Vinci[v=]

Rezumarea primului mesaj :

LEONARDO  DA  VINCI-
17]Dupa cum o zi bine intrebuintata ne da un somn linistit, tot astfel o viata bine folosita ne da un sfarsit fericit.
16]Sălbatic este cel care se salvează pe sine.
15]Simplitatea este sofisticarea extremă.
14]Functia muschilor este sa tragi, nu sa impingi, cu exceptia organelor genitale si a limbii.
13]Geniul omenesc nu va putea nicicand nascoci inventii mai desavarsite ca acelea create de natura, in care nu lipseste nimic si nimic nu-i de prisos.
12]Adevarul a fost singura odrasla a timpului.
11]Fiecare felina este o opera de arta.
10]Cînd a trecut de 40 de ani, fiecare om e responsabil de modul cum arată.
9]Cine gandeste putin se inseala mult.
8]Fara indoiala ca minciuna este tot atit de departe de adevar pe cit este intunericul de departe de lumina... Minciuna isi pune pe fata o masca, insa nu exista lucru ascuns sub soare.
7]Te opui mai uşor la început decît la sfîrşit.
6]Precum o zi bine intrebuintata aduce un somn linistit, tot asa o viata bine traita se incheie cu o dulce si imparateasca moarte.
5]E mediocru ucenicul care nu-si depaseste maestrul.
4]Detaliile formeaza perfectiunea, desi perfectiunea nu consta in detalii.
3]Iubeste numai ceea ce poti sa cunosti!
2]Stiinta putina ii face pe oameni pretentiosi, in timp ce stiinta multa ii face modesti, asa dupa cum spicele goale isi inalta spre cer capetele lor trufase, in timp ce spicele pline se apleaca spre pamint sub greutatea lor.
1]Cei care isi sustin punctul de vedere citind diverse personalitati dovedesc mai degraba memorie decit inteligenta.

ALERTĂ Autoportretul lui Leonardo da Vinci ar putea dispărea

Leonardo Da Vinci îşi trimitea CV-uri de angajare. Vezi documentul de acum 530 de ani

Listă de cumpărături a lui Da Vinci din 1510: cărbune, hârtie...

Leonardo da Vinci îşi nota ce trebuie să facă într-o zi. Vezi lista de sarcini fascinantă a renumitului pictor, sculptor şi om de ştiinţă

http://www.revistamagazin.ro/index2.php?option=com_content&task=view&id=9150&pop=1&page=0&Itemid=20

O echipa de cercetatori germani este de parere ca a descoperit identitatea celebrului model al lui Leonardo da Vinci, asta dupa cercetari îndelungate ale unei enigme de secole. Academicienii de la Universitatea din Heidelberg sunt convinsi ca au rezolvat enigma, veche de secole, care se afla în spatele identitatii Mona Lisei, celebrul portret al lui Leonardo da Vinci, expus la muzeul Luvru din Paris. Asta dupa ce, pe acest subiect au existat nenumarate versiuni.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9150/20/

O echipa de cercetatori germani este de parere ca a descoperit identitatea celebrului model al lui Leonardo da Vinci, asta dupa cercetari îndelungate ale unei enigme de secole. Academicienii de la Universitatea din Heidelberg sunt convinsi ca au rezolvat enigma, veche de secole, care se afla în spatele identitatii Mona Lisei, celebrul portret al lui Leonardo da Vinci, expus la muzeul Luvru din Paris. Asta dupa ce, pe acest subiect au existat nenumarate versiuni.

Secole de mister: simbolurile ascunse din picturile lui da Vinci

Topul celor mai celebre tablouri furate vreodată
În urmă cu 100 de ani, capodopera lui da Vinci, Mona Lisa, a ajuns peste noapte cea mai faimoasă pictură din lume după ce a fost furată din Muzeul Luvru pe 21 august 1911. Furată de Vincenzo Peruggia, care susţinea că s-a îndrăgostit de Mona Lisa în cei doi ani în care tabloul a stat în bucătăria lui, Gioconda s-a transformat într-o senzaţie internaţională şi, prin asociere, şi muzeul Luvru. Notorietatea picturii a contribuit la găsirea ei, din moment ce ar fi fost imposibil pentru Peruggia să o vândă.

Peruggia era un italian care lucra la muzeu. Într-o zi, a luat pur şi simplu tabloul de pe perete, după închiderea muzeului, şi a plecat cu el ascuns sub haine. Deşi a susţinut că a furat tabloul în numele naţionalismului italian, probabil că adevărata motivaţie a fost imensa sumă de bani pe care ar fi obţinut-o dacă reuşea să vândă tabloul. El a fost prins, în Italia, după ce l-a contactat pe proprietarul unei galerii de artă. În 1913 tabloul s-a întors la Paris, în pofida numeroaselor proteste venite din partea italienilor care susţin şi astăzi returnarea picturii în ţara de baştină.

