Marcus[v=]

Mihaela Iancu - Solomon Marcus la 85 de ani

Bunul meu prieten Marcus,

Cred că nu ţi-am povestit niciodată cum am ajuns la tine. De ce te-am ales tocmai pe tine dintre atîţia oameni despre care aş fi putut să scriu* ca jurnalist? Uite cum a început. Am primit într-o zi coperta care se pregăteşte pentru publicarea, în variantă electronică, a discursului tău de recepţie de la Academie**. Te ştiu de cîteva luni doar şi, cronologic, ne despart şaizeci de ani, dar acesta e doar un detaliu care iese la iveală din acte. În realitate, eşti cel puţin la fel de tînăr ca şi mine. Mai ţii minte cînd ţi-am spus asta? Se întîmpla după prima întîlnire, cînd tu mi-ai luat la un moment dat agenda să-mi notezi pe ea titlul discursului pe care urma să-l ţii la sesiunea de comunicări pe tema „Ştiinţă şi spiritualitate“, şi ai zîmbit cînd ai citit ce notasem pe foaie, în aşteptarea ta. Scrisesem „Poate nu mai vine. Poate nu dăm lucrare astăzi. Scap“. Vezi cît de greu uităm de „traumele“ şcolii? Mi-ai spus că stai aproape de Institutul de Matematică, unde ne întîlnisem, şi că, la plecare, ne putem opri la adresa ta, să îmi dai cîteva cărţi. Mi-ai scris pe prima filă din Mathematics in Romania, „Mihaelei Iancu, un gînd cordial de la Solomon Marcus. Bucureşti, 20 august 2009.“ Nu era o dedicaţie furtunoasă. Era o folosire justă a cuvintelor, pe măsura momentului. Nici mai mult, nici mai puţin. Peste cîteva luni, ai început să-mi spui Michiduţă. Mihaele, ziceai tu, sînt prea multe şi e un nume destul de banal.

Pentru întîlnirea din 29 septembrie, ţi-ai amintit cum să faci nodul la cravată, asta după ce, la precedenta, uitaseşi şi mi-ai spus-o franc. Mi-ai spus că, dacă nu te gîndeşti, ştii. Altfel, e greu de explicat. E aceeaşi situaţie pe care ai întîlni-o dacă ar trebui să-i descrii cuiva cum mergi. Apoi, mi-ai vorbit despre ultimele sesiuni ştiinţifice la care fuseseşi invitat: în Ungaria, la Curtea de Argeş, la Alba Iulia, Bacău şi în Spania. Te pregăteai pentru o călătorie în Canada, aveau să urmeze Liège şi Bruxelles, pe lîngă cele ce te aşteptau în ţară. Trăiai un an mai plin decît cel care trecuse şi planul tău era să fii şi mai activ pe viitor. Energia ta era pentru mine molipsitoare. Plecam de fiecare dată cu gîndul că trebuie să fac mai mult, că dacă tu poţi să furi timpul, trebuie să pot şi eu.

Cînd te-am întrebat de ce anume îţi e cel mai mult dor, eram pe Bulevardul Dacia. Purtai o şapcă albastră, pe care scria Smith College, iar în picioare aveai sandale maronii. Te-ai oprit, aşa cum învăţasem să fac şi eu, după trei-patru paşi, urmîndu-te. Te-ai uitat la mine, prin lentilele care îţi făceau ochii mult mai mici decît îi ai de fapt, şi mi-ai zis: „De bucuriile din copilărie“. Apoi, mi-ai spus povestea primei perechi de pantaloni lungi, rămaşi de la fratele tău mai mare, Rubin. Erau uzaţi, fără dungă. Copiii s-au strîns roată în jur, cînd aveai 12 ani, şi-au îndreptat spre tine arătătoarele lor mici şi veninoase şi au început să strige în cor, din cauza pantalonilor: „Fie-ra-rul!“. Ai simţit că ai pierdut ceva irecuperabil. Să treci de la pantalonii scurţi la cei lungi nu era o simplă schimbare de haine. Era golul, o trezire dintr-un vis despre care ştiai că a fost frumos, cu totul diferit de realitate şi pe care nu-l vei mai putea recupera vreodată. Începea agonia copilăriei. Timpul se spărgea în trei. Nu mai era un prezent continuu, apăreau trecutul şi viitorul. Tu nu l-ai uitat însă pe copilul acela şi l-ai lăsat să-ţi arate ochii pisicilor de pe străzi. Altă dată, mi-ai vorbit de umorul ţăranilor din Piaţa Matache, care vindeau „cireşe fără locatari“ şi despre fulgii de zăpadă din locurile neatinse.



