Levy[v=]

Rezumarea primului mesaj :

Marc Levy>>>>>
2]Un lucru nu încetează să existe numai pentru că nu-l vedem cu ochiul liber.
1]Cind stai sa calculezi si iti pierzi timpul analizind argumente pro si contra, iti trece viata fara sa realizezi nimic.
=====
Andre Levy>>>>>
Daca barbatul construieste drumurile, femeia este cea care le traseaza directiile
=====
RonyMichaelWilliam

BernardAndreeaYasmin

Mark Levy... rechargee

Pleaca Petrovici, vine Levy?

FC Timisoara ar putea ramane fara antrenor: Pe- trovic e anuntat ca selec- tioner al Serbiei. Levy, fos- tul antrenor de la Urziceni, este un posibil inlocuitor, dar Iancu spune ca nu a discutat cu el. Detalii»

Ronny Levy le-a mulţumit jucătorilor săi ...

Urziceni - Zenit 0-0 / Ruşii, blocaţi de "autobaza" lui Ronny Levy

Ronny Levy: "Sunt mândru de jucătorii ...

Marc Levy isi apara romanele


"In aceasta epoca multimedia, trebuie sa incetam sa mai credem ca o carte care apare ... detalii »

Ronny Levy este noul antrenor al Unirii Urziceni
Campioana Romaniei, Unirea Urziceni, a numit joi, in ultima zi a anului, noul antrenor ce ii urmeaza pe banca tehnica lui Dan Petrescu, informeaza Ziare.com.Acesta este...

Marc Levy


Prolificul Marc Levy


Despre Marc Levy se spune că poate să scrie 17 ore pe zi. O face din pasiune, de mult banii nu mai sunt stimulentul acestei munci demne de admiraţie. Balzac era şi el un harnic mânuitor de condei, dar la el, pe lângă uriaşul talent, presiunea datoriilor era la fel de mare. In România s-au tradus o serie de romane ale lui Levy, „Şi dacă e adevărat”, „Te voi revedea”, „In altă viaţă”, „Unde eşti_”, „Şapte zile pentru eternitate”, „Copiii libertăţii”, la care ne vom opri aici. Autorul s-a născut la 16 octombrie 1961, la Boulogne-Billancourt, a activat un timp în cadrul Crucii Roşii Internaţionale, a locuit în SUA între anii 1984-1991, iar în prezent conduce o firmă de arhitectură şi construcţii. Cărţile sale, mai numeroase decât titlurile înşirate mai sus, au fost traduse în 41 de ţări , numărul de exemplare , total, fiind de peste 17 milioane. Este unul dintre cei mai citiţi autori, în prezent, deşi critica nu l-a răsfăţat prea mult şi nu a obţinut înalte premii. Totuşi romanul „ Copiii libertăţii” merită toată atenţia. Este, se pare, o carte autobiografică, fiind vorba de generaţia luptătorilor în Maquis(astfel a fost numită Rezistenţa franceză, după denumirea unei zone mlăştinoase, cu vegetaţie), a deportaţilor la Auschwitz, în alte lagăre, apoi despre generaţia postbelică. Copiii libertăţii sunt cei care au luptat pentru eliberarea Franţei, după marea trădare a mareşalului Petain. De fapt, nu numai Petain a fost trădătorul patriei franceze, a existat în Franţa şi există şi acum o anumită categorie de oameni gata să treacă de partea unui dictator, fie el străin, pentru a-şi realiza interesele, inclusiv, să-şi satisfacă ura faţă de alogeni, în speţă, evrei. Antisemitismul francez are vechi rădăcini, el s-a asociat, ciudat , cu anticomunismul, antistângismul. Astăzi, fenomenul antiisraelian s-a mutat la stânga, dar Levy nu a ajuns la această temă. Romanul „Copii libertăţii” se citeşte cu interes, ca orice proză a acestui, incontestabil, talentat scriitor. BORIS MARIAN

Inamici publici de Houellebecq si Levy

CE CITIM - Michel Houellebecq, Bernard Lévy




Meciul de ping-pong intelectual al secolului: lovituri razante, lovituri tăiate, lovituri perfide, retrageri strategice, reverenţe reciproce în faţa fiecărei lovituri izbutite.

