Andrei[v=]

Culisele puterii ceauşiste Mărturiile lui Ştefan Andrei - de Ion Brad

Petre Andrei, ministrul educatiei nationale din guvernul Armand

http://adevarul.ro/cultura/istorie/stefan-andrei-comunism-regim-1_52cfbd28c7b855ff565c15b5/index.html

Daniel ȘANDRU - Petre Andrei sau despre un alt fel de a gîndi politicul în interbelic



Intenția acestui articol este cea de a recupera un anumit mod de a gîndi politicul. Este vorba despre o modalitate de interpretare a realității politice situate la limita dintre filozofic și sociologic, dar care incumbă, din punctul meu de vedere, o pregnantă rezonanță ideologică. Consider că aceasta poate fi decupată din opera lui Petre Andrei, unul dintre foarte puținii sociologi români care, scriind în prima jumătate a secolului trecut, s-a bucurat imediat de receptare la nivel internațional. Cred, mai exact, că una dintre dimensiunile fundamentale ale operei lui Petre Andrei este cea care mizează pe prezența unei poziții ideologice. Nu am în vedere, aici, sensul particular al ideologiei și, ca atare, nu urmăresc să-l calific pe autorul invocat drept liberal, conservator ori social-democrat – ca să mă raportez numai la ideologiile consacrate ale modernității politice. Iar asta în pofida faptului că Andrei a participat activ la realitatea politică a României între anii 1928 – cînd devine deputat al Partidului Național Țărănesc – și 1940, cînd își încheie mandatul început în 1938 de ministru al Educației. Nu cariera sa politică este, ca atare, în centrul întreprinderii mele, ci tipul de sociologie interpretativă pe care l-a practicat Petre Andrei atunci cînd a avut în atenție fenomenele politice ale vremii sale. Tocmai de aceea, aloc ideologiei înțelesul de „fotografie a unei epoci“, care are rolul de a da seama despre modul de constituire a realității sociale într-un anumit context socio-istoric. Născut în 1891, filozoful și sociologul român a fost martorul unor evenimente politice care au marcat fundamental secolul al XX-lea, iar supoziția mea este că amprenta acestora se regăsește la nivelul interpretării ideologice pe care o exhibă Andrei în demersurile sale de factură sociologico-politică. Fiind un spirit prezent al epocii sale și dovedindu-se mereu atent la evoluția realității socio-politice, el a redat „în timp real“, cum am spune astăzi, analize de natură să ne permită, acum, să surprindem nuanțele respectivului context socio-istoric.

O „eroare de tinerețe“


Îmi propun să redau, sub eticheta unei analize ideologice, ceea ce consider a fi exercițiul de luciditate pe care Petre Andrei îl desfășoară, încă din 1927, cu privire la fascism. Capacitatea previzionară a autorului român sau, ca să utilizăm termenul propriu din epistemologia socială, capacitatea predictivă a analizei sale – relativă la caracterul totalitar al acestui fenomen politic, articulat ulterior ca ideologie particulară în baza antiproceduralismului democratic –, rămîne, din punctul meu de vedere, și astăzi surprinzătoare. Sînt acestea, cred, motive suficiente pentru a legitima un demers de recuperare a ideilor sociologico-politice ale unuia dintre cei mai importanți autori români, care se află însă, din nefericire, în galeria acelor gînditori care încă nu sînt pe deplin recunoscuți.

