Molotov[v=]

MAREA TRĂDARE DE LA 23 AUGUST 1944. Molotov către Pătrăşcanu: "Antonescu reprezenta România. Voi nu reprezentaţi pe nimeni!"

Stalin si Molotov, condamnati pentru genocid.

Iosif Stalin si Veaceslav Molotov au fost declarati vinovati de genocid, dupa aproape opt decenii, de Curtea de Apel de la Kiev, scrie Jurnal.md.

Curtea de Apel din Ucraina i-a declarat vinovati de genocid pe liderii bolsevici, printre acestia numarandu-se Iosif Stalin si Veaceslav Molotov, pentru ca au declansat marea foamete din anii ‘30 ai secolului trecut, provocand moartea a milioane de oameni in Ucraina (Holodomor).

Cercetarile au fost incheiate de catre autoritatile ucrainene, deoarece acuzatii sunt morti.

Intr-un comunicat, emis de Kiev, se arata ca aproape patru milioane de ucraineni au decedat in perioada de mare foamete.

Autoritatile ucrainene incearca, provocand iritarea Rusiei, de mult timp, sa obtina recunoasterea de catre ONU a foametei din anii 1932-1933 drept genocid impotriva poporului Ucrainei.

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/category/forum/page/5/

1940 :  Viaceslav Molotov, comisarul popoprului pentru afacerile externe ,  a ţinut în Sovietul Suprem  un discurs agresiv privitor la raporturile U.R.S.S. cu România.
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/category/diverse/page/24/

La 29 martie 1940 trei luni înaintea ultimatului din 26 iunie 1940 adresat de URSS guvernului român – ministrul de Externe sovietic Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin, Вячеслав Михайлович Скрябин) ţine un important discurs în faţa Sovitului Suprem, privind pretenţiile URSS, acum aliata Germaniei, faţă de România.

Afirmînd că URSS nu are cu România un pact de neagresiune (ceea ce era cu totul neadevărat, întrucît tratatele de la Londra nu fuseseră denunţate), spunea că aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS. Discursul a rămas inedit şi vom vadea de ce. Iata pasajul cu privire la Basarabia:

‘’Dintre statele vecine din sud pe care eu le-am mentionat, România esre cea cu care noi nu avem un pact de neagresiune. Acest fapt se datorează existenţei unei dispute nerezolvate, şi anume problema Basarabiei, a cărei ocupare de către România, Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o niciodată, deşi noi nu am ridicat niciodată problema recîştigării Basarabiei prin mijloace militare. De aceea nu există nici un temei pentru înrăutăţirea relaţiilor sovieto-române. Este adevărat că, de mult timp, noi nu avem un ministru plenipotenţial în România, iar îndatoririle acestuia au fost îndeplinite de un însărcinat cu afaceri. Faptul acesta s-a datorat unor împrejurări specifice din trecutul apropiat.’’

Care sunt ‘’împrejurările specifice’’? Molotov se grăbeste sa le explice:’’Dacă este cazul să ne ocupăm de această problemă, atunci trebuie sa reamintim rolul dubios pe care l-au jucat autorităţile române în anul 1938 în legătura cu Butenko, ambasadorul Uniunii Sovietice în România. Este binecunoscut faptul că ulterior el a dispărut în înprejurări misterioase nu numai din incinta legaţiei, ci şi din România, şi nici pînă astăzi guvernul sovietic nu a reuşit să obţină vre-o informaţie autentică cu privire la dispariţia lui şi, ceea ce este şi mai mult, s-a sperat ca noi vom crede ca autorităţile române nu au nimic de-a face cu această afacere scandaloasă şi criminală.

Nu mai este nevoie să spunem că astfel de lucruri ne se întîmplă într-o ţară civilizată sau întru-n stat bine organizat în acest scop. În urma acestei afaceri, motivul pentru care am întîrziat să numim un ministru al Uniunii Sovitice în România, este cît se poate de clar. Este de presupus însa că România va întelege că astfel de lucruri nu pot fi tolerate.’’

După cum se observă, Molotov pune cu ipocrizie neincherea unui tratat de neagresiune cu Romania nu pe seama ambiţiilor sovietice şi ale Kominternului, manifestate încă de la începutul anilor ’20, de acaparare a Basarabiei – pod strategic al sovieticilor spre Balcani şi sudul Europei – ci pe un incident diplomatic nefericit, în care România nu a avut, de altfel, nici un rol: dispariţia subită a ambasadorului sovietic Butenko la Bucureşti, în urma proceselor politice staliniste instrumentate la Moscova.

