Tel-Aviv

http://www.gandul.info/international/mii-de-solicitanti-de-azil-au-manifestat-la-tel-aviv-11829777

http://acum.tv/articol/69328/

HOLON, a 70–a ANIVERSARE
Holon – numele vine de la cuvintul ebraic hol care inseamna nisip. Denumirea localitatii apare in Biblie (Cartea lui Joshua 21:15)…

Batya Bombigher

Anul acesta, orasul modern Holon, situat in sudul Tel Avivului, pe litoralul Mediteranei, implineste saptezeci de ani. Sapte decenii de cind cinci modeste asezari risipite printre dunele neprimitoare de nisip au decis sa-si uneasca idealurile si eforturile. Astazi, municipiul cu aproape 200.000 de locuitori, cunoaste o dezvoltare dinamica si moderna, e considerat al doilea parc industrial din tara, are numeroase muzee si o viata artistica si culturala remarcabila. Din care se distinge Asociatia pictorilor si sculptorilor.

Miriam Cojocaru

Artistii plastici dedica anului aniversar o expozitie si o carte-album la care au fost invitati nu mai putin de …70 de participanti, in majoritate locuitori ai orasului dar si destui oaspeti care au tinut sa omagieze prin creatiile lor sarbatoarea colegilor. Subiectul preferat, desi nu impus, a fost desigur Holonul. Inceputurile, dezvoltarea in timp, prezentul. Unii au pictat nisipurile, dunele ramase si pastrate ca parcuri sau rezervatii naturale. Altii au imortalizat vechile cladiri cu semnificatii istorice… Multi au fost atrasi de gradinile infloritoare, de verdele vegetal care a inlocuit galbenul uscat al nisipului, au pictat batrinul sicomor care a devenit parte din emblema orasului.

Rodica Rabinovici

Evident, participarea numeroasa implica o mare diversitate, sub toate aspectele. Stilurile sunt desigur diferite. Figurativ in primul rind, pentru ca tema sugereaza peisajul urban, contrastul dintre trecut si prezent… Dar si metafora isi afla locul, precum si conflictul sau interpretarea emotionala in contextual realitatii moderne. Parte dintre lucrari sint, macar partial expresionist abstracte, altele naïve, simbolice, mandale, surrealiste…Tehnicile, de asemenea, variaza de la aquarela la pictura in ulei sau acrilic, pastel, tehnici mixte, tus, carbune, ansamblaje, mosaic…

Zvi Tadmor

Dar cel mai interesant mi se pare un alt aspect… Majoritatea artistilor sunt locuitori ai Holonului, ceilalti au legaturi biografice, sentimentale, spirituale. Cei mai multi sint nascuti in tara sau chiar in Holon. Dar iata un numar de pictori nascuti in alte tari, influentati desigur de traditia si scoala in care s-au format. Voi pomeni de maestrul Zvi Tadmor nascut in Polonia, de Jacov Gildor (Germania), Albert David (Egipt), Hedva Netzer (Italia), Jack Cymber (Venezuela), Jacqueline Kojansky (Maroc), Andrian Judro (Belorus), Aaron Barnea (Argentina), Barda Maguy (Tunis), Itzhak Bengiat (Grecia) si, desigur grupul reprezentativ al celor veniti din Romania cu care voi incerca sa ilustrez articolul.

Tel-Aviv: un oraş întreg doar pentru tine


Dacă nu te deranjează să nu ştii exact ce bani ai în mână, să vezi că o carte se citeşte pe dos şi să te laşi controlat la intrarea în magazinele mari, Tel-Aviv-Yafo (numele complet al oraşului) va fi o experienţă pe care îţi vei dori să o repeţi!
Dacă acum o plimbare prin Bucureşti ar trebui să se termine musai cu o cană de ceva cald, în Tel-Aviv trebuie să fie urmată de ceva rece. Şi o cremă de soare! Te ia bronzul foarte uşor. După jumătate de zi de plimbat pe faleză, din centrul Tel-Aviv-ului până în Yafo, partea veche a oraşului, deja mi-am schimbat culoarea pielii. Încă două-trei zile de plimbare şi pare că am fost la plajă. Dar să o luăm cu începutul.
Tel-Aviv-Yafo (pronunţat Tel-Aviv-Jafa în engleză) este al doilea oraş ca mărime din Israel şi un loc de care este foarte uşor să te îndrăgosteşti. Se ajunge cu avionul, care costă aproximativ 360 de euro dus-întors. După aterizarea pe aeroportul Ben Gurion, vine prima parte de aventură.
Ae­roportul este impresionant. După un drum lung pe nişte coridoare generoase, mai ceva decât la Casa Poporului, am ajuns la controlul paşapoartelor. Aici a du­rat totul peste o oră. După ce un ofiţer te măsoară din priviri, cu atenţie, şi-ţi pune câteva întrebări, primeşti ok-ul de intrare în Israel... sau nu. Din fericire a fost „Da". Pe lângă viza în paşaport, am primit şi un cartonaş cu ceva pe el. Nu înţeleg o iotă din scrisul lor, aşa că nu pot reproduce ce era acolo. Bănuiesc că era biletul de intrare sau recomandarea pentru un control
suplimentar. Acest bilet a fost luat de un alt vameş. În sfârşit am trecut de control şi am ajuns să mă prind cum pot ajunge în centrul oraşului din aeroport. Alternative de transport sunt multe. De la autobuze şi taxiuri până la un tren care duce până în centru.

Am ales trenul până la gara centrală, de unde, pentru că nu am văzut staţia de autobuz, deşi era exact în faţa mea, ascunsă de nişte copaci, am luat ta
xiul până la hotel. Se poate negocia preţul cursei sau se poate merge pe „mâna aparatului". Dacă nu aveţi un ghid local să vă ajute, cel mai sigur
pentru buzunar este aparatul. Atenţie când circulaţi cu trenul, păstraţi cartela de acces
pentru că vă ajută nu numai să intraţi pe peron, dar şi să-l părăsiţi.

Oraşul Tel-Aviv-Yafo are deja parte de şoselele suspendate la care România încă visează, de zgârie-nori care par să răsară peste noapte, dar şi de o deschidere gene­roasă la Marea Mediterană. Nisipul este atât de fin şi de alb încât pare zahăr pudră căzut de pe prăjituri.
Seara, pe cer aveţi şanse să număraţi mai multe avioane decât stele. Asta pentru că traficul aerian pare mai aglomerat decât cel auto. Maşinile se lăfăie pe şosele largi, în timp ce pietonii au la dispoziţie trotuare impresionante. În centru, pentru că în zonele mai vechi sau la periferie lucrurile nu stau tocmai aşa. Ca să fiu sincer, Tel-Aviv-Yafo mi-a rămas în minte ca un oraş al contrastelor. De la clădiri ultraluxoase, la case care stau să se prăbuşească. De la străzi îngrijite şi curăţate cu şampon, la zone care par uitate de lume.
Ciudăţenia maximă pentru un occidental este controlul care se face la intrarea în locurile aglomerate. De la pieţe, mall-uri şi chiar restaurante fast-food până la autogări, toate au cel puţin un om de pază la intrare cu un detector de metale. Se face control amănunţit, inclusiv în bagaje.
Nu ştiu dacă cineva îndrăzneşte să fure ceva dintr-un magazin în aceste condiţii, dar cert este că după ce te obişnuieşti cu acest control, te simţi în siguranţă peste tot. Tocmai când m-am relaxat, am dat peste o plăcuţă pe un perete care amintea că fix acolo a avut loc un atentat sinucigaş în care au murit opt persoane. Brusc am început să înţeleg de ce nu e bine să ai un rucsac mare în spate prin oraş şi de ce poliţiştii tind să te privească mai mult atunci când pari derutat sau îngândurat.
Revenind la locul în care m-am oprit, acum era animat de multă lume. Vânzători la măsuţe, spectacole de muzică şi circ în stradă. Multe râsete şi mulţi oameni vrăjiţi de ce se întâmplă. Preţurile sunt comparabile cu ce este la noi. 1 shekel (moneda naţională) este echivalentul a 0,9 lei. Diferenţa de curs este atât de mică, încât turiştii obişnuiţi să facă automat conversia cu moneda naţională, de fiecare dată când ies afară, scapă de acest stres. Mâncarea este foarte variată. Este unul dintre puţinele locuri din Israel unde se poate consuma porc la restaurant şi unde nu se găteşte doar kosher. Pentru cine gustă viaţa de noapte, există suficiente cluburi şi baruri.
Trebuie însă precizat că Sabatul este respectat cu sfinţenie. Asta înseamnă că de vineri după-amiază şi până sâmbătă seara, nimic nu mai mişcă, oraşul pare părăsit, puţine magazine rămân deschise, iar transportul public nu funcţionează. Pentru deplasare există alternativa microbuzelor private (au aceleaşi tarife ca transportul public). Momentul de respiro pentru evrei este însă unul perfect pentru un turist care vrea să simtă că are un oraş întreg doar pentru el. Să facă poze, să se plimbe pe străzi.

Ultima noapte de Europa, prima zi de Israel de Thomas Lewin
Încerc, în acest mod oarecum lipsit de originalitate – mă refer desigur la structura camilpetresciană a titlului – să rezum un sfârşit de capitol (căci o noapte înghiţise istoria evreilor europeni la mijlocul secolului 20) şi un început de istorie, în Israel. Secvenţa este mult prea bine cunoscută, dar aici poate o voi aborda dintr-un unghi insolit. Se cuvine să stabilim , de la bun început, un cadru al discuţiei. La începutul anului 1991, atunci când in Tel_Aviv, Ramat-Gan, Haifa, ba chiar şi în teritorii, au căzut cele 39 de rachete irakiene, se înstăpânise temerea că Saddam Hussein va folosi arme neconvenţionale. În ziarul „Jerusalem Post“ apăruse, în acele zile, o fotografie mare, înfăţişând doi bătrâni care se ţineau de mână. Cuvintele rostite de femeia vârstnică erau tipărite cu litere de-o şchioapa : “ Am crezut că , dupa cele întâmplate în Europa, am găsit în sfârşit un liman. Am scăpat de nazişti în tinereţe, dar iată că acum stăm cu măştile de gaze pe faţă « Este cazul să amintesc că se vorbea pe atunci de asistenţa acordata lui Saddam de echipe de tehnicieni germani. Oricum, era momentul în care – utilizez o figură de stil naivă – Europa însăşi imigrase în Israel. Urgia a trecut, cei doi bătrâni şi mulţi alţii şi-au revenit, dar tot atunci a început o perioadă mai lucidă a istoriei Israelului. « Saddam a scos aerul din balonul israelian ! » declarase Arafat. Fapt este că « balonul israelian » nu era plin de aer, adică de mituri şi iluzii spulberate , ci cuprindea aspiraţii de secole, dorinţe de împlinire şi de găsire a unei mult râvnite linişti.
La bordul unei aeronave – sionism şi decibeli
În 1970, scriitorul austriac Hans Habe se afla într-un avion care decolase din Tel – Aviv. Era vădit incomodat de gălăgia pe care o făceau nişte tineri şi atunci o femeie, aşezată la nu prea mare distanţă, căreia îi povestise că în cursul vizitei în Israeladunase material pentru o carte (« Ca odinioara David » a văzut lumina zilei în 1971) i-a spus : « Poate este mai bine aşa… Ce ne-au ajutat pe noi cuminţenia, şoaptele şi gândurile nerostite în anii 40 ? » Cu emoţie vă prezint acum o poezie a lui Manfred Sturmann ( laureatul din 1929 al premiului pentru poezie lirică-München , care a imigrat în 1938) : « NOII EVREI A treia generaţie –ei sunt nepoţii /Ne sunt aproape – străini totodata / Obraznici , fac zgomot, nu le pasă / Purtarea ? – A lor nu-i aleasă / În van le căutăm secretul /Adâncul, prea adânc ancoratul / Dar ei vin, sunt aici, / Te ajută, la nevoie, să te ridici. / Să-nveţe le place / Pun mâna pe Uzi să facă iar pace / De moarte n-au temeri / O cunosc – Şi azi şi ieri / Prea mulţi au pierit / Dar ei ştiu să danseze, să cânte, să fie frumoşi / Ca nicăieri alţii – Ei, noii evrei / Fără a-i pricepe – îi iubim / Mai mult decât viaţa- îi iubim. »
Limba lui Herzl şi a lui Kafka
Pentru evreii din ţările de limbă germană, acest instrument esenţial pentru exprimare care este limba, a implicat în multe cazuri niste dramatice luări de poziţie. Dificila acomodare în Palestina mandatară îi priva de timpul necesar pentru învăţarea mulţumitoare a ivritului , iar mai târziu, vârsta înaintată sabota din nou onestele lor ambiţii lingvistice.Fraţii din Europa de est, mai puţin asimilaţi, familiarizaţi din copilărie cu ebraicaca limbă de cult, o cucereau cu mai multa uşurinţă si ea devenea pentru ei un mijloc natural de comunicare. Iată mărturisirea lui Schalom Ben – Chorin (1913 – 1999, anul imigrării : 1935) ; « LIMBA MEA - Cu fiece fibră a firii / Cu limba asta sunt unit / Cu ea am urcat/ în ani – nesilit / Cu ea am fost tânăr / în speranţe , fervoare bogat./ Cu ea am obosit / Cântece m-au lăsat desfrunzit./ Cu limba asta – martirizată- am suferit / Iar apoi, o vreme, am amuţit / Din nou a răsunat / Am auzit-o şi de durere am strigat. » Vorbind de poetul şi jurnalistul Ben – Chorin trebuie subliniată o temă care va reveni şi mai târziu în cuprinsul articolului , anume dialogul. El a promovat ideea unei teologii de după Holocaust ,a unui necesar şi inevitabil dialog iudeo- creştin. Ben – Chorin a trăit, fără întrerupere, în Ierusalim, în pofida unei profunde nostalgii care – se pare – îl copleşea câteodată. Voi prezenta prima şi ultima strofă aparţinând poemului său CÂND ALŢII STAU MÂNDRI LA CÂRMǍ : « Mă duce gândul, tot mai des, spre copilărie / La căluţul de lemn, sau vreo frumos lăcuită jucărie / Acoperişuri în pantă, pline de zăpadă / Şi turle înfipte –n cer, dar fără sfadă……..La Germania mă gândesc, în timpul din urmă / Ştiu acum ce tare sunt legat / Când îndrăzneţii mişcă greaua cârmă / Pe mine în port mă vezi, tăcut şi-ndurerat.» Îsi manifesta aici prezenţa o « Distanzliebe », dragostea la distanţă, care, uneori, îl îndreaptă pe imigrant cu faţa (de fapt –inima) spre ţara de origine. Trebuie subliniat cuvântul « uneori ». Iat-o pe Frieda Hebel (anul imigrării : 1933), închinând Israelului, în mai 1968, de Ziua Independenţei, următoarele versuri, modeste si sincere : « Ţara pietrelor/Ţara doliului/ Ţara jertfelor/ a lacrimilor/ a luptelor / Ţara kibbutzurilor, a pionierilor,/ a mamelor şi copiilor/ …. Ţara miracolelor/ a idealiştilor / a realiştilor / Ţara Israel.“ Leo Ermann se întreabă şi răspunde : “ Unde eşti, patrie adevărată ? / Ştiu- eşti cea în care m-am întors-târziu- pe neaşteptate / şi care –mi dă – fără zgârcenie – demnitate”.
Dialogul cu Dumnezeu şi iertarea
În microuniversul germano- ebraic am descoperit linii de forţă care-şi fac simţită prezenţa şi în prezent. Martin Buber (1878 – 1965) a imigrat în 1938. Premisa marelui gânditor ( el a lucrat ca profesor de sociologie şi antropologie la Universitatea Ebraică) o constituie ideea de întâlnire, interacţiune , existenţa ca dialog (Eu – Tu) sau monolog (Eu - un lucru sau un animal), impregnate amândouă de esenţiala raportare la Dumnezeu.Editor în 1902 al săptămânalului sionist « Die Welt », tovarăş de idei al lui Herzl ,dar şi dizident, Buber vedea în cultura şi religia iudaică un sine qua non al statului evreilor, în vreme ce Herzl accentua aspectele politice ,naţionale ale unui stat evreiesc suveran.
În seara comemorării eroilor căzuţi din acest an , mi-am adus aminte, de două ori, de Buber şi al său « Ich und Du ». La sfârşitul lui martie a.c., şi-au pierdut vieţile, într-o ciocnire cu Hamas, maiorul Eliraz Peretz şi sergentul Ilan Sviatovski. Fratele lui Eliraz, Uriel, fusese ucis, în 1998, în urma exploziei unei mine amplasate de Hizbullah. Miriam , mama lui Eliraz, a formulat , în cursul interviului luat de reporterii de la Canalul 10 ( ?) al televiziunii israeliene, o întrebare ( ea nu se adresa în acel moment ziariştilor) : « La cine să mă duc mai întâi ? La Uriel, care mă aşteaptă în fiecare an, sau la Eliraz care nici măcar nu cunoaşte locul .…La cine să mă duc mai întâi ? Care este rostul acestor încercări…. Dar eu sunt o femeie religioasă şi ştiu că nu se cuvine să aştept răspunsul ».Trecuseră vreo două săptămâni de când, vorbind în acelaşi registru , sora lui Eliraz, Bat – El, spunea : « Suntem adunaţi aici şi cerem milă pentru întregul popor al lui Israel . Eu iţi cer un singur lucru, Domnul nostru care eşti în ceruri, acum când ne pui la încercare pentru a treia oară. Am însoţit pe ultimele lor drumuri un tată, un frate şi ,acum, încă un frate. Ştiu ca ne vei da puterea pentru a supravieţui. Mă rog să ne dai de acum înainte zile mai senine şi puterea de a o încuraja pe soţia lui Eliraz şi pe copii lui .»În aceeasi seară, s-a destăinuit şi un tată. În fiecare zi el se află lângă piatra de mormânt a fiului. Povestea că se adresase în repetate rânduri Celui de Sus, cerându-i « Ia-mă ! Ia-mă de aici ! » Nu primise nici un răspuns. Încercase de unul singur să facă ce credea el că trebuie, dar îl oprisera cumnaţii şi fraţii. Spunea că a găsit în sfarşit puterea de a-i ierta şi pe ei . Nu cred că cineva poate rămâne nepăsător asistând la aceste dialoguri neconvenţionale, dincolo de rugăciuni şi ritualuri, în care se angajează oameni îndureraţi, pe care nimeni şi nimic nu-i poate opri. Eul celui care se roagă se adreseaza lui Dumnezeu, dar atunci când el se înfăţişează cu ceea ce îl leagă de altul, un alt om (un frate, un tată, un fiu) el ridică această legatură spre înalturi. Oamenii obisnuiţi nutresc convingerea că Dumnezeu iartă aceste abateri de la norme, Am ajuns însă acum la ceea ce nu găseşte calea spre iertarea omenească.Voi prezenta căteva versuri ale lui Berta – Kraus Rosen ( anul imigrării : 1929) din poezia TOATE DURERILE MELE : Toate durerile mele / trăiesc în mine / Sunt adânci rănile / De vindecare, de mai bine / Nu-i chip-rămân lacrimile / Dar ce s-ar alege de mine / Dacă m-aş vindeca / m-ar cotropi uitarea »
« Ştiti care este problema voastră, a evreilor ? Nu sunteţi în stare să întoarceţi foaia, să iertaţi! » Asta îi spunea un dentist american pacientului său (anesteziat ?). Iar acesta , la rândul său, mărturisea : » Toţi ai mei, mici si mari, au pierit. Nu pot să-i uit. Şi dacă nu pot să uit, cum aş putea să iert !? »
Nenumărate tragedii ale altor popoare s-au sincronizat în acea perioadă cu suferinţa evreilor.Se cuvine amintit – de pildă – faptul că pe lista ţărilor cu pierderi imense pe câmpurile de luptă România ocupă locul trei, după Rusia şi Germania. Cred că în acest context, al durerii, trebuie abandonată culpabilizarea unui întreg popor ( în speţă, germanii) În definitiv, popoarele duc şi suportă consecinţele unor conflicte iniţiate de clici conducătoare. Mai trebuie spus că Israelul nu a putut să devină limanul râvnit. Titlul articolului, cu metaforele sale transparente, enunţă – pur şi simplu –un deziderat, căci pentru Israel , după stingerea acordurilor acelei simfonii patetice din anii 40, a început un război prelungit, cu prea puţine armistiţii.