Publicat în 1927, studiul Fascismul putea să pară, la acea vreme, o critică minoră la adresa „lumii noi“, pentru edificarea căreia se înrolaseră, „cu gîndul și cu fapta“, mulți intelectuali marcanți ai epocii, atît în plan european, cît și în spațiul românesc. În paranteză fie spus, este în continuare cel puțin curios, din punctul meu de vedere, faptul că, aflîndu-se pe calea „asumării trecutului“, reprezentanții establishmentului intelectual din România contemporană pariază, editorial și/sau ca practică de gîndire, atunci cînd vine vorba despre perioada interbelică, nu atît pe spiritele care, asumîndu-și ideologia democratică, au refuzat să participe și chiar s-au opus „dezvrăjirii lumii“ promise de fascism, cît pe cele care – precum Nae Ionescu, Noica, Eliade, Cioran și atîția alții – au susținut pe deplin varianta românească a acestuia, legionarismul. În cazurile citate, se invocă, în mod condescendent, „erorile de tinerețe“. Tînărului Petre Andrei – avea 36 de ani în 1927, cînd, cu o extraordinară luciditate intelectuală, a anticipat răul politic pe care avea să-l producă fascismul – „eroarea“ de a se fi opus curentului politic întreținut și admirat de corifeii „paradisului interbelic“ nu i s-a iertat: pe 4 octombrie 1940, după cum se știe, Petre Andrei s-a sinucis, pentru a nu se preda legionarilor care veniseră să-l aresteze.

În contra fantasmelor politice

Cele redate mai sus nu reprezintă, în nici un caz, doar un amănunt biografic. Andrei a fost pe deplin conștient de ceea ce face și și-a asumat actul său, așa cum reiese din scrisoarea adresată soției (1.) și din aceea către copiii săi (2.). Tragica încheiere a vieții sale este expresia deciziei unui intelectual care și-a armonizat în permanență ideile și atitudinea. Simplu spus, concepțiile sale despre fascism și bolșevism s-au regăsit în atitudinea față de fascism și bolșevism, exprimată în calitate de om politic, dar și de profesor la Universitatea din Iași, acolo unde, în epocă, A.C. Cuza promova, de la catedră, antisemitismul și violența politică. Cu privire la instilarea violenței politice în spațiul public din România interbelică, Andrei arăta, în studiul său – după o trecere în revistă a succesului fascismului în spațiul european (Italia, Germania, Ungaria, Austria, Anglia și Franța) –, că „[...] un început de mișcare fascistă se constată și la noi din anul 1923, cînd vechiul curent antisemit se organizează în cohorte, adoptînd ideile fasciștilor și preconizînd aceleași mijloace violente“.

Sociologul român se concentrează apoi pe cazul Italiei lui Mussolini, nu înainte de a sesiza atît asemănările, cît și deosebirile dintre fascism și bolșevism, fiind preocupat, totodată, să circumscrie cauzele socio-istorice ale apariției fascismului. Pleacă, în această direcție, de la o constatare foarte importantă, și anume aceea că fascismul nu deține un nucleu doctrinar propriu, ceea ce îl transformă într-o ideologie particulară fiind tocmai faptul că, asemenea bolșevismului și spre deosebire de ideologiile consacrate ale modernității politice, el se opune în mod fundamental procedurilor democratice: „După concepția fascistă, statul trebuie condus de un dictator și o elită nu pe baza democrației și a parlamentarismului, ci pe baza altor principii, a altei morale și a intereselor corporațiilor național-fasciste“. În opinia lui Andrei, caracteristicile acestei mișcări transformate în ideologie, în care sînt analizate activismul forței și al elitei, clericalismul, naționalismul etatist integral, antiparlamentarismul și violența politică, au determinat configurarea unui conglomerat a cărui legitimitate se situează mai curînd în zona iraționalului, fiind transformat în „formulă de acțiune“. Cu privire la acest din urmă aspect, sociologul român apreciază că „desigur, politica cere activitate, dar o activitate rațională, calculată. Mitul, iluzia și chiar utopia uneori sînt necesare pentru mișcarea maselor, căci ele dau impulsiune către activitate și foarte multe mișcări au în ele ceva religios-mistic, dar nu trebuie să facem din ele elementul fundamental constitutiv al unei doctrine politice. Caracterul mistic al fascismului dovedește și mai mult că el e o mișcare politică, pentru care s-a căutat mai tîrziu un fundament științific“.