Declaraţia lui Molotov va marca începutul campaniei de anexare a Basarabiei către U.R.S.S..

În scurt timp, pe 21 iunie 1940, Şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii a transmis regiunilor militare Kiev şi Odessa precizarea că Basarabia “să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boieresti“; în caz de conflict armat între U.R.S.S. şi România, erau precizate obiectivele pe care trebuie să le aiba Armata Roşie: “rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii să obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină“. La 26 iunie 1940 U.R.S.S. impune Nota Ultimativă în care solicită cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord în favoarea U.R.S.S. Ultimatumul a fost acceptat de România la 28 iunie 1940 şi teritoriile de mai sus au fost cedate fără luptă U.R.S.S

Cum ne-a luat Molotov Bucovina şi Ţinutul Herţei

---

http://adevarul.ro/cultura/istorie/acuzatia-incredibila-molotov-romania-nu-dreptul-rupa-pacea-urss-1_525fbf0cc7b855ff564a14f6/index.html

Cum ne-a luat Molotov Bucovina şi Ţinutul Herţei

Cartea de amintiri a lui Molotov – Molotov remembers. Inside Kremlin Politics (Amintirile lui Molotov. În interiorul politicilor Kremlinului) – prezintă interes şi pentru cititorii români, deoarece descrie circumstanţele în care România a pierdut nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa în anul 1940, odată cu Basarabia.

Nu cunoşteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu ştiam geografia graniţelor dintre Rusia, Germania şi Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm graniţele în aşa fel încât oraşul Cernăuţi să ne aparţină nouă. Germanii mi-au spus: «Dar voi n-aţi avut niciodată Cernăuţiul, el a aparţinut întotdeauna Austriei. Cum puteţi să-l cereţi?», «Ucrainienii îl cer! Sunt ucrainieni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta!», «Dar Cernăuţi n-a fost niciodată oraş rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei şi apoi a României!», a răspuns Friederich von der Schulenburg, ambasadorul german la Moscova. «Da, dar ucrainienii trebuie să se unească!», «Nu sunt mulţi ucrainieni acolo... Hai să nu discutăm chestiunea asta!», «Trebuie sa luăm o decizie. Ucrainienii sunt acum în ambele părţi, în Ucraina Trans-Carpatică şi în partea de est; toată asta aparţine Ucrainei şi dumneavoastră vreţi să păstraţi o bucată în afara ei? Imposibil. Cum se poate asta?», «Cum se cheamă asta... Bukovina». Schulenburg s-a foit în fotoliu, a oftat şi apoi a zis: «Voi raporta guvernului meu». A raportat şi Hitler a acceptat”(pag. 11).

Am ales să aşez în debutul acestui articol exact cuvintele prin care Molotov descrie cum a smuls din teritorul României provinciile româneşti menţionate mai sus. Nici vorbă de un ordin al ucrainienilor în acest rapt teritorial. A fost ideea lui Molotov ca, odată cu Basarabia, să ceară de la Hitler şi Bucovina. Toţi membrii Biroului Politic – scrie Molotov cu satisfacţie – s-au înghesuit să-l felicite ulterior pentru obţinerea Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, pentru că niciunul dintre ei n-a crezut posibilă această manevră; şi şi-au exprimat deschis scepticismul la iniţierea ei de către Molotov, odată cu ultimatumul asupra cedării Basarabiei... Aceste dezvăluiri ale lui Molotov confirmă justeţea poziţiei lui Nicolae Iorga, care s-a opus la Consiliul de Coroană ca aceste teritorii să fie cedate Rusiei fără vreo rezistenţă din partea României. Carol al II-lea şi clasa politică românească de atunci au admis pierderea provinciilor fără să tragă un singur foc de armă! Ultima speranţă a milioanelor de români din Bucovina şi Ţinutul Herţei de a se uni cu România a fost pierdută definitiv atunci când Emil Constantinescu şi Adrian Severin şi-au pus semnătura pe documentele de renunţare în favoarea Ucrainei a acelor teritorii.