Într-o seară, mi-ai spus că auzi des, în jurul tău, oameni care anunţă că le-a dispărut pofta de viaţă. Eram în Piaţa Romană cînd mi-ai mărturisit că ţie, nici cînd ai fost pe patul din spital, nu ţi s-a întîmplat asta. Ai spus că singura deosebire dintre tine, cel de acum cincizeci de ani, şi cel de astăzi e că azi mai ai nevoie şi de un pumn de medicamente. Asfaltul era găurit şi gropile îl făceau inegal. Aproape că ne împiedicam la tot pasul, dar nu puteam privi în jos. Eu trebuia să îţi văd faţa cînd îmi răspundeai, tu trebuia să te uiţi la mine ca să mă convingi că asta crezi cu adevărat.Te-am văzut apoi, în lunile care au urmat, în săli mai mari sau mai mici, lansări de carte, la comunicări ştiinţifice, la întîlniri cu elevi şi profesori sau cu academicieni. Rosteai totul tare, cu o dicţie de invidiat şi pauze între idei. Nu citeai, vorbeai liber. Aproape după fiecare discurs, întrebai în glumă pe cei apropiaţi „Ce notă îmi dai?“. Îmi povesteai despre o matematică între vizibil şi inteligibil, mă întrebai dacă mi se pare că rîsul, plînsul şi zîmbetul sînt puse corect în aceeaşi categorie de emoţii, aflam de la tine cum o metaforă putea să stea în laboratorul de creaţie chiar sute de ani, pînă un alt om de ştiinţă reuşea să facă din ea un concept.

Era important să îţi văd casa, să înţeleg cu ce o umpli, cum trăieşti în ea. Şi mi-am dat seama, cînd am văzut-o, de ce îmi spuneai că, la tine, nimic nu se pierde, totul se rătăceşte. Casa ta e construită din cărţi, reviste şi hîrtii, de-a valma, care îngroapă celelalte lucruri dintr-o gospodărie, de care te foloseşti doar ca să te ţină în putere. Am fost acolo, pe 12 decembrie 2009, în camera ta de lucru, cînd ţi-a venit o nouă idee, în vreme ce îmi povesteai de ce spectacolul poate fi privit ca o paradigmă universală. „Sintaxa ne atrage prin jocul combinării cuvintelor şi simbolurilor“, spuneai. „Această plăcere însă se face de multe ori în dauna nevoii noastre de semnificaţie. Asta e mai greu, cere un efort de altă natură. Ce uşor adăugăm la o adunare de cinci numere un «+» şi apoi «...»; dar ce greu a fost să învăţăm cum putem da un sens unui astfel de joc.“ Şi mi-ai spus că atracţia pentru adunarea unui număr infinit de termeni a existat din Antichitate, dar că abia în secolul al XIX-lea s-a înţeles ce semnifică ea de fapt. Ai mai spus, tot atunci, „M-am ambalat, nu mai sînt în lumea reală.“

Îmi amintesc cum ne-am oprit la un moment dat pe marginea trotuarului. Pe lîngă noi a trecut, în sens opus, un tînăr care s-a uitat lung la tine, cu gura întredeschisă. S-a oprit pe loc. Tu nu l-ai observat iniţial. A înaintat cîţiva paşi. S-a oprit din nou, şi-a luat fesul din cap şi a început să-l frămînte în mîini, cu ochii la tine. Era limpede că-şi face curaj să-ţi vorbească. S-a apropiat timid, i-ai strîns mîna şi s-a relaxat cînd a văzut că îi zîmbeşti şi că te măguleşte interesul lui pentru cărţile tale. Îţi aminteşti? Te-a întrebat unde mai poate găsi Paradigme universale. Din păcate, nu mai sînt în librării, dar l-ai sfătuit să caute Jocul ca libertate la Eminescu. Ţi-a mulţumit şi a plecat bucuros. Două zile mai tîrziu, cînd un elev de clasa a XI-a te-a întrebat dacă eşti fericit, i-ai spus „Da. Vă spun fără nici o ezitare. Da. Secretul e foarte simplu. Să simţi că alţii au nevoie de tine. Nu văd ce-ţi poţi dori mai mult“.



