Marcus[v=]

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/interviu-solomon-marcus-academician-20-ani-am-purtat-numai-hainele

Solomon MARCUS – Cît de greu e să fii om! / 26

TREI MARI ROMÂNI: EVREII MARIUS MIRCU, MARCEL MARCIAN ŞI SOLOMON MARCUS

http://www.timesnewroman.ro/life-death/solomon-marcus-dat-afara-din-academie-sa-i-faca-loc-lui-george-copos-care-a-scris-mai-multe-carti

Basarab NICOLESCU – Veșnicul tînãr Solomon Marcus / 40

http://www.obiectiv.info/care-sunt-cele-mai-importante-10-nevoi-ale-omului-identificate-de-academicianul-solomon-marcus_60983.html

http://convorbiri-literare.ro/?p=2131

http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/omul-zilei/omul-zilei-solomon-marcus--121388.html

Elevi din Iaşi se vor întâlni cu academicianul Solomon Marcus

Jocul cel mare“ şi joaca creatoare: explorarea paradigmelor şi autobiografia intelectuală la Solomon Marcus

Paradigme universale, lucrarea transdisciplinară a matematicianului şi semioticianului Solomon Marcus (reeditată integral în 2011, la Paralela 45), îşi propune să exploreze ordinea ascunsă a lumii, abordînd tema relaţiei cu alteritatea sau pe aceea a cunoaşterii de sine. De-a lungul a mai mult de o mie de pagini, impresionantul volum înregistrează, în dinamica lor, cu spirit critic şi creativitate, o întreagă serie de „paradigme universale“.


Rîndurile de faţă nu sînt decît o invitaţie la lectura acestei lucrări de referinţă şi la o posibilă dezbatere. Solomon Marcus sugerează că această carte în care sînt prezentate numeroase paradigme universale cu care autorul s-a întîlnit în devenirea sa cognitivă este, între altele, în mod necesar, şi o „carte autobiografică“ (p. 9). Pe de altă parte, lucrarea este şi o biografie intelectuală a culturii române, în strînsă relaţie cu dinamica intelectuală internaţională a timpului. Înainte de a mă opri asupra cîtorva paradigme aflate într-un dialog firesc unele cu altele, aş vrea să fac cîteva precizări legate de structura acestei ediţii integrale, care include multe decade de cercetare şi o serie impresionantă de publicaţii anterioare (de exemplu, Paradoxul, 1984, Semne despre semne, 1979, Timpul, 1985), preluate parţial sau în întregime. Volumul conţine şi texte inedite. Dar, inedite sau nu, organizarea acestor studii în interiorul unei mari lucrări cu caracter unitar oferă, pentru prima dată, posibilitatea de a cuprinde coordonatele conceptuale ale unei complexe (auto)biografii intelectuale. Şi metaforic, şi matematic, acest parcurs biografic nu este (nu poate fi) liniar.

Învăţare şi înţelegere


Între paradigmele analizate de Solomon Marcus, un loc privilegiat este ocupat de raporturile dintre artă şi ştiinţă. Explorarea acestor raporturi face parte deopotrivă din autobiografia autorului şi din biografia (şi, desigur, din bibliografia) internaţională a domeniului, care-i cuprinde, printre iniţiatorii originali, pe Pius Servien şi pe Matyla Gyka, creatori de origine română. Ultimul fiind cunoscut şi pentru modul ingenios de a pune în relaţie matematica şi suprarealismul sau pentru colaborarea cu Salvador Dali.


Cititorul este captivat de analiza creatoare a relaţiilor dintre limbajul poetic şi limbajul ştiinţific (axul central al „limbajului total“, în teoria lui Servien) pe care o desfăşoară Solomon Marcus. Raporturile dintre poetic şi matematic, o dominantă în biografia intelectuală a autorului, sînt abordate din multiple perspective, analiza oprindu-se asupra unor cazuri paradigmatice, între care se numără, de exemplu, poetul şi matematicianul Ion Barbu/Dan Barbilian şi „matematicianul poet George Boole“. Algebra Boole şi jocul lui Boole ne aduc „în acel moment liminar, auroral al ştiinţei în care ne mirăm în faţa unor fapte pe care rutina le-a scos din cîmpul observaţiei proaspete“. Creativitatea poetului matematician devine astfel o cale de acces spre paradigmele numerice. Disponibilitatea de a se mira – am în vedere vitalitatea mirării dintîi şi dintotdeauna, din copilarie şi de mai tîrziu, din perioada gîndirii magice şi a celei mitice, dar şi mirarea ştiinţică, exprimată în condiţii de libertate (relativă), ca şi în condiţii de represiune (fie că este vorba de frica de necunoscut, de inchiziţie, de comunism, de fascism, de autoritatea epistemică dominantă, de aroganţa epistemică, de poliţia secretă etc.) – este o trăsătura a celor capabili să impulsioneze transformări paradigmatice.