Dacă Houellebecq e genul care se ferea, la şcoală, să facă parte dintre bătăuşii care-i chinuiau pe cei slabi, BHL, în schimb, era apărătorul declarat al victimelor. Cele două temperamente se reflectă, în timp, în izolarea vs angajarea celor doi intelectuali. Dar discursul umanitarist al lui BHL pare, din nou, atît de convenţional că-ţi vine să aprobi grăbit pasivitatea lui Houellebecq. BHL este produsul – o spune – unei „culturi revoluţionare în general şi maoiste în particular“, de unde probabil şi activismul său de stînga pe plan internaţional, care i-a atras destule critici: „Pot să anticipez toate punerile la punct posibile şi imaginabile: nu voi face decît să-mi agravez situaţia de burghez ticălos care habar n-are de chestiunile sociale şi care nu se interesează de damnaţii planetei decît pentru a-şi face mai bine publicitate“. Tot el îl apără complezent pe Sollers de ironiile lui Houellebecq (pe seama prezenţei mediatice constante a aceluia şi a conduitei oportuniste). „Intim al mai-marilor puterii“, „scăldîndu-se din copilărie într-o bogăţie obscenă“ (cu vorbele provocatoare ale lui Houellebecq, din prima scrisoare), BHL e adesea văzut ca emblemă a „stîngii-caviar“, iar anecdota lui cu barul englez de peste drum de Grasset, unde locuia efectiv în anii ’70 (dormea pe banchete, avea setul de cămăşi şi periuţa de dinţi într-unul dintre dulapuri, ba chiar şi linie telefonică directă, căci mobilele nu existau, sau îşi primea fiica în vizitele de weekend), nu prea mai convinge pe nimeni. Houellebecq este cel care tranşează, nu ocoleşte violenţa de limbaj, scrie paginile cele mai puternice din carte. Intră cel mai bine în pielea confesorului (deşi complicitatea cu corespondentul, din motive comerciale, şi poate şi altele, cine ştie?, nu-l părăseşte nici o clipă): paginile despre tatăl său, dar şi cele despre „sa mauvaise mère“ care ameninţă cu o carte, paginile despre poezie, dar şi despre romancierul creator de personaje sînt puncte tari ale volumului. BHL le adaugă pe cele despre tatăl său, despre Louis Aragon, despre condiţia sa de evreu fără traume. Supărător la BHL e cîntărirea fiecărei fraze, a fiecărui argument, gest cu anticiparea contraargumentului, ca să poată ieşi mereu învingător („l’emporter“) în faţa camerei de filmat şi a paginii scrise. Confesiunile lui sună fals, construit şi din păcate replicile sale de „jucător de şah“ n-au nici măcar incisivitate ori surpriză, ci doar anecdotică.



Cei doi autori se joacă de-a „literatura de mărturisire“, sperînd să dea lovitura de public. În această privinţă, Houellebecq notează: „Pentru anumiţi autori, eul, eul cotidian, minabil, este un mijloc privilegiat de acces la universal. Trebuie acum să mă supun evidenţei: nu fac parte dintre ei. Nu voi avea niciodată indecenţa liniştită a lui Montaigne (nici cea, mai puţin liniştită, a lui Gide). Nu voi scrie niciodată ceva precum Les Confessions, Mémoires d’outre-tombe sau Un pedigree. Şi asta nu în ciuda sau din cauza admiraţiei pe care o port acestor cărţi şi autorilor lor“. Cît despre BHL, el face pe tot parcursul corespondenţei teoria secretului în privinţa vieţii private: „sînt un adevărat nevrozat al secretului“ şi, ca dovadă zdrobitoare, povesteşte cum şi-a dezvoltat un sistem – paranoic – de distrugere a jurnalului său (dictat, noaptea, pe robotul secretarei), în cazul în care ar muri înainte de a putea dispune de el după bunul-plac.

O carte-spectacol mediatic, artificial creată, însumînd, la limită, şi pagini interesante, în care – nici o surpriză – lui Houellebecq îi revine, din cînd în cînd, curajul de a merge pînă la capăt. Se pare că, totuşi, en fin de compte, vînzările nu au fost atît de mari pe cît s-a sperat.