Molotov susţine că l-a adus pe Hitler la disperare

Mai sunt însă şi alte dezvăluiri uluitoare pentru cititorii români ai cărţii lui Molotov. El descrie cum a reuşit să-l scoată din sărite pe Hitler cu pretenţiile Rusiei asupra României. În vizita de stat efectuată de Molotov la Berlin în noiembrie 1940, el a purtat tratative directe cu Hitler privind împărţirea lumii între Rusia şi Germania, după 15 luni de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.



Acel pact semnat la 23 august 1939 prevedea ca Germania şi Rusia să păstreze linişte la graniţele lor comune atunci, după desfiinţarea Poloniei, şi, în acest scop, să nu aibă trupe militare în ţări vecine Rusiei. Molotov i-a reproşat lui Hitler că nu respectă această prevedere a pactului şi că a dus trupe militare în România şi în Finlanda. Cererea lui Molotov ca Germania să-şi retragă trupele din România s-a izbit de rezistenţa surdă a lui Hitler care nici nu voia să discute subiectul acesta. „«De ce aveţi acele trupe acolo? Cum putem discuta probleme majore dacă nu putem să convenim în coordonarea acţiunilor noastre în aspecte secundare?» El o ţinea pe a lui («Mofturi, fleacuri») şi eu pe a mea. El a devenit agitat. Eu am persistat. Într-un cuvânt l-am adus la disperare” (pag.15-16). O altă clauză a Pactului Ribbentrop-Molotov prevedea că niciuna dintre părţile semnatare nu va iniţia acţiuni internaţionale în terţe ţări, fără consultarea în prealabil a celeilalte părţi semnatare a pactului. Molotov i-a reproşat lui Hitler că a violat şi această clauză a pactului, oferind României garanţii de apărare a integrităţii sale teritoriale, după semnarea de către ministrul român, Mihail Manoilescu, a cedării Ardealului de nord Ungariei (Dictatul de la Viena). Rusia nu fusese consultată în prealabil – a subliniat Molotov. Nedumerit, Hitler a replicat iritat că el a dat Rusiei tot ce a cerut şi că, pe lângă Basarabia, Rusia a luat şi Bucovina care a fost teritoriu austriac, deci se cuvenea să aparţină Germaniei.

România, mărul discordiei dintre Germania şi Rusia?

Molotov a justificat nemulţumirea Rusiei faţă de garanţiile date României de Hitler prin faptul că graniţa naturală a Rusiei era pe linia Carpaţilor răsăriteni şi nu pe râul Prut. „Deci acum vreţi toată Moldova!”, a spus Hitler. În acel moment s-a produs o ruptură serioasă în atmosfera discuţiilor dintre cei doi negociatori, moment care face obiectul atenţiei istoricilor din Occident, întrucât asta l-a convins pe Hitler că nu se poate baza pe ruşi. Mai rău chiar, documente din arhivele germane atestă că, imediat după plecarea lui Molotov din Berlin, Hitler a ordonat generalilor săi întocmirea Planului Barbarossa de atacare a URSS-ului.



Merită studiat şi din perspectivă americană acest moment crucial al întrevederii lui Molotov cu Hitler la Berlin, întrevedere care s-a încheiat atât de rău pentru cele două ţări gigant. Jurnalistul american William Shirer, aflat la Berlin în acea perioadă, scrie în cartea sa, The Rise and Fall of the Third Reich (Ascensiunea şi prăbuşirea celui de-Al Treilea Reich), că, la reproşul lui Molotov că Germania a dat garanţii României, Hitler i-ar fi declarat exasperat acestuia că ţările lor sunt prea mari pentru a se certa pentru nişte petece de pământ din România. Hitler a schimbat subiectul discuţiei şi a propus lui Molotov ca Rusia să facă presiuni asupra Turciei pentru controlul strâmtorii Dardanele şi, mai ales, Rusia să invadeze Peninsula Arabiei cu preluarea tuturor statelor de acolo (Arabia Saudită, etc). Aici s-a rupt filmul negocierilor pentru că Molotov, în loc să ceară timp de gândire sau detalii, aşa cum i-a reproşat Stalin la sosirea sa la Moscova, i-a dat lui Hitler un răspuns negativ care l-a ofensat pe Hitler în aşa măsură încât a precipitat decizia acestuia de a invada URSS-ul. Ruşii acuză acum România că a fost mărul discordiei dintre Germania şi Rusia, care a dus la agresiunea lui Hitler contra URSS. Restul este istorie.