Paradigmele învăţării, cu care se deschide volumul, sînt evident orientate spre o problemă cu semnificaţii majore pentru formarea intelectuală a celor care, potenţial, vor contribui în mod original la evoluţia paradigmelor universale. Înţelegerea înţelegerii este punctul de pornire ales de Solomon Marcus pentru discutarea paradigmelor învăţării. Acesta se foloseşte de modelul tridimensional al înţelegerii lumii, elaborat de C.A. Mallmann şi Oscar Nudler (1979) pornind de la viziunea lui Brumbaugh. Cele trei coordonate ale modelului au o natură calitativă şi cuprind dimensiunile empiric-reflexiv (abscisa), intuitiv-raţional (ordonata) şi conştient-inconştient (cota). Toate formează „cubul cognitiv“, scrie autorul. Sigur, unul dintre multiplele cuburi cognitive posibile. Solomon Marcus avertizează în mod justificat asupra frecventei erori de a identifica reflexivul cu teoreticul, deşi primul are o sferă mult mai cuprinzătoare. În plus, aşa cum apare în alte secţiuni ale cărţii, reflexivul se exprimă în anumite cazuri sub forma autoreferinţei şi este o caracteristică definitorie a omului creator, opus omului-obiect, adică a omului „care-şi gîndeşte propria sa gîndire“. În acest sens, teorema lui Gödel, aşa cum a demonstrat D.R. Hofstadter, menţionat de Marcus, se regăseşte în diferite arte, precum muzica lui Bach şi gravurile lui Escher. Autorul consideră că opoziţia empiric-reflexiv poate fi reprezentată „sub forma extern-intern, deoarece empiricul exprimă relaţia cu ceea ce se află în afara noastră, deci în lumea exterioară, în timp ce reflexivul caracterizează activitatea de elaborare intelectuală, deci modul de prelucrare internă a datelor empirice“.


Acest punct de vedere necesită unele precizări. Opoziţia empiric-reflexiv nu este atît de drastică, deoarece în observaţia ştiinţifică şi artistică, dar mai ales în experimentul ştiinţific, faptul (surprins, aşteptat, prezis sau identificat) se îmbină cu reflexivul activat prin ipoteză, presupunere, autocorectare sau intuiţie. În plus, emipiricul („faptul“) nu este doar exterior, el poate fi interior, existînd în structurile neuronale, în cele neuroendocrine, în trăiri şi reprezentări. Altfel spus, opoziţia nu este de tipul ori-ori, ci mai curînd de tipul yin-yang. Aici aş menţiona autoobservaţia şi autoexperimentul, practicate în medicină şi în psihologie, precum şi la interesecţia mai multor discipline (H. Ebbinghaus, B. Franklin sau W. James sînt astfel de exemple). Un caz paradigmatic îl oferă unul dintre fondatorii ecologiei, un domeniu evident transdisciplinar; este vorba despre H.D. Thoreau, care a practicat autoexperimentul de ordin social şi nesupunerea civilă.


Paradigmele învăţării au, dincolo de dimensiunea predominant cognitivă – discutată şi de Solomon Marcus în legătură cu relaţia dintre memorizare şi creativitate în învăţarea matematicii –, şi o dimensiune social-culturală ce include manualele, universitatea, tipurile de intelectuali şi relaţiile dintre operele acestora, dar şi aspecte morale şi economice cum ar fi problema proprietăţii intelectuale. Mai ales într-o cultură în care, în aproape 50 de ani de dictatură comunistă,proprietatea a fost agresată ideologic, politic, material şi instituţional, o asemenea temă rămîne presantă. Proprietatea intelectuală este rodul competenţei, cunoaşterii, creativităţii, efortului, intuiţiei şi curajului cercetătorului, artistului, omului de afaceri, filozofului, reformatorului (social/spiritual) – care aduce ceva nou sub forma unei idei, soluţii, întrebări, teorii, metode, imagini, viziuni etc. Referindu-se la contribuţia pe care trebuie să o aducă o comunicare ştiinţifică, Solomon Marcus aminteşte un lucru esenţial: „a face o comunicare înseamnă a avea ceva de spus, ceva cît de modest, dar care îţi aparţine“ [s.m.].