Nu mi-a fost niciodată teamă să te întreb ceva. Pentru că tu nu poţi trăi fără întrebări. Ale tale şi ale altora. Recunoşti? Şi pentru că ştii că cei mai mulţi dintre noi suferă de paralizie. Ştii bine că asta ne-a învăţat şcoala. Că întrebarea e o sursă de indisciplină. Mai ştiu că şi părinţii ne-au învăţat, în parte, asta. Cînd ne-au repetat că Moş Crăciun nu vine la noi decît dacă sîntem cuminţi. Dar ce înseamnă să fii cuminte? Să nu îi contrazicem, să îi ascultăm mereu, să nu ne îndoim? Nu se ştie prea limpede. Mi-ai răspuns cu aceeaşi bucurie cînd te-am întrebat care e legătura dintre metaforă şi ştiinţă, dar şi cînd te-am rugat să-mi spui pe ce parte a patului dormi. Ce jurnalist nu şi-ar dori asta?

Ai împlinit 85 de ani. E doar un număr. N-o să zăboveşti prea mult asupra lui. Greşesc? Grija ta e să-ţi păstrezi puterea de lucru. Şi n-o să te sabotezi singur, sînt convinsă de asta. O să ai grijă să mănînci sănătos, o să-ţi faci exerciţiile de gimnastică, o să încerci să mergi cam 2 km zilnic, pe jos – dacă nu ai să poţi ieşi, ai să faci cîteva ture pe balconul tău lung, de aproape 20 de metri – o să întrerupi lucrul cînd te vei simţi obosit. Şi ai s-o iei iar de la capăt. N-o să stai cu ochii pe ceas. Nici eu nu stau în zilele în care ne întîlnim.

Mihaela Iancu - Scrisoare pentru Solomon Marcus


Bunul meu prieten Marcus,

Cred că nu ţi-am povestit niciodată cum am ajuns la tine. De ce te-am ales tocmai pe tine dintre atîţia oameni despre care aş fi putut să scriu* ca jurnalist? Uite cum a început. Am primit într-o zi coperta care se pregăteşte pentru publicarea, în variantă electronică, a discursului tău de recepţie de la Academie**. Eu, pe atunci, spre marea mea pierdere, nu ştiam nimic despre tine. Dar a ajuns la mine o imagine într-un albastru condensat şi mat. Peste acest albastru erau simboluri matematice, scrise în linie dreaptă, ca pe o tablă, iar în fundal, silueta unui elev, aşezat peste propria lui umbră, cu capul plecat şi genunchii aduşi aproape de bărbie. Deasupra lui scria "Singurătatea matematicianului". Titlul acesta a demolat toată ura pe care mă îngrijisem s-o conserv atît de bine în şcoală, special pentru matematicieni. Niciodată, pînă atunci, nu mă gîndisem să văd în călăi nişte însinguraţi, să mă fi întrebat dacă nu cumva ştiu şi ei ce înseamnă frica, jocul, greşeala, minciuna sau iluzia. Cum spuneai în cărţile tale. Tu eşti matematicianul care m-a făcut să regret că nu le-am acordat nicio şansă.




Te ştiu de cîteva luni doar şi, cronologic, ne despart şaizeci de ani, dar acesta e doar un detaliu care iese la iveală din acte. În realitate, eşti cel puţin la fel de tînăr ca şi mine. Mai ţii minte cînd ţi-am spus asta? Se întîmpla după prima întîlnire, cînd tu mi-ai luat la un moment dat agenda să-mi notezi pe ea titlul discursului pe care urma să-l ţii la sesiunea de comunicări pe tema "Ştiinţă şi spiritualitate" şi ai zîmbit cînd ai citit ce notasem pe foaie, în aşteptarea ta. Scrisesem "Poate nu mai vine. Poate nu dăm lucrare astăzi. Scap." Vezi cît de greu uităm de "traumele" şcolii? Mi-ai spus că stai aproape de Institutul de Matematică unde ne întîlnisem, şi că, la plecare, ne putem opri la adresa ta, să îmi dai cîteva cărţi. Mi-ai scris pe prima filă din Mathematics in Romania, "Mihaelei Iancu, un gînd cordial de la Solomon Marcus. Bucureşti, 20 august 2009." Nu era o dedicaţie furtunoasă. Era o folosire justă a cuvintelor, pe măsura momentului. Nici mai mult, nici mai puţin. Peste cîteva luni, ai început să-mi spui Michiduţă. Mihaele, ziceai tu, sînt prea multe şi e un nume destul de banal.