Amatoare de anecdote de culise – cu condiţia să fie citite în cărţi şi, dacă se poate, să vină din zona franceză... –, n-am condamnat prea mult împrejurările de apariţie a cărţii – în definitiv 100.000 de exemplare mă fac să visez, în România – şi m-am apucat s-o citesc. Am găsit-o la Librăria La Hune de pe Saint Germain des Près, la loc de cinste (şi preţ: 20 de euro), în timp ce a trebuit să caut şi, în final, să cer librarului Que reste-t-il de la culture française suivi de Le Souci de la grandeur, scrisă de Donald Morrison şi de Antoine Compagnon (Les Antimodernes şi Le Démon de la théorie ale aceluiaşi Compagnon erau şi ele pe un raft discret). Pactul publicitar/comercial al celor doi nu mă surprinde cu nimic, surprinde cu atît mai puţin în spaţiul românesc, unde asemenea strategii ne sînt familiare, reducînd, desigur, de fiecare dată, proporţiile. Interesantă, la lectura cărţii, este desfăşurarea a două conştiinţe, alunecările în confesiune, evocarea figurii paterne, manifestarea unui temperament, tatonarea inconştientului – deşi trebuie să recunosc că înfruntarea celor doi e mai mult o complicitate de „inamici publici“ (cu inamici comuni), lipsită de incandescenţă, cu excepţia poate a cîtorva provocări avansate de Houellebecq şi a cîtorva picanterii cu titlu personal mustăcite de BHL.

Am putea vorbi de un „pact biografic“, fiindcă cei doi scriitori îşi propun să joace „cartea mărturisirii“ – publicitatea obligă –, şi, ca urmare, evocă secvenţe din copilărie, mai ales imaginea paternă. O fac – în special Houellebecq – din dorinţa de a corecta diversele defăimări, de a oferi o versiune creditabilă acolo unde circulă deja nenumărate variante. Mohorîtul Houellebecq, de care nu e străină mania persecuţiei, se încăpăţînează să creadă că poate restabili „adevărul“, însă BHL, dimpotrivă, crede în teoria calomniei, care, odată lansată, nu mai poate fi oprită, ea sapă, erodează, lasă urme, chiar dacă, la un moment dat, i se pune capăt. Îi serveşte exemple din propriile căutări Google cu numele său, probînd nu numai o anume „înţelepciune“ a evitării luării de atitudine în cazul calomniei, dar şi o megalomanie de altfel destul de bine ţinută în frîu de curtoazia faţă de corespondentul său. Dacă ar fi să aleg între accesele paranoice ale celui dintîi şi cele megalomanice ale ultimului – deşi unele nu sînt departe de celelalte, la urma urmelor –, n-aş ezita să optez pentru cele dintîi. La mijloc e mai mult decît atît: în fond, deprimat şi pesimist, antiumanist (preferă „punctul de vedere al bacteriei“) şi împotriva oricărui fel de angajare, socială, politică etc., Houellebecq se pretează cel mai bine jocului, frizează adesea sinceritatea (ceea ce nu se poate spune aproape niciodată de BHL, la care poza sare în ochi, chiar şi cînd vrea s-o lase deoparte), are uneori observaţii de acuitate (atunci cînd vorbeşte despre ascendentul poeziei asupra celorlalte genuri literare, a romanului, în speţă) şi vehemenţe autentice. Or BHL, cu reglajul său pus la punct pentru a rezista atacurilor, se pierde în consideraţii banale, spuse din vîrful buzelor, cu ochii la cameră, superficial şi complezent: dacă Houellebecq, dezvăluindu-şi sursele formatoare, citează din Schopenhauer, Nietzsche şi alţii ca un profan, în schimb BHL, făcîndu-i, ca profesionist, teoria citării (din filozofi) ca scoatere din context, pozează, inevitabil, în filozof de paradă, „filozof fără gîndire, dar cu relaţii“, cum zice provocator primul la începutul corespondenţei lor, dînd glas unei opinii curente. Abia dacă, evocîndu-şi tatăl şi propria sa imagine de evreu neatins de conştiinţa nefericită specifică rasei, BHL atinge coarde mai sensibile.