Mihai FULGER - Tel Aviv, Cannes-ul filmelor studenţeşti
În perioada 5–12 iunie, Cinemateca din Tel Aviv a găzduit cea de-a 13-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Studenţesc. Iniţiat în 1986, evenimentul bienal din al doilea oraş – ca mărime şi importanţă – al Israelului s-a impus drept cel mai important festival din lume dedicat producţiei cinematografice a facultăţilor şi departamentelor de film.



Anul acesta, competiţia internaţională a inclus 122 de scurtmetraje şi mediumetraje studenţeşti (filme de ficţiune şi documentare, de animaţie şi experimentale), reprezentînd 39 de ţări. România a intrat în concurs cu două producţii ale Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ (UNATC) din Bucureşti: scurtmetrajele de ficţiune Afterparty de Ivana Mladenovic şi Timi de Cristi Iftime (ambele selecţionate anul acesta şi în competiţia festivalului Timishort).

Evenimentul de la Tel Aviv se remarcă şi prin sistemul original de jurizare. Astfel, filmele sînt evaluate de către trei jurii (formate din cîte trei membri), fiecare dintre ele avînd sarcina să urmărească în jur de 40 de producţii studenţeşti şi să aleagă dintre ele doar 6-7 titluri. Rezultă trei programe de tipul best of, prezentate în ultimele două zile ale festivalului, care sînt vizionate şi judecate de către toţi cei nouă juraţi, în vederea stabilirii palmaresului. Deşi anul acesta doi cineaşti români (Tereza Barta, profesor asociat la York University din Toronto, şi Laurenţiu Damian, prorector al UNATC şi director al Editurii Video) au făcut parte din juriu, cele două producţii autohtone nu s-au numărat printre cele 19 finaliste. Dintre acestea din urmă, opt au fost distinse în cadrul ceremoniei de închidere a ediţiei.
Palmares contestabil



Cel mai bun film din competiţia internaţională a fost desemnat Guided Tour de Benjamin Freidenberg, scurtmetraj produs în cadrul Şcolii de Film şi Televiziune „Sam Spiegel“ din Ierusalim. Premiul i-a surprins pe mulţi localnici, dată fiind marea rivalitate dintre cele două oraşe şi, implicit, dintre facultăţile de film aferente. Totuşi, membrii juriului şi-au motivat alegerea afirmînd că au apreciat la regizor inteligenţa şi curajul cu care transgresează graniţele tradiţionale dintre documentar şi ficţiune, dovedindu-se deopotrivă emoţional şi analitic în acest film personal, susceptibil de a fi înscris în diverse tradiţii ale cinematografului israelian. Guided Tour este şi un film poetic apăsător, în care realitatea exterioară o reflectă pe cea interioară a protagonistului – Eitan, un tînăr însingurat din cosmopolitul Ierusalim, ce preferă să trăiască vieţile (de el închipuite) ale altora decît pe a sa. Problema este că ambiţiile autorului sînt prea mari pentru ce are el de spus...

Premiul pentru Cea mai bună animaţie i-a revenit tot unui cineast israelian, Alon Gaash, al cărui scurtmetraj True Love Hotel prezintă, cu ingeniozitate dramaturgică şi tehnică, existenţa tragicomică a unui alt ins singuratic, trăind într-un oraş mare şi alienant. La capitolul film experimental, doar un scurtmetraj a ajuns printre finaliste, aşa că a primit automat premiul. Germ, filmul alb-negru al lui Snehal R. Nair, a fost remarcat de juriu pentru imaginea inedită asupra Indiei pe care o propune – din păcate, fără a aprofunda boala protagonistului, motor al întregului demers vizual neconvenţional. Cel mai promiţător regizor a fost declarat maghiarul Matyas Prikler, pentru Thanks, Fine, producţie a Facultăţii de Film şi Televiziune din Bratislava. Mediumetrajul are o premisă bună (disocierea unei familii în perioada crizei – financiare, dar mai ales morale), însă pe parcurs devine redundant, iar amatorismul tehnic (abordarea este cvasidocumentară) riscă să distragă atenţia spectatorului de la poveste.



Premiul căruia nu am ce să-i reproşez este cel pentru scenariu, acordat germanului Matthias vom Schemm, care şi-a adus din plin contribuţia la reuşita scurtmetrajului Gisberta (regia: Lisa Violetta Ga). Un film captivant despre violenţa juvenilă (finalul său îi urmăreşte probabil pe mulţi spectatori), dar mai ales despre calda prietenie dintre un puşti de 14 ani, ciuca bătăilor din orfelinat, şi o frumoasă tînără angajată a instituţiei. Iar Premiul pentru Cea mai bună imagine i-a revenit polonezei Malgorzata Szylak, director de imagine al scurtmetrajului Echo de Magnus von Horn – un tulburător studiu psihologic, realizat, cu mijloace cinematografice bine stăpînite, în cadrul Şcolii Naţionale de Film, Televiziune şi Teatru din Lodz; filmul a fost premiat şi la Festivalul bucureştean CineMAiubit de anul trecut.

Juriul internaţional a mai acordat două menţiuni speciale. Primul scurtmetraj distins a fost Bingo, semnat de regizorul Timur Ismailov (originar din Azerbaidjan) şi produs de Academia de Teatru şi Televiziune a Olandei. Rolul titular este interpretat de actorul basarabean Sergiu Voloc, foarte cunoscut şi în România, datorită apariţiilor sale în scurtmetrajele comice ale lui Igor Cobileanski. Bingo vorbeşte, cu umor amar, despre visul occidental, care, pentru locuitorii ţărilor din fosta URSS, se poate transforma în coşmar. Din nefericire, finalul patetic compromite în bună măsură filmul. A doua menţiune a fost acordată parcă pentru a nu lăsa pe dinafară Universitatea din Tel Aviv. Discharged de Micha Kinsbruner este drama a doi fraţi, dintre care mezinul este dezertor (serviciul militar obligatoriu este un subiect recurent în filmele israeliene), şi a iubitei celui mai mare. Povestea este rezolvată simplist, fără adîncirea relaţiilor dintre cele trei personaje principale, deşi sînt bifate teme majore, precum loialitatea sau sacrificiul.
Epilog cu români



Ediţia de anul acesta a festivalului a dedicat o zi (miercuri, 9 iunie) cinematografiei româneşti. La evenimentul intitulat „A Gala Tribute to the New Romanian Cinema“ au participat Tereza Barta (care a ţinut o conferinţă despre „Filmul românesc. Noul val. Vechile tradiţii“, punînd accentul pe cele mai importante filme din perioada comunistă, semnate de regizori precum Liviu Ciulei, Lucian Bratu, Lucian Pintilie, Alexandru Tatos sau Mircea Daneliuc), Florin Şerban (venit cu ocazia premierei israeliene a lungmetrajului său de debut, Eu cînd vreau să fluier, fluier) şi Laurenţiu Damian (care a prezentat scurtmetraje realizate în cadrul UNATC de către Hanno Höfer, Cătălin Mitulescu, Cristian Mungiu, Cristian Nemescu, Doru Niţescu şi Corneliu Porumboiu). După cum se vede, şi la Tel Aviv se ştie că Noul Cinema Românesc nu poate fi ignorat.



Mulţumesc pentru sprijin Institutului Cultural Român din Tel Aviv.

Revenind în centru, odată obişnuit cu hainele care ţi se lipesc de trup
din cauza umezelii din aer, poţi admira spectacolul străzii. Tel Aviv
nu doarme, ci doar aţipeşte către dimineaţă. Centrul este înţesat de
lume până noaptea târziu. Oameni de toate vârstele, femei tinere
singure sau în grupuri, puşti frumuşei, cârlionţaţi, pe skateboard sau
pe bicicletă, cupluri cu copii sau căţei, grupuri, perechi, nu
contează: străzile sunt pline. Fizionomiile, de o diversitate
deconcertantă, fac din Israel o Americă în miniatură, un mozaic
pestriţ, o ţară de imigranţi. Dacă priveşti orice statistică, vei vedea
că aici convieţuiesc evrei din zeci de ţări, imigraţia sau alyia fiind
un concept central al iudaismului. De la aşkenazii blonzi cu ochi verzi
sau albaştri la etiopienii cu pielea ciocolatie, de la sefarzii cu
tenul măsliniu la yemeniţii oacheşi, nu cred să existe vreo combinaţie
care să fi scăpat genelor evreieşti. Spectacolul uman este fără egal,
eşti într-un Babilon în care atenţia îţi este captată mereu de altceva.
Terasele de pe trotuare gem de lume îmbrăcată sofisticat, galeriile de
artă aranjate minimalist se înşiruie pe orice stradă cât de cât
centrală, impresia generală este una de urbe rafinată, de clasă
globală, Tel Aviv fiind o nouă capitală a cool-ului urban, după cum
proclamă şi jurnalistul evreu-american David Kaufman. Mersul pe
bicicletă este foarte frecvent, iar oraşul este prietenos cu cicliştii,
după toate standardele vest-europene. Muzicile nu sunt date la
ma­ximum, ca la Mamaia, deşi Tel Aviv e şi el la malul mării, ar putea
fi o orgie de kitsch şi de gălăgie, de opulenţă şi de vânzoleală. Nu e
aşa. Cabrioletele de fiţe lipsesc aproape cu desăvârşire, iar pentru
bucureşteanul hârşâit de neam-prostie şi gipane sclipitoare, vederea
unui Mercedes la trei zile e prilej de mare mirare. Se poate spune cu
certitudine că un sfert din maşinile conduse aici sunt Mazda 3, alt
sfert Subaru, iar din jumătatea rămasă, oricum, trei sferturi sunt tot
japoneze, indiferent de marcă, şi majoritatea albe. Dacă am ameţit
cititorul, ideea e simplă: multe maşini japoneze, ieftine şi albe.
Taxele uriaşe de înmatriculare şi un anumit pragmatism general fac ca
israelienii să se orienteze către variantele cele mai ieftine, iar
soarele rezolvă din start problema alegerii unei culori, albul fiind
cel mai practic. Se circulă civilizat, se opreşte la stopuri şi, dacă
mai auzi un scrâşnet de cau­ciucuri, e în limitele bunului-simţ. Un
mijloc de transport interesant este aşa-numitul şerut, un maxi-taxi
pur-sânge, unde se plăteşte din mână în mână, din spate până la şofer.
Autobuzele sunt mijlocul de transport cel mai comun, aici neexistând
metrou şi nici tramvai. Un tren urban introdus acum câţiva ani taie
oraşul aproape în linie dreaptă, legându-l de aeroport şi de anumite
suburbii.