Pentru întîlnirea din 29 septembrie, ţi-ai amintit cum să faci nodul la cravată, asta după ce, la precedenta, uitaseşi şi mi-ai spus-o franc. Mi-ai spus că, dacă nu te gîndeşti, ştii. Altfel, e greu de explicat. E aceeaşi situaţie pe care ai întîlni-o dacă ar trebui să-i descrii cuiva cum mergi. Apoi mi-ai vorbit despre ultimele sesiuni ştiinţifice la care fuseseşi invitat: în Ungaria, la Curtea de Argeş, la Alba Iulia, Bacău şi în Spania. Te pregăteai pentru o călătorie în Canada, aveau să urmeze Liège şi Bruxelles, pe lîngă cele ce te aşteptau în ţară. Trăiai un an mai plin decît cel care trecuse şi planul tău era să fii şi mai activ pe viitor. Energia ta era pentru mine molipsitoare. Plecam de fiecare dată cu gîndul că trebuie să fac mai mult, că dacă tu poţi să furi timpul, trebuie să pot şi eu.



Mi te-am închipuit cum călătoreşti singur, cu trolerul pe care aveam să-l văd mai tîrziu, în casa ta. Îmbrăcat în paltonul lung, care-ţi făcea umerii mai înalţi şi robuşti şi îţi scurta picioarele. Şi te-am întrebat atunci cum ai negociat tu cu singurătatea de-a lungul timpului? Ai spus "Ooo…", ţi-ai lipit spatele de speteaza scaunului şi ţi-ai împreunat mîinile în poală, într-o poziţie atît de relaxată, deşi ar fi trebuit să pleci cît mai curînd, să mai prinzi Agenţia de voiaj deschisă. Ai tăcut cîteva secunde, te-ai întristat puţin şi ai zîmbit. Mi-ai spus că după fiecare întîlnire revenim în singurătate, că fiecare călătorie înseamnă o părăsire şi că, dacă nu ar fi ele, am învăţa mai greu să ne obişnuim cu dispariţiile definitive.



Cînd te-am întrebat de ce anume îţi e cel mai mult dor, eram pe Bulevardul Dacia. Purtai o şapcă albastră, pe care scria Smith College, iar în picioare aveai sandale maronii. Te-ai oprit, aşa cum învăţasem să fac şi eu, după trei-patru paşi, urmîndu-te. Te-ai uitat la mine, prin lentilele care îţi făceau ochii mult mai mici decît îi ai de fapt şi mi-ai zis: "De bucuriile din copilărie". Apoi mi-ai spus povestea primei perechi de pantaloni lungi, rămaşi de la fratele tău mai mare, Rubin. Erau uzaţi, fără dungă. Copiii s-au strîns roată în jur, cînd aveai 12 ani, şi-au îndreptat spre tine arătătoarele lor mici şi veninoase şi au început să strige în cor, din cauza pantalonilor: "Fie-ra-rul!". Ai simţit că ai pierdut ceva irecuperabil. Să treci de pantalonii scurţi la cei lungi nu era o simplă schimbare de haine. Era golul, o trezire dintr-un vis despre care ştiai că a fost frumos, cu totul diferit de realitate şi pe care nu-l vei mai putea recupera vreodată. Începea agonia copilăriei. Timpul se spărgea în trei. Nu mai era un prezent continuu, apăreau trecutul şi viitorul. Tu nu l-ai uitat însă pe copilul acela şi l-ai lăsat să-ţi arate ochii pisicilor de pe străzi. Altă dată, mi-ai vorbit de umorul ţăranilor din Piaţa Matache care vindeau "cireşe fără locatari" şi despre fulgii de zăpadă din locurile neatinse.



Într-o seară mi-ai spus că auzi des, în jurul tău, oameni care anunţă că le-a dispărut pofta de viaţă. Eram în Piaţa Romană cînd mi-ai mărturisit că ţie, nici cînd ai fost pe patul din spital, nu ţi s-a întîmplat asta. Ai spus că singura deosebire dintre tine, cel de acum cincizeci de ani, şi cel de astăzi, e că azi mai ai nevoie şi de un pumn de medicamente. Asfaltul era găurit şi gropile îl făceau inegal. Aproape că ne împiedicam la tot pasul, dar nu puteam privi în jos. Eu trebuia să îţi văd faţa cînd îmi răspundeai, tu trebuia să te uiţi la mine ca să mă convingi că asta crezi cu adevărat.