Presa a vuit, cum era de aşteptat – mai ales că, spre deosebire de prudentul BHL, Houellebecq nu se sfieşte să dea nume de jurnalişti care l-au „denigrat“ în articole şi biografii improvizate –, s-a vorbit de megalomania şi paranoia autorilor, de filozoful de paradă şi de romancierul „depresionist“. Jérôme Garcin, jurnalist la Nouvel Observateur – care nu iese nici el prea bine din paginile lui Houellebecq –, spune totuşi că, din respect pentru revista la care lucrează, lucrul acesta nu l-a împiedicat să publice în paginile lui o selecţie din cele mai bune scrisori din carte. De altfel, Houellebecq taxează majoritatea jurnaliştilor (care s-au întrecut în a-l defăima, spune el), abia dacă rămîn cîteva reviste care să fi scris decent despre el, mai ales publicaţiile destinate femeilor... (iar dintre prieteni, de Beigbeder pare cel mai ataşat). În fine, acelaşi Jérôme Garcin povesteşte cum, a doua zi după decernarea Nobelului, Houellebecq şi BHL, aflaţi pe platoul de televiziune, reacţionează în felul următor: cel dintîi mărturiseşte că n-a citit nimic de Le Clézio, iar al doilea se abţine de la orice comentariu. De unde concluzia lui Garcin, admirator al lui Le Clézio (din cînd în cînd – aţi ghicit! – ia masa, se conversează cu Le Clézio): primii doi încarnează tipul scriitorului/intelectualului mediatic, avizi de publicitate şi glorie, în lumina reflectoarelor, cel din urmă e scriitorul discret care îşi scrie romanele.

Ei bine, publicitatea e cuţitul cu două tăişuri: ea le-a adus celor doi bani şi succes de public şi tot ea îi condamnă la condiţia de „duşmani publici“, pentru a cita titlul cărţii. Versat şi bon viveur, BHL suportă, malgré tout, cît se poate de bine atacurile, înverşunările, aversiunile vehiculate în mass-media şi pe Internet (dă sistematic căutări Google cu numele său, pentru a fi informat despre ceea ce se spune pe seama lui şi pentru a-şi pregăti contraatacurile, contraargumentele). Houellebecq însă, un temperament ciclotimic (cum singur o spune), înclinat către depresie şi chiar sinucidere, atacat mai recent în presă de propria-i mamă (care l-a abandonat în copilărie, ca şi pe sora lui vitregă), ce ameninţă cu publicarea, la rîndul ei, a unei cărţi, suportă greu povara calomniilor publice, în fond consecinţe ale celebrităţii – cultivate asiduu prin ’97-’98, cînd a devenit deodată bogat, în urma vînzărilor de carte. Ca să fim cinstiţi, critica n-a fost foarte amabilă cu el, dar nici nu se poate spune că l-a persecutat atît cît crede autorul (a primit Prix Novembre, Premiul Café de Flore, Premiul Interallié). A fost la un pas de Goncourt, dar se ştie că juraţii premiului au o vîrstă şi un gust anume. La ora actuală, Houellebecq e probabil cel mai bine vîndut scriitor francez. Singur mărturiseşte că s-a îmbogăţit din drepturile de autor, atingînd exact acel tip de bunăstare care-i permite să nu muncească şi să se ocupe de scris. Se poate spune că s-a descurcat binişor, deşi preţul celebrităţii e, întotdeauna, prea mare.