Cel mai cunoscut hoţ de artă din istorie trebuie să fie Stéphane Breitwieser. El a fost şi cel mai de succes hoţ... asta până a fost prins. Chelner, istoric de artă autodidact, Breitwieser a furat, între 1995 şi 2001, 239 de tablouri, estimate la circa 1,4 miliarde de dolari. El a fost prins în noiembrie 2001 în timp ce încerca să jefuiască un muzeu din Elveţia, şi a fost condamnat la 26 de luni de închisoare.



(Stéphane Breitwieser la tribunal)

Pe 18 martie 1990, un grup de hoţi deghizaţi în poliţişti au intrat în Muzeul Isabella Stewart Gardner din Boston şi au reuşit cel mai mare – şi încă nerezolvat – jaf de artă din istoria Americii. Hoţii i-au încătuşat pe gardienii muzeului sub pretextul că fusese emis un mandat de arestare pe numele lor. Deşi au fost surprinşi de camerele de filmat, hoţii au petrecut 81 de minute în interiorul muzeului pentru a fura mai multe tablouri. Cea mai valoroasă operă dispărută este tabloul „Concertul”, semnat de Vermeer, evaluat la 200 milioane de dolari. Printre cele 13 tablouri furate era şi un Rembrandt în valoare 100 de milioane de dolari.



Pe 22 august 2004, câţiva mascaţi înarmaţi au intrat în muzeul Munch din Oslo, în miezul zilei, şi au furat două capodopere semnate de Edvard Munch: „Ţipătul” şi „Madonna”. Recuperate de poliţie doi ani mai târziu, operele au fost uşor deteriorate şi au trebuit restaurate înainte de a fi din nou expuse. „Ţipătul”, cea mai faimoasă operă a lui Munch, este estimată la 82 de milioane de dolari.



„Grădina Luxembourg” a lui Henri Matisse se numără printre tablourile furate din Muzeul Chacara do Céu din Rio de Janeiro. Pe 24 februarie 2006, în timpul Carnavalului, patru oameni înarmaţi au furat din acelaşi muzeu opere celebre sembate de Dali, Picasso şi Monet. Niciuna dintre picturi nu a fost recuperată.



Mona Lisa nu este singura pictură de da Vinci furată vreodată. În august 2004, nişte hoţi deghizaţi în turişti ce vizitau castelul Drumlanrig din Scoţia au fugit într-un Volkswagon Golf cu „Madona of the Yarnwinder”. Castelul este gazda unor opere în valoare de peste 650 milioane de dolari, semnate de da Vinci, Rembrandt şi Holbein. Tabloul a fost recuperat în 2007.

În decembrie 2000, tablourile lui Renoir – „Tănâr parizian” şi „Conversaţie cu un grădinar” – şi un autoportret al lui Rembrandt au dispărut din Muzeul Naţional din Stockholm. Trei bărbaţi, dintre care unul înarmat, au fugit din muzeu cu cele trei picturi în doar trei minute. „Conversaţie cu un grădinar” a fost găsit în timpul unui raid al poliţiei, iar celelalte două în 2005.



Poate cel mai nereuşit jaf din istorie este cel din aprilie 1991, când douăzeci de picturi furate din Muzeul Van Gogh din Amsterdam au fost recuperate 35 de minute mai târziu în maşina cu care hoţii ar fi trebuit să scape. Unul dintre tablourile furate, „Mâncătorii de cartofi”, se numără printre primele opere semnate de Van Gogh.

Cine a furat Mona Lisa lui da Vinci?

Spectaculosul traseu al lui "Salvator Mundi", tabloul pierdut al lui Leonardo da Vinci, care a valorat 45 de lire şi costă astăzi 136 de milioane de euro

Leonardo da Vinci – omul (1)