Nu Beria a fost responsabil de Marea Teroare

Dar cartea lui Molotov cuprinde şi alte aspecte inedite şi interesante pe lângă cele referitoare la România. De exemplu, la moartea lui Lenin s-a pus problema cine să-i ia locul de Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului, echivalentul de azi al funcţiei de prim-ministru. Adjuncţii lui Lenin la guvern erau Kamenev, Ţiurupa şi Rîkov. Deşi Kamenev avea cele mai multe voturi de sprijin, a fost preferat Rîkov deoarece Kamenev era evreu, iar funcţia trebuia să fie ocupată de un rus get-beget. „La ora aceea, evreii ocupau multe funcţii de conducere, deşi ei reprezentau doar un mic procentaj din populaţia ţării” (pag. 120). În Biroul Politic, 50% din membrii lui erau evrei, iar de cel mai strălucit dintre aceştia, Leon Bronstein – intrat în istorie sub numele conspirativ de Troţki – se temea chiar şi Lenin deoarece „Troţki avea suporteri puternici şi devotaţi, iar printre cei care erau neutri, mulţi îi recunoşteau autoritatea. Troţki a fost un om deştept şi capabil, care exercita o enormă influenţă” (pag. 105). După moartea lui Lenin, s-au debarasat de Troţki, pe care l-au scos de la conducerea Armatei Roşii şi în locul lui l-au pus ministru al forţelor armate pe basarabeanul Mihai Frunză.

Un alt aspect interesant din cartea de faţă este acela că Stalin, şi nu Lavrenti Beria, poartă răspunderea istorică pentru uciderea atâtor oameni în decursul istoriei URSS. Practic, Molotov îl exonerează complet de orice vină pe Beria în acest subiect întunecat. „Beria a fost numai un funcţionar în acea vreme. El muncea numai pentru a-şi asigura interesele proprii. În opinia mea au fost excese, dar aceste excese au fost provocate de Stalin. Beria se temea foarte tare de Stalin. El n-ar fi mers aşa departe, dar Stalin, în opinia mea, a împins lucrurile un pic prea mult. L-am apărat şi continui să-l apăr pe Stalin în această privinţă, inclusiv in chestiunea terorii... Nu, eu nu l-am considerat niciodată pe Beria a fi principalul răspunzător al terorii. Am susţinut întotdeauna că răspunderea principală aparţine lui Stalin şi acelora dintre noi care au aprobat teroarea şi au fost activi în implementarea ei. Iar eu am fost întotdeauna activ şi am fost în favoarea adoptării acestor măsuri. Nu am regretat niciodată şi nu voi regreta vreodată că am acţionat foarte brutal. Dar greşeli au fost făcute, desigur” (pag. 339).

Printre victimele terorii a fost şi scriitorul Maxim Gorki, otrăvit de Yagoda. Stalin n-a avut o moarte naturală, teorie la care aderă şi Molotov, care scrie că Beria i s-a confesat în luna mai 1953 că el, Beria, i-a scăpat pe toţi de Stalin, că altfel erau împuşcaţi la ora aceea. N-a precizat însă cum i-a scăpat de Stalin, prin otrăvirea lui sau prin blocarea accesului medicilor la Stalin, care a zăcut paralizat 15 ore pe podeaua vilei sale de la Kunţevo, fără vreo intervenţie medicală. Molotov mai scrie în aceste memorii că la moartea lui Stalin n-a fost timp să-i confecţioneze o uniformă nouă şi l-au pus în sicriu într-o uniformă veche, reparată în grabă. Suprem paradox şi ironie a vieţii: omul cel mai puternic din lume n-a avut la moartea sa un costum nou, pe care să-l arate lumii în sarcofagul de sticlă! Lenin şi Stalin n-au lăsat în urma lor cărţi de memorii, dar acum, ridicând cortina asupra secretelor Statului sovietic, avem memoriile lui Molotov, care, după Lenin şi Stalin, a avut timp de decenii, cea mai înaltă funcţie din conducerea URSS. El a fost comunist timp de 80 de ani şi a decedat la 8 noiembrie 1986 la venerabila vârstă de 96 de ani.