Tel Aviv se scaldă în cultură. Fluturaşi postaţi peste tot te îmbie să
mergi la piese de teatru, la concerte de cameră, la expoziţii.
Refu­giaţii europeni au adus cu ei întreaga cultură a unui continent,
cultură la care au contribuit profund de-a lungul exilului lor de
secole. Tel Aviv e locul unde pe stradă vei auzi un trio de evrei ruşi
cântând Brahms, produse ale redutabilei şcoli de muzică rusă de care
este inflaţie şi care trebuie să-şi câştige pâinea cumva. Poporul care
i-a dat pe Mahler, Schoenberg, Heifetz, Barenboim sau Bernstein
musteşte de muzică. În taxi ascult a Şaptea de Beethoven. Muzicile de
aşteptare la telefoanele diverselor instituţii sunt arii din Mozart sau
Bach. Din muzica recentă, Amy Winehouse, evreică englezoaică, sau MGMT,
duo-ul american electroclash având un membru evreu, sunt de departe
preferatele pe la terasele din centrul şic al oraşului. Atmosfera
paşnică, de joie de vivre inefabilă de pe străzile din Tel Aviv e
într-un contrast teribil cu starea de fapt a Israelului. S-a şi
inventat un termen pentru ea: the bubble, sau bula, pentru că Tel Aviv
trăieşte, într-adevăr, într-o bulă, încercând să uite de conflictul
care se dezlănţuie periodic în jur. În timpul războiului cu Hezbollah,
din vara lui 2006, elicoptere militare Apache zburau peste plajele
oraşului către frontul din Nord, în timp ce surferi bronzaţi se jucau
cu valurile blânde ale Mediteranei. Pentru un european, modul de viaţă
israelian este de neînţeles. Alerta continuă este o realitate care
pândeşte undeva în adâncime, ascunsă poate cel mai bine la Tel Aviv de
flu­xul viguros al vieţii cotidiene. Stagiul militar durează trei ani
la bărbaţi şi doi ani la femei, fiind obligatoriu. Tinerii în uniforme
militare sunt aproape omniprezenţi, mulţi dintre ei cărând puşti
automate M16 după ei – pri­veliştea cea mai stranie este câte o evreică
splendidă, echipată militar din cap până în picioare. Controalele
corporale la intrarea în autogări, mall-uri sau chiar supermarket-uri
sunt o rutină. Chiar dacă a câştigat patru războaie împotriva
diverselor alianţe formate din statele arabe din jur, Israel este încă
prins în problema palesti­niană (nu ne vom aventura aici să o
comentăm), care a rămas încă nerezolvată. Atentatele, războaiele,
luptele, întregul aparat al supravieţuirii ca stat şi ca naţiune fac
din israelieni indivizi care iau viaţa cât se poate de serios. Cu unele
lucruri nu se glumeşte aici nici în ruptul capului. Culorile sunt mai
intense, emoţiile umane mai distilate, problemele se pun mai tranşant
şi mai adânc. De aici şi unitatea dintre israelieni, cu toate
diferenţele ine­rente de background cultural, religios, de viziune
asupra vieţii sau de preferinţe politice. Dincolo de toate astea, se
simte acelaşi suflu, acelaşi efort. În Va, vis et deviens, frumosul
film al lui Radu Mihăileanu despre integrarea evreilor etiopieni aduşi
în anii ’80 în Israel în urma unei operaţiuni herculeene a statului, un
bătrân rabin etiopian spune că evreii sunt condamnaţi la supravieţuire.
Nici că se poate un adevăr mai mare. Un popor care se poate lăuda cu
continuitatea a cinci milenii de istorie crâncenă este un popor apt
pentru supravieţuire în orice condiţii.

Revenind în bubble, o plimbare pe plaja oraşului e obligatorie. Lată,
extrem de curată, cu nisip alb şi fin, plaja se întinde de la Yafo până
la aeroportul regional. Dimineaţa devreme se face jogging, ziua se stă
la soare, iar seara se stă la terase, care sunt majoritatea direct pe
nisip. Evreii sunt bărbaţi frumoşi, majoritatea bine clădiţi, cultul
trupului fiind aici la el acasă. Stagiul militar înseamnă şi o
disciplină fizică desăvârşită, care se citeşte pe trupurile lucrate.
Evreicele, deşi femei volun­tare, sofisticate şi moderne, păstrează
ceva din mistica primordială a feminităţii. Rareori le vei vedea tunse
scurt. Puterea de seducţie le stă în buclele lungi, neschimbate de la
Iudith încoace; misterul e păstrat şi de refuzul de a sta la plajă
topless. Tel Aviv nu e Rio, deşi în ambele plaja e o adevărată
instituţie. Imaginea câte unui surfer pe bicicletă, cu placa la subraţ,
pedalând pe străzi într-o dimineaţă blândă de septembrie e tipică.
Relaxarea defineşte atmosfera de aici. Nu eşti bruscat pe treceri de
pietoni, nu te simţi ameninţat, agresat nicăieri. Tel Aviv e un oraş
sigur. La sentimentul de siguranţă se adaugă şi faptul că ştii că
oraşul nu intră în raza de ac­ţiune a rachetelor Hezbollah-ului sau ale
Hamas-ului. Şi dacă atingem din nou subiecul intricatului context
regional, trebuie să facem distincţia netă între palestinieni, care
populează Fâşia Gaza şi Cisiordania (teritorii cu statut special) şi
care nu au cetăţenie israeliană, fiind descendenţi ai arabilor care au
ales calea exilului la proclamarea statului Israel, în 1948, şi arabii
cu cetăţenie israeliană, urmaşi ai celor care au hotărât să rămână după
înfiinţarea statului evreu. Arabii cu paşaport israelian, care
însumează cam 20% din populaţia ţării, sunt relativ bine integraţi.
Araba este a doua limbă oficială a Israelului, toate inscripţiile
fiind, în fapt, trilingve: în ebraică, în arabă şi în engleză. Yafo
este locuit în mare parte de arabi, iar oraşul vechi, cu străduţele lui
labirintice şi cu casele de piatră, cu acoperiş plat, este tipic
arăbesc.

Pe promenada care se întinde de-a lungul ţărmului Mediteranei,
despărţind oraşul de plajă, e plin ochi de lume. Întreg Tel Avivul se
bucură de sabat şi de soare. Pentru mine, visul ăsta o să se sfârşească
în curând şi alt spaţiu, mai familiar, o să îi ia locul. Şi cum tocmai
li­mitarea în timp dă măsura prospeţimii unei experienţe, nu pot să mă
plâng. A fost frumos, straniu, intens, uimitor. Şi totuşi, nu am
mângâiat decât suprafaţa lucrurilor, formele, muchiile lor. Viaţa de
aici rămâne un mister pentru mine. O bizară lege a firii, care spune că
ne îndrăgostim de ceea ce cunoaştem prea puţin. Sau de ceea ce credem a
cunoaşte. În fine. Străzile sunt pustii – e sabat doar – autostrada
şerpuieşte alene spre Aeroportul Ben Gurion, iar şoferul, patronul
hotelului la care am tras, are chef de vorbă. Privirea se pierde peste
periferiile cu căsuţe albe, cochete, şi mai departe, în depărtări.
Controalele de pe Ben Gurion, şase la număr, sunt adevărate ritualuri
iniţiatice care mă petrec, unul după altul, spre ieşirea din vis.
Încerc să glumesc, să zâmbesc, numai că vameşei roşcate, cu părul
cârlionţat, nu prea-i arde de glumă. E visul meu şi realitatea ei, a
lor. Israel e, pentru călătorul din mine, un episod. La fel de episodic
cum sunt eu pentru el. Mai rătăcesc vreo oră şi ceva prin duty
free-urile din aeroport. Apoi urmează îmbarcarea şi zborul de noapte.
La un moment dat, zăresc Beirutul în depărtare, o peninsulă luminoasă.
Mă gândesc că în spaţiul a douăzeci de minute de zbor se ciocnesc
rivalităţi, uri de moarte, religii, civilizaţii. Tel Aviv trebuie că
pulsează de viaţă în continuare, optimist, ca în oricare altă noapte.

Călătorie către colina primăverii


http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=1237&editie=59

Merg spre aeroport. Se lasă seara, Bucu­reştiul e încă agitat după o zi
de septembrie văratec. Fiecare plecare aduce cu ea fiorul specific
relaţiei de dragoste/ură dintre mine şi oraş. E relaţia fiecăruia
dintre noi cu oraşul. Plec, dar rămâi cu mine, adânc înfipt în
geografia mea afectivă. Cine trăieşte aici ştie despre ce vorbesc.
Ajung la Otopeni. Aeroportul, el, şi-a pierdut din mistica de
odinioară. Pe vremea lui Ceauşescu era singura poartă spre Vest, spre
libertate, spre Afară. Acum, e un obiect cu o funcţiune. O dată cu
migraţia sezonieră pan-europeană, Otopeniul a devenit o banală gară, un
alt spaţiu de tranzit anonim. Un loc al trecerii, anost, nespectaculos.
La check-in, pătrund, însă, în altă lume. Din start, sunt condus către
un punct de control separat. Aici, după un traseu sinuos prin
detectoare de metale şi de explozibili, sunt pus să-mi desfac valiza.
Doi domni la limita dintre politeţe şi aroganţă îmi cotrobăie tacticos
prin bagaje. La un moment dat, râsete. Unul dintre domni îmi explică
într-o română cu accent: cartea mea de ebraică are o greşeală de
ortografie chiar pe copertă. Râd şi eu, deşi nu dibuisem de nicio
culoare greşeala cu pricina. În fine. Sunt întrebat unde merg, de ce,
cât stau, cum stau, toate cele. Novice fiind, mi se explică pe unde să
o iau şi ce să fac în continuare. Mă duc către poarta de îmbarcare,
care e sigilată special pentru zborul meu. Aştept. În jur, toţi par
obişnuiţi cu protocolul ăsta draconic, de siguranţă. Încep să mă
suspectez pe mine însumi că aş fi un potenţial infractor. Perfidia
sistemelor vigilente, o ştim prea bine: te fac să te simţi suspect
chiar şi în proprii tăi ochi. Se adună într-un târziu şi agenţii. După
pregătiri, desigilări şi resigilări, începe accesul la poartă,
printr-un nou labirint de control. Aici, bagajul de mână mi-e supus
unei riguroase inspecţii de către un tip simpatic, micuţ de statură, cu
ten măsliniu, care vorbeşte română cu accent. E glumeţ. Îmi vede
iPhone-ul 2G şi mi-l arată pe al lui, 3G. Mi-l dă cu dezinvoltură să mă
uit prin el. Termină de scotocit prin bagaje şi îmi dă liber. Acum
aştept din nou, de data asta în interiorul incintei de siguranţă. Toţi
par relaxaţi. Toţi, în afară de mine. Copil al anilor ’80, al
generaţiei Y, am fost crescut inevitabil în respect faţă de câte ceva,
fie că ceva-ul ăsta era o autoritate, un protocol sau doar Celălalt. În
jurul meu, fizionomii diverse. O femeie roşcată, buclată, frumoasă, cu
o fetiţă şi mai frumoasă de mână. Pensionari cu ochi albaştri,
încălţaţi cu tenişi, ca americanii. Tineri oacheşi, bine făcuţi şi bine
îmbrăcaţi. Fetiţe cu părul despletit, cu rochiţe lungi, din familii
cucernice. O adunare care ar face deliciul oricărui antropolog.

Afară s-a întunecat de ceva vreme. Poarta se deschide şi trec prin
coridorul mobil către avion, care se umple complet. Instrucţiunile de
siguranţă sunt prezentate printr-un desen animat, într-o limbă veche de
când lumea, pe o coloană sonoră cu muzică de clarinet. Decolăm în
noapte şi virăm spre Sud-Est. În timpul zborului, un fel de haos
organizat: lumea se plimbă încolo şi încoace pe culoar, vorbeşte tare
şi râde. Merg cu cea mai sigură linie aeriană din lume şi e pentru
prima dată când ies din Europa.

La capătul întunecat al mării, un pâlc de luminiţe creşte. Coborâm
peste ţărm şi brusc mă trezesc plutind deasupra unei aglomeraţii
urbane. Străzile sunt aranjate geometric, se întretaie în unghiuri
drepte şi sunt luminate alburiu. O duzină de zgârie-nori se disting din
marea de beculeţe. Am impresia unui oraş american din sud, L.A. sau San
Diego. E Tel Aviv, în schimb.

Pe trotuarul din faţa terminalului mă izbeşte un aer cald, încărcat de
vapori. Nu seamănă cu nimic de până acum, nici măcar cu Portugalia. Iau
un taxi, care mă repede pe autostradă către oraş. Şoferul rupe puţină
franceză, engleză deloc, ne înţelegem. Tel Avivul, oraş recent, nu
impresionează cu nimic special la prima vedere, cu atât mai puţin
într-o noapte de zi de lucru. Neoane, intersecţii bine luminate,
bretele de autostrăzi, reclame, clădiri de birouri. Ajung la hotel. La
recepţie, o rusoaică tânără şi voluptoasă de-abia îngaimă două vorbe în
engleză - ne înţelegem mai degrabă în rusa din care ştiu „mulţumesc”,
„te rog” şi „Tovarăşul Lenin curăţă ţara de gunoaie”, mesajul unui
celebru afiş de propagandă bolşevică. Îmi iau camera în primire, o
chichineaţă relativ curată, dotată cu omniprezentul aer condiţionat. Mă
dezbrac de hainele care s-au lipit literalmente de mine - fenomen care
se petrece după primele zece minute în Tel Aviv - fac un duş răcoros şi
mă prăvălesc în pat.