Te-am văzut apoi, în lunile care au urmat, în săli mai mari sau mai mici, lansări de carte, la comunicări ştiinţifice, la întîlniri cu elevi şi profesori sau cu academicieni. Rosteai totul tare, cu o dicţie de invidiat şi pauze între idei. Nu citeai, vorbeai liber. Aproape după fiecare discurs, întrebai în glumă pe cei apropiaţi "Ce notă îmi dai?". Îmi povesteai despre o matematică între vizibil şi inteligibil, mă întrebai dacă mi se pare că rîsul, plînsul şi zîmbetul sînt puse corect în aceeaşi categorie de emoţii, aflam de la tine cum o metaforă putea să stea în laboratorul de creaţie chiar sute de ani, pînă un alt om se ştiinţă reuşea să facă din ea un concept.



Era important să îţi văd casa, să înţeleg cu ce o umpli, cum trăieşti în ea. Şi mi-am dat seama, cînd am văzut-o, de ce îmi spuneai că, la tine, nimic nu se pierde, totul se rătăceşte. Casa ta e construită din cărţi, reviste şi hîrtii, de-a valma, care îngroapă celelalte lucruri dintr-o gospodărie, de care te foloseşti doar ca să te ţină în putere. Am fost acolo, pe 12 decembrie 2009, în camera ta de lucru, cînd ţi-a venit o nouă idee, în vreme ce îmi povesteai de ce spectacolul poate fi privit ca o paradigmă universală. "Sintaxa ne atrage prin jocul combinării cuvintelor şi simbolurilor", spuneai. "Această plăcere însă se face de multe ori în dauna nevoii noastre de semnificaţie. Asta e mai greu, cere un efort de altă natură. Ce uşor adăugăm la o adunare de cinci numere un «+» şi apoi «...»; dar ce greu a fost să învăţăm cum putem da un sens unui astfel de joc." Şi mi-ai spus că atracţia pentru adunarea unui număr infinit de termeni a existat din Antichitate, dar că abia în secolul XIX s-a înţeles ce semnifică ea de fapt. Ai mai spus tot atunci "M-am ambalat, nu mai sînt în lumea reală." Te vedeam aprins, cuvintele ţi se rostogoleau pentru că nu ţineau pasul cu viteza gîndului şi gesticulai mai mult decît de obicei. "Asta e perfidia sintactică.", ai mai spus. "Matematica şcolară e schizofrenică pentru că dezvoltă latura sintactică incomparabil mai mult decît pe cea semantică." E obiceiul tău să faci salturi de la o disciplină la alta, de la un domeniu la altul, să legi noduri acolo unde alţii taie.



Îmi amintesc cum ne-am oprit la un moment dat pe marginea trotuarului. Pe lîngă noi a trecut, în sens opus, un tînăr care s-a uitat lung la tine, cu gura întredeschisă. S-a oprit pe loc. Tu nu l-ai observat iniţial. A înaintat cîţiva paşi. S-a oprit din nou, şi-a luat fesul din cap şi a început să-l frămînte în mîini, cu ochii la tine. Era limpede că-şi face curaj să-ţi vorbească. S-a apropiat timid, i-ai strîns mîna şi s-a relaxat cînd a văzut că îi zîmbeşti şi că te măguleşte interesul lui pentru cărţile tale. Îţi aminteşti? Te-a întrebat unde mai poate găsi Paradigme universale. Din păcate, nu mai sînt în librării, dar l-ai sfătuit să caute Jocul ca libertate la Eminescu. Ţi-a mulţumit şi a plecat bucuros. Două zile mai tîrziu, cînd un elev de clasa a XI-a te-a întrebat dacă eşti fericit, i-ai spus " Da. Vă spun fără nicio ezitare. Da. Secretul e foarte simplu. Să simţi că alţii au nevoie de tine. Nu văd ce-ţi poţi dori mai mult."