Michel Houellebecq corespondează cu Bernard-Henri LévyMichel Houellebecq, Bernard-Henri LévY, Ennemis publics, Flammarion, Grasset & Fasquelle, Paris, 2008, 336 p.
Bernard-Henri Lévy povesteşte, la începutul schimbului de corespondenţă cu Michel Houellebecq, că ideea de a face acest lucru le-a venit într-o seară, pe cînd cinau împreună la restaurant. Cei doi nu se cunoşteau prea bine – şi nici pe parcursul corespondenţei care a durat din ianuarie pînă în iulie 2008 –, însă asta nu i-a împiedicat, ca orice francezi care se respectă, să ia de cîteva ori masa împreună. Locul ideal în care convivialitatea dezleagă limbile: urmează un schimb susţinut de scrisori pe parcursul a şase luni, în iulie deja lucrurile se precipită, cu regret, de altfel, deoarece cartea trebuie trimisă la tipar. Nu s-ar putea spune, în fond, că avem de-a face, în cazul celor două controversate figuri mediatice, cu o găselniţă neaşteptată, căci genul corespondenţei – ca şi masa convivială –, e, aşa-zicînd, implicit culturii franceze. Virtuozitatea stilistică, curtoazia retorică în schimbul de scrisori (probabil, sub formă electronică, de data asta) sînt ca o masă bună, în care savoarea se împleteşte cu proaspăta descoperire. Dar, ah!, în cazul cărţii lui Houellebecq şi BHL, pactul care-i leagă vreme de şase luni nu e atît convivial, cît comercial, şi provocator: nu ştim precis dacă ideea corespondenţei le-a venit lor la restaurant, sau celor de la Editura Flammarion..., editură care, scontînd un remarcabil succes de piaţă, s-a asociat cu Grasset (editura unde BHL a lucrat în anii ’70 şi unde i s-au publicat cărţile) pentru a scoate peste 100.000 de exemplare din faimoasa carte (de peste 300 de pagini; se pare că şi onorariile celor doi sînt considerabile).


http://www.observatorcultural.ro/Michel-Houellebecq-corespondeaza-cu-Bernard-Henri-Levy*articleID_20991-articles_details.html