Molotov: România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS
Revista Historia publică o mărturie de excepţie a ambasadorului României la Moscova în momentul declanşării operaţiunii Barbarossa, Grigore Gafencu. Diplomatul român dezvăluie într-un raport trimis lui Mihai Antonescu, atmosfera şi modul în care a decurs întâlnirea cu ministrul de Externe sovietic, Viaceslav Molotov, după ce armata română a trecut Prutul.



"Domnule Ministru,

Ţin să închei seria rapoartelor pe care le-am trimes din Moscova, prin următoarea dare de seamă despre cele ce s-au întâmplat numai decât înainte şi după izbucnirea războiului.

V-am informat prin cela din urmă telegrame ale mele despre nervozitatea care s-a răspândit în cercurile politice şi diplomatice din capitala Uniunii Sovietice în cursul lunei Iunie. Această tensiune nervoasă nu se bizuia pe nici o informaţie precisă în afară de ştirile din România şi din Finlanda despre concentrările de trupe la hotarele ruseşti. Am motive să cred că nici chiar Ambasada Germaniei nu fusese informată cu precizie despre iminenţa conflictului.

La 20 Iunie pregătisem de mai înainte o masă a Legaţiei pentru Contele Schulemburg [n.r. – Friedrich-Werner Graf von der Schulenburg, ultimul ambasador german în URSS înainte de startul Operaţiunii Barbarossa], Dl. Rosso şi alţi diplomaţi ai puterilor Axei. Din pricina situaţiei care îmi părea foarte încordată am decomandat această întrunire chiar în dimineaţa zilei de 20 Iunie.

Contele Schulemburg mi-a trimis atunci pe Dl. von Tippelkirch ca să mă întrebe dacă hotărârea mea ar fi fost influenţată de vreo ştire «alarmantă» primită din Bucureşti.

Răspunsul meu negativ a avut darul să liniştească pe D-nii de la Ambasada germană. Am dedus din aceasta că nici ei nu aveau informaţiuni precise cu privire la cele ce trebuiau să se întâmple.



(Generalul Ion Antonescu, însoţit de Grigore Gafencu (primul din dreapta), la întâlnirea cu Adolf Hitler din noiembrie 1940)

Sâmbătă dimineaţă am trimis toate Doamnele Legaţiunei cu cel din urmă avion care a părăsit Moscova, la Berlin. În cursul zilei am distrus arhivele secrete şi unele cifre.

Duminică 22 Iunie la ora 6 a.m. fost chemat de Dl. von Walter de la Ambasada germană la telefon. Am aflat că trupele germane au trecut hotarele Uniunei Sovietice şi că Ambasada germană a primit ordin din Berlin să se îngrijească de soarta noastră.

— Aţi primit vreo instrucţiune de la Bucureşti?, m-a întrebat Dl. von Walter.

— Nici una.

— Atunci cereţi numai decât, deoarece nu vă putem lua cu noi dacă nu există o notificare făcută de România Uniunei Sovietice cu privire la ruperea legăturilor diplomatice dintre D-vs.

Am telegrafiat numaidecât la Bucureşti direct, şi prin Ambasadele Italiei şi Franţei pentru a primi lămuriri şi instrucţiuni cu privire la atitudinea ţării noastre. Am aflat însă chiar în cursul zilei că toate comunicaţiile cu ţările europene au fost întrerupte. Nu am mai avut prilejul să stabilesc un contact cu Ambasada germană care ne făgăduise să ne aibă în grija ei, deoarece Duminică la orele 6 toţi membrii Ambasadei germane, diplomaţi, funcţionari şi auxiliari în număr de 240, au fost închişi la Ambasadă şi izolaţi. Nimeni nu a mai putut comunica cu ei.

Legaţiunea noastră ca şi Ambasada Italiei, Legaţiunea Finlandei, Legaţiunea Ungariei şi Legaţiunea Slovaciei au fost lăsate libere încă trei zile. Porţile au rămas deschise. Telefonul a funcţionat. Am păstrat un contact zilnic cu Ambasada Italiei. Am strâns pe toţi membrii misiunei române, în număr de 17 la Legaţie, unde au locuit cu mine din ziua războiului până la ziua evacuării noastre. Am avut timp să ard toate dosarele secrete şi toate cifrele.

