin interesanta si credem ca merita nuantata.



Mistica exaltarii versus echilibrul spiritual



„Cu ce zestre biografica venea Noica la întâlnirea cu Securitatea?“, se întreaba Gabriel Liiceanu în articolul amintit. Raspunsul, daca am înteles bine, este: cu acea „pasiune disperata“, „patima de-o viata“ pentru tara, care i-a determinat pe Cioran, Eliade si Noica sa adere la fanatismul misticii revolverului din Miscarea Legionara si care avea sa-i marcheze pe toti trei, în tara sau în afara ei, „pentru restul vietii“.



Sa ne oprim întâi la gestul aderarii: se naste oare el la toti cei trei interbelici citati sub zodia impulsivitatii presupuse de un afect asumat ca excesiv? Recunosc ca mi-a fost imposibil sa gasesc, chiar si în vechile articole legionare ale filosofului de la Paltinis, declaratiile fanatic juvenile ale unui Eliade („Corneliu Codreanu a facut din mine un fanatic român“) sau ale unui Cioran „(…) s-a întâmplat sa fac o pasiune pentru tara mea; o pasiune disperata, agresiva, din care nu exista scapare si care m-a hartuit ani de-a rândul“). Ce scrie la rândulsau Noica în pledoaria din 1940, de pilda, intitulata Lamuriri pentru o Românie legionara? Îl entuziasmeaza „juramântul de saracie si severitate pe care îl cere elitelor Capitanul“ si promisiunea Legiunii de a înnoi România veche, cea care nu mai traia decât din inertie, caci „atunci când nu se înnoieste, viata nu mai este cu adevarat“. Îsi exprima credinta potrivit careia Miscarea Legionara ar face trecerea de la politic la educativ, de la o ordine exterioara la una launtrica, nemaiputând fi considerata în cele din urma decât o miscare spirituala.



Asadar nu fanatism, nu disperarea lui „a face cu orice pret“, ci echilibru spiritual, sensuri formative, maturitate deplina si, desigur, cu atât mai primejdioasa. E explicabila, în lumina acestei diferente de atitudine, aderarea premeditata a lui Noica la legionarism, nu din impulsul care i-a animat pe Eliade si Cioran, ci dintr-un gest anuntat ca programatic semn de protest fata de asasinarea lui Corneliu Codreanu. Si totusi, desi aderent mai degraba din principiu, e greu de negat ca Noica ar fi fost, spre deosebire de atâtia altii, surd la cântecul „sirenelor“. Dar cu atât mai inexplicabil ni se pare, în acest context, refuzul sau initial de a se înscrie în Legiune! Acest „copil batrân“ al tinerei generatii, blajin si cumpatat prin excelenta, care i-a putut parea lui Eugen Ionesco nepreocupat de „gravele probleme care framânta pe adolescenti“, rupt deci în chip straniu de curentul epocii, nu avea nimic structural dintr-un excesiv. Iata cum ilustreaza Alexandru Paleologu aceasta ruptura de fond între Noica si colegii sai de generatie: „Noica era mai reticent. Prietenii îi spuneau: «Vino sa-i vezi, vino sa-i asculti, nu sunt cum credeam noi, niste barbari si niste salbatici. Nu, sunt oameni cultivati, idealisti, care viseaza o purificare a societatii, prin violenta, e adevarat, dar nu exista schimbare radicala fara lupta etc.» (…) Noica spunea: «Nu, filosofia mea vine de la Descartes si Kant, nu coincide cu mistica voastra exaltata»“5. Rezulta ca, desi prinsi împreuna sub tavalugul istoriei, cei trei gânditori sunt greu de înteles unitar, în aceasta adeziune la haosul timpului lor, fara a omite unele aspecte semnificative.