Opera în situaţii dilematice


Solomon Marcus realizează o suită de analize exemplare ale unor cazuri semnificative pentru relevarea complexelor interacţiuni dintre destinul social al operei (ştiintifice şi artistice), pe de o parte, şi opţiunile politice ori relaţiile interumane ale autorilor, pe de altă parte. Un singur exmplu: autorul Paradigmelor universale analizează relaţia dintre matematicienii Barbilian şi Stoilow şi din perspectiva atitudinilor lor politice diametral opuse în perioada 1941-1944. Stoilow a avut o poziţie pro-activ antifascistă, în timp ce Barbilian a trecut, pe la sfîrşitul lui 1940 şi începutul lui 1941, printr-o perioadă de „rătăcire legionară“. Remarcabil în analiza întreprinsă de Solomon Marcus este faptul ca meritele operei sînt evaluate prin caracteristicile intrinseci ale acesteia, independent de atitudinile politice ale celor două personalităţi aduse în discuţie. Episodul evocat are o valoare exemplară mai ales pentru o cultură în care de prea multe ori valoarea operelor (de rang mondial) a fost mai diminuată (mergîndu-se de la denigrare pînă la interzicere şi distrugere) de afilierile politice ale autorului. Unde este statuia realizată de maestrul universal Mestrovici? În timpul terorii comuniste, politicul a anulat opera prin cenzura structurală impusă de ideologia oficială, într-o încercare de rescriere orwelliană a istoriei. Astfel de situaţii se întîlnesc, chiar dacă mult mai rar şi în alte diferite, dat fiind contextul social-politic diferit, şi după 1989. Abordarea lui Solomon Marcus este informată, raţională, clarificatoare, obiectivă. Ati­tudine demnă de semnalat, mai ales într-o cultură ca a noastră, prea des parazitată ling­vis­tic de epitete violente ce ajung să ţină loc de argumen­te. În alte culturi, abordarea raţională a ches­tiunilor „sensibile“ este, dimpotrivă, frecvent şi sistematic practicată.


Să ne gîndim la modul, în general obiectiv, în care sînt apreciate opera lui Heidegger, a lui Céline sau Wernher von Braun, cea a lui Aragon (care a scris, între alte grozăvii, şi o odă de glorificare a KGB-ului, într-una dintre reîncarnările sale sub variate nume politice), Sartre sau Şostakovici (care, într-o simfonie, are un coral dedicat „libertăţii absolute“ aduse de Lenin) – ştiind că cele două serii au avut poziţii politice diametral opuse (prima, fasciste; a doua, comuniste). Şostakovici are un bust – e adevărat, fracturat de către sculptor în mod simbolic pe linia mediană – la Kennedy Center. Von Braun, căruia ediţiile Larousse din anii ’60 şi ’70 îi acordau un spaţiu restrîns, ca inginer şi fără nici o referire la activitatea în cadrul celui de-Al Treilea Reich, a fost apreciat public de R.F. Kennedy, preşedintele SUA, şi este celebrat pentru contribuţia sa crucială la dezvoltarea domeniului numit „rocket science“, un superlativ al cercetării şiinţifice. În ambele serii, în spaţiul culturilor democratice, opera este şi a rămas de cele mai multe ori judecată prin valoarea ei intrinsecă. Opera (literară şi filozofică) a lui Sartre n-a fost interzisă din cauza filosovietismului său sau a modului de a glorifica terorismul practicat de mişcările de stînga. Opera lui Aragon n-a fot pusă sub obroc pentru că autorul ar fi avut atitudini antioccidentale. Aşa cum spune un cunoscut poet şi disident, Dorin Tudoran, „opera salvează numai opera“.


A desfiinţa valoarea unei opere originale şi valide (indiferent de gradul ei de importanţă) pe temeiul opţiunilor politice, al erorilor morale, al agresivităţii ideologice, al slăbiciunilor de orice fel – toate exterioare operei – este o opţiune care nu satisface criteriile adevărului. În cultura română, astfel de cazuri sînt exemplificate (pentru perioade mai lungi sau mai scurte, pentru părţi mai largi sau mai restrînse ale operei) de creatori – extrem de diferiţi prin operă, prin alegeri morale şi atitudini politice – precum Eminescu, Goga, Hasdeu, Paulescu, Fundoianu, Brâncuşi, Ionesco, Cioran, Celan, Coandă, Eliade, Carafoli, Herta Müller, Goma. Cum este posibil ca autori atît de diferiţi, cu opţiuni politice uneori radical opuse, să fie alăturaţi? Criteriul este unic: cenzurarea, interzicerea, diminuarea şi/sau denigrarea în grade şi pe durate diferite a operei lor de către regimul comunist. Justificările ideologice sînt foarte variate ca tip şi relaţie cu adevărul (de la „fabricate“ la reale): anticomunism, rasism, fascism, legionarism, rusofobie, misticism, antisemitism, decadentism, sionism, elitism, naţionalism, xenofilie contrară puterii – germanofil, anglofil, filoamerican, concepţii burgheze, reacţionare, antipartinice, antisovietice, antipatriotice, meditaţie transcendentală, homosexualitate sau doar emigrare ori rude în străinătate, între altele. Un arsenal terminolgic pentru inculparea intelectualilor folosit agresiv de corectitudinea politică „realist socialistă“ – care, ulterior, a devenit corectitudinea politică „realist capitalistă/occidentalistă“, ultima neavînd nimic în comun cu esenţa economiei de piaţă, cu valorile democratice şi cu statul de drept.


Pe de altă parte, desigur, opera, indiferent de valoarea ei intrinsecă, nu poate interzice cercetarea şi evaluarea oricărei „vieţi aşa cum a fost“ (pentru a folosi titlul autobiografiei lui Octav Onicescu, frecvent invocat în Paradigme universale).