Marţi 24 Iunie la ora 2 după masă am primit un telefon de la Kremlin că Dl. Molotov doreşte să mă vadă. La ora 4 fără un sfert am fost primit la Kremlin cu acelaş ceremonial ca la vizita cea dintâi pe care o făcusem acum un an D-lui Molotov. Un ofiţer mă aştepta pe peron, se prezintă, îmi strânge mâna, mă întovărăşeşte până în apartamentul de primire. Sunt introdus în biroul cel lung cu uşa deschisă a Vice Preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului.



(Foto: Grigore Gafencu)

Molotov vine spre mine, pare obosit, îmi întinde mâna cu un gest simplu şi liniştit. Îmi vorbeşte apoi pe un ton domol, cu îndurerare, cu voce scăzută: Aş vrea să ştiu, Domnule Ministru, care este situaţia dintre noi. Trăiam până mai ieri în pace. Azi trupele D-vs. par să se fi asociat la atacul banditesc al nemţilor împotriva noastră. Aş vrea să ştiu dacă îmi puteţi da o lămurire în această privinţă?

— Domnule Vice Preşedinte, nu am primit nici o informaţiune. De altminteri ştiu că de două zile legăturile telefonice cu ţara mea sunt întrerupte. Îmi închipui că Legaţiunea D-vs din Bucureşti a trebuit să Vă dea lămuririle cuvenite.

— Legaţiunea noastră nu cunoaşte decât faptele: participarea D-vs la agresiunea împotriva noastră. Din partea Guvernului nu am primit nici o înştiinţare, nici o cerere, nici o declaraţie de război.

— În cazul acesta trebuie să ne lămurim după faptele pe care le cunoaştem. Aceste fapte implică o rupere a legăturilor diplomatice dintre ţările noastre. Sunt convins că membrii Legaţiuniei Sovietice din Bucureşti vor primi toate înlesnirile pentru a părăsi România. La rândul nostru v-am fi recunoscători dacă aţi da dispoziţiunile cuvenite pentru ca să ni se remită paşapoartele.

După câteva clipe de tăcere Dl. Molotov a adăugat:

—România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS. Ştiţi prea bine că după deslegarea problemei Basarabiei nu mai aveam nici o pretenţie împotriva României. Am declarat în mai multe rânduri, în termeni categorici, că doream o Românie paşnică şi independentă. Voinţa noastră pe care am dovedit-o prin fapte, era să întărim raporturile dintre noi. Când Germania v-a dat aşa-zisa garanţie, am protestat împotriva acestei garanţii fiindcă presimţeam că e menită să turbure raporturile dintre URSS şi România. Această garanţie însemna sfârşitul independenţei D-vs. Aţi intrat sub dependenţa Germaniei. Câteva luni mai târziu aţi şi fost ocupaţi de fapt. Nu era însă nevoie să vă asociaţi la agresiunea bandiţilor împotriva noastră. Suntem siliţi să tragem toate consecinţele în urma acestor fapte. (Molotov repetă de mai multe ori cuvintele «bandit» şi «banditesc» – de altfel fără nici o pornire şi pe un ton potolit – de câte ori pomeneşte de agresiunea germană).

Răspund că nu mi se cade în aceste clipe şi în aceste împrejurări să intru într-o discuţie de politică generală. Vâltoarea războinică în care sunt atrase toate popoarele, unul după altul, este atât de uriaşă, massele ce îşi stau faţă în faţă, cu interese potrivnice şi vrăşmaşe, sunt atât de numeroase, încât pare să fie o tristă fatalitate că nici un Stat mic sau mare nu poate scăpa de urgia războiului. În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău că prin politica lui urmată în timpul din urmă, Guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările noastre durerosul desnodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă, – despre care am avut prilejul să vorbesc D-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea unei linii de demarcaţie, Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi de încredere şi a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa Statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi.

Îmi îngădui să amintesc aceste fapte, fiindcă am avut prilejul ca Ministru de Externe al ţării mele să atrag în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţiunea Guvernului sovietic, faţă de care România a urmat totdeauna o politică leală de pace şi de bună vecinătate, că: «o Românie independentă în cuprinsul hotarelor şi neatinse este o chezăşie de siguranţă pentru Uniunea Sovietică ca pentru toate celelalte State vecine». Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire, de Guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între două popoare care niciodată în istoria lor nu au luptat unul împotriva altuia.