Leonardo da Vinci – după cum aflăm dintr-o însemnare lăsată de Antonio da Vinci, bunicul lui dinspre tată – s-a născut sîmbătă, 15 aprilie 1452, la orele 22,39, în burgul Vinci, din Italia. A fost un copil nelegitim, născut dintr-o legătură temporară a tatălui său, Piero Fruosino di Antonio da Vinci, în vîrstă de 25 de ani, notar la Pisa, şi Catarina, care provenea dintr-o familie scăpătată. Deşi Piero nu a fost căsătorit cu Catarina, fiul lor nu a fost considerat un „copil al păcatului“, ci unul „născut din dragoste“ şi recunoscut, de la început, de familia tatălui, în mijlocul căreia Leonardo îşi va petrece copilăria. Fapt ieşit din comun pentru burgul Vinci, micuţul Leonardo a avut la ceremonia de botez 5 perechi de naşi. La cîteva luni de la naşterea sa, tatăl său, Piero, s-a căsătorit cu o fată de 16 ani, Albiera, care provenea dintr-o familie florentină bogată.
Cu toate că s-a născut în familia unui notar, Leonardo nu a primit în copilărie o educaţie aleasă, de aceea el s-a considerat toată viaţă un „om ignorant“, lipsit de cunoştinţele corespunzătoare de greacă şi latină, în acea vreme indispensabile pentru cultura oficială, carenţe pe care le va înlătura, însă, la maturitate.
În cartea „Viaţa lui Leonardo“, Giorgio Vasari scrie că „fiul lui don Piere da Vinci a fost, într-adevăr, admirabil şi divin. Cu învăţătura şi principiile de studiu ar fi avut mult de cîştigat dacă nu ar fi fost aşa de diferit şi de efemer, începînd să studieze multe lucruri pe care, ulterior, le abandonează. De exemplu, în cele cîteva luni în care a studiat aritmetica, a învăţat atît de multe, încît, adeseori, reuşea să-şi pună profesorul în dificultate prin întrebările complexe pe care i le adresa. S-a dedicat şi studiului muzicii, dar a învăţat doar să cînte la liră, asemenea celui care are de la natură un simţ elevat şi plin de graţie, iar datorită acestui har a început să cînte, pe neaşteptate, într-un mod divin. Cu toate că a avut multe pasiuni, nu a renunţat niciodată la desen şi la realizarea de forme în relief, considerîndu-le mult mai speciale decît orice alt lucru“.
Leonardo, fiind în permanenţă în contact cu viaţa rurală, în mijlocul căreia a copilărit, nu e de mirare că, de mic, a avut obiceiuri ciudate, cum este acela de a scrie cu stînga, „precum evreii“, formînd rîndurile de la dreapta spre stînga. Obişnuia, de asemenea, să deseneze cu amîndouă mîinile, însuşire care anunţă viitorul mare artist, şi pe care grafologii o interpretează ca pe o mare dorinţă de putere.
Primele cunoştinţe despre artă Leonardo le-a luat în familie, care avea un cuptor în care se ardeau tot felul de vase de ceramică, dar şi din localitatea natală, în care se aflau 16 biserici de origine romană. În 1469, ajunge ucenic în atelierul unui artist din Florenţa, Andrea del Verrocchio, unde lucrează alături de alţi mari artişti la diferite comenzi primite de patron. Biografii lui Leonardo notează despre acesta că era un copil precoce, avînd o inteligenţă sclipitoare, dar era capricios şi instabil, nu-i plăcea matematica, nici alte ştiinţe, pe care, aşa cum am mai spus, avea să le aprofundeze abia la maturitate, de mic fiind preocupat, în special, de muzică, pictură şi sculptură.
În 1476, Leonardo, împreună cu mai mulţi indivizi, sînt acuzaţi de sodomizarea unui tînăr de 17 ani, proces în care, în cele din urmă, el este achitat. Deşi biografii lui afirmă că el ar fi fost un bărbat normal, unii se întreabă dacă nu cumva au existat legături de homosexualitate între Leonardo şi meşterul său, Verrocchio, la care se pare că a locuit un timp. Cert este că Leonardo da Vinci nu a fost căsătorit niciodată, iar în miile de pagini de însemnări pe care le-a făcut nu s-a găsit nici un cuvînt despre vreo iubire a lui. Nu a făcut referire nici măcar la Gioconda, nici la persoana care i-a folosit ca model, deşi la acest portret a lucrat 4 ani şi nu s-a despărţit de el pînă în clipa morţii.
În 1482, Leonardo a părăsit Florenţa, plecînd la Milano, într-o misiune oficială, pentru a-i duce lui Ludovic Maurul un cadou, o liră de argint în formă de cap de cal, din partea lui Lorenzo de Medici. Anonimul Gaddiano descrie acest moment astfel: „(Leonardo) avea 30 de ani atunci cînd Lorenzo, zis Magnificul, l-a trimis la ducele de Milano (...) să-i prezinte o liră, căci acesta era unic prin modul în care cînta la acest instrument“. Îi plăcea mult muzica, pe care o considera ca fiind sora picturii, fiind nu numai un bun cîntăreţ la liră, ci şi un inventator de instrumente muzicale, avînd studii despre tobe mecanice şi instrumente de suflat cu claviatură, viole, orgi portabile, flaute şi cimpoaie.