Relaţia Stoilow-Barbilian, explorată de Solomon Marcus, este semnificativă şi pentru ceea ce autorul a numit într-un alt volum „răni deschise“. Atît în planul biografiilor individuale, cît şi la nivelul întregului metabolism cultural, vindecarea rănilor, aşa cum s-a putut constata din experienţa tragică a apartheidului şi, cu deosebire, din soluţia creatoare imaginată pentru transcenderea ei, relaţia reconciliere-adevăr nu poate fi omisă fără costuri multiple şi impredictibile ca formă, mărime şi durată. Fără adevăr, reconcilierea este iluzorie, iar fără adevăr şi reconciliere, metabolismul cultural rămîne în suferinţă.

Cercetarea ca acţiune a păcii


Paradigme universale acoperă un teritoriu enorm nu doar prin bogăţia temelor, ci şi prin unitatea abordării. „Zîmbetul“ polisemic al autorului străbate această lucrare. Nu este de mirare că zîmbetul ca atare este o temă unificatoare, dezvoltată cu măiestrie. În interiorul acestei teme se intersectează cu folos interese de cunoaştere variate. Mă opresc aici doar la cercetarea transdisciplinară a problemelor de ordin global, globalizarea fiind ea însăşi un proces paradigmatic cu variate şi vechi rădăcini istorice (Walterstein). Solomon Marcus prezintă serii de contribuţii originale în dezvoltarea acestei paradigme. Între acestea, studiile lui Johan Galtung.


Cercetarea viitorului şi studierea păcii, începînd cu abordarea entropică (de tip informaţional) a modurilor de emergenţă, menţinere şi dezovoltare a păcii (1967), sînt teme majore abordate de Galtung. Dincolo de elaborarea unei teorii generale a păcii, dincolo de multiplele contribuţii originale în studiul valorilor sau al relaţiei metodologie-ideologie, Galtung este fondatorul cercetării transdisciplinare şi participative a păcii. Nu abordarea ei unidisciplinară, unidimensională, ci abordarea păcii ca proces reprezintă o provocare pentru imaginaţia, cunoaşterea şi practica transdisciplinare.

Dacă avem în vedere contribuţiile româneşti în domeniul cercetării viitorului, o temă atît de dragă profesorului Solomon Marcus, este surprizător că din volum lipseşte cel care a iniţiat acest domeniu în România, matematicianul Mihai Botez. Desigur, personalitate incomodă şi pentru regimul comunist, şi pentru perioada de tranziţie. O personalitate care, prin dotare, performanţe, fapte, relaţii, surprize şi necunoscute, stimulează imaginaţia interogativă inclusiv în sfera alegerilor morale. Dar aici nu este vorba de latura politică a vieţii lui Mihai Botez, ci de opera lui semnificativă într-un domeniu specific al creativităţii transdisciplinare. Cercetarea viitorului este unul dintre domeniile în care Mihai Botez a adus contribuţii originale (unele lucrări fiind realizate în colaborare cu matematiciana şi arhitecta Mariana Celac). Pe de altă parte, lucrări mai recente ale lui Mihai Botez, precum Românii despre ei înşişi. O cercetare de comunismologie prospectivă (1992), i-ar fi oferit lui Solomon Marcus prilejul de a-şi expune ideile despre autoreferinţă – în cazul special cînd autoreferinţa are ca obiect un actor colectiv. Consider sintagma „comunismologie prospectivă“, propusă de Mihai Botez cu pretenţie de concept, ca fiind epistemic eronată, chiar dacă obiectul de interes poate fi un proces real periculos pe care-l putem denumi inerţia structurilor, ideologiei, metodelor şi mentalităţilor comuniste. Această inerţie, susţinută – timp de 24 de ani – de erori, de compromisuri morale, de interese deformate şi de analize superficiale ale comunismului, nu transformă comunismul într-o ştiinţă.
Dacă aş încerca să identific o singură temă psihologică, deci din domeniul larg al specialităţii mele, care să fie semnificativă pentru dinamica paradigmelor universale pe care o analizează cartea lui Solomon Marcus, aş alege motivaţia creatorului de ştiinţă şi/sau de artă în tensiunea dintre „jocul cel mare“ şi joaca creatoare. „Jocul cel mare“ include ştiinţa şi arta, precum şi pe cei care prin operă contribuie la dezvoltarea acestora – fie în interiorul unor paradigme, fie prin transcenderea vechilor paradigme şi generarea altora noi. Dar „jocul cel mare“ include mult mai multe forţe, între care cele economice, politice şi de metabolism cultural au un rol important. Motivaţia celor ce au pregătirea şi talentul pentru a face ştiinţă sau/şi artă este în mod predominant „intrinsecă“ (Claparède), adică procesul acestor activităţi creatoare bucură şi satisface în interiorul său şi prin el însuşi pe creator. Dar „jocul cel mare“ are şi reguli precise şi este supus unor forţe puternice care determină selecţia, valoarea relativă a operelor şi recunoaşterea socială şi materială a acestora. Dacă, dincolo de efort, de talent şi de pregătire, „joaca“ este creatoare, „jocul cel mare“, care nu poate exista fără joacă, aduce cu sine tendinţa de dominare, de cîştig, ca în mai toate jocurile. Această tendinţă poate modifica în mod calitativ motivaţia, care riscă să devină predominant extrinsecă. Există pericolul ca joaca să se transforme din ce în ce mai mult doar în joc cu miză şi să fie mai puţin joacă creatoare. La limită, se ajunge la viziunea conform căreia rezultatul jocului cel mare trebuie să satisfacă interesul actorilor sociali care vor să ocupe podiumul. Mentalitatea nu se opreşte la jocurile sportive şi, probabil, nu s-a născut în jocurile sportive, care se depărtează tot mai mult de ceea ce înseamnă joacă. Homo ludens (Huizinga) din fiecare om oferă celor ce se dedică ştiinţei şi/sau artei şansa de a alege joaca creatoare chiar şi atunci – sau mai ales atunci – cînd forţe tot mai puternice din „jocul cel mare“ exagerează miza, faima, recompensa sau aplicabillitatea. A alege joaca este riscant şi totodată fascinant. Această alegere este o trăsătură proprie creatorului de hotar.
În final, o observaţie referitoare la organizarea aparatului critic al volumului. Lucrarea profesorului Solomon Marcus are o structură complexă, clară şi deschisă spre cititor. Indexul de autori este util. Dar lipseşte indexul de probleme (tematic), care ar fi facilitat navigarea orientată problematic, mai ales că tema este aceea a paradigmelor universale. Ca metamesaj, alegerea indexului de nume fără cel tematic indică un interes pentru originea, proprietatea ideilor şi dimensiunea socială, relaţională a operelor. Absolut întemeiat, dar lasă neindexată dimensiunea epistemică (idei, concepte, metode, rezultate) a evoluţiei paradigmelor, ceea ce contrazice tema explicită.