Comparat cu Bucureştiul, Tel Aviv pare un oraş relativ mic. Agitaţia
este la ea acasă şi într-unul, şi în celălalt, numai că Tel Aviv se
agită cu graţie. Sângele clocotitor specific Orientului Mijlociu dă
viaţă străzilor la orice oră din zi şi din noapte, cu excepţia notabilă
a zilei de sabat, sâmbăta, când, dacă ai nevoie să cumperi ceva sau să
mergi cu autobuzul, ai face bine să te rogi să se facă miercuri pe o
rază de 200 de metri, după cum spune bancul. Iureşul nu este, însă,
obositor, şi asta mai ales datorită dimensiunilor oraşului – care are
câteva sute de mii de locuitori, dacă nu socotim întreaga aglomeraţie
urbană – şi a tramei stradale, care are limpezimea caracteristică
oraşelor proiectate pe planşetă. Tel Aviv e o urbe tânără, fiind fondat
la 1909 de către imigranţi evrei din Europa. Modestul port a crescut
peste noapte, fiind nevoit să acomodeze un număr mare de refugiaţi în
primele trei decenii de existenţă. Apărut în apropiere de Yafo, sau
Jaffa (denumirea arabă, oraş-port antic, cuce­rit de însuşi Napoleon în
cursul epopeii lui orientale), Tel Aviv l-a înglobat pe acesta din urmă
în conurbaţia lui. Numele, literalmente „colina primăverii” în ebraică,
provine din titlul traducerii cărţii Altneuland („Noua ţară veche”),
scrisă în germană de către fondatorul mişcării sioniste, Theodor Herzl.
Nu am văzut vreo coli­nă în Tel Aviv, însă oraşul vechi din Yafo este
aşezat pe un promontoriu din vârful căruia ai o privelişte splendidă
spre Mediterană şi spre oraşul nou. Cât despre primăvară, perfect de
acord, se potriveşte locului. Clima de aici e blândă: veri lungi, din
aprilie până în octombrie, şi ierni scurte şi ploioase. Nu am văzut
nici măcar un nor într-o săptămână întreagă, iar vegetaţia exotică face
deliciul oricărui european de zonă temperată.

Fondul construit din Tel Aviv nu e spectaculos în sine. Consecvenţa cu
care au fost ridicate cvartaluri întregi în stilul modernist al anilor
’30-’40, ea, însă, este spectaculoasă. Oraşul a beneficiat de ştiinţa a
nenumăraţi arhitecţi şi artişti evrei şcoliţi în atelierele europene
ale mişcării moderniste, având ca epicentru Germania şi mişcarea
Bauhaus. Astfel, în spaţiul a 20 de ani, Tel Aviv a devenit capitala
mondială a stilului Bauhaus. În 2003, centrul oraşului a fost inclus în
patrimoniul universal UNESCO, fiind poreclit „Oraşul alb” din raţiuni,
cred, evidente. După apogeul modernismului, a urmat stilul
indernaţional, anodin, al anilor ’60. Piaţa rectangulară din faţa
Primăriei, Kikar Yitzak Rabin, numită astfel în memoria asasinării
primului-ministru israelian, în 1995, este flancată de blocuri de
locuinţe şi aminteşte ciudat de mult de centrul Ploieştiului sau al
Piteştiului. În anii ’70-’80, trendul economic ascendent a introdus
zgârie-norii, care sunt acum la a treia generaţie: centrul Azrieli, un
cilindru şi două paralelipipede de 50 de etaje, este un exemplu de
proiect minimalist recent aclamat de breasla de specialitate de aici.
Skyline-ul Tel Aviv-ului amin­teşte, după cum spuneam, de un oraş
american din sud şi este vizibil bine-mersi şi din Cisiordania, a cărei
graniţă ajunge la aproape 15 km de ţărmul mării. Blocurile de locuinţe,
multe făcute în graba acomodării imigranţilor, formează mari cartiere
în jurul centrului şi înspre pe­riferii, însă înălţimea lor depăşeşte
rareori 4 etaje. Modeste ca aspect, au deseori parterul liber pentru
parcări şi sunt „ornate” cu aparate de aer condiţionat, ima­gine care
mă trimite cu gândul, invariabil, la oraşul meu de baştină. Spre
deosebire de cel din urmă, cartierele din Tel Aviv abundă de spaţii
verzi. Gestul plantării este unul cu mare încărcătură simbolică pentru
evrei, popor căruia i-a fost interzisă, în lunga lui pribegie
europeană, pro­prietatea asupra pământului. Grădinile, scuarurile,
parcurile, peticele verzi sunt plantate cu mare grijă şi gust pe tot
cuprinsul ţării, Israelul fiind unul din puţinele spaţii unde deşertul
dă înapoi în faţa culturilor sădite de om. Palmierii, arborii de tot
felul, tufele de flori, în mănunchiuri, ghirlande, buchete,
eflorescenţe, sunt omniprezente, dând aerul unui spaţiu locuit cu drag,
dar şi cu o responsabilitate pe care numai suferinţa colectivă ţi-o
poate inculca. Israelul este o ţară clădită în grabă, cu ajutorul
evreilor cu dare de mână din lumea întreagă; aproape fiecare stradă,
fiecare parc poartă numele familiei care a sponsorizat amenajarea lui.

„Omul invizibil”, la pielea goală prin Tel Aviv

BOLNAV. Un israelian care alerga gol pe
străzile capitalei Israelului a fost arestat de
poliţişti, care au primit o motivaţie cel puţin
bizară a gestului său, potrivit AFP.

Bărbatul,
în vârstă de 38 de ani, le-a spus că nu
există nicio problemă cu privire la goliciunea
sa, el fiind „omul invizibil”.


[Citeste]

Ţara Sfântă, între mântuirea sufletului şi plăcerile trupului



Dacă Ierusalimul atrage în fiecare an milioane de pelerini porniţi pe urmele locurilor sfinte, „oraşul care nu doarme niciodată“, aşa cum este cunoscut Tel Aviv, are la rândul său parte de pelerinaje, destinaţiile lor fiind însă, de cele mai multe ori, templele laice ale vieţii de noapte.
Cosmopolit la fiecare pas, cel de-al doilea oraş ca mărime din Israel pare să aibă toate datele portretului-robot al destinaţiei perfecte de vacanţă. În jurul portului Yafo, considerat cel mai vechi din lume, atât de vechi încât arheologii spun că era locuit încă din anul 7500 înainte de Hristos, s-a ridicat în doar o sută de ani, printr-un experiment fără precedent în istorie, o întreagă rezervaţie culturală şi economică. Intrat în patrimoniul UNESCO pentru concentraţia fără termen de comparaţie de arhitectură modernistă, Tel Aviv suprapune portului de unde se spune că Iona ar fi pornit în legendara călătorie pe mare, la capătul căreia ar fi întâlnit la fel de legendara balenă, toate elementele care să-i facă pe toţi Toma Necredincioşii vieţii de noapte să se convingă de realitatea miracolelor distracţiei în Ţara Sfântă.

Tel Aviv a fost botezat de amatorii moderni ai hedonismului „oraşul care nu doarme niciodată“ deoarece noaptea plajele Mediteranei se transformă în cluburi şi discoteci prin care-şi ademenesc, precum sirenele, turiştii nocturni cu refrenele ultimelor hituri de dans.

Oricât ar suna de neplauzibil, oraşul construit în jurul portului despre care unii învăţaţi cred că ar fi fost ridicat de Iafet, unul dintre fiii lui Noe, după biblicul Potop, şi-a construit renumele de oază a gay-ilor şi transsexualilor din Orientul Mijlociu.
Străzile oraşului, care are mai puţin de o jumătate de milion de locuitori, pun faţă în faţă monumente de arhitectură, de la modernism la Bauhaus, şi clădiri pe zidurile cărora se citesc episoade ale conflictelor care nu au dispărut definitiv niciodată din istoria acestei ţări. Aşa se face că în apropierea zgârie-norilor, care găzduiesc, printre altele, Centrul Diamantelor din Israel, vezi pereţii ciuruiţi de gloanţe care scriu o istorie paralelă a oraşului, completată de graffitiurile construite, în cea mai mare parte, în jurul mesajelor politice, din muzeul în aer liber al artei de stradă nelipsind nici lucrări ale superstarului artei de gherilă Banksy.

La mai puţin de o sută de kilometri distanţă, interval în care asişti la miracolul pădurilor crescute artificial în deşertul stâncos, scos la iveală doar de sistemele de irigaţii care ies pe alocuri din pământ asemenea rădăcinilor, atmosfera se schimbă radical. Ierusalimul, fie şi pe timp de relativă pace, te face să te simţi în permanenţă în vizorul unui atotputernic Big Brother: valurile de credincioşi construiesc live un mozaic al istoriei religiilor, sub atenta privire a soldaţilor înarmaţi până-n dinţi şi care te pot percheziţiona oricând, la cea mai mică mişcare greşită. Poliţiştii care te controlează la fiecare punct strategic - Zidul Plângerii, de pildă - sunt majoritatea foarte tineri, iar atunci când o poliţistă rastamană blondă, cu piercing în nas şi în sprânceană îţi cere să-i arăţi ce ai în geantă, întrebările privitoare la autoritate se complică şi mai mult.

Pe drumul către Biserica Sfântului Mormânt, transformat într-un labirint de bazaruri, unde cei mai mulţi vânzători, arabi fiind, îţi vând crucifixe made in China la preţuri promoţionale, întâlneşti pelerini de toate felurile, fiecare urmând rigorile modei religioase căreia îi aparţine. Tineri evrei ultraortodocşi, îmbrăcaţi în costume sobre, desprinse parcă din decoruri de la începutul secolului trecut, cu tradiţionalii perciuni ondulaţi ieşind de sub borurile pălăriilor negre, ascultă muzică la iPhone în timp ce se plimbă pe skateboarduri. Nu ar fi deloc neobişnuit ca unul dintre ei să se ciocnească de o femeie care-şi poartă vălul după tradiţia musulmană sau de vreun japonez care se fotografiază vesel în faţa locurilor sfinte ale creştinismului, Islamului şi iudaismului.

Spectacolul multiculturalismului vine la pachet până şi cu cea mai banală plimbare pe străzile Ierusalimului sau ale Tel Avivului. Însă, dacă în cazul acestuia din urmă este mai degrabă vorba de o alchimie laică şi cosmopolită, Ierusalimul scoate la iveală dinamici ale istoriei religiilor la firul ierbii. Iar dacă în portul de la Mediterana cocktailul cultural se traduce în tot, de la mâncăruri la vestimentaţie, o zi în Oraşul Sfânt îţi oferă cât o săptămână de documentare Discovery. Negustori arabi picotind în faţa prăvăliilor cu tămâie „la reducere“ sau comercianţi evrei care ştiu frazele-cheie ale tocmelii în mai toate limbile de circulaţie, europeni în căutare de chilipiruri şi asiatici care bifează pe hartă locurile sfinte vizitate, credincioşi care îngenunchează în faţa nenumăratelor biserici, fiecare rugându-se într-o altă limbă, călugări care parcă plutesc într-o altă dimensiune.

Dacă zona veche a Ierusalimului, către care se îndreaptă în fiecare an câteva milioane de credincioşi din toată lumea şi unde, coborând de pe Muntele Măslinilor, se reconstruieşte istoria unora dintre cele mai puternice religii, este toată construită în piatră - de la mormintele care acoperă coasta muntelui până la blocurile de locuinţe mai noi -, centrul modern al oraşului corespunde celor mai noi tendinţe arhitecturale. De altfel, transparenţa straturilor celor mai vechi ale tradiţiilor creştine şi iudaice în ţesătura secolului al XXI-lea se aplică la mai toate nivelurile, iar efectul unei călătorii de plăcere în oraşele Israelului este apropiat de cel pe care l-ar avea, probabil, un voiaj cu maşina timpului.

Cucerit, pe rând, de către bizantini, arabi, cruciaţi, otomani şi egipteni, cel de-al treilea mare oraş al statului israelian, Haifa, este la rândul său un port care ar putea funcţiona ca manual de istorie universală, cunoscut însă pentru relaţiile echilibrate ale comunităţilor musulmane şi evreieşti. Destinaţia care sporeşte cel mai mult capitalul turistic al Haifei sunt, fără îndoială, Grădinile Bahá’i, halucinant desenate în relieful Muntelui Carmel, în jurul celui mai mare templu al religiei fondate în Persia secolului al XIX-lea. Îngrijite milimetric, asemenea unei grădini a Paradisului încăpute pe mâinile pedante ale britanicilor sau ale maeştrilor japonezi, Grădinile Bahá’i aparţin uneia dintre cele mai tolerante comunităţi religioase, iar priza lor la publicul înarmat cu aparate de fotografiat e atât de mare încât pentru a face un tur complet este nevoie să-ţi faci programare cu câteva săptămâni înainte.

Reportaj din Tara Sfântă: Tel Aviv – 100
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=7928

Tel Aviv –ul împlineste 100 de ani !
Zilele acestea a avut loc festivitatea oficială care a declasat seria de manifestări publice, destinate evenimentului. Ea a avut loc în clădirea vechii Primării a orasului, din piata Bialik. Strada care duce către acest loc a fost „reconstituită”, căpătând înfătisarea pe care o avusese în primii săi ani de existentă, adică cu un secol în urmă... N-au lipsit vânzătorii de sifon, văcsuitori de pantofi (lustragiii), trasurile-cărută care anticipau, desigur, taxiurile de azi... Presedintele Israelui,Simon Peres, care a copilărit în Tel Aviv, a spus printre altele, că orasul acesta e un oras al dragostei, un oras colorat si furtunos...