Gioconda, celebritate cu strabism

Dislexia l-a ajutat pe da Vinci

Secretul talentului lui Leonardo da Vinci şi al succesului lui Pablo Picasso este foarte posibil să fi fost dislexia. Aceasta este concluzia la care au ajuns de curând câţiva psihologi din Marea Britanie, notează Daily Mail.
Cei doi pictori sufereau de dislexie, o deficienţă de învăţare care împiedică dezvoltarea capacităţii de a citi şi afectează aproximativ unul din 12 oameni.

Gioconda, o Lady Gaga a Muzeului Luvru
Parisul înseamnă şi Muzeul Luvru. Luvru înseamnă însă Gioconda de Leonardo da Vinci. Pentru Muzeu, Gioconda e un Guest Star. O Lady Gaga a celui mai mare Muzeu al lumii.

Vară de vară, profitând de dreptul cetăţenilor UE de a călători fără probleme în toate ţările membre ale Uniunii, numeroşi români îşi petrec vacanţa la Paris. De fiecare dată când am fost, vara, la Paris i-am întâlnit peste tot în aşa-zisul Oraş-lumină pe aceşti bravi concetăţeni: în metrou, pe Champs Elysée, la Lafayette sau la Notre Dame. Indiscutabil, erau români fericiţi că-şi fac vacanţa la Paris şi nu la Cocârlaţii din Deal!
Pe trotuarul din stânga al celei mai cunoscute artere din lume se află, puţin mai înainte de magazinul Louis Vuitton, a cărui vitrină e, alături de Arcul de Triumf, cel mai căutat fundal pentru tras în poză din Paris, se găseşte show-room-ul firmei Renault. Din stradă, poate fi văzut învârtindu-se în jurul axei sale, mai ceva decât globul pământesc în varianta şcolară, un automobil electric de înfăţişare futuristă.
Am intrat şi eu ca să-l fotografiez, dând curs credinţei nestrămutate a turistului că nicio poză din lume, indiferent de cine ar fi făcută, n-o poate întrece pe cea realizată de el cu telefonul mobil. Asemenea mie, zeci de cetăţeni îşi întrerupeau tradiţionala activitate de gură-cască pentru a fotografia cu adevărat impresionantul automobil: uşi care se deschid în sus, ca aripile unui fluture, habitat de navetă spaţială, caroserie de avion de luptă.
Dă buzna înăuntru, gâfâind ca o locomotivă de manevră, o familie de români.
– Mamă! Mamă! zbiară fetiţa, arătând cu degetul (deşi nu e frumos – n.n.), o maşină ca asta avem şi noi!
– Da, dar a noastră e mai frumoasă!, răspunde mama, strângându-şi sub braţ poşeta din vinilin.
Tatăl – evident şi soţ în acelaşi timp – nu face niciun comentariu. Zâmbetul superior de pe faţa lui spune însă clar că e de acord cu punctul de vedere al mamei, expus cu îndrăzneala dată de conştiinţa libertăţii de exprimare, dobândite după decembrie 1989.
Ai fost la Luvru?