Nu mi-a fost niciodată teamă să te întreb ceva. Asta e mare lucru, ştii? În realitate, nu am simţit că eu sînt mucosul şi tu savantul, chiar dacă glumeam des pe tema asta, pentru că nu mi-ai vorbit cu aroganţă despre ceea ce nu ştiam. Şi nu ştiam mai nimic. Cînd îmi citeai din caietele tale de însemnări, Scrisorile către un tînăr poet ale lui Rilke, cînd îmi vorbeai despre Baudelaire, cînd îmi explicai legătura dintre matematică şi poezie, tu încercai să vezi ce mă atrage. Pentru că tu nu poţi trăi fără întrebări. Ale tale şi ale altora. Recunoşti? Şi pentru că ştii că cei mai mulţi dintre noi suferă de paralizie. Ştii bine că asta ne-a învăţat şcoala. Că întrebarea e o sursă de indisciplină. Mai ştiu că şi părinţii ne-au învăţat în parte asta. Cînd ne-au repetat că Moş Crăciun nu vine la noi decît dacă sîntem cuminţi. Dar ce înseamnă să fii cuminte? Să nu îi contrazicem, să îi ascultăm mereu, să nu ne îndoim? Nu se ştie prea limpede. Mi-ai răspuns cu aceeaşi bucurie cînd te-am întrebat care e legătura dintre metaforă şi ştiinţă, dar şi cînd te-am rugat să-mi spui pe ce parte a patului dormi. Ce jurnalist nu şi-ar dori asta?



Ai împlinit 85 de ani. E doar un număr. N-o să zăboveşti prea mult asupra lui. Greşesc? Grija ta e să-ţi păstrezi puterea de lucru. Şi n-o să te sabotezi singur, sînt convinsă de asta. O să ai grijă să mănînci sănătos, o să-ţi faci exerciţiile de gimnastică, o să încerci să mergi cam doi km zilnic, pe jos - dacă nu ai să poţi ieşi, ai să faci cîteva ture pe balconul tău lung, de aproape 20 de metri - o să întrerupi lucrul cînd te vei simţi obosit. Şi ai s-o iei iar de la capăt. N-o să stai cu ochii pe ceas. Nici eu nu stau în zilele în care ne întîlnim.



La Mulţi Ani,

Michiduţă









Mihaela Iancu

O minte sclipitoare. Solomon Marcus

I-am promis că nu o să-i divulg vârsta, aşa că mă ţin de cuvânt, căci oricum reuşeşte cu brio să păcălească timpul. Academicianul Solomon Marcus a fost invitat la "Liceul Teoretic Nichita Stănescu", pentru a fi sărbătorit, în preajma unor profesori de matematică [...]

Astăzi e ziua ta... Solomon Marcus!


"Descoperirea poeziei... un moment fericit al vieţii mele""La 1 martie 2010, lansez la Colegiul Naţional Sfântul Sava o carte de un fel deosebit. Ea are titlul Educaţia în Spectacol şi este editată de Lavinia Spandonide, director al Editurii Spandugino. Cartea include dezbaterile [...]

Matematicianul Solomon Marcus despre subiectele de la Bac: “Probleme scoase din burtă” (VIDEO)


Academicianul Solomon Marcus, care a trăit peste 60 de ani de preschimbări ale sistemului de învăţământ românesc, spune că subiectele propuse anul acesta pentru proba de bacalaureat la matematică se bazează în proporţie de 80% doar pe reţete bine stabilite, fără a stimula imaginaţia elevului.

Meciul Nadal-Federer l-a emoţionat pe matematicianul Solomon Marcus: “De ce oare trebuie să plângă cineva?’’



Academicianul a fost impresionat de finala disputată de cei doi tenismeni la Australian Open.
Partida Nadal-Federer, de la Australian Open, a fost exemplară din mai multe puncte de vedere:

1) un nivel de o performanţă tehnică uluitoare;

2) o demonstraţie clară a modului în care tenisul devine artă;

3) calităţile 1 şi 2 nu s-au manifestat sporadic, ci aproape în permanenţă;

4) o atitudine de o civilitate perfectă, de respect reciproc (în contrast cu partida anterioară, Nadal-Verdasco, în care cei doi îşi arătau o mutră de fiară sălbatică, gata să-şi devoreze adversarul);

5) după patru seturi, cei doi jucători s-au dovedit de valoare echivalentă, iar scorul îi era favorabil lui Federer, care câştigase clar două seturi, în timp ce Nadal le câştigase pe ale sale numai după prelungiri.
A venit însă setul al cincilea, câştigat clar de Nadal, dar în total fiecare câştigase acelaşi număr de game-uri (dacă nu cumva Federer era în avantaj).

6) momentul premierii a scos în evidenţă cât de mult suferă jocul din cauza competiţiei: Federer a izbucnit în lacrimi şi nu a mai putut spune nimic. Nadal îl privea profund emoţionat, s-a apropiat de el afectuos. Într-un târziu, Federer a pronunţat numai câteva cuvinte: “Înţeleg să pierd, dar am fost atât de aproape de victorie!”.