Paradigme universale este o carte construită cu ştiinţă şi cu talent, cu abilitatea de a cuprinde, de a intui şi descoperi factorii unificatori de dincolo de graniţele disciplinare, culturale, temporale şi geografice. O carte care are rădăcini, printre altele, în zestrea şi performanţele de cercetător ale autorului, în experienţa sa universitară, în preocuparea sa pentru literatură şi în practicarea dialogului centrat pe problemă, dincolo de hotare naturale sau artificiale. Paradigme universale este o carte care îmbogăţeşte dialogul unificator al cunoaşterii.

Solomon MARCUS
Paradigme universale. Ediţie integrală
Editura Paralela 45, Piteşti, 2011, 1103 p.

Solomon MARCUS - RESTITUIRI. Mi-l amintesc!


Eram, la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, proaspăt asistent universitar la Facultatea de Matematică şi Fizică a Universităţii din Bucureşti. Luam masa de prînz la Casa Universitarilor, unde l-am remarcat repede pe profesorul Aram Frenkian, care venea însoţit de doamna sa şi, de obicei, mai era cu ei o persoană mai tînără, cu care discuta despre lumea greacă. Avea o voce baritonală, foarte sonoră, uşor tărăgănată. Îl auzeai din orice colţ al salonului de mese. Un exemplu de dicţiune, atît de importantă pentru un om al Catedrei. Se întîmpla uneori să îl întîlnesc pe stradă, în drum spre Casa Universitarilor, pe străduţa care se desprinde din Bulevardul Magheru, unde se afla atunci Institutul de Petrol, Gaze şi Geologie.

De obicei, îl auzeam, înainte de a-l vedea. Pe stradă, ca şi la masă, tot despre lumea greacă discuta. Dar, mai mult decît dicţiunea, atrăgea atenţia pasiunea. Într-unul din momentele cele mai tragice ale istoriei româneşti, în plină dominaţie stalinistă, acest împătimit al cărţii rămânea fixat pe lumea Greciei antice, pe care o trăia cu o intensitate care, azi, se regăseşte tot mai rar la noile generaţii de universitari. Primul care-mi vorbise despre el fusese profesorul Imre Toth, devenit ulterior un exeget de mare success al geometriilor neeuclidiene. Îmi mărturisea cît de mult a avut de învăţat din convorbirile cu Frenkian.

A făcut parte, în anii ’30 ai secolului trecut, din pleiada de savanţi români cu studii la Sorbona pariziană. La Paris şi-a publicat cărţile sale fundamentale. Nu a putut rezista prea mult în faţa tăvălugului unei istorii crude. A murit la vîrsta la care s-au stins şi alţi mari cărturari ai României, ca G. Călinescu, Tudor Vianu şi Gr. C. Moisil.

Cartea care se lansează acum, Lumea homerică. Eseu de protofilosofie greacă, publicată iniţial în urmă cu aproape 80 de ani, face pereche, pentru mine, cu o alta, publicată tot la Paris, în 1940, Le postulat, chez Euclide et chez les modernes, unde Frenkian preia o întrebare dramatică a istoriei: „La perfection est-elle au debut ou à la fin?“. O întrebare căreia Sfîntul Augustin îi dăduse un răspuns clar: începuturile s-au caracterizat prin perfecţiunea cunoaşterii. Primii oameni s-au aflat în posesia cunoaşterii perfecte, fără rest, dar ulterior această cunoaştere s-a pierdut şi nu ne rămîne decît să încercăm s-o recuperăm. Peste secole, Galileo Galilei crede într-o Carte a naturii scrisă în limbaj matematic, dar nu e clar dacă această Carte este terminată sau se scrie în continuare, fără a se sfîrşi vreodată. În vremea noastră, pe urmele lui Platon, matematicieni ca Paul Erdos se referă la Cartea cea mare, în care se află toate teoremele importante, dar care se scrie şi ea în continuare sub ochii noştri.