Toţi românii care au ales să-şi petreacă vacanţa la Paris se întorc până la urmă în ţară. La serviciu, la întâlnirile cu amicii sau cunoştinţele, la un botez, la o nuntă, sau la tăierea moţului, vine vorba inevitabil de timpul petrecut în Oraşul Luminilor. Parisul, din câte se ştie, e nu numai Oraşul marilor magazine Lafayette, Printemps, al marilor bulevarde şi al Palatului Elysée. Parisul e, dacă nu chiar înainte de toate, şi un Oraş al culturii franceze şi mondiale.
Explicabil de ce, după ce-ai arătat pantofii cumpăraţi de la Lafayette, macheta turnului Eiffel, cu baterii, luată de pe stradă, stricată după primele încercări, şi pozele făcute cu Notre Dame în fundal, cel întâlnit la întoarcerea acasă îţi pune imediat o întrebare dificilă, una dintre cele mai grele întrebări ale vieţii tale:
– Dar la Luvru ai fost?!
Desigur, interlocutorul sau interlocutoarea te putea întreba dacă ai fost la Lafayette. N-a făcut-o, deoarece ar fi fost o întrebare perfect inutilă. Se înţelege de la sine că ai fost la Lafayette. E greu de presupus, judecând după aglomeraţia de sorginte mondială pe care am întâlnit-o de fiecare dată când am intrat în cunoscutul magazin, că există vreun călător străin la Paris care să nu fi fost la Lafayette. Aşa cum, mai nou, nu există turist care să nu fi trecut pe la magazinul Louis Vuitton de pe Champs Elysée. Nu pentru a cumpăra, ci pentru a admira pe viu poşetele văzute doar la televizor ori de câte ori apare doamna Udrea. Şi dacă ai fi un al doilea Einstein, tot ai ajunge până la urmă la magazinul Lafayette. Nu de altceva, dar şi un al doilea Einstein dacă ai fi, ai avea o nevastă!
Nu ţi se pune întrebarea dacă ai fost la Lafayette şi dintr-un alt motiv, mult mai serios. Dacă te-ai interesa de un asemenea loc ai dovedi că nu eşti un veritabil om de cultură. Pentru că un veritabil om de cultură nu se gândeşte decât la Muzeul Luvru. Dacă l-a vizitat, vorbeşte întruna despre el. Dacă nu l-a vizitat, vorbeşte întruna despre visul său de a-l vizita. Şi cum asta te face deodată mic, mic de tot, în ochii celui întors de la Paris, pui întrebarea pe care, între noi fie vorba, o aşteaptă nerăbdător proaspăt întorsul de la Paris.
– Dar la Luvru ai fost?
Am călătorit la Paris de mai multe ori în ultimii ani. De fiecare dată când m-am întors, întâlnind un cunoscut, mi s-a făcut inima cât un purice: să nu mă întrebe cumva dacă am fost la Luvru... Pentru că, sincer să fiu, de fiecare dată când am călătorit la Paris, vrând să intru la Luvru, m-a descurajat imediat coada de proporţii înspăimântătoare. Astfel că, de fiecare dată, zicându-mi, Trebuie să merg neapărat la Luvru! gândul că va trebui să stau la o coadă de proporţiile celei ce se făurea la pui pe vremea lui Ceauşescu m-a făcut să renunţ. Anul acesta mi-am spus însă că nu se mai poate continua aşa:
– Trebuie să merg neapărat la Luvru!
Dumnezeule! Cum să stai o săptămână la Luvru?!
Geoguide, oraşul Paris, editat de Gallimard, consacră Muzeului Luvru nu mai puţin de 33 de pagini. Numai lectura lor îţi dă dureri de cap! D-apoi şi să mai vizitezi Luvrul! Chiar de la început, autorii te avertizează: „Elaborarea unui plan de bătaie e necesară înainte de a întreprinde o vizită, pentru că şi o săptămână nu ajunge să dai gata cel mai mare muzeu al lumii!“ Alesesem ziua de duminică pentru a-mi face, în fine, datoria de om de cultură din două motive:
1) Era duminică şi, deci, magazinele din oraş erau închise.
2) Ploua pe rupte.
Luvrul fiind acoperit, se putea înţelege că bifam un obiectiv fără a fi nevoit să deschid umbrela. Socotisem că într-o oră, două, îmi îndeplinesc obiectivul. Ghidul vorbea însă de o săptămână. Ce turist, român mai ales, ar fi atât de idiot încât să piardă o săptămână la Luvru dintr-o călătorie care l-a costat scump! Avertismentul privind planul de bătaie era argumentat prind câteva date de esenţă ale Muzeului: 35.000 de opere, expuse pe o suprafaţă de 160.000 de metri pătraţi. Trei aripi: Sully, Denon, Richelieu. E drept, acelaşi ghid dezvăluia, amabil, că, o dată luat tichetul, poţi intra şi ieşi întreaga zi din Muzeu.
În jurul Muzeului se găsesc restaurante, cafenele, cofetării. Dacă vrei, poţi ieşi din Luvru, poţi sta până spre seară într-un restaurant, ca să te întorci apoi şi să bifezi Muzeul. Pentru mulţi cetăţeni ai planetei, contemplarea unei singure opere de artă se lasă cu dureri de cap. Se înţelege ce înseamnă pentru aceşti cetăţeni contemplarea a 35.000 de opere de artă. Adăugând contemplării statul la coadă, aventura cumpărării unui bilet la automate (chiar dacă, după câte am putut constata, câteva fetişcane drăguţe, angajate ale Muzeului, sunt gata să-ţi dea o mână de ajutor), căutarea drumului către o anume sală, trecerea dintr-o aripă într-alta, rătăcirea prin săli, trasul în poză cu piesele de seamă în fundal, extazul pe care trebuie să ţi-l compui pentru a arăta celor din jur că eşti înnebunit după artă, efortul intelectual de a vizita Luvrul e uriaş. Când ajungi în faţa locului, ca subsemnatul, îţi dai seama că fericirea de a răspunde afirmativ întrebării, Ai fost la Luvru? te costă scump.
Formule pentru a face mai dulce pilula amară a vizitei