De altfel, „pasiunea de-o viata“ pentru România pare sa necesite amendamente notabile chiar si în cazul impetuosului Cioran, daca avem în vedere constatarile care-si fac loc în scrisorile adresate lui Noica în anii ’70: „odata (apartenenta la o cultura mica, nota mea, L.P.) ma facea sa sufar; astazi ea e greu de distins de un regret mai mult sau mai putin rece“ (Paris, 5 martie 1970). Sau: „Semintie fara rost! Il est révolu le temps ou une telle constatation me faisait souffrir. Je ne sais ce qui s’est brisé en moi, mais j’ai perdu tout lien secret avec notre neam…“ „Nu stiu ce s-a spart în mine, dar am pierdut orice legatura secreta cu neamul nostru“, constata el sfârsitul irevocabil al „patimii pentru România“ la 5 ianuarie 1976.



Iata asadar doar câteva indicii care par sa sugereze ca o tratare a „cazului Noica“ s-ar cere distinsa de cea a lui Eliade si a lui Cioran. Sa coborâm pe firul istoriei, aruncând o scurta privire relatiei lui Noica cu modelul oficial al tinerei generatii: Nae Ionescu.



Nae Ionescu sau „incredibila descumpanire“



A urmat Noica sau macar a admirat în rând cu ceilalti modelul lui Nae Ionescu, idolul tinerei generatii si ideologul Miscarii Legionare? Raspunsul obisnuit este afirmativ. Atât Alexandra Laignel-Lavastine, a carei lucrare a devenit, iata, „de neevitat“, cât si alte medii ce nu îmbratiseaza pozitiile tendentioase ale autoarei6 vorbesc despre „pasiunea comuna“ sau „fascinatia“ membrilor tinerei generatii fata de profesorul Nae Ionescu, pe care l-au înconjurat cu o fervoare devotionala capabila sa faca din acesta un fenomen fara precedent al scenei interbelice românesti7. Este mentionata adesea si o oarecare reticenta a mentorului generatiei fata de Noica, reticenta ce ar motiva si lipsa lui din lista apropiatilor casei. Chestiunea nu este lipsita de importanta, ea putând spune ceva despre influenta sub care intrat filosoful în fantasma legionara, iar mai apoi în anii României totalitare. Marturia fostului coleg de liceu si prietenul sau

de-o viata Arsavir Acterian pare sa infirme eventualul interes al lui Noica pentru cursurile tinute de magistrul generatiei: „Când uneori îl întâlneam pe coridoarele Universitatii unde ma strecuram din când în

când ca sa ascult cursul de metafizica sau logica al lui N.I., eu îl îmbiam sa-l audieze pe acesta macar din curiozitate.



Noica îmi spunea ca acest fel de filosofie nu-l intereseaza…“8 Refuzul proaspatului student este uimitor daca tinem cont de atmosfera de emulatie din jurul sau si de faptul ca acestia sunt anii „socratismului pur“ ai profesorului, într-un fel cei mai rodnici ani ai pedagogiei sale, înca neatinsa de aripa faustismului de mai târziu.



La 6 iunie 1937, fostul student semneaza în revista Vremea un articol neasteptat de virulent, intitulat „Ce învata „filosofii“ de la Nae Ionescu“. Aceasta izbucnire de revolta din partea cumpatatului Noica, îndreptata împotriva unuia dintre cei mai influenti oameni din tara, este cel putin stranie. Ce ar fi avut sa-i reproseze? Nici mai mult nici mai putin decât preocuparile („Trebuie sa para foarte curios multora faptul ca profesorul Nae Ionescu n-a gasit altceva mai bun de facut, în ultimul timp, decât sa scrie la o revista de critica teologica“), faptul ca discuta problema mântuirii sufletului într-un cotidian („Daca nu ne înselam, domnia sa este întâiul mare gazetar care sa discute astfel de probleme într-o foaie zilnica“), lipsa de discernamânt cu care se raporteaza acesta la tematica aleasa, fara delimitari riguroase si distinctii prealabile („Dar profesorului Nae Ionescu i se par desigur tare grele chestiunile acestea. El nu se va masura cu ele – ci se va aseza de-a dreptul în miezul celor ce are de spus“). Nu lipsesc persiflarile la adresa subtiraticei productii ionesciene („Ai citit tratate groase, cu note si apendice, si n-ai dezlegat mai nimic. Articolasul profesorului Nae Ionescu pare ca te face sa dezlegi ceva.“) si aluziile la preferinta pentru