Oficialii au rostit cuvinte de circumstanţă, dar nu a fost nimeni care să spună că, dacă Federer câştiga, Nadal avea şi el dreptul să plângă, pentru acelaşi motiv: fusese atât de aproape de victorie. Dar de ce oare trebuie neapărat să plângă cineva, în condiţiile în care amândoi au oferit o culme a măiestriei şi talentului, iar publicul a trăit adevărate momente de explozie a plăcerii şi admiraţiei, în mod alternativ, faţă de fiecare dintre cei doi jucători? Nu este clar că nici unul dintre ei nu ar fi putut da întreaga măsura a capacităţilor sale dacă adversarul nu era şi el de valoare foarte ridicată?

De ce trebuie să fie tenisul redus la un joc de sumă nulă? De ce competiţia contează mai mult decât jocul, în splendida lui gratuitate? De ce întrecerea contează mai mult decât arta? De ce să fie umilit într-un mod atât de explicit unul dintre jucători, prin contrastul dintre modestia plachetei primite şi măreţia cupei acordate celuilalt?

Observaţi cât de regretabil se repetă situaţia la olimpiadele şi concursurile şcolare de matematică, la care competiţia contează mai mult decât eficacitatea educaţională şi la care se dă impresia că nu poţi fi foarte bun decât în dauna altuia. Concursurile îi plasează pe concurenţi în situaţii artificiale, foarte diferite de cele în care ei vor valorifica în profesie şi în viaţă pregătirea lor. Aproape toate cărţile de matematică pentru şcolari, care se văd pe tejghele, sunt destinate pregătirii pentru concursuri, nu pregătirii pur şi simplu. Aproape toţi învaţă pentru că “li se cere”, nu pentru că “le place”. E groaznic.

Acad. SOLOMON MARCUS: Matematic, Mutu are un comportament fractal
http://www.catavencu.ro/acad_solomon_marcus_matematic
„Fotbalul este prin excelenta spectacol, ca si teorema“

Reporter: Fotbalul nu jigneste inteligenta?
Solomon Marcus: Exista diferite feluri de inteligenta, nimeni nu le are pe toate. In fotbal este nevoie de o inteligenta a intuirii asteptarilor adversarului, pentru a le insela. Pacalirea este un act de inteligenta si, uneori, de simt al umorului. Este nevoie si de intuirea corecta a actiunii propriilor tai coechipieri, altfel nu se formeaza echipa. Autogolul este un rezultat al incalcarii acestei conditii.
Rep.: Cum de un tip ca dumneavoastra, care stie ce este infinitul, poate iubi o ciolaneala plina de virgule, nule si fracturi?
S.M.: Fotbalul te incinta prin cu totul altceva decit matematica (desi au un puternic numitor comun: jocul). De aceea, el este o alternativa interesanta la efortul cerut de matematica. Dupa citeva ore de matematica, ma relaxez mai degraba privind un meci bun de fotbal decit jucind sah. Fotbalul este prin excelenta spectacol, ca si teorema, care, dupa etimologia sa greaca, inseamna spectacol. Dar diferenta de natura dintre cele doua spectacole este esentiala.

„Golul al treilea a fost si o demonstratie splendida de ironizare a adversarilor“