Tal Aviv. În traducere – Colina Primăverii. Un oras extraordinar. Frumos si urât si plin de contraste, catifelat si aspru, aristocratic si popular, dinamic si linistit, ultra-modern si mizerabil. Si unic. As vrea să vi-l prezint asa cum este,dar mai ales asa cum îl văd si îl cunosc eu. O poveste făcută din mai multe povesti. O poveste adevărată – îmi asum acest risc - de pe malul Mării Mediterane. Din Israel.
O mare albastru - verzuie. O mare caldă, bună, puternică, imensă. Un oras la margine de imensitate. Vecin cu infinitul Mării si aflat în continuarea lui. La începerea constructiei sale, în urmă cu 100 de ani, era vecin si cu desertul. Alt pustiu, altă imensitate, alt infinit. Oamenii- între două infinituri - au visat la o primăvară a vietii. Au visat printre coline de nisip. Au visat în desert. Dar nu în zadar. Azi metropola Tel Aviv, Colina Primăverii, e un spatiu citadin cu un milion de locuitori. Teritoriul său urban include, pe lângă Tel Avivul propriuzis, o serie de orase satelit : Ramat Gan, Petah Tikva, Ghivataim, Bnei Brak, Bat Yam, Holon, Rison Le Tion, Ramat Hasaron, Hertlia.
Tel Aviv-ul este azi un oras cu o economie puternică, aici stau si câtiva din marii bogătasi ai lumii, aici industria de diamante este regină, domnind într-o monarhie imaginară alături de un rege si mai puternic, energic si în plină dezvoltare, denumit High Tech ( cum îi spun toti: haitec ). Dar câti regi si regine sunt încă aici? Neîncoronati, e drept, dar nici că au nevoie de coroană... Spre a iesi dintr-o enumerare, oarecum anostă, intercalez, asa cum si în viata de zi cu zi se amestecă lucrurile, intercalez un adevăr incontestabil : Tel Aviv-ul este, cum e si supranumit, orasul fără pauză, fiind, zi si noapte, fără întrerupere, marele Centru al distractiei, al barurilor si restaurantelor (să nu uitam să trecem si pe la restaurantul românesc „La Paul”, unde sustine un show de mare succes, în fiecare vineri seara, renumita Mariana Lungu), al cluburilor de noapte, dar si al teatrelor, al renumitei Filarmonici, condusă de Zubyn Metha, al marilor săli de spectacole de tot felul, al galeriilor de artă, al muzeelor si cenaclurilor. In mijlocul acestor edificii, si la loc de cinste, foarte pretuit de evreii originari din România (si nu numai) se află o institutie care s-a distins prin seriozitate si calitatea excelentă a manifestărilor sale : Institutul Cultural Român. ...
Ne plimbăm acum prin „Orasul alb”- acest muzeu în aer liber, care este, de fapt, Tel Aviv-ul începuturilor sale moderniste, alcătuit din vreo 4.ooo de case albe cu o a arhitectura originală, elegantă si functională, încă din anii 1930 si recunoscut, nu de multă vreme, de către UNESCO, ca parte a bogătiei spirituale a întregii lumi, prin valoarea si frumusetea sa. Mergem pe Bulevardul Rotshild. Aici întâlnim nu numai case mari cu câte două etaje, dar si bloculete la fel de cochete si specifice locului, ilustrând curentul arhitectonic elegant si functional, marcat de o puternică originalitate, cunoscut sub numele de Bauhaus. Tot aici găsim si marile si impunătoarele clădiri ale unor bănci mari si puternice, implicate adânc în viata si neviata aproape a fiecăruia dintre cetătenii tarii. Cladiri mari, impunătoare, ale caror certificate de nastere sunt recente, dar armonizându-se firesc cu orasul alb. Marea finantă, bursa, oligarhia finaciară - iată o super-regalitate invizibilă si prezentă peste tot. Sediul ei este tot aici. Sau, mai corect, si aici. In Tel Avivul marilor societăti , al oamenilor de afaceri, în Tel Avivul marilor artisti, în Tel Avivul marilor sperante, în Tel Avivul unor homlesi dormitând, înveliti iarna în cartoane si vara în muzica valurilor mării sau cea înepărtată a localurilor de noapte. Ori, uneori, chiar de razele soarelui, pe o bancă, într-un parc mai obosit. Oligarhia financiară, din bătrânul tânăr Tel Aviv, atât de divers si de multiplu. In batrânul tînăr Tel Aviv, din care nu lipsesc nici casele de tolerantă, traficul de carne vie – sub toate formele, din care nu lipsesc nici domnisoarele de însotire a marilor afaceristi... Si să nu trecem sub tăcere, n-avem de ce si nici nu vrem, Tel Aviv-ul cu droguri, cu sinucideri sau crime si indivizi dubiosi. Totodată, Tel Aviv-ul de astăzi este un oras viguros, energic, o metropolă cosmopolită, în care, ca-ntr-un Turn Babel adaptat la civilizatia israeliană de azi, poti auzi vorbindu-se aproape toate limbile lumii si, în primul rând, ebraica. El este poarta principală de intrare în tară, prin noul si modernul Aeroport de la Lood. Pelerinii cei mai piosi poposesc si ei, mai întâi, aici, ca apoi să viziteze locuri de suflet si reculegere, de rugă si minuni, de sperantă si de bunătate... Pe aici, prin această metropolă laică, trece credinta în mai bine, în întelegerea pe care Dumnezeu o dă oamenilor si cea pe care oamenii sunt îndemnati să si-o dea între ei. Pe aici, prin Tel Aviv-ul încercat, de-atâtea ori, de atentate teroriste. Cu sânge este scris drumul civilizatiei, cu lacrimi si sudoare. Dar viata merge puternic înainte, căci acesta e singurul drum posibil, asa după cum Tel Aviv-ul este unic si solid si triumfător.
A venit timpul să subliniez, dar nu simplu, ci apăsat, cu majuscule de respect si consideratie adevărată, că pe lângă faptul că orasul este, în mod indiscutabil, Centrul cultural al tării, si pot afirma cu mâna pe inimă ca se face cultură de cea mai bună calitate - el este si casa marelui monstru sacru, Presa, această super putere în stat, câinele (rău) de pază al democratiei adevărate din aceste locuri. Si am în vedere, în primul rînd, marile ziare centrale.Tot aici apar ziarele si revistele principale în limba română: cotidianul „Viata noastră”, săptămânalul „Jurnalul săptămânii” si încă o serie de publicatii cu cititorii lor credinciosi. Dar înaintea tuturor si mai presus de toate este excelenta revistă „Minimum”, scoasă de ziaristul si scriitorul Al.Mirodan, publicatie de mare notorietate publică, nu numai în Israel, ci si în lumea bună din întreaga lume. Calitatea presei si percutanta ei în actualitatea de fiecare zi a tării – ca să revenim la publicatiile în limba ebraică – sunt formidabile. A fi ziarist aici înseamnă, pe lângă talent, a avea curajul extraordinar si uneori inconstient al unor kamikaze pusi în slujba adevărului si ideii de bine, în slujba corectitudinii si mai ales a informării cu tot ce-l interesează pe cititor. Si asta cu orice risc, cu orice pret. Sunt aici ziaristi de o valoare si o fortă exceptionale. Mă refer la cei adevărati. Căci sînt si lepre, japite si jigodii... Dumnezeu, cu sigurantă, îi are în vedere.
Două vorbe despre industria metropolei. Si am în vedere acum nu numai zonele special destinate productiei mari si mici din Tel Aviv, dar si cele, atât de multe, din orasele satelit. Aici se produce totul. Tot ce se cere. La margini de oras. In zone industriale anume amenajate. Marea si mica industrie produce repede si bine. Concurenta este acerbă. Legea ei de bază actionează fără gres: cine-i mai bun – continuă . Asta e o formulare optimistă. Ea implică însă si drama si uneori trgedia celor mai slabi si cu mai putin noroc. Mai ales acum, când criza economică mondială se substituie Doamnei cu coasa. Dar suntem cu totii cu ochii pe ea. Si sper că si Dumnezeu...
Ceea ce mă impresionează pe mine acum, aici, este că văd un oras furnicar, dinamic, alert, însă si tihnit, cu oaze de liniste si pace în mijlocul tumultului, cu oaze de răcoare în toiul arsitei, dar, mai ales, cu oaze de tinerete, dragoste si sperantă... Verdeată, copaci bogati si umbrosi, case, blocuri, industrie, locuri de petrecere a timpului liber – toate în orasul acesta mare si viu si fremătător, ridicat aici din pământ, din piatră seacă, pe locul fostului desert. Ce-a mai rămas din nisipul de altă dată? Doar plaja, litoralul, superbul litoral telavivian.Trupuri sumar îmbrăcate, as spune mai curînd abundet dezbrăcate, bronzate, bine făcute, armonios arcuite, savurând infinitul clipei din firele de nisip auriu, fire calde si bune, indiferente la griji, frământări, drame si tragedii care există si aici, la Tel Aviv, ca si oriunde... Alături de mari si mici bucurii. Ca, din nou - oriunde. Dar nisipul plajei te absoarbe în căldura lui cosmică si te face insignifiant si absent la tot ce nu-i contopirea omului cu cerul, cu apa si pământul, în clipa bucuriei de a fi parte din Existetă. Atât si nimic mai mult. Dar clipa trece si rămâne ecoul ei, si tu trăiesti din ecou în ecou, din clipă-n clipă, numai tu si nisipul tău, si femeile acelea minunate, si copii care joacă mingea cu palete, si chioscurile elegante si cafenelele si restaurantele cu măncăruri pe alese, cu cafele si băuturi răcoritoare, si băietii aceia trupesi de sub dusurile în jet ale plajei, care, chiuind, încearcă să acopere zgomotul valurilor si vuietul masinilor de pe soseaua paralelă cu marea.
Intâi e orasul.Apoi e soseaua de lângă faleză, pe care sânt implantate, semet, marile hoteluri – „Sheraton”, „Crawne Plaza”, „Hilton”, „Dan” , „Dan Intercontinental”... Urmează plaja cu pulberea ei de aur. Si, în sfârsit – esenta esentelor – apa mării, bună, primitoare, imensă, uitată de timp, de timpul care, consecvent cu sine însusi, roade si distruge cu tenacitate, incontinuu, tot ce-i cade-n mână. In confruntarea asta cu timpul, marea - mult mai concretă decât acest zeu al ei, care este însusi timpul - are un cuvânt greu de spus. Marea, cu valurile si răcoarea ei, cu uitări si cu vise, cu plăcerea nesfârsită de a te scufunda în neant.
...La margine de infinit, Tel Aviv-ul, metropolă modernă si strălucitoare, salută lumea, de pe teritoriul altui infinit, care e lumea de pretutindeni. Un zâmbet, deci, între două infinituri. Din partea unui tânăr, în vârstă de 100 de ani. Un zâmbet de salut, de pe Colina Primăverii.

Another Brick in the Wall
Din Ramallah inapoi la Tel Aviv nu poti sa ajungi decat supunandu-te unor controale riguroase. Chiar pe aici trece zidul care desparte Israelul de Teritoriile Palestiniene. Indiferent de motivele politice care i-au facilitat existenta, zidul de beton de opt metri inaltime iti da fiori reci, chiar daca afara sunt peste 40 de grade. Insotita de doi pusti palestinieni, care vand guma de mestecat expirata la 10 shekeli bucata, studiez lucrarile de grafitti ale artistilor activisti, inclusiv ale faimosului britanic Banksy. Mesaje pacifiste, ultranationaliste sau pur si simplu mazgaleli – zidul asta le adaposteste pe toate, fara discriminare. Nu de mult, Roger Waters de la Pink Floyd s-a abatut pe-aici, scriind versuri din Another Brick in the Wall.


Ierusalim, Orasul Sfant al dezbinarii
La prima ora a diminetii, ma indrept catre statia de autobuz, trecand pe langa vechile case ale cavalerilor cruciati, pe Bulevardul Kepler din Tel Aviv. Cand stai la coada la bilete si-i ceri unui vanzator cu barba carunta „one ticket to Jerusalem, please“, oricat de dur ai fi, tot te coplesesc emotiile. Statia e ticsita cu soldati – fete si baieti galagiosi care isi cara anevoie pustile automate M16. Trebuie sa le fie tare incomod, gandesc eu, pentru ca le tin agatate de umar cu o cordeluta, atarna greu si se lovesc de toate cele. Dupa ce-mi fac loc in autobuz dand din coate, ma asez langa un soldat si langa pusca lui sprijinita cam neglijent intre scaune. La fiecare hurducatura, teava ma loveste in genunchi. Zambeste jenat si-i raspund simpatetic. Asta e, nu am voie sa ma plang. Drumul dureaza cam patruzeci de minute, dupa care autobuzul ma lasa la intrarea in Ierusalim, pe dreapta, in statia centrala.


Zidul Plangerii si Muntele Templului
Am intrat pe poarta Jaffa si am strabatut stradutele inguste, pavate cu piatra, care formeaza un bazar labirintic, de unde poti cumpara orice – de la tricouri cu Guns & Moses, Jesus Loves You sau Free Palestine, la naut, cafea si mirodenii, pietre pretioase, obiecte religioase sau decoratiuni. Intr-un final, am ajuns la Zidul Plangerii, cel mai sacru loc al israelienilor. Se spune despre Zidul Plangerii, singura parte ramasa dupa daramarea celui de-al Doilea Templu de catre romani (70 e.n.), ca nu a fost niciodata parasit de Dumnezeu. Zidul functioneaza ca o sinagoga in aer liber, unde orice persoana, indiferent de credinta, este invitata sa se reculeaga si sa lase un biletel cu o rugaminte adresata divinitatii. Locul este intesat de soldati si evrei ultrareligiosi, acestia din urma in imbracamintea lor traditionala, iar intrarea si iesirea presupun controale severe. Asta pentru ca dincolo de Zid se afla Muntele Templului, zona controlata de Autoritatea Palestiniana. Vechiul Testament il desemneaza drept locul Facerii Lumii si totodata locul unde lui Avraam i s-a cerut sacrificarea fiului sau, Isaac. In urma cu aproape trei mii de ani, regele Solomon a construit aici Primul Templu, lacasul Chivotului Legii, cu cele zece porunci ale lui Moise. In prezent, pe locul cu pricina se inalta Moscheea Al-Aqsa, venerata de musulmani, conform Coranului, pentru faptul ca aici a poposit Profetul Mahomed inainte sa se inalte la ceruri, in secolul al VII-lea dupa Hristos. Evreilor le este strict interzis accesul dincolo de zid, din motive atat religioase, cat si politice, iar crestinii au un acces limitat, cu pasaport „in regula“ si dupa controale riguroase, ca la trecerea frontierei. E greu sa nu fii tulburat de lipsa de intelegere a aproapelui fata de aproape care caracterizeaza atat de brutal Orasul Sfant.


De la Gradina Ghetimani la Dealul Golgotei
Am iesit pe Poarta Ha’Ashpot si mi-am continuat drumul in afara zidurilor, pe o arsita infernala, pana la Gradina Ghetimani, locul unde Iisus s-a rugat dupa Cina cea de Taina. Alaturi se afla grota unde e inmormantata Fecioara Maria, insa accesul mi-a fost interzis de catre niste maicute intamplator de nationalitate romana, pe motiv ca se face curat. Am intrat din nou in cetate pe Poarta Leilor, unde incepe Via Dolorosa – Drumul Patimilor, parcurs de Iisus dupa momentul judecatii. Traseul strabate cartierul musulman de la un cap la altul, terminandu-se la Biserica Sfantului Mormant, asezamant ortodox, construit pe Dealul Golgotei. De data aceasta, pelerinii sunt imbiati sa cumpere din bazaruri crucifixuri la oferta (trei la pret de doua si bonus un breloc cu Fecioara Maria), icoane medievale facatoare de minuni pictate alaltaieri si cununi de spini din plastic.

Experienta Ierusalimului, departe de pulsul de spiritualitate pe care ma asteptam sa-l simt aici, mi-a lasat un gust amar. O lume in care copiii se maturizeaza prea devreme, purtand pe umeri povara ca s-au nascut la confluenta a trei mari religii care, in ciuda faptului ca au mai multe lucruri in comun decat diferentele care le separa, continua sa fie adverse. O lume in care copiii sunt condamnati sa plateasca si sa perpetueze intoleranta parintilor fata de semenii lor. Dar speranta exista, totusi. Dincolo de interesele religioase, dictate de interese politice, la randul lor dictate de interese economice, am invatat ca spiritul uman este acelasi in toate colturile lumii. Atata timp cat toti ne nastem la fel, iubim la fel, murim la fel, orice bariere asezate intre noi nu pot fi decat vremelnice si surmontabile.