Molotov a ascultat în tăcere traducerea interpretului apoi, cu aceiaş linişte, cu acelaş glas potolit puţin mai apăsat doar şi căutând în mai multe rânduri privirea mea, a declarat:

—În ce priveşte Basarabia, să-mi îngădui să am părerea mea. Cred că s-ar fi putut ajunge la o deslegare a acestei chestiuni pe altă cale dacă s-ar fi procedat mai din vreme (Molotov nu a vrut să-mi dea nici o altă lămurire în legătură cu aceste cuvinte). Astăzi însă problema este alta. Vă gândiţi la teritorii, şi nu vă daţi seama că este în joc independenţa şi însăşi fiinţa D-vs. ca Stat. Noi nu v-am pus niciodată independenţa în primejdie. Dimpotrivă. Am luptat odată pentru ea. Am contribuit prin jertfe la crearea Statului român independent. De atunci până în zilele de azi v-am asigurat necontenit că suntem hotărâţi să vă respectăm ţara şi neatârnarea. Totuşi v-aţi supus nemţilor. V-aţi lepădat de independenţa D-vs. V-aţi alăturat atacului banditesc. Vă veţi căi. Germania a dovedit cu prisosinţă cât îi pasă de fiinţa şi voinţa Statelor mici. Nu văd ce puteţi aştepta şi nădăjdui? Chiar în cazul unei victorii germane, pe care o cred şi o ştiu exclusă, sunteţi pierduţi.

Apoi sculându-se după scaun se îndreptă spre mine, se înclină uşor şi îmi întinde mâna. Ofiţerii în uniformă de campanie, deosebit de curtenitori, mă întovărăşesc până la porţile Kremlinului.



Miercuri 25 Iunie porţile Legaţiunei noastre au fost închise şi telefonul tăiat.

Joi 26 Iunie la ora 5 Legaţiunea a fost «evacuată», iar noi am fost porniţi spre Mitciurinsk.



Când am întâlnit, două săptămâni mai târziu la ieşirea din URSS, pe Contele Schulemburg, am aflat de la el cum a decurs cea din urmă întrevedere a ambasadorului Germaniei cu Vice Preşedintele Consiliului Comisarilor URSS.

Sâmbătă 21 Iunie la ora 6 seara Dl. Schulemburg a fost la Kremlin. Molotov îl chemase pentru a cere lămuriri cu privire la zvonurile despre o iminentă ruptură a raporturilor germano-sovietice.

«Nu ştiu nimic, a răspuns Dl. von Schulemburg. Nu am nici o informaţie şi nici o instrucţie de la Berlin».

În timpul nopţii instrucţiunile au sosit. Duminică la ora 4 ½ a cerut o nouă audienţă. A fost primit la ora 6. «Sunt însărcinat să vă înştiinţez, a spus Ambasadorul D-lui Molotov, că din pricina presiunei de nesuferit a armatelor ruseşti la hotarele ţărilor ocupate de armele germane, Guvernul german a fost nevoit să dea trupelor sale ordinul de a începe operaţiunile militare».

Ne-am dat seama, a răspuns D-l Molotov, oraşele Kiev şi Minsk au şi fost bombardate. Înseamnă acesta războiul?

Contele Schulmeburg, care nu primise instrucţiuni de a face o declaraţie de război formală, s-a mărginit să repete declaraţia pe care fusese însărcinat să o facă.

Atitudinea D-lui Molotov, după spusele Contelui Schulemburg, a fost ca şi în audienţa pe care mi-a acordat-o mie, liniştită şi îndurerată. Comisarul a ţinut să mărturisească că după politica de prietenie urmată faţă de Germania, nu se aştepta la un asemenea desnodământ.

Am crezut de un interes istoric să adaug şi aceste informaţiuni la raportul meu.

Primiţi Vă rog Domnule Vice Preşedinte al Consiliului asigurarea înaltei mele consideraţiuni.

Molotov si Visinski, cetateni de onoare


La 20 de ani de la moartea sa, Molotov este cetatean de onoare, cu acte in re-gula, al Clujului. In plina campanie de sovietizare a Romaniei, in 1947, Consiliul Primariei Cluj-Napoca i-a conferit acest titlu "pentru merite exceptionale" fostu-lui ministru de Externe sovietic. Nici Sibiul nu s-a lasat mai prejos. Tot in 1947, Primaria Sibiului i-a acordat titlul de cetatean de onoare lui Visinski, supranumit "procurorul terorii", posesor si al Ordinului Carol I in grad de Mare Cavaler.