Frenkian rămîne deschis ambelor variante: urmăreşte cu atenţie semnificaţia postulatelor din geometria euclidiană, în care vede o expresie posibilă a începuturilor, dar examinează cu aceeaşi atenţie evoluţia geometriilor neeuclidiene, dovedind o uimitoare competenţă şi în domeniul geometriei. Frenkian a fost, deci, un savant complet, capabil să cuprindă atît culmile literare ale Greciei antice, cît şi pe acelea ştiinţifice. Nu cunosc un al doilea cărturar român care să fi realizat o atare performanţă. A înţelege începuturile, faptele de întemeiere (cît de mult se aseamănă aici cu Dan Barbilian-Ion Barbu, cu numai trei ani mai în vîrstă decît Frenkian), iată ce-l interesa pe Aram. În tradiţiile noastre occidentale, cu Homer ne aflăm la începuturile literaturii, iar cu Euclid, care preia ştafeta de la Pitagora şi de la Platon, ne aflăm la începuturile matematicii bazate pe teoreme şi demonstraţii (în contrast cu matematica empirico-intuitivă a babilonienilor). Dar nu sînt, Homer şi Pitagora, fii ai aceleiaşi mame: vechile mituri ale omenirii, de la care au preluat atît literatura, cît şi matematica funcţia de simbolizare, nevoia de ficţiune, capacitatea holografică a localului de a exprima globalul, a clipei, de a exprima eternitatea? Nu se găsea totul, în germene, în vechile mituri, toate ambiţionînd să exprime o interacţiune a cosmosului cu antropos, deci a totalităţii cu individualitatea? Aşteptăm publicarea operelor complete ale lui Aram Frenkian.



Intervenţia profesorului Solomon Marcus a fost prilejuită de o dezbatere despre cartea Lumea homerică. Eseu de protofilosofie greacă de Aram M. Frenkian (Editura Herald, 2012, Cuvînt înainte de Gheorghe Vlăduțescu, traducere din franceză de Nicolae Baltă), de la Centrul Cultural Armean din Bucureşti.

Academicianul Solomon Marcus face declarații dure despre învățământul românesc






12:20„Noi predăm lucruri complet prăfuite, programe din urmă cu 100 de ani, 150 de ani", spune academicianul Solomon Marcus.Articol complet

Matematician ca formare, dar autor al multor cercetări în semiotică, lingvistică, filosofie sau istoria ştiinţei, despre Solomon Marcus s-ar putea mai degrabă spune că e inclasabil. Statutul său de academician recunoscut peste hotare nu i-a ştirbit nici curiozitatea, nici firescul cu care se apleacă asupra marilor idei. Privirea lui mereu proaspătă, lipsită de prejudecăţi sau locuri comune, ne dezvăluie ştiinţa ca pe-un univers fascinant -
Citeste tot articolul

Pentru minţi deschise

Anul trecut, Solomon Marcus a reunit într-un volum masiv mai multe zeci de articole, conferinţe, interviuri şi dezbateri cu „oameni ai şcolii“ publicate în presă de-a lungul a aproape patru decenii (1973-2011), în care atinge o mare diversitate de

---

http://www.jurnalul.ro/calendar/astazi-e-ziua-ta-solomon-marcus-605630.htm

Solomon Marcus, matematician: „Am trăit în două universuri: al poeziei şi al războiului“

«Actorul şi sălbaticii», un strigăt mut la adresa dictaturii comuniste

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/actorul-salbaticii-un-strigat-mut-adresa-dictaturii-comuniste



„Actorul şi sălbaticii” (1975), filmul lui Manole Marcus, avându-l în rolul principal pe marele actor român Toma Caragiu, este cu siguranţă una dintre cele mai reuşite pelicule româneşti realizate în perioada comunistă. Şi, poate, în acelaşi timp, cel mai bun film al actorului care urma să piară doi ani mai târziu, în tragicul cutremur din martie 1977.

Pelicula pune problema libertăţii de exprimare a artistului şi a pericolului pe care îl presupune implicarea sa în problemele sociale existente într-o lume dictatorială. Filmul este inspirat din viaţa actorului Constantin Tănase, vedetă a teatrului românesc de revistă, care a cultivat cupletul satiric şi politic în perioada interbelică. Acestea sunt, poate, singurele elemente de veridicitate care leagă personajul jucat de Toma Caragiu, Costică Caratase, de actorul interbelic Constantin Tănase. Apropierea dintre cei doi se realizează mai mult prin povestea secundară a filmului, în care Caratase o descoperă şi o lansează în lumea muzicii pe slujnica din casă. Iar Constantin Tănase, se ştie, e cel care o lansează în trupa sa, „Cărăbuş”, pe nimeni alta decât pe Maria Tănase.