FACTS
Intifada
Din 1967, cand Cisiordania a fost anexata Israelului in urma Razboiului de 6 Zile cu Iordania, pana in 1987, anul Primei Intifade, palestinienii au avut drept de libera circulatie pe teritoriul Israelului si in Gaza. Intifada, denumirea araba pentru revolta, a avut ca principale ingrediente cocktailurile Molotov si atentatele sinucigase comise pe tot teritoriul Israelului. Dupa semnarea Acordului de la Oslo, in 1993, au urmat cativa ani de relativa prosperitate pentru palestinieni, oprita sangeros de cea de-a Doua Intifada, in 2000. Protestele palestinienilor s-au soldat cu ciocniri armate intre extremisti si fortele militare israeliene, care au atins apogeul in momentul cand doi rezervisti rataciti pe teritoriul palestinian au fost linsati public, iar corpurile mutilate le-au fost tarate in uralele multimii pe strazile Ramallei. In perioada urmatoare, pe langa înăbusiri sângeroase, Israelul a autorizat construirea zidului din sarma ghimpata si beton, care demarcheaza fizic Cisiordania, dar patrunde si pe teritoriul palestinian, limitand pentru cateva comunitati accesul la apa, la scoala si la servicii medicale. Activisti din intreaga lume, inclusiv israelieni, condamna vehement Zidul, insa nimeni nu poate nega faptul ca incidentele teroriste, inclusiv cele sinucigase, s-au redus pana aproape de zero in ultimii ani. Intr-un interviu din martie 2008, Ramadan Abdallah Shalah, liderul Jihadului Islamic Palestinian, s-a plans unui ziar din Qatar ca Zidul „limiteaza posibilitatea fortelor de rezistenta sa patrunda adanc in Israel ca sa duca la infaptuire atentate sinucigase, dar asta nu inseamna renuntarea totala la Intifada, ci doar cautarea unor noi modalitati de infaptuire a ei“. Este exact lucrul de care umanitatea avea nevoie: inca un politician care sa puna cauza lui mai presus de viata cetatenilor pe care ii „apara“.


Capitala a doua state
Ierusalimul, capitala Israelului, este casa a aproximativ 750 de mii de locuitori, daca punem la socoteala si aripa de est, aflata sub jurisdictia Autoritatii Palestiniene. Cea mai mare parte a asezarii se intinde in afara Orasului Vechi, aici aflandu-se sedii administrative, universitati, centre culturale si alte institutii. Insa esenta se afla in interiorul zidurilor. Tocmai de aceea, in decursul istoriei, Ierusalimul a fost distrus de doua ori, asediat de 23 de ori, atacat de 52 de ori si capturat de 44 de ori. Nici astazi treburile nu sunt tocmai armonioase. Suprafata de sub 1 kilometru patrat a Orasului Vechi este divizata in patru sectoare: cartierul musulman, cartierul evreiesc, cartierul crestin si cartierul armenesc. Datorita importantei sale politice, atat Israelul, cat si Palestina isi disputa Ierusalimul drept capitala, iar linia de demarcatie dintre cele doua teritorii trece prin mijlocul orasului. Statutul Ierusalimului, in special cel privitor la administrarea locurilor sfinte, este in continuare unul controversat.

Teritoriul palestinian, loc sacru de pelerinaj pentru adeptii tuturor celor trei mari religii monoteiste ale lumii, este sfasiat astazi, mai mult ca oricand, de tensiuni religioase, rasiale si politice. Desi Vechiul Testament, insusit de toate cele trei religii, spune ca suntem cu totii urmasii lui Avraam, legea „ochi pentru ochi si dinte pentru dinte“ inca primeaza. Claudia Ion isi continua periplul dincolo de Cortina de Beton, in speranta ca va intelege de ce uneori religia, in loc sa ne apropie, ne dezbina.
Din Betleem am coborat In sud spre Hebron, unde am dat de primul punct de control israelian. Ar mai fi fost cateva si in drum spre Betleem, dar Eyad, soferul meu arab, stia rute ocolitoare. In apropiere de Hebron, am fost trasi pe dreapta. Doi soldati inca adolescenti au inceput cu Eyad o discutie destul de aprinsa in ebraica. Le-am dat pasaportul si, in timp ce un militar il verifica, altul scotocea prin masina. Cel dintai m-a intrebat in engleza: „Ce faci aici?“, iar eu i-am raspuns: „Vreau sa vizitez Cisiordania.“ „De ce?“ – si-a dat el ochii peste cap, dar fusese o intrebare retorica, la care era evident ca nu asteapta un raspuns. Am ridicat din umeri. Apoi, unul dintre soldati a gasit un briceag in torpedou si in secunda urmatoare am fost inconjurati de alti cinci. Nu aveau pustile indreptate spre noi, insa cei din turnul de control din dreapta da. Intr-un final, Eyad a consimtit sa renunte la briceag si ne-au dat drumul mai departe. Pfu!


Orasul Patriarhilor
Hebron e un orasel insirat pe marginea drumului, unde cei 166 de mii de locuitori traiesc infloritor din comertul cu materiale de constructii, sticlarie, ceramica si produse lactate. Este o zona muntoasa desertica, unde intalnesti la tot pasul cariere de calcar. Si, mai ales, e un important punct de atractie pentru pelerinii evrei, crestini si musulmani deopotriva, aici aflandu-se Pestera Patriarhilor, unde, conform Vechiului Testament, s-ar gasi mormintele lui Adam si Eva, Avraam si Sara, Isaac si Rebeca, Iacov si Lia. Aici este si Moscheea Ibrahimi, care serveste partial si ca sinagoga pentru cei douasprezece mii de sionisti din zona Hebronului. Dupa masacrul din 1994, cand un militar israelian a omorat zeci de musulmani care se rugau in timpul Ramadanului, teritoriul musteste de tensiuni rasiale si religioase.


Ratacind prin Desertul Iudeii
Pe masura ce-am coborat tot mai spre sud, ne-am afundat in Desertul Iudeii. Acolo nu exista nimic in afara de intinderea valurita de pietris nisipos. Timp de o ora sau mai bine, n-am vazut nici o masina sau vreun alt suflet. La un moment dat, in zare au aparut cateva corturi de beduini, in fata carora se aflau camile si neaparat un jeep. Pe o creasta, am oprit in dreptul unei cruci-indicator care semnala Biserica Ortodoxa Sf. Gheorghe, construita in stanca din canionului Wadi Qilt, in secolul V d.Hr. Am coborat pe poteca serpuitoare, scaldata in soarele inversunat de amiaza, fara sa aud vreun sunet, nici macar al unui maracine pe care sa-l bata vantul... iar propria-mi respiratie mi s-a parut asurzitoare. Am intalnit un beduin batran si unul tanar, care se odihneau la umbrele a doi magari, sub un colt de stanca mai proeminent. Cel batran mi-a oferit o kefiya, naframa lor traditionala, care sa ma fereasca de razele soarelui. I-am platit omului douazeci de shekeli si mi-am vazut de drum. Cel tanar a coborat, calare pe magar, impreuna cu noi si s-a intretinut cu Eyad in timp ce ma privea lung, de parca eram de pe alta lume. De fapt, chiar eram, probabil ca nu vazuse prea multe fete imbracate in blugi & tricou cu Bob Dylan si cu o kefiya in jurul capului.


Ierihon, cel mai vechi oras al lumii
Apoi am urcat spre nord si, cu exceptia catorva controale lejere, nu au mai fost probleme. La intrarea in Ierihon, cel mai vechi oras de pe glob, cu o existenta neintrerupta de peste 11 mii de ani, am petrecut ceva vreme conversand cu soldatii palestinieni, care sunt foarte prietenosi si se bucura de rarele momente in care vad turisti. „Tii cu Fatah sau cu Hamas?“, m-au intrebat glumind. „Fatah, bineinteles“, le-am raspuns si toti au aclamat. „Hamas ne fac numai probleme“, au continuat, „din cauza lor nu avem inca tara noastra, sa ne construim case si sa ne trimitem copiii la scoala.“ „Poate totusi in timp se rezolva“, am spus, dar n-am citit prea mult optimism in ochii lor. Ierihonul e departe de ceea ce promitea Vechiul Testament cand l-a dat drept referinta pentru Pamantul Fagaduintei. Centrul orasului consta intr-un sens giratoriu tivit cu dughene si restaurante cu un aer usor insalubru. Chiar si asa, insa, Al-Essawi este stabilimentul cu cel mai bun labneh pe care l-am mancat vreodata.


Ramallah, in plina fervoare culturala
Urmatoarea oprire a fost la Ramallah, capitala de facto a Autoritatii Palestiniene. „Este foarte important“, mi-a zis Eyad, „sa mergem la Mukata’a, sediul executiv central, acolo unde este inmormantat Yasser Arafat, fondatorul partidului Fatah si initiatorul acordului de pace cu statul Israel.“ Moartea lui Arafat a survenit in 2004 in Franta, cauza acesteia fiind si acum subiectul multor speculatii. Mausoleul este cu adevarat impresionant: o constructie din sticla si calcar pe care doi soldati palestinieni imbracati solemn o pazesc stand de-o parte si de alta a ei. In stanga mausoleului se inalta o moschee cu arhitectura postmoderna, demna de un muzeu de arta contemporana. Ramallah, cu o populatie de aproximativ 120 de mii de persoane, este cel mai cosmopolit oras din Palestina. Strazile sale largi sunt intesate de oameni care se preumbla dintr-o parte in alta, la cumparaturi sau in cautarea unei cafenele mondene. Un elan de sincronizare cu Occidentul se simte la tot pasul.

Daca femeile mai in varsta inca isi mai acopera capul, tinerele poarta blugi si bluze cu bretele. Moda emo a ajuns si la pustii de aici, ceea ce ma face sa o apreciez si mai mult, fiindca, iata, ne uneste pe toti. Ramallah este un oras liberal, unde au loc multe evenimente culturale, de la spectacole de teatru, la concerte de muzica house si la cercuri de poezie, fiind sediul multor organizatii militante. Nu e de mirare ca primaria e condusa de o femeie, Janet Mikhail. Am facut o plimbare in jurul monumentului cu lei din centru, rastimp in care am savurat un suc proaspat de morcovi de la unul dintre fructobarurile atat de populare aici. L-am intrebat pe Eyad ce face cand nu e sofer si mi-a raspuns ca isi petrece timpul cu nevasta. „Doar una?“, am zambit. „Una si buna, fi’nca de zece ani legea nu ne mai lasa sa avem mai mult de o nevasta.“ „Si-ti pare rau?“, am continuat. „Nu, pentru ca o iubesc. Mi-a daruit trei copii. Lucreaza la un centru cultural din Betleem si sunt mandru de ea. Si tatal meu a avut doar o singura nevasta, pe mama. Noi, musulmanii, ne iubim familiile la fel de mult ca evreii si crestinii.“

De la Zidul Segregarii la Zidul Plangerii (2)
Pamantul pe care se afla o parte a celor mai sacre locuri ale omenirii este teatrul unor conflicte de neinteles pentru majoritatea noastra. E o poveste de la facerea lumii, ai carei protagonisti nu au fost binecuvantati sa cunoasca sensul cuvantului „pace“. Israelul modern, ale carui granite s-au modificat de numeroase ori in cei 60 de ani de existenta, inca reediteaza epopeica lupta dintre David si Goliat, intr-un context politic, istoric si religios care are ca mize crearea statului palestinian si instaurarea linistii in regiune o data pentru totdeauna.

O oaza multiculturala
S-a intunecat deja si cateva stele si-au facut aparitia, cand, dupa un zbor de aproape trei ore, avionul se apropie de coasta de est a Mediteranei. La orizont se intrevede o fasie de pamant cu o stranie aura rosiatica. Tel Aviv-ul, cel de-al doilea oras ca marime al Israelului, ne saluta cu zgarie-norii lui impresionanti, care se ridica dintre milioanele de luminite imprastiate pe o suprafata cat vezi cu ochii.

Daca te asteptai ca Tel Aviv-ul sa fie o asezare tipica pentru Orientul Mijlociu, o sa ai o mare supriza. Este un oras tanar, efervescent, care nu doarme niciodata, ma asigura gazda mea, Noam Bar-Shalom, reporter la Vocea Israelului, principala lor statie de stiri. imi ofera doar cateva momente ca sa-mi trag sufletul dupa calatorie, apoi ma invita la o plimbare edificatoare, la ceas de seara. E ora la care localnicilor le place sa iasa, dupa ce caldura torida a zilei se mai domoleste si o briza placuta imprastie aroma florilor de leandru. Pornim in jos pe bulevardul Regele David, traversand Piata Rabin, kilometrul zero al orasului, unde troneaza o cladire inalta, cu o arhitectura care aminteste de cea a Romaniei anilor ‘70 – cladirea primariei. Chiar aici a fost asasinat, in 1995, Yitzhak Rabin, prim-ministru al Israelului, laureat al Premiului Nobel pentru Pace alaturi de palestinianul Yasser Arafat. Cei doi au semnat Acordul de la Oslo (1993), prin care Israelul si Organizatia pentru Eliberarea Palestinei si-au recunoscut oficial existenta si au creat cadrul pentru formarea viitorului stat palestinian. Rabin participa la o manifestatie pentru pace care avea loc chiar aici, si-aminteste Noam, cand a fost impuscat de un activist de extrema dreapta. Cateodata, remarca el, suntem propriii nostri dusmani. stiu exact la ce se refera. Din fericire, in ciuda tuturor obstacolelor care au urmat, Acordul de la Oslo se afla inca in vigoare si progrese, desi chinuite, s-au facut de ambele parti.


Orasul care nu doarme niciodata
Inaintam pe promenada forfotitoare din mijlocul bulevardului Ben Gurion, unde liote de tineri se plimba pe sub palmierii luxurianti sau savureaza un café frappé la una dintre zecile de terase chic. Daca n-as sti ca ma aflu in Orientul Mijlociu, as jura ca ma plimb printr-un oras european de la malul Mediteranei. Fizionomiile sunt foarte variate, intalnesti atat bruneti, cat si blonzi ori roscati, cu tenul mai deschis sau mai inchis, cu parul ondulat, drept sau rasta, iar vestimentatia nu e cu nimic mai prejos decat cea de la Paris sau Londra. Populatia araba, rezidenta in mare parte in Jaffa, partea de sud a orasului, participa cu drepturi depline la viata culturala, politica si religioasa a Tel Aviv-ului. Din loc in loc, Noam ma face atenta la inscriptii care semnaleaza faptul ca acolo a avut loc un atentat sinucigas al unui extremist islamic. Uite, aici scrie ca au murit trei femei, imi spune, odata cu cel care a detonat bomba.

Dar in ultimii ani, datorita unor masuri draconice de securitate, situatia a devenit pe de-a-ntregul pasnica. Tel Aviv este acum un oras foarte sigur, cu nimic mai periculos decat New York-ul sau Bucurestiul, de exemplu. Poate si datorita vegetatiei bogate – municipalitatea din Tel Aviv foloseste fiecare petic de pamant ca sa cultive plante tropicale –, orasul iti lasa impresia unei mari oaze, in care din loc in loc se ridica blocuri nu mai inalte de trei-patru etaje. Tel Aviv-ul e faimos pentru arhitectura sa preponderent Bauhaus, un stil modernist importat din Europa inceputului de secol XX, care se caracterizeaza prin simplitate si uniformitate. Cele nu mai putin de 4.000 de cladiri Bauhaus, inaltate pe parcusul catorva zeci de ani, se afla sub patronaj UNESCO. De altfel, intreg orasul a fost construit intr-un timp-record, pe principiul utilitarismului si al functionalitatii, ca sa poata gazdui valurile de emigranti venite dinspre Peninsula Arabica si Europa.