traiul bun în defavoarea muncii de intelectual ascetic („Nu-i lipseste nimic, nu-i lipsesc nici macar mijloacele sa-si tipareasca tratatele, pare-se. Dar daca nu vrea sa scrie tratate?“). În sfârsit, Noica se declara „revoltat“ de acest gânditor care spune ocazional „ce are el mai bun de spus“ si conchide ca acelasi destin marginal pe care îl traieste în filosofie îl pândeste pe fostul sau profesor si în viata publica.



Este perioada deplinei puteri faustice, de „lup viforos“, a lui Nae Ionescu, în care ispite violente, de la cea legionara pâna la cea a distrugerii de destine, îl încearca una câte una, facând sa triumfe geniul amoral al acestui personaj. Nici macar generosul Vulcanescu nu mai poate trece sub tacere aceasta prabusire: „Cita câteodata vorba aceluiasi Nae: «Ne placea sa vedem un om cazând»“, marturiseste Noica în Amintiri despre Mircea Vulcanescu9. Fostul student asista tulburat la prefacerile demonice ale magistrului generatiei, îndoindu- se ca ceva pe lumea aceasta l-ar mai fi putut pune în ordine, ca s-ar mai fi putut „reface din incredibila lui descumpanire“10. Aceeasi „incredibila descumpa nire“ va face sa se scrie pagini uneori stupefiate în jurnalele epocii.



Cu toate acestea, efervescenta si coeziunea climatului filosofic îl vor retine pe tânarul Noica în preajma maestrului ratacit. Asa se face ca îl regasim în casa profesorului la întoarcerea acestuia din recluziune, ca invitat la obisnuitele mese din serile de luni, alaturi de Mircea Eliade, parintele Alecu Popescu, C. Floru, Virgil Bogdan si Mircea Vulcanescu, unde tonul discutiilor îl da acesta din urma, iar toti ceilalti, inclusiv amfitrionul, sunt „figuranti fericiti“11. În fata unui Nae Ionescu „mai stins acum“, intransigenta învatacelului pare îmbunata, iar moartea acestuia îl va transpune fulgera tor în fata unei sarcini imense si a unui viitor tulbure. La 16 martie 1940, a doua zi dupa moartea profesorului, îi scrie lui Cioran: „Dar a murit Nae si asta schimba totul (…) când stiu tot ce are sa ramâna nerostit, neînchegat, negândit în ce priveste natia asta si rosturile ei, simt ca chaosul e prea mare ca sa mai întârziem aici“. (Si totusi va întârzia!) Asista la funeralii cu sentimentul ca marele disparut nu si-a dat masura nici în cultura, nici în viata publica12. Doi ani mai târziu, când Vulcanescu îl invita sa editeze împreuna cu C. Floru cursurile universitare ale lui Nae Ionescu, Noica manifesta acelasi scepticism în privinta calitatii lor si înclina, în rasparul acribiei filologice vulcanesciene, sa le publice pe toate 14 „asa cum erau“13. La capatul acestor lucruri, e aproape cert ca Noica, desi recunostea alura carismatica a mentorului generatiei, nu a fost un admirator al acestuia si nu a intrat nici în legionarism, nici în înghetul comunist sub imperativele acestui model.

Noica – o institutie supravegheata de Securitate, de Cristina Anisescu

Pixul lui Noica
http://www.jurnalul.ro/articol_58310/pixul_lui_noica.html

Demnitatea lui Noica
http://www.adevarulonline.ro/2006-07-29/Adevarul%20Literar/demnitatea-lui-noica_192960.html

"Ostil la adresa regimului democrat-popular din R.P.R."*: Constantin Noica
http://www.romlit.ro/www/texte06/rl17/2-16-1.html

George Ardeleanu - Constantin Noica în vizorul Securitatii
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?id=155