Şi cum printre cele 5 milioane de vizitatori anual ai Luvrului sunt mulţi şi dintre cei veniţi doar pentru a-şi putea spune, în avion, la întoarcerea acasă, Slavă Domnului! Am vizitat, totuşi, Luvrul!, mai marii muzeului s-au gândit la o serie de formule prin care să facă acestor cetăţeni un pic mai uşoară groaznica aventură numită Vizitarea Muzeului Luvru.
Am ajuns la Luvru luând metroul de pe linia 1. Am coborât, dând curs preţioaselor indicaţii din ghid, la staţia Palais Royal-Musée de Louvre. Din staţie se poate ajunge direct la Muzeu pe ceea ce se numeşte Galerie du Carrousel. În drumul către automatele de bilete, am sesizat prima formă de îndulcire a pilulei amare reprezentate de vizitarea cu orice preţ a Muzeului Luvru. De o parte şi de alta a culoarului, se înşirau magazine peste magazine, inclusiv Apple Store. Magazine întâlneşti şi în holul de unde se ajunge la bilete, numit holul Napoleon, şi, evident, la intrarea propriu-zisă în muzeu. Înainte de a începe aventura, poţi umbla prin magazine. Şi cum shoppingul e considerat una dintre cele mai plăcute forme de relaxare, ajungi la coada de la bilete suficient de destins sufleteşte pentru a putea face faţă încercării dramatice de a vizita Luvrul. În plus, cum multe magazine sunt pentru femei, această prefaţă la Luvru are şi menirea de a mai reduce din numărul de vizitatori. Sunt sigur că multe dintre persoanele feminine care îi însoţesc pe bărbaţi, le spun, dând cu ochii de vitrine:
– Ştii ce?! Du-te tu singur, că eu rămân aici!
Google în varianta Luvru

Se vorbeşte tot mai mult de reducerea culturii omului de azi la informaţiile sumare de pe Google. Pentru a nu părea analfabet, înainte vreme era nevoie de mult efort intelectual şi de multă pierdere de vreme. Ca să arăţi că ştii câte ceva despre Napoleon, de exemplu, trebuia să citeşti câteva cărţoaie sau măcar una. Azi e suficient să scrii pe Google, Napoleon şi, în câteva clipe, Wikipedia îţi va oferi un rezumat al tuturor informaţiilor despre Napoleon. Ce te faci însă în cazul Muzeului Luvru? Ca să-ţi poţi spune Am vizitat Luvru! ţi-ar trebui vreo săptămână. Cine Dumnezeu ar fi atât de nătâng să piardă la Paris o săptămână din viaţa atât de preţioasă dacă te gândeşti la câte magazine are Oraşul Luminilor?
Mai marii Muzeului au luat în calcul acest lucru. Drept urmare, sub semnul grijii faţă de turistul venit la Paris, pentru a bifa Luvrul, ei pun la dispoziţia vizitatorilor un Plan al Muzeului în mai multe limbi. Acest Plan e important, ba chiar vital pentru cine vizitează Muzeul, ca să poată spune, la întoarcerea acasă, Da, am fost la Luvru! prin ceva care ar putea trece drept echivalentul Google. E vorba de faptul că, pentru fiecare etaj, pe Plan sunt oferite vizitatorului locu­rile în care se află capodoperele care trebuie văzute, dacă nu în totalitate, atunci măcar parţial, pentru a nu părea analfabet. La Parter, de exemplu, reproduse prin poze, sunt oferite vizitatorului numerele corespunzătoare Codului lui Hammurabi, Aphroditei din Millo, Taurului înaripat de la Palatul regelui Sargon II.
Sunt aici, la parter, sute de piese. Trebuie să fii nebun să-ţi propui să le vezi pe toate. Iei Planul, citeşti sub poză numele capodoperei, vezi numărul corespunzător, vezi numărul sălii şi, în doi timpi şi trei mişcări, ai ajuns la sala 3, aripa Richelieu, unde se află Codul lui Hammurabi. Sala 3 are însă numeroase piese. Cum să mergi direct la Codul lui Hammurabi fără a fi obligat să te opreşti la fiecare piesă şi să citeşti ce scrie jos?! Foarte simplu! De cum ai ajuns în sala 3, îţi arunci privirile în jur şi, unde vei vedea numeroşi inşi îmbulzindu-se să se fotografieze cu piesa în spate, fii sigur că acolo e Codul lui Hammurabi. Aceeaşi scenă se întâlneşte şi la Victoria de la Samothrace şi la Sarcofagul soţilor şi la Sclav murind de Michelangelo. Astfel că, la o adică, nici nu mai ai nevoie de Planul cu numere în dreptul capodoperelor. O poţi lui prin Muzeu, trecând ca trenul dintr-o sală într-alta, şi unde vei vedea îmbulzeală la fotografiat, fii sigur că acolo e o capodoperă ce trebuie neapărat bifată ca văzută.
Indicatoare: Spre Gioconda