Nopti albe si vanatoare de chilipiruri
Nu-ti trebuie foarte multi bani, ci o anduranta remarcabila pentru a face un tur al cluburilor de noapte din Tel Aviv. Disco, rock, electro, totul e la discretie fie in zona Florentine, cartierul boem al orasului, fie la malul marii, pe plaja la fel de aglomerata si noaptea ca ziua. Daca te pasioneaza shoppingul, Tel Aviv-ul iti ofera malluri de proportii impresionante, care iti iau o zi ca sa le parcurgi riguros de la un cap la altul. Magazinele, in marea lor majoritate, sunt binecunoscute francize europene si americane. Daca vrei sa faci cunostinta cu moda locala, cateva stradute centrale, cum ar fi Sheinken si Allenby, iti scot in cale cele mai felurite magazine si ateliere de creatie cu specific autohton. Atentie, insa: nu va asteptati la opulenta din Milano sau de la Paris; desi in Israel traiesc nu mai putin de 15 miliardari Forbes, nimeni nu epateaza prin masini scumpe ori prin haine exorbitante. Automobilele si imbracamintea au un rol pur functional si nu definesc statutul social. Bazarul Carmel este raiul suvenirurilor, talismanelor, mirodeniilor, fructelor exotice, iar targuielile se fac pe ritmurile de chitara ale hipiotilor, care spera sa adune cativa shekeli de la multimea de vizitatori.


Palestina, tinutul mistic de la vest de raul Iordan
Siguranta si protectia pe care ti le ofera Tel Aviv-ul au un pret inimaginabil pentru noi, europenii. Toti cetatenii israelieni, mai putin cei de etnie araba si cateva minoritati religioase, au obligatia legala ca, dupa terminarea liceului, sa-si faca stagiul militar. Trei ani pentru baieti si doi ani pentru fete. Se potriveste zicalei ca pastrezi pacea pregatindu-te de razboi. Nu poti invoca absolut nici un motiv pentru a te sustrage serviciului militar, decat daca esti dispus sa intri la azil sau la zdup pentru asta. Toti tinerii astia, majoritatea inca adolescenti, petrec o buna parte de timp in uniforma militara, purtand cu ei arme peste tot, inclusiv la restaurant. Nu-i neobisnuit sa vezi o pustoaica in uniforma kaki, cu pantofi stiletto roz asortati la o poseta plic, retusandu-si gloss-ul de buze. Am intalnit si tineri cu piercinguri si tatuaje elaborate, frizuri emo si talia de la pantaloni coborata, ca sa arate mai cool. Arma e doar un accesoriu. Pentru a putea calatori in teritoriile palestiniene, mi-am dat intalnire cu Eyad, un sofer arab din Ierusalimul de Est, adica din partea palestiniana a orasului. De ce aveam nevoie de el? Pentru ca nici un civil israelian nu poate sa calce in Palestina, sunt doua teritorii in conflict. Iar daca, sa zicem, o face, risca sa fie linsat de extremisti. Varianta de a inchiria o masina era exclusa, nici o companie nu-ti permite sa mergi in zonele controlate de Autoritatea Palestiniana.

Eyad, care are masina cu numar de Israel, dar pasaport iordanian, ma poate insoti sa vizitez Cisiordania, teritoriu aflat in provinciile biblice Samaria si Iudeea. Problema e ca, desi teoretic Israelul si-a retras trupele din Cisiordania, practic a mai pastrat cateva acolo ca sa pazeasca asezarile celor peste 400.000 de colonisti pe care inca nu i-a stramutat in vest. Aceste enclave israeliene inconjurate de sarma ghimpata si de soldati, ca si infamele puncte de control unde toata lumea e verificata, iar palestinienilor nu li se da voie sa treaca daca nu demonstreaza ca au un motiv „serios“, sunt presarate prin toata Cisiordania. Eyad spera ca insotindu-ma pe mine, cetatean roman cu drepturi depline de a circula pe teritoriul palestinian, accesul prin punctele de control ii va fi facilitat. Chestiunea este foarte complicata fiindca, la alegerile din 2006, partidul ultraextremist Hamas a castigat puterea in trei mari regiuni palestiniene, inclusiv Gaza. Pe fondul acuzatiilor de coruptie aduse partidului prezidential Fatah, condus de Mahmoud Abbas, partidul Hamas,a carui platforma principala este jihadul impotriva statului Israel, castiga tot mai multi simpatizanti in randul populatiei.

Asadar, Ministerul israelian al Apararii isi justifica prezenta in Cisiordania ca pe o modalitate de aparare si mentinere a pacii. Prima oprire a fost la Betleem, la 10 kilometri sud-est de Ierusalim. Daca cineva e atat de naiv incat sa-si imagineze Betleemul prin prisma imaginilor bucolice din felicitarile de Craciun cu scena Nasterii Domnului, ei bine, acela se inseala, caci, ajungand aici, va avea marea surpriza sa dea peste un oras arab in toate cele. Cladiri lipite una de alta de-a lungul strazilor inguste, iar in fata lor tarabe cu de toate, de la imbracaminte la rechizite si de la baclavale la carne de miel. Dupa ce am strabatut cativa kilometri prin bazar (souq), am ajuns, intr-un final, la Biserica Nasterii Domnului, construita pe locul ieslei unde s-a nascut pruncul Iisus. E un edificiu modest, din grinzi de lemn. Slujba de duminica se tine intr-o grota sub pamant, de catre preoti arabi crestini ortodocsi, in limba araba. In afara de mine, mai sunt cativa turisti, majoritatea italieni si greci, dar nu multi, fiindca lumea nu prea se-ncumeta sa se aventureze pe meleagurile astea.


FACTS
Gastronomie mediteraneana cu aroma de Levant
La intersectia dintre bulevardele Ben Gurion si Dizengoff, ne-am asezat la o terasa cu specific arab, unde amandoi am plescait de placere in fata unei portii de humus cu falafel si salata fatoush. La urma urmei, foamea nu cunoaste bariere politice si religioase, toate cele trei mari religii monoteiste reprezentate aici declarandu-se pe deplin satisfacute in urma schimbului intercultural realizat. Bucataria israeliana, in mare masura asemanatoare cu cea araba, are specific mediteranean, fiind bazata pe legume si plante aromate, ulei de masline, carne de peste, pui si vita. Desi religia interzice, printre altele, carnea de porc si fructele de mare, tanara generatie trece cu mai multa lejeritate peste canoane, asa incat asemenea preparate pot fi intalnite la tot pasul.

O istorie in date
Palestina este denumirea data de imparatul roman Hadrian teritoriului cuprins intre Marea Mediterana, Marea Rosie si raul Iordan, locuit de-a lungul timpului atat de israeliti, cat si de filisteni si de alte neamuri. Cele mai multe evenimente evocate de Vechiul si Noul Testament s-au intamplat aici.
1020 i.e.n. – Regele Saul realizeaza Uniunea Regatelor Israeliene, compusa din Iuda si Israel. La vest, pe malul Mediteranei, se afla cetatile filistene Gaza, Askelon si Ashdod.
1000 i.e.n. – Regele David stabileste capitala Regatelor la Ierusalim, iar regele Solomon, fiul sau, construieste Primul Templu pe locul unde se credea ca Dumnezeu a implinit facerea lumii.
586 i.e.n. – Babilonienii condusi de Nabucodonosor distrug Templul si ii deporteaza pe israeliti in Babilon.
538 i.e.n. – Odata cu extinderea Imperiului Persan, israelitii se intorc in Palestina si construiesc cel de-al Doilea Templu.
333 i.e.n. – Palestina e cucerita de Alexandru cel Mare.
63 i.e.n. – incepe stapanirea romana, pe parcursul careia crestinii cred ca a trait Iisus.
70 e.n. – Romanii distrug cel de-al Doilea Templu si ii izgonesc pe israeliti din Palestina. Ramane in picioare doar zidul vestic, cunoscut azi drept Zidul Plangerii.
330 - imparatul Constantin instaureaza in Imperiul Bizantin religia crestina. Nazaretul, Betleemul si Ierusalimul devin orase sfinte ale acestui imperiu.
638 – Odata cu trecerea la islamism a popoarelor arabe, Palestina devine califat.
1099 – Cavalerii Templieri pun stapanire pe orasele sfinte.
1270 – Incepe dominatia mamelucilor, in timpul careia sunt distruse numeroase constructii crestine.
1516 – Pana la sfarsitul primului Razboi Mondial, Palestina devine provincie a Imperiului Otoman.
1920 – Se instaureaza Mandatul Britanic pentru Palestina, de-a lungul caruia se intetesc valurile de emigranti evrei, impinse aici de curentul antisemit din Europa.
1948 – Se proclama independenta statului Israel, pe o suprafata de 55% din Palestina, dupa ce planul de partitie al Natiunilor Unite este ignorat de populatia araba. Fasia Gaza este preluata de Egipt, Cisiordania – de Iordania, iar inaltimile Golan – de Siria.
1967 – Are loc Razboiul de 6 Zile, Israelul fiind atacat de catre statele din jurul sau. in urma conflictului, acesta anexeaza Peninsula Sinai, Gaza, Cisiordania si inaltimile Golan.
1982 – Israelul cedeaza Egiptului Peninsula Sinai, in urma Tratatului de Pace din 1979.
1993 – Se semneaza Acordul de la Oslo, prin care Israelul se angajeaza sa renunte la Gaza si Cisiordania, creand premisele viitorului stat Palestina.
2005 – Are loc retragerea unilaterala din Gaza, teritoriu aflat actualmente sub jurisdictia Autoritatii Palestiniene.

Pămîntul minunilor
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7311
O întîmplare dintr-acelea ce ţin de domeniul miracolului (şi care, oricît ar părea de ciudat, se mai întîmplă totuşi, din cînd în cînd, chiar şi în ziua de azi) a făcut să ajung, pe nepusă masă, la un festival de dans contemporan – „platformă“ se cheamă, nu ştiu de ce, în jargonul de specialitate – la Tel Aviv. Găzduit de Suzanne Dellal Centre for Dance and Theatre din fosta capitală a Statului Israel, un complex de clădiri înconjurînd o piaţetă spaţioasă şi urmărind să păstreze amintirea unei tinere plecate din viaţă la numai 25 de ani, festivalul International Exposure 2007 s-a întins, literalmente de dimineaţa pînă seara, pe spaţiul a trei zile pline, „rupînd“ şi din serile zilelor de sosire şi plecare. Nu chiar degeaba: deşi ştiam că israelienii sînt extrem de tari în domeniu, deşi văzusem cu ochii mei, ici şi colo prin lume, cîteva trupe ale lor ultraperformante, nu mi-aş fi putut închipui că atît de mulţi sînt atît de buni. Nu am numărat încă (am s-o fac, de amuzament) dansatorii participanţi, nici măcar grupurile la a căror evoluţie am asistat, dar ei şi ele erau cu zecile. Foarte bine pregătiţi, foarte solid antrenaţi, dedicaţi fără rezerve meseriei, sau artei, sau pasiunii lor şi, mai ales, oferind o diversitate incredibilă de „produse“. Pe scenele şi în sălile de repetiţie din incinta Centrului sau în diferite alte „locaţii“ din oraş şi din afara lui s-au succedat – uneori, fără nici o pauză, cîte şase-şapte ore la rînd – toate stilurile, soiurile şi manierele de coregrafie modernă, de la scheciul cu „poante“ umoristice la conceptualizarea cea mai abstractă şi de la dans pe sunetul instrumentelor mînuite personal la mişcare lipsită de orice suport sonor. Prezentate în cîteva cuvinte, fără ifose şi fără fasoane, de directorul general Yair Vardi, de directorul artistic Claudio Kogon (acestora alăturîndu-li-se, la dificultăţile organizării, Rachel Grodjinovsky, „ministrul de Externe“ al Centrului) sau de coregrafii înşişi, spectacolele au pus în evidenţă creativitatea artiştilor, tehnica lor impecabilă şi, mai ales, abnegaţia lor. După cum a remarcat, cu un suspin, colegul român de profesiune, coregraful Mihai Mihalcea, orice făceau, făceau cu o dăruire şi o „motivaţie“ interioară totale şi complete. Nimic de mîntuială, nimic în dorul lelii. De unde-mi propusesem (recunosc!) să fiu cît se poate de selectivă, ca să apuc să arunc o privire şi oraşului, m-am pomenit stînd nemişcată în sală, ore întregi, cu ochii la scenă. Nu-i vorbă, e tare plăcut cîteodată, ca măsură de igienă psihică, să mai schimbi „obiectul muncii“ şi, în loc de oameni care vorbesc rău, să priveşti oameni care se mişcă bine.

Desigur, despre reprezentaţiile văzute acolo – spectacole de sine stătătoare, fragmente mai lungi sau mai scurte din montări terminate sau episoade din premiere aflate în pregătire – aş putea scrie pagini întregi; şi, de altfel, voi reveni asupra lor în viitoare comentarii. Deocamdată, cîteva cuvinte despre celălalt spectacol, cu nimic mai puţin pasionant: spectacolul vieţii obişnuite a unui popor, contemplat fie şi într-un răstimp atît de scurt.

O vizită în Israel ar fi obligatorie, cred eu, pentru oricine. Nu (numai) pentru că aici e Ţara Sfîntă, pe al cărei teritoriu convieţuiesc în perfectă linişte trei dintre principalele religii ale omenirii, două foarte mari, ca număr de adepţi (creştinismul şi islamul), şi una (mozaismul), relativ mică, dar mai trainică, poate, decît oricare alta; aceste religii sînt reprezentate prin corespunzătoarele lăcaşe de cult, construite cîteodată unul peste altul, la propriu, şi adesea la distanţă de numai cîţiva metri, în acelaşi cartier, pe aceeaşi stradă. Nu (numai) pentru că tenacitatea şi credinţa în sine a unor oameni avînd de luptat şi cu alţi oameni, dar şi cu un sol aspru, deloc darnic, şi cu o climă plăcută, însă nu tocmai prielnică agriculturii, au transformat, precum în Biblie, deşertul în ogor şi stînca în pămînt fertil, pe care plantele sînt ţinute în viaţă, fiecare în parte, prin minuscule canale de irigaţie – un peisaj aproape suprarealist. Ci (înainte de orice) pentru că o asemenea vizită ar fi leac pentru anormalitate, intoleranţă şi nebunie – deşi israelienii spun că trăiesc într-o ţară nebună –, leac deopotrivă pentru filosemiţi, care ar putea să se simtă inutili, şi pentru antisemiţi, care ar trebui să se simtă idioţi (exerciţiul poate fi încercat oricum). Şi asta, pur şi simplu, pentru că victima tradiţională a furiilor etnice sîngeroase, cetăţeanul cu mai puţine drepturi ca alţii, dacă nu pe hîrtie, atunci în adîncul secret al minţilor „majoritare“, hrănite din copilărie cu legende mincinoase, simbolul secular al discriminării şi xenofobiei – evreul cel de oriunde izgonit şi peste tot prigonit – este aici la el acasă, egal printre egali şi făptură prin nimic deosebită de restul făpturilor umane. Imaginea ce iscă, şi astăzi încă, ură oarbă sau compasiune circumstanţială, imaginea omuleţului slab şi umil, gata oricînd să încaseze nu doar vreo camătă oneroasă, ci şi toate castanele pe care binevoieşte să i le reverse în cap orice nătărău „arian“, dispare prompt în faţa realităţii, o realitate populată de băieţi frumoşi, înalţi şi puternici şi de fete vioaie şi sportive, care fac surf pe o mare cu valuri cît casa, într-o zi cu vînt turbat. Şi chiar dacă Memorialul de la Yad Vashem, cel mai tulburător muzeu viu închinat milioanelor de semeni de-ai noştri care au pierit doar fiindcă s-au născut evrei, va păstra în veci amintirea crimei colective, el va rămîne, pentru cetăţeanul israelian de mîine, un fragment, oricît de dureros, dintr-o istorie încheiată definitiv. Adică, pentru totdeauna.