MARC LEVY - un scriitor de 18 milioane de euro pe an si o bicicleta
„Si daca e adevarat?...”, un prim roman tradus in 2O de limbi, 2 milioane de dolari platite de Steven Spielberg pentru drepturile de ecranizare. Autorul? Marc Levy, actualmente cel mai bine vandut autor din Franta. Acum in varsta de 46 de ani, a avut o viata complicata. La 18 ani era voluntar la Crucea Rosie, la 23 de ani isi facea propria firma in America, la 29 a pierdut tot si a revenit in Franta. Aici, impreuna cu un prieten, a conceput o afacere inovatoare: o companie care sa imbine profesia lui de baza, arhitectura, cu grafica pe computer. A ajuns sa construiasca sediile unor firme celebre la nivel mondial, precum Coca-Cola, Perrier si Evian. Din 2000 s-a dedicat literaturii, totul incepand de la o poveste inventata pentru fiul sau... ajunsa best-seller.Alexandra Svet
Eu am avut onoarea de a-l intalni de doua ori, vrand-nevrand; dar mi-a facut placere. Dupa prima mea intrevedere cu el, am reusit performanta de a strica reportofonul. Dupa cateva nopti nedormite, l-am rugat sa ma mai primeasca o data. Si a facut-o; cu naturalete si amabilitate, ajutandu-ma sa raman cu o amintire frumoasa a primului interviu din viata mea. A venit pe bicicleta, incadrandu-se perfect in peisajul londonez, spunandu-mi foarte dezinvolt ca n-ar avea ce face cu un Porsche, de exemplu, intrucat exista limitare de viteza... si oricum sunt inconfortabile. Avand in vedere ca, doar din vanzari, castiga 18 milioane de euro pe an, credem ca e sincer. Aceasta este simplitatea unui om care isi dirijeaza propriul destin... si creeaza destine de roman.
Despre munca sa
Cea mai recenta „creatie” este romanul „Les enfants de la liberte” (Fiii Libertatii), lansat in Franta pe 4 mai; o poveste despre „valori, curaj, umilinta, despre credinta si speranta, despre libertate – un subiect foarte important pentru mine.” Tatal sau a fost luptator in Miscarea de Rezistenta. Cand a aflat de romanul fiului sau, s-a simtit foarte stanjenit si i-a zis acestuia: „Tu nu poti sa faci o carte despre mine.” Marc insa i-a spus: „Nu este o carte despre tine, este o carte despre voi toti, tu fiind unul dintre ei.” „Bineinteles ca am vrut sa scriu acest roman pentru tatal meu, dar am vrut sa il scriu mai mult pentru fiul meu, pentru cei de varsta lui.” Motto-ul „Fiilor libertatii” este: „On es tous l’etranger de quelq’un.” (Toti suntem strainul cuiva).
Marc Levy este de o modestie dusa la extrem, care il impinge sa-mi spuna ca citeste carti mult mai bune decat ale lui. Considera ca el a fost publicat...din noroc. Se contrazice putin. „stiu ca muncesc din greu ca sa merit acest noroc urias. De ce cititorii ma urmeaza de la carte la carte, asta nu stiu.” stiu eu: pentru ca are un stil foarte comercial, dar nu „ieftin”.
Acest viraj profesional, catre literatura, i-a schimbat total viata. Scrie doar 5-6 luni pe an, cate 17 ore pe zi, primeste sute de mailuri pe zi de la admiratori si raspunde la fiecare. Nu se considera artist, ci mai degraba... artizan. „Un artizan munceste in umilinta, stie cateva lucruri: uneltele trebuie respectate si sunt mai puternice decat el insusi, nu are nevoie sa-si puna numele pe creatia sa pentru a fi recompensat; se multumeste cu bucuria pe care creatia sa o daruieste oamenilor. Imi place ideea ca munca e un joc si ca e mai puternica decat tine.” La 29 de ani a pierdut tot ce avea, a fost nevoit sa o ia de la O. „Atunci am realizat ca nimeni nu-ti va trai viata. Timpul in care te plangi este un timp pierdut. Nu poti sa te victimizezi, tu esti singurul care decide ce vei face cu viata ta.”
Despre copii
„Am o relatie cu fiul meu asa cum sper sa aiba multi alti parinti. El a fost centrul vietii mele pentru multi, multi ani. Intotdeauna ai de facut o alegere in viata: sa-ti faci propria ta viata sau sa-ti pui viata ta in slujba vietii altora. Cand l-am avut pe fiul meu, mi-am dat seama ca cea de-a doua alegere ar fi mai importanta, astfel incat am luat niste decizii in viata mea, mai ales in ceea ce priveste cariera, pentru a fi langa el si nu in alta parte. Nici macar nu privesc asta ca pe un compromis, a venit de la sine, in mod natural. Nu am regretat nici o secunda, pentru ca mi-a facut atata placere – sa fii tata este o aventura – nu, nu este cuvantul cel mai potrivit-o ocupatie minunata.”
Timiditatea si tendinta de interiorizare le-a mostenit de la tatal sau. In anumite momente pare un copil mare, caruia nu i s-a spus la timp cat de mult este iubit. „Incerc sa nu repet gresala tatalui meu, care, fiind foarte timid si foarte interiorizat, facea sa-mi fie foarte greu, ca si copil si ca adolescent, sa stiu ce gandeste; se intampla foarte rar sa il aud pe tatal meu sa imi spuna ca ma iubeste. stiu ca asta poate fi daunator, asa incat nu fac asta cu fiul meu: stiu ca poate fi foarte greu sa astepti ani de zile sa auzi asta. si poate ca sunt lucruri care par evidente, ca de exemplu ca un tata sa isi iubeasca copilul, dar cred ca este o varsta cand copilul trebuie sa o auda. Este ca intr-o relatie, nu poti sa uiti sa ii spui celuilalt cat de mult tii la el si cat de mult il iubesti.”
Despre iubire, Dumnezeu si destin...