Spuneam mai înainte că-ţi trebuie un curaj enorm, vecin cu nebunia, să te întorci de la Paris fără a putea răspunde afirmativ la întrebarea dacă ai fost la Luvru. Îţi trebuie însă un curaj sinucigaş ca să vizitezi Luvru fără a fi văzut Gioconda. Broşurile şi ghidurile despre Luvru spun cât se poate de clar: Gioconda e văzută anual de 5 milioane de vizitatori. Ţinând cont însă că aceleaşi texte susţin, la fel de clar, că Luvru e vizitat anual de 5 milioane de inşi, rezultă un adevăr cu valoare de axiomă: niciun cetăţean al Planetei nu-şi poate permite să viziteze Luvru fără să vadă Gioconda. Şi, ţinând cont că puţini sunt cei care nu ştiu că Gioconda e la Luvru, la o adică, vizitatorul Muzeului n-are nevoie să piardă timp preţios căutând celelalte capodopere ale Muzeului.
De cum a intrat, o porneşte în goană către Gioconda. Nu e prea greu să dea de ea. Încă de la intrare, tăbliţe indicatoare te îndrumă spre Gioconda. Şi, pentru a da o mână de ajutor vizitatorului venit la Luvru ca să vadă Gioconda, lângă indicator a fost plantată şi poza Giocondei. Potrivit Planului, Gioconda se află în sala 6, zisă şi Salle des Etats, şi poartă numărul 29. Ca să ajungi la această sală, nu e nevoie însă de Plan. Nu e nevoie nici să urmăreşti tăbliţele indicatoare. Ajunge să descoperi şuvoiul uman care brăzdează Muzeul. Te înscrii în el şi, gata! ai ajuns la Gioconda.
Salle des Etats a fost construită pentru a găzdui, sub Napoleon al III-lea, începând cu 1859, marile şedinţe ale Legislativului. Intrată sub oblăduirea Muzeului în 1878, Sala a găzduit mult timp pictura franceză din secolul XIX. După patru ani de muncă, sponsorizată de Nippon Television Network Corporation, Sala 6 îşi deschide porţile drept Sala Giocondei. Mai sunt cu ea şi alte capodopere ale picturii italiene.
Tablouri de Leonardo da Vinci, Tizian, Veronese. Pe peretele opus celui care o găzduieşte pe Gioconda se află Nunta din Cana de Veronese. Ce ghinion! Capodopera lui Veronese poate fi văzută doar dacă stai cu faţa la ea. Or sutele de vizitatori grămădiţi s-o tragă în poză pe Gioconda stau cu spatele la tabloul lui Veronese. S-ar putea crede că, o dată terminată afacerea cu Gioconda, ei se pot întoarce la Veronese. Aiurea! După ce-ai reuşit s-o fotografiezi pe Gioconda nu-ţi mai stă gândul la nimic.
Televiziunile ne înfăţişează uneori secvenţe de la apariţia lui Lady Gaga într-un loc al lumii. Imaginea din sala 6 a Muzeului Luvru nu diferă cu nimic de cea care o surprinde pe Lady Gaga într-un loc al lumii. Micul tablou e aşezat pe peretele din fund al sălii sub un geam blindat. Agenţi de pază stau de veghe de o parte şi de alta a tabloului, pândind mulţimea mai ceva decât cei de la Secret Service după ce au descoperit că se pregăteşte un atentat împotriva Preşedintelui. Sub Gioconda e un soi de pupitru din lemn care face imposibilă apropierea de tablou. La câţiva metri de pupitru, un cordon de lemn împiedică trecerea oricărei fiinţe vii. Îmbulziţi la acest cordon, călcându-se în picioare, sutele de vizitatori o fotografiază pe Gioconda. Cum îi stă bine unei vedete, Gioconda zâmbeşte celor care o fotografiază mai ceva ca un candidat la preşedinţia Americii care stă prost în sondaje. Pentru a ajunge până la cordon, de unde poţi face o poză cât de cât acceptabilă, trebuie să-ţi croieşti drum cu coatele. Merită însă! Ce altă satisfacţie poate fi mai mare la întoarcerea acasă, decât cea de a însoţi răspunsul Da, am văzut-o pe Gioconda! cu poza vedetei făcută chiar de tine!
Gioconda cu o gaură uriaşă în obraji