Rep.: Cine cistiga Campionatul European?
S.M.: Sanse de cistig: Spania, Olanda, Portugalia si Germania. Jocul Spaniei in meciul cu Rusia ramine un termen de referinta pentru modul in care fotbalul poate fi arta. Jucatorii au actionat intr-o concordanta perfecta, s-a vazut in primul rind echipa. Mergind la personalitati, cele trei goluri marcate de David Villa au dat masura unei tehnici superioare, iar golul al treilea a fost si o demonstratie splendida de ironizare a adversarilor. Daca mai adaugam faptul ca acelasi Villa a marcat golul victoriei in meciul cu Suedia, se profileaza portretul unuia dintre cei mai buni jucatori de la EURO 2008. Olanda si-a intimidat adversarii, Italia si Franta, este intr-o forma de zile mari; pare mai convingatoare decit Spania, care, in meciul cu Suedia, nu s-a mai ridicat la nivelul jocului ei cu Rusia. Portugalia, cu Ronaldo, si Germania, cu capitanul ei, sint si ele la inaltime.
Rep.: Ati pariat? Faceti pronosticuri?
S.M.: Nu fac pariuri, nici pronosticuri, excelenta in fotbal este variabila de la o zi la alta si, deci, imprevizibila.
Rep.: Ce va face Nationala in campionatul acesta?
S.M.: Partida cu Italia a fost superioara celei cu Franta si am fi tentati sa credem ca Nationala nu trebuia sa uite in fata unei echipe care a umilit Italia si Franta ca am fost deficitari la citeva capitole: timpul de pastrare a balonului, viteza in joc, timpul de joc in jumatatea de teren a adversarului, numarul relativ mare de cartonase galbene primite (de citiva dintre cei mai buni jucatori). In ambele partide, dar mai ales in cea cu Franta, Nationala a fost timida din punctul de vedere al crearii unor faze periculoase la poarta adversarului. Nu putem omite nici faptul ca arbitrajul ne-a favorizat in partida cu Italia.
Rep.: De ce mereu sintem pesimisti in ceea ce priveste Nationala? Sint de vina Draghicescu, Blaga, Ionesco, Eliade si Cioran, insi care in viata lor nu au pus piciorul pe o minge?
S.M.: Faptele invocate la raspunsul precedent sint o parte din explicatie. Dar, de fapt, nu este vorba atit de pesimism, cit de o insuficienta comunicare cu lumea, de pe urma careia perceptia situarii noastre in lume apare mereu deformata, cind in sens negativ, cind in sens pozitiv. Victorii izolate am avut si impotriva Germaniei, si impotriva Spaniei etc. Problema este aceea a stabilitatii, a persistentei in timp a acestor performante. Pentru Italia sau Franta, s-ar putea sa fie vorba numai de un accident. Nu numai in fotbal, ci si in cultura se manifesta aceste oscilatii intre timiditate si aroganta, dar sint tot mai multi cei realisti.

„Chivu inspira stabilitate“

Rep.: Mutu? Chivu, ce teorema intruchipeaza?
S.M.: Mutu este nascut pentru gol, tipa talentul in el; daca-mi cereti o metafora matematica a lui, as spune ca are un comportament fractal, care il pune in deruta pe adversar. Numai ca acest comportament s-a extins, uneori, si in viata sa din afara fotbalului, iar derapajele sale au dat emotii admiratorilor sai. Chivu, in schimb, inspira stabilitate, parca se afla mai putin sub influenta imprevizibilului. El demonstreaza ca poti straluci si fara a fi un „copil teribil“.
Rep.: Piturca, un ins cenusiu, cum de antreneaza Nationala?
S.M.: Indiferent de evolutia ulterioara a Nationalei, Piturca s-a dovedit a fi unul dintre cei mai buni antrenori ai ei. De ce il considerati cenusiu?
Rep.: La ce e bun Banel?
S.M.: Nicolita este jucatorul remarcabil prin mobilitatea sa si prin eficacitatea centrarilor sale. Isi are locul in Nationala.

„Portarul este, intr-un fel, cel mai important in fotbal“

Rep.: E un ghinion scoaterea din joc a lui Coman? Ce inseamna sa fii portar?
S.M.: Nu vad cum ar fi putut fi mai bun Coman decit Lobont; acesta din urma a aparat impecabil in partida cu Italia. Portarul este, intr-un fel, cel mai important in fotbal, deoarece la poarta pe care o apara se decide nemijlocit rezultatul jocului. Nici o alta functie nu cere atit de mult curaj si nimeni nu risca mai mult decit el de a fi lovit la modul fizic. Tipul de inteligenta de care are nevoie portarul este de o mare complexitate si este diferit de cel cerut jucatorilor de cimp. A decide instantaneu daca este cazul sa vii in intimpinarea mingii sau sa ramii la locul tau, a actiona in concordanta cu coechipierii tai din aparare, a citi in ochii celui care executa o lovitura de la 11 metri directia in care va trimite mingea, iata numai citeva dintre responsabilitatile sale. Intr-un fel, portarul este capitanul simbolic al echipei.
Rep.: Unde a gresit Piturca?
S.M.: Poate ca nu s-a preocupat suficient de latura umana. Trebuia sa-i educe pe jucatori in ceea ce priveste comportamentul in situatii in care se considera nedreptatiti. Este penibil sa vezi ca cei mai buni jucatori primesc cartonase galbene sau avertismente.

„A fi fost campion trece in uitare“

Rep.: Hagi, Dobrin? La ce folosesc nemuritoarelor lor fente efemere?
S.M.: Gloria acestor mari jucatori vine in primul rind din frumusetea fotbalului pe care ei l-au practicat, a golurilor pe care le-au marcat. A fi fost campion trece in uitare. Ce s-a ales din echipa Greciei, campioana a