Lovit în trafic, tratat cu indiferenţăUn motociclist accidentat mortal într-o intersecţie din Tel Aviv a zăcut mai bine de două minute pe şosea până când cineva a oprit lângă el. Camerele de supraveghere au surprins accidentul, dar şi imaginile cu zeci de maşini care au trecut mai departe.

În cele din urmă, un bărbat a oprit şi a sunat la ambulanţă. Dar motociclistul murise în urma impactului.

Imaginile prezentate la televiziunea israeliană au provocat dezbateri aprinse in Israel. Jurnaliştii au criticat indiferenţa şoferilor care nu au sărit în ajutorul motociclistului.


Indiferenţă faţă de un accidentat pe carosabil

Şedinţe de yoga într-un autobuz din Tel Aviv

Un nou program de gimnastică, menit să-i ajute pe oameni să se relaxeze, funcţionează în oraşul Tel Aviv, pe o linie de autobuz. Pasagerii pot participa, dacă vor, la o scurtă lecţie de relaxare prin exerciţii simple de yoga, sub îndrumarea unui instructor care le spune exact ce să facă. Doamna Miri Harovi, specialistă în tehnici Hatha Yoga, crede că pasagerii israelieni sunt prea încordaţi atunci când călătoresc în autobuzele orăşeneşti, pentru că se tem de eventuale atacuri teroriste. Câteva exerciţii de yoga îi detensionează imediat şi le redau încrederea în mijloacele de transport în comun.

Călătorii participă cu plăcere la aceste minişedinţe de relaxare, care au fost introduse experimental, în fiecare marţi, în ultimele trei săptămâni. Conducerea firmei se gândeşte să extindă orele de gimnastică, pentru că sunt foarte apreciate de către beneficiari.

Sală de rugăciuni pentru musulmani, la Tel Aviv

Pe aeroportul internaţional Ben Gurion din Tel Aviv urmează să se construiască o sală de rugăciuni pentru pasagerii musulmani, au anunţat autorităţile aeroportuare israeliene. Camera de 20 de metri pătraţi, orientată spre Mecca, va fi echipată cu instalaţii pentru îmbăiatul ritual, covoraşe de rugăciuni şi ediţii ale Coranului. Se prevede, de asemenea, crearea unei echipe însărcinate cu acordarea asistenţei pasagerilor arabofoni şi lansarea unui site AAI în limba arabă. Arabii israelieni reprezintă 20% din ansamblul populaţiei israeliene, numărând aproximativ 1.390.000 de locuitori, în marea lor majoritate musulmani. Călătorii arabi sunt supuşi unor controale de securitate mult mai stricte decât ceilalţi pasageri ce tranzitează Ben Gurion
Sală de rugăciuni pentru musulmani, la Tel Aviv

Spectacol romanesc de teatru la Tel Aviv
Tel Aviv, Israel/Romanian Global News
Teatrul Karov din Tel Aviv va gazdui marti, 12 decembrie, de la ora 19:00, spectacolul in limba romana “Caderea”, de Albert Camus, traducere, adaptare si interpretare de Nicu Nitai.Institutia teatrala la care va avea loc acest eveniment cultural se afla la adresa Karov, Str. Levinski, nr. 116, iar bilete si rezervari la se pot face la numerele de telefon 6885004 sau fax: 6877898, informeaza Institutul Cultural Roman.
Nicu Nitai, actor evreu nascut in Romania, in varsta de 72 de ani, este si regizor si director al Teatrului Karov din Tel-Aviv. Spectacolul cu piesa “Caderea” – in traducerea, adaptarea si regia lui Nicu Nitai – este un monolog dramatic care dureaza doua ore si in care actorul trece proba unui text dificil si dens.
Potrivit “Suplimentului de Cultura”, in “Caderea”, spectacol care se joaca fara intrerupere in Israel de 31 de ani, judecatorul pocait Jean Baptiste Clamence, fost avocat al din Paris, ajuns stalp de cafenea intr-un bar rau famat din Amsterdam, este excelent interpretat de Nitai: escroc intelectual, cu citate din Dante si Baudelaire la butoniera sau ins pretios intr-o existenta care curge aidoma Senei pe sub toate podurile artelor si existentelor sfaramate. Cu o recuzita minimala, supravegheat de o marioneta care poate fi un alter-ego al sau in ipostaza unui adevarat retor pagan obisnuit sa-si seduca victimele inocente – toti suntem inocenti, deci toti suntem vinovati, clameaza el undeva –, Nicu Nitai face un rol dens, subtil-nervos, intr-un registru variat de disponibilitati afective si mentale care fac din personajul lui Camus o paradigma a vremurilor noastre: ratarea.

Vedeta TV povesteste despre locul unde poate face plaja, din martie
pana in noiembrie
Dior, Gucci, Prada sau Dolce&Gabanna, sunt marci nelipsite in centrul
cochetului Tel Aviv, oras care se revendica a fi o destinatie
deosebita a calatorilor de weekend pentru cei tentati sa apuce drumul
Orientului. Foiala de lux in paradisul creatorilor celebri, intins
atat cat te tin picioarele si generos cat iti permite cartea de
credit. Redute simple pentru mine, care sunt indragostita iremediabil
de Israel si antrenata pentru „raiduri" prelungite prin pravaliile de
lux. In „extrasezon", drumurile mele duc, mai nou, spre Israel.
Pentru unii pare inca o destinatie periculoasa, insa Israelul este
proaspat redeschis turistilor intrucat lucrurile s-au schimbat.

Drumuri in costum de baie

Desi pare departe, pana la Tel Aviv se zboara, de fapt, doar doua ore
si 15 minute, comparabil cu rutele Paris sau Viena, Grecia ori
Bosfor. Fata de Romania, Israelul ramane cea mai apropiata tara calda
care-ti permite - din martie pana in noiembrie - sa faci plaja.
Renovat recent, aeroportul din Tel Aviv este unul dintre cele mai
mari si mai moderne din lume. Esti controlat minutios in bagaje, la
sosire, pe aeroport ori la frontiere, dar asta iti creeaza doar o
stare si mai mare de siguranta. De fapt, oriunde in Israel esti
controlat. Abia dupa ce te-ai obisnuit cu asta incepi sa descoperi o
tara care incearca sa adapteze traditia la model de tip american, in
care fiecare negustor se straduieste sa-ti ofere ce-i mai bun, e
amabil, vorbeste engleza (si alte limbi straine, inclusiv romana!) si
te face sa te simti rasfatat.

Eliat, paradisul acvatic

„In Israel te seduce farmecul Mediteranei. Acolo am mai mereu chef sa
pierd vremea pe terasele de pe malul marii si sa urmaresc numerosii
amatori de sporturi nautice. Am nascut in Israel, apoi mi-am dus
copilul in vacanta de cateva ori, chiar am invitat prieteni cu care
am mers pana la Eliat, o statiune de lux la Marea Rosie, paradisul
scufundatorilor din regiune. Caldura se alina sub umbrare, savurand
mancarurile traditionale: jahnoon, hamin, humus, thina, minuni ale
bucatariei locale. La 20 de minute de Eliat se afla Timna, unde sunt
si minele de cupru ale Regelui Solomon, probabil cele mai vechi din
lume.

Povesti la Poarta Raiului

Daca tot ai ajuns in Israel, trebuie sa dai o fuga pana la Ierusalim.
Nu faci decat o ora cu masina (de la Tel Aviv). Mai toti cei care vin
in Israel doresc sa vada Cetatea Sfanta. Daca poti sa-ti rezervi o
jumatate de zi pentru asta, te vei intoarce cu o stare speciala.
Drumul Crucii, doldora de tarabe si galagios, care urca spre Muntele
Golgotei, Mormantul lui Iisus Hristos si cel al Fecioarei Maria,
Gradina Ghetsimani, locul nasterii Mantuitorului, tot atatea locuri
in care turistii tin sa-si risipeasca ce au prin buzunare. Tentatiile
exista, pentru ca in bazar preturile sunt mai mici decat in orice
magazin din Ierusalim, insa asta pentru cei care stiu sa negocieze.
(A consemnat Diana Evantia Barca)

Hotel Sheraton, Tel Aviv

Locatia - pe malul marii - ii atrage clienti din toata lumea datorita
peisajului deosebit. La doar cateva minute de hotel se afla magazine,
muzee, teatre si diverse cluburi. Hotelul ofera tot felul de
servicii, inclusiv babysitting, sala de forta, piscina sau masini de
inchiriat. Este un hotel clasa business, care ofera servicii de top
in domeniul afacerilor.
Pret camera clasica (doua persoane) - 217 $; pret camera deluxe (doua
persoane) - 259 $; carti de credit acceptate - VISA, MASTERCARDS,
AMEX, DINERS.

Restaurantul Micul Ierusalim - Casa Ticho

Localul se afla nu departe de centrul Ierusalimului si este plasat
langa un parc-gradina plin cu flori si verdeata - si langa doua
muzee. Este un restaurant specializat in prepararea pestelui si a
fructelor de mare.
Exemplu de meniu pentru o persoana: supa de legume (4 $); file de
somon, cu garnitura de cartofi natur si crema de ciuperci (21 $);
desert - specialitatea casei - Strudelul Annei (2,5 $); doua beri (1
$); o cafea (0,3 $)

Tocmeala cu folos

Taximetristii sunt amabili si poti sa mergi oriunde, nu e scump.
Hoteluri se gasesc pentru toate buzunarele.
Chiar daca nu esti un impatimit al clubbing-ului, merita sa dai o
raita prin incredibilele cluburi din Tel Aviv. Vei fi uimit de cat de
moderne si originale sunt.
O strategie buna pentru a obtine un obiect la jumatate din pretul
afisat e sa lasi negustorul „balta" cand nu-ti accepta ultima oferta.
Daca pierde doar cativa shekeli (moneda echivalenta cu 0,22 dolari),
va fugi dupa tine ca sa lase din pret.

„O tara surprinzatoare, in care traiesc oameni proveniti din Rusia,
Romania, America, Franta, Spania, Polonia, Tunisia, Algeria sau
Maroc. Rezultatul e uimitor, in toate privintele, si-ti da senzatia
ca te afli in mai multe locuri deodata".
Evenimentul Zilei Online.

[/u]

Spectacol de noapteDaca va spune cineva ca a fost la cinematograf in Tel-Aviv la seria programta de la 12 noaptea, sau la un spectacol de teatru cu primele replici de la 10 seara si ultimile la miezul noptii, nu trebuie sa va surprinda. Tel Avivul e considerat “oras fara pauza”, adica in plina activitate, 24 de ore din 24, vizitele la prietenii, mai ales in zilele de sarbatoare, au loc aproape de momentul in care se schimba stafetele de la o zi la alta, viata cultural - artistica din orele intunericului incepe seara tarziu si continua pana la orele mici ale zilei urmatoare.
Dar cele scrise mai sus au valabilitate in special pentru categoriile mai tinere ale populatiei, ceea ce inseamna - din pacate - ca nu se prea refera la israelienii originari din Romania. De ce? Din simplu motiv ca emigratia romana atat “varstele de aur”, cei mai multi componenti sunt pensionari, in parte oameni suferinzi. In aceasta situatie, spectacolele romanesti sau activitatile dedicate originarilor din Tara Carpatilor incep cam pe la 5 d.a. iar foarte rar la 6, 7 sau mai ales 8 seara, intentia fiind ca sa se ajunga acasa cat mai devreme dupa incheierea programului.
Iata insa ca saptamana trecuta am avut o surpriza colegiala: un impresar israelian, Carol Eisen Shtein a organizat o “estrada” de umor, muzica si dans intitulata “Revista primaverii” cu colaborarea postului Pro TV International din Romania. Cu totul doua spectacole in Israel: unul la Tel Aviv care viza centrul si sudul tarii, al doilea la Haifar, pentru acest oras - port si regiunea de nord. Desi s-a anuntat doar o colaborare a Pro TV International, in fapt, cu exceptia dansurilor realizate de un colectiv local denumit “Baletul magic” (bine pus la punct), am avut de-a face cu un spectacol romanesc la care si-au dat concursul realizatoarea programelor “De 3 x femeie” si “De suflet” de la Pro TV International, adica Mihaela Tatu, asteptata cu interes si curiozitate de israelieni, precum si cantaretii Loredana Groza insotita de taraful “Agurida”, Marcel Pavel, Maria Dragomiroiu, actorii comicii Nae Lazarescu si Vasile Muraru.
In ce a constat surpriza la care ne-am referit mai sus? Spectacolul de la Tel Aviv, cauza sarbatorilor de Pasti din Israel, a trebuit sa inceapa la 9 seara (adica ora la care la alte programe romanesti, oamenii pleaca acasa). Ei bine, “Sala armatei” in care s-a desfasurat “Revista primaverii”a fost arhipilina (900 de locuri) iar cand s-a ridicat cortina si au aparut primii interpreti, aplauzele publicului, intense si repetate, pareau ca incerca sa sparga peretii salii uriase.
Va spun sincer, am vazut, cred, toate spectacolele romanesti din Israel, dar un entuziasm si o tinerete a publicului... batran inca n-am intalnit pana acum.
Fiecare interpret in parte a fost primit cu ovatii si flori, Mihaela Tatu a spus la un moment dat ca de un asemenea public inca n-a avut parte, Maria Dragomiroiu, cu muzica ei populara simtind caldura spectatorilor parca regreta ca trebuie la un moment dat sa plece de pe scena, Nae Lazarescu si Vasile Muraru (care au avut un alt turneu in Israel acum o jumatatea de an) - s-au intrecut pe ei, Marcel Pavel “a taiat” sala cu vocea lui puternica si frumoasa, iar Loredana Groza, cu adevarat... grozava cu taraful ei exceptional a pus coroane la lauri a acestei reviste incantatoare. Stiti cat a durat spectacolului? 4 ore, de la 9 seara la 1 noaptea, facand ca si publicul originar din Romania sa... debuteze intr-o estrada de noapte! Dar mai ales - subliniez - calitatea deosebita a aceastor spectatori, pe care-i priveau si ii admirau: aplaudau, strigau “bis” si “bravo” cu energia oamenilor de 30 de ani, nu dublu sau chiar triplu, iar la final, s-au ridicat in picioare si au dansat langa scaune sau pe culoarele de trecere, intr-un entuziasm nemaipomenit.
Spectacolul de noapte a fost un mare succes al Pro TV International? Da, dar nu numai... A fost o reusita de exceptie a impresarului? Da, dar nu numai... A fost o eruptie a publicului in fata unor oaspeti (in frunte cu Mihaela Tatu) deosebit de iubiti? Da, dar nu numai. Fiindca, de fapt, “Spectacolul de noapte” a insemnat reusita totala a celor mentionati mai sus, dar mai ales o mare demonstratie de dragoste si apreciere a spectatorilor din Tara Sfanta fata de actorii din Romania.


http://www.cronicaromana.ro/tablete-din-tara-sfantaspectacol-de-noapte.html