Cum se împletesc un film şi un destin

„Actorul şi sălbaticii” spune povestea celebrului teatru de revista „Vox”, al cărui director este Costică Caratase. Trupa de actori pregăteşte un spectacol în care numărul de rezistenţă este o virulentă şarjă la adresa nazismului, a lui Adolf Hitler şi a Gărzii de Fier. Atât Caratase, cât şi textierul său, Ionel Fridman (jucat de Mircea Albulescu), sunt somaţi de legionari să renunţe la idee. Prima victimă a legionarilor este Ionel Fridman, asasinat în prezenţa lui Caratase pentru că terminase textul spectacolului sfidând ameninţările. Caratase, un mare comic al Bucureştiului din anii războiului, rezistă presiunilor legionare care-i cer edulcorarea satirei, plătind cu viaţa îndrăznelile.



La polul celălalt e viaţa actorului care a inspirat acest film. Într-adevăr, la începutul perioadei interbelice, Constantin Tănase a creat trupa „Cărăbuş”, împreună cu care urma să creeze o tradiţie de teatru de cabaret şi revistă pe parcursul următorilor 20 de ani; tradiţie prezentă şi astăzi, mai ales la teatrul de revistă „Constantin Tănase”, care funcţionează încă la adresa fostului „Cărăbuş”, pe Calea Victoriei, 33-35, în inima Bucureştiului. Problemele sale cu legionarii sau cenzura carlistă, atent punctate în peliculă, sunt însă complet necunoscute în biografia lui Tănase; sau, oricum, mult prea mici pentru a constitui subiect de film. Ce se ştie cu siguranţă, din viaţa artistică a lui Tănase, e că venirea Armatei Roşii şi actele abuzive petrecute în răstimpul scurt de la 23 august 1944 şi până la moartea actorului, în 29 august 1945, i-au oferit acestuia suficiente subiecte de criticat – iar criticile sale au atras după sine crearea unui lanţ de inamici.

Filmul este un strigăt mut la adresa regimului dictatorial în care România se găsea, regim care l-a suprimat pe Tănase. Însă atacurile nu sunt directe. Ţinta propagandei comuniste, chiar şi la 30 de ani de la finalizarea războiului, erau legionarii şi fascismul. Aceştia sunt sălbaticii împotriva cărora luptă prin satiră şi umor Caratase, sălbaticii care îi răpun cel mai bun prieten, sălbaticii din cauza cărora la final face infarct.

„El tic, eu tac, el tic, eu tac”



Poate una dintre cele mai mari deosebiri între realitate şi film, dincolo de perioadele total diferite în care se petrece acţiunea, este conturarea imaginii profesorului Nae Ionescu (în film, acesta apare sub numele de Guţă Popescu). Diabolicul lider Guţă Popescu este cel care stă efectiv în spatele acţiunii de stopare cu orice chip a reprezentaţiei lui Caratase. În realitate, chiar şi după remitizarea perioadei interbelice, după 1990, incluzându-l aici şi pe Corneliu Zelea Codreanu, nu se ştie cât de strânse au fost relaţiile dintre Căpitan şi Nae Ionescu. Se ştie că Nae Ionescu era simpatizant al Legiunii, dar nu se ştie cât de mult era de acord cu modul lor de a acţiona.

Şi dacă în peliculă sfârşitul lui Caratase este clar – artistul face infarct - , moartea lui Constantin Tănase, din 1945, e învăluită în mister. Actorul, dorind să ironizeze obiceiurile soldatului rus de a rechiziţiona ceasuri, a scris cupletul „Davai ceas”: „Rău era cu «der, die, das»/Da-i mai rău cu «davai ceas»/De la Nistru pân’ la Don/Davai ceas, davai palton/Davai ceas, davai moşie/Haraşo, tovărăşie”. După mai multe reprezentaţii, Constantin Tănase a fost arestat, ameninţat cu moartea, şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase nu era omul uşor de intimidat. La următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile „bandajate” cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos niciun cuvânt. Apoi, şi-a deschis pardesiul, scoţând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu, marele actor era mort. Zvonurile vorbesc că soldaţii ruşi l-ar fi omorât. Oficial, Tănase ar fi murit din cauza unui blocaj renal; cauza însă este din nou sub semnul întrebării – un tratament cu vreo 20 de aspirine pe zi recomandat de medic.