În apărarea democrației


Putem identifica, așadar, raționalismul moderat drept caracteristică esențială a sociologiei interpretative a lui Petre Andrei, rezerva sa față de fantasmele politice și profunda sa vocație de intelectual adept al ideologiei democratice. Refuzînd cu obstinație să se înscrie în „corul intelectual“ care însoțea „cortegiul funerar“ al democrației parlamentare și care, prin viziunea sa elitistă, mesianică și redemptivă, a contribuit la șubrezirea acestui tip de regim în Europa interbelică, Andrei a mizat, dimpotrivă, pe un meliorism de factură liberală, în ideea unor reforme graduale ale practicilor și aranjamentelor democratice: „Într-adevăr, astăzi constatăm o criză a democrației în Europa, dar aceasta nu atinge valoarea democrației în sine, căci relele pe care le vedem nu sînt neapărat legate de această formă politică. [...] Poate că democrația nu a realizat tot ceea ce am așteptat de la dînsa, dar de aici nu urmează că ea nu are valoare. Funcționarea defectuoasă a unei forme politice nu dovedește deloc că ea nu are valoare, ci mai repede impune necesitatea ameliorării elementelor și condițiilor în care funcționează acel regim politic“. Cumva „atipic“ pentru epoca sa, alături de puțini alți intelectuali români (între care i-aș aminti, aici, pe Nicolae Steinhardt și pe Eugen Ionescu), Petre Andrei a sesizat cu acuratețe pericolele pe care dictatura de tip fascist le pregătea în orizontul său de așteptare. Luciditatea sociologului rămîne, și astăzi, din punctul meu de vedere, o expresie a spiritului său critic, opunîndu-se „trăirismelor“ de factură magico-religioasă, atît de seducătoare pentru faimoasa generație a anilor ’30. Pus în 1927, diagnosticul relativ la fascism îi va aduce moartea 13 ani mai tîrziu, iar atitudinea sa față de bolșevism va marca destinul familiei Andrei în epoca postbelică (unul dintre fiii săi, Petru P. Andrei, cel care s-a ocupat, pînă la stingerea sa din viață, în 2002, de menținerea memoriei gînditorului, va fi expus fenomenului carceral al totalitarismului comunist). Ceea ce consider a fi crezul său ideologic, fundamentat pe o anumită concepție cu privire la posibilitatea de cunoaștere a realității sociale și politice, a animat capacitatea sa de a fi un martor credibil și deloc tăcut, ci perfect vertical al epocii sale. Un veritabil intelectual căruia nu i se poate reproșa nimic nici în ceea ce privește opera și, cu atît mai puțin, în ceea ce privește statura sa morală.

Epilog


Modalitatea de a gîndi politicul, identificabilă, din perspectiva mea, în scrierile sociologice ale lui Petre Andrei, modalitate pe care mi-am propus să o recuperez prin intermediul acestui text, e situată, în mod evident, împotriva tendinței intelectuale dominante în Europa și, respectiv, în România interbelică. În pofida acestui fapt, cred că ea contribuie la fotografia acelei epoci și consider că redescoperirea valențelor democratice ale intelectualilor români, alții decît cei pe care „roza vînturilor“ i-a îndreptat înspre forma autohtonă a fascismului ori pe care efuziunea revoluționară i-a făcut prizonieri mentali ai bolșevismului, este un pas de asemenea necesar în procesul de asumare a trecutului. Întrucît a exersat spiritul critic, de factură rațională, propriu intelectualilor responsabili, refuzînd exaltarea, sociologul a plătit cu viața. Pentru că a preferat luciditatea efluviilor emoționale, Petre Andrei nu face parte din „galeria oficială“ a idolilor interbelici. În fine, afișînd moderație ca om politic, într-o vreme în care politica era gîndită și trăită în termeni „destinali“, el pare, ca autor și ca personaj istoric, „decupat“ din situația pe care o descria John Stuart Mill cînd spunea că, chiar atunci cînd întreaga omenire, cu excepția unui singur om, ar fi de părere că numai o anumită opinie trebuie urmată, omenirea întreagă nu ar fi mai îndreptățită să-l reducă la tăcere pe acel singur om decît dacă ar fi el însuși îndreptățit să reducă la tăcere întreaga omenire.