Exista vreo diferenta intre dragoste si dragostea vietii tale? „Cea de-a doua este cea pe care ai trait-o. Exista o tentatie enorma sa spui ca dragostea vietii tale apartine unei povesti dintre cele pierdute, pe care nu le-ai trait. Romantic, raspunsul meu ar fi «Atunci cand este dragostea vietii tale, o simti». Cu toate acestea, tu poti simti de exemplu ca barbatul vietii tale a fost cineva care te-a ranit in urma cu, sa zicem, doi ani. Aici apare o contradictie... cum poti crede ca dragostea vietii tale ar fi cineva atat de egoist incat sa nu-ti ofere la fel de multa dragoste pe cat oferi tu? Eu am crezut, de fiecare data cand cineva mi-a frant inima, ca dragostea vietii mele e in trecut. Am vorbit apoi cu o persoana mai in varsta care mi-a zis asa: «Gandeste-te la dragoste ca si cum te-ai gandi la o scara. Trebuie sa urci pe scara asta, trebuie sa muncesti mult ca sa devii persoana care sa merite dragostea vietii. si nu te simti singur in timp ce faci asta, cealalta persoana face exact acelasi lucru». Dualitatea in cuplu este un fenomen foarte des intalni pe la noi, asa ca il intreb ce ar face daca si-ar intalnit dragostea vietii lui in timpul unei casnicii. Raspunsul e unul de om «integru». Daca e si adevarat, judecati voi. «Nu as putea sa insel. As spune adevarul. Daca ar fi absolut evident ca am intalnit iubirea vietii mele, as divorta. Pentru ca sa traiesti langa cineva si sa te gandesti la altcineva este o minciuna atat de mare. stiu ca sunt multi oameni care isi fac viata din doua jumatati de vieti. Cand traiesti cu sotia ta acasa si ai o amanta careia ii spui ca esti indragostit nebuneste de ea dar nu iti poti parasi sotia din cauza ca aveti o viata deja stabilita, esti de fapt atat de egoist. Iti formezi viata luand doua jumatati de la aceste doua persoane. Nu as putea face asta. As divorta. Iar daca nu as putea divorta, nu as spune nimanui nimic. N-as putea fi niciodata atat de egoist incat sa ii spun femeii de care m-am indragostit ca m-am indragostit de ea, chiar daca as simti ca ea este jumatatea mea. Cred ca este foarte egoist sa spui asa ceva cuiva daca nu poti continua ceea ce incepi. De ce sa ranesti pe cineva? Ce drept ai sa faci asta? Trebuie sa ai mare grija, dragostea este o arma minunata, dar poate fi totusi o arma. Poti distruge pe cineva cu ea. Asa ca nu, nu as spune nimic. Oricum, daca nu esti liber si nu vrei sa fii liber, nu esti barbatul visurilor ei.” In ciuda discretiei ce-l caracterizeaza, relatia sa cu Mylene Farmer nu putea ramane un secret. si la intrebarile legate de ea raspunde diplomatic, asa cum o face referitor la tot ceea ce priveste viata sa personala. „Relatia mea cu Mylene Farmer s-a terminat demult. Am fost impreuna timp de trei ani. Este o persoana foarte inteligenta, foarte timida si m-ar ura daca ti-as spune ceva despre ea. Singurul lucru pe care ti-l pot spune este ca e o persoana foarte draguta.” Acum are o relatie si isi doreste inca un copil.
Tocmai a fost lansat un zvon cum ca celebra sotie a domnului Nicolas Sarkozy, Cecilia, l-ar fi parasit din nou pe acesta, pentru o relatie cu scriitorul Marc Levy. A aparut intr-o singura publicatie fara a fi reconfirmat. Nu-l mai intreb nimic despre asta pentru ca exact in timpul interviului primeste un telefon in care da explicatii despre faptul ca este un zvon ridicol, legat de campania pentru alegerile prezidentiale, zvon cu care nu are nici cea mai mica legatura.
Dumnezeu? „Am credinta, dar nu apartin nici unei religii. Este o diferenta mare intre credinta si religie. Credinta este o relatie pe care o ai cu faptul de a crede in si de a te gandi la Dumnezeu. Nu pot apartine unei religii care te face vinovat de ceva. Nu pot sa aud, in spiritul meu de libertate totala, ca nu am voie sa fac asta, sau ca trebuie sa fac asta. In acelasi timp, insa, nici nu judec, nici nu ii acuz pe cei care o fac. Respect absolut orice regula, a oricarei religii, dar daca vreau sa simt credinta mea, nu trebuie sa merg la un anumit templu sau sa mananc peste vinerea sau sa nu mananc sunca. Nu sunt de acord cu felul in care unii oameni folosesc religia pentru a controla viata altor oameni.”
Intr-unul dintre romanele sale, „In alta viata...”, vorbeste despre o poveste de iubire care dureaza secole, printr-o continua reincarnare a protagonistilor. Scriitorul nu este totusi convins ca vietile anterioare exista. Romanul a fost mai mult un exercitiu de imaginatie. „Mi-ar placea sa cred ca exista vieti anterioare. Daca au fost vieti anterioare, inseamna ca vor fi si vieti care urmeaza. Sunt atat de indragostit de viata, incat mai vreau; daca as mai avea cateva, as fi foarte fericit.”
Cat despre destin... Marc Levy nu este nici pe departe un fatalist. Ii place sa creada insa ca are capacitatea de a vedea semnele pe care i le arata viata. „Cred in destin, intr-un fel. Viziunea mea este ca acesta nu este o carare, un drum. Este o rascruce, o alegere. Urasc ideea ca totul este deja scris, cum ar ramane cu inteligenta umana? Destinul sta in semnele pe care viata ni le trimite. Daca faci ceva sau nu, daca le vezi sau nu, este decizia ta.”
In incheiere, il intreb, generic, ce urmeaza? Raspunsul e pe masura firii lui calde. Incep sa ma conving ca felul sau de a fi, sufletist si sensibil, nu e doar o strategie de marketing. Cartea lui preferata e „Micul print”, un roman reinterpretabil cu fiecare an pe care il implinesti... asadar Marc Levy e o apa mai adanca decat pare. Deci, ce urmeaza? „Sa traiesc mult, sa ii fac fericiti pe cei pe care ii iubesc, sa daruiesc mai mult decat primesc.”

Un nou Marc Levy


Extrem de popular în România, Marc Levy revine la Editura Trei cu un nou roman. “Prietenii mei, iubirile mele” apare pe piaţa românească după succesele intitulate “În altă viaţă”, “Te voi revedea, “Unde eşti”, “Şapte zile pentru eternitate”.

Marc Levy - „Nu te opri din a spera!”


Marc Levy s-a nascut in 1961 sub o stea norocoasa! Povestea lui este fascinanta: la 18 ani devine voluntar la Crucea Rosie, la 22 de ani, student fiind, infiinteaza firma Logitec, la 23 de ani...

Scriitorul care l-a batut pe Dan Brown la vanzari
-Interviu cu Marc Levy
La 18 ani era voluntar la Crucea Rosie, la 22 de ani infiinteaza prima lui firma, la 23 ajunge in America, unde pune bazele societatii "Rainbow Image", la 29 de ani pierde tot, dar impreuna cu cativa prieteni deschide o firma de arhitectura, care in cativa ani devine una dintre cele mai mari din Franta. La 38 de ani se apuca de scris: cu primul sau roman, "Si c'etait vrai" ("Si daca e adevarat"), l-a batut pe Dan Brown in topurile din Franta, fiind tradus in 37 de tari. Cartea a fost ecranizata ("Just Like Heaven") in 2005 de Mark Waters, cu Reese Witherspoon si Mark Ruffalor in rolurile principale. O reteta de succes made in...

Levy, in Romania Astazi, de la ora 18.00, la Libraria Humanitas "Kretzulescu", scriitorul francez Marc Levy isi lanseaza noul roman, "Unde esti?", publicat la Editura Trei.
=====
Portret - Levy, scriitorul cu o mie de feteScriitorul francez Marc Levy a venit in Romania pentru a-si lansa romanul "Unde esti?", aparut la Editura Trei. Autorul va da autografe pe noul sau roman de dragoste astazi si maine, la librariile Humanitas Kretzulescu (ora 18:00), respectiv Carturesti (ora 17:00). Interesanta este nu numai viata dar si opera celui care a fost scriitorul anului 2000 in Franta.
=====

Marc Levy>>>>>
2]Un lucru nu încetează să existe numai pentru că nu-l vedem cu ochiul liber.
1]Cind stai sa calculezi si iti pierzi timpul analizind argumente pro si contra, iti trece viata fara sa realizezi nimic.
=====
Andre Levy>>>>>
Daca barbatul construieste drumurile, femeia este cea care le traseaza directiile
=====
RonyMichaelWilliam

BernardAndreeaYasmin