Printre magazinele şi buticurile din holul Napoleon, care dă în intrarea la Luvru, se află şi un butic cu dulciuri. În mijlocul lui tronează o Giocondă din carton cu o gaură în locul feţei. Contra cost, te poţi trage în poză cu capul vârât prin gaură. În jur, ciocolată, pacheţele cu bomboane, toate cu portretul Giocondei. Am revenit în holul Napoleon marţi, când Luvrul era închis. La buticul cu pricina nu era nimeni.
– Cum merg afacerile? – l-am întrebat pe tânărul vânzător, care m-a lăsat s-o filmez pe Gioconda cu o gaură în locul feţei, după ce-am cumpărat o pungă cu caramele Gioconda.
– Slab, azi, Luvrul e închis.
Acelaşi lucru l-ar fi putut spune toţi vânzătorii de la magazinele din jur, inclusiv cei de la Apple Store. Când e deschis Luvrul, aglomeraţia e uriaşă. Şi cum Luvru înseamnă Gioconda, am înţeles un adevăr: ca şi în cazul Lady Gaga, o mulţime de inşi trăiesc pe spatele Giocondei: de la directorul Muzeului până la cel care verifică biletele la intrare! Şi mi-am dat seama de ce e atât de păzită Gioconda: ca să nu crească spectaculos rata şomajului în Franţa!

Cea mai mare expozitie Da Vinci


Galeria Nationala britanica se pregateste pentru cea mai mare expozitie Leonardo ... detalii »

Cât de mult credea Leonardo da Vinci în Dumnezeu?
Leonardo da Vinci, titanul perioadei Renaşterii, a păstrat o tăcere prudentă în privinţa convingerilor sale religioase intime, explicabilă ţinând seama de epoca în care a trăit, în care nu erau rare cazurile când un învăţat, considerat eretic, nimerea pe rug. Punându-şi întrebarea...

Leonardo da Vinci va fi dezgropat de cercetatorii italieni

Cativa cercetatori doresc sa primeasca permisiunea pentru a exhuma ramasitele lui Leonardo da Vinci pentru a-i reconstrui fata si a descoperi in ce masura celebra pictura Mona Lisa

Mona Lisa, autoportretul deghizat al lui da ...

Un tablou atribuit lui Leonardo da Vinci, scos la licitatie, dupa un secol de polemici

Robotul lui Leonardo Da Vinci În jurul anului 1495, Leonardo da Vinci a proiectat (şi poate chiar a construit) un cavaler mecanic în armură, poate primul robot umanoid din istorie. Maşinăria din interiorul robotului lui da Vinci, un om artificial acţionat prin cabluri şi scripeţi, a fost creat pentru a da iluzia că înăuntru...

Marea confruntare

Cu ce ar putea fi comparata o întalnire profesionala directa, fata în fata, între Michelangelo Buonarroti si Leonardo da Vinci? Uriasa dificultate a raspunsului ma obliga sa caut o speculatie cat mai credibila. În viata reala, poate doar micul recital care l-a dat Ludwig van Beethoven în fata lui Mozart, în anul 1787. Titanul din Bonn avea doar 17 ani, iar magnificul din Salsburg avea 31 si avea sa mai traiasca doar patru ani. Mozart spusese atunci: „Veti mai auzi de acest tanar!” În planul fictiunii, poate ca un dialog între Einstein si Stephen Hawking ar putea fi o sugestie; poate la o cafenea literara ne-am putea imagina o polemica între Dostoievski si Hemingway, iar în coltul umoristilor pe Caragiale oferindu-i o bere lui Mark Twain... Vise.

Un om discret

Despre Leonardo da Vinci s-au scris atatea studii, s-au facut atatea analize si s-au emis atatea ipoteze – unele de-a dreptul uluitoare, care se bazeaza pe amprenta sa digitala – incat e greu sa mai gasesti o poteca noua pe care s-o urmezi in descifrarea celui mai discret geniu al Renasterii. Dar as vrea sa incep acest text rugandu-va sa va uitati cu atentie la perioada vietii sale: 1452-1519. Si, stiindu-l drept un savant cu o curiozitate insatiabila despre tot ce misca in natura, ma intreb cum de nu l-a fascinat ceea ce s-a petrecut in 1492, pe cand Leonardo avea doar patruzeci de ani. Descoperirea unui nou continent (Cristofor Columb) poate ca ar fi trebuit sa-i trezeasca un urias dor de duca spre locuri neexplorate.