Biografie Manole Marcus
Mare regizor de film romanesc, de origine evreiasca ce s-a nascut in Bucuresti pe 8 ianuarie 1928 si, din nefericire a decedat pe 12 octombrie 1994.
In 1955 absolva Institutul National de Arta teatrala si Cinematografica din Bucuresti si incepe sa realizeze filme de comedie cum ar fi:" Nu vreau sa ma insor"-1960, "Cartierul Veseliei"-1964 si multe altele dar talentul sau de regizor incepe sa devina
apreciat si cunoscut abia dupa realizarea unor filme cu ton mai dramatic cum ar fi :" Zodia fecioarei "- 1966," Canarul si viscolul"- 1969, "Puterea si adevarul" - 1971 etc. apogeul carierei sale artistice, intr-o epoca in care era greu sa spui cu usurinta adevarul, cand libertatea "cuvantului" chiar prin film era ingradita constituindu-l :" Actorul si salbaticii"-1974 si "Operatiunea Monstrul"- 1976, o drama si o comedie ce reusesc prin mesajele transmise, uneori chiar subliminale sa transmita emotii, sa transforme

Solomon MARCUS: Între citate şi citări
„De obicei, a fi un autor des citat e un simptom al gloriei, o încununare. În literatura de specialitate, numărul lucrărilor în care apari ca referinţă a devenit chiar un criteriu de validitate ştiinţifică.“ Am reprodus primele două fraze din articolul dlui Andrei Pleşu – „Citatul ca armă albă“ (Dilema veche, 4 august 2010). Ele dau impresia că va urma o discuţie despre legitimitatea (controversată a) criteriului respectiv, ca mijloc de evaluare a ceea ce se publică. Numai că metafora armei albe, din titlu, şi mai ales modul ironic în care autorul s-a referit cu alte ocazii la snobismul citatelor din autori clasici ne avertizează că nu despre aceasta va fi vorba în continuare. Bănuiala se confirmă. În cea de-a treia frază, autorul face un viraj brusc: „Există o mare cantitate de site-uri care te introduc într-o junglă practic infinită de «vorbe celebre»“.
Un fapt interesant, de ordin lingvistic. Peste tot acţionează în articolul dlui Pleşu verbele „a cita“, „a fi citat“. Numai că aceste verbe prezintă o ambiguitate, vizibilă la posibilele substantive asociate: „o citare, două citări“ în primele două fraze; „un citat, două citate“, în tot ceea ce urmează. Engleza are cuvinte diferite pentru cele două cazuri: „to cite, to be cited, citation“ pentru primul caz, „to quote, to be quoted, quotation“ pentru cel de-al doilea. Uriaşa întreprindere cunoscută sub numele Science Citation Index este cea mai clară manifestare a universalităţii criteriului citării, atunci cînd este vorba de aprecierea impactului unei opere. Practicat de peste treizeci de ani, acest criteriu a fost mereu supus unor critici care au condus la rafinarea sa, la micşorarea decalajului dintre calitate şi cantitate; a evalua cantitatea lucrurilor de calitate, iată marea provocare. S-a creat o nouă disciplină, scientometria, iar revista respectivă – Scientometrics – publică rezultatele cercetărilor din acest domeniu. De exemplu, în ultimii ani se acordă o mare atenţie criteriilor scientometrice în domeniul socio-uman.




Desigur, apar citate şi în texte ştiinţifice şi există reguli de folosire a lor. Faptul că un autor se prevalează de un citat din lucrarea mea, cu indicarea explicită a paternităţii sale, constituie o citare a lucrării mele. Acesta este un caz în care o citare este prilejuită de un citat. Spre deosebire însă de citatele discutate de dl Pleşu, pretinse culmi de înţelepciune în reprezentarea celui care le utilizează, transformarea în citat a unui fragment din textul meu poate avea o finalitate critică, de eventuală respingere a aserţiunii mele. În cercetare, citatul cunoaşte toată gama posibilă de aprecieri, de la respingere categorică pînă la aprobare entuziastă.


Dar, în general, citările nu sînt mediate de citate, ci de faptul că la unele idei, rezultate, metode, probleme etc. dintr-o lucrare se face referinţă în cealaltă.
Să considerăm că eseul dlui Andrei Pleşu începe efectiv cu fraza a treia? Cum se explică atunci prezenţa aparent parazită a primelor două fraze? Două posibile explicaţii: a) ambiguitatea la care ne-am referit, a verbelor „a cita, a fi citat“; b) intenţia autorului de a trimite o săgeată ironică („simptom al gloriei“, „încununare“) şi către tendinţa de multe ori exagerată de a cuantifica valoarea. Dar nu excludem nici posibila lor combinare; şi chiar dacă autorul nu a avut în vedere nici una din ipotezele de mai sus, este dreptul meu, ca cititor, de a interpreta eseul dlui Pleşu în oricare dintre aceste modalităţi. Strategia frecventă a lecturii unui text pe baza întrebării „ce a vrut să spună autorul?“ s-a dovedit de multe ori neproductivă. În consecinţă, credem că nimic nu este parazit în eseul dlui Pleşu.

De vorbד cu matematicianul Solomon Marcus
Lucia Dדrדmus, 5/20/2010
Solomo Marcus este Membru al Academiei Romגne, un מmpדtimit de culturד romגnד si universalד, matematician. Studiile sale au vדzut lumina tiparului מncepגnd cu grafia romגnד, dar, datoritד מnaltei ti...