–––––––––––––

1. „Eu, deși complect nevinovat, din nici un punct de vedere, nu pot trăi umilit și disprețuit. Nu pot suporta nici chiar compătimirea. Am trăit demn o viață întreagă și nici în momente grele nu m-am plecat, necum în aceste momente cînd mi se face o teribilă nedreptate. De aceea trebuie să termin acum cînd se deschide o perspectivă neagră“ – „Scrisoarea adresată soției“, în Petre Andrei,Jurnal, memorialistică, corespondență, Editura Graphix, Iași, 1993, p. 135.

2. „Eu am conștiința împăcată; sîngele și moartea să cadă asupra capului celor care mi-au zdruncinat nervii în halul acesta. Am avut altă atitudine politică decît Garda de Fier, dar nu am prigonit pe nimeni și nu am făcut nici un gest urît. Nu pot să fiu însă umilit și degradat. De ce să fiu arestat? Dacă aș avea pe sufletul meu o cît de mică vină aș suferi orice, căci aș fi meritat. Dar așa? În cărțile scrise de mine apar clar atitudinea și concepția mea. Voi controlați și veți vedea“ – „Scrisoarea adresată copiilor“, în Petre Andrei, Fascismul, Editura Neuron, Focșani, 1995, p. 111.

Marea iubire a lui Ştefan Andrei, deţinătorul secretelor lui Ceauşescu


18:00Vă prezentăm în exclusivitate fragmente dintr-o carte-eveniment despre deţinătorul secretelor lui Ceauşescu. Fostul şef al diplomaţiei dintr-o perioadă fastă a politicii externe româneşti ne introduce în culisele regimului Ceauşescu, dar şi ale vieţii private de demnitar comunist.Articol complet

Violeta şi Ştefan Andrei sărbătoresc nunta de aur

Ştefan Andrei, fost ministru de Externe al României: „Moartea lui Gaddafi miroase a petrol!“

Turism


Pestera Sfantului Apostol Andrei

Ştefan Andrei: "Salvador Allende avea o colecţie de sule"

Dreptate pentru Ştefan Andrei

Cine m-a facut femeie

Dictatorul chefuia o dată la cinci ani [2008-01-26]
De teama bătrâneţii, Ceauşescu nu se bucura de aniversarea sa. Evenimentul zilei“ continuă serialul dedicat aniversării fostului dictator Nicolae Ceauşescu, publicând câteva relatări ale lui Ştefan Andrei, fost ministru de externe al RSR. [Citeste]

Ştefan Andrei este unul dintre cei mai longevivi miniştri de Externe din lume. Ca diplomat, era convins că o cravată frumoasă salvează o pereche de pantofi nefăcuţi. A fost acceptat în clubul diplomaţilor europeni, definindu-se ca un "tip interesant”, care "ştie multe”. Pentru cititorii Jurnalului Naţional, a povestit ce au însemnat Franţa şi conducătorii ei în ecuaţia politicii externe a României comuniste.

România, sora mia saraca


Împãrţeala


Protocol ratat


Mitterand ne scapã de faliment

Nepotul lui Ştefan Andrei a lichidat conturile lui Nicolae Ceauşescu

Cum s-au facut primele milioane in Romania

Stefan Andrei, fostul demnitar comunist, care se declara inca un "marxist convins", arata cum s-au facut primele afaceri in perioada postdecembrista.[Citeste]

Fostul ministru de Externe Stefan Andrei a primit Salutari de la Giulio Andreotti
În perioada 13-17 noiembrie 2006, o delegatie formata din 8 senatori a efectuat o vizita oficiala la Roma. Aici, senatorii români s-au întîlnit cu mai multi parlamentari europeni, între care si fostul prim-ministru Giulio Andreotti. Acesta a transmis, prin intermediul delegatiei de senatori români, urarile sale de bine si sanatate fostului ministru de Externe Stefan Andrei.
El a subliniat sa l-a cunoscut pe Stefan Andrei îndeaproape, acesta fiind un om de mare caracter si un excelent diplomat, aducînd mari servicii României în perioada cînd a fost demnitar al tarii sale. Din pacate, a mai spus senatorul pe viata Giulio Andreotti, Stefan Andrei a platit nevinovat pentru greselile altora.

http://www.ziarultricolorul.ro/eveniment.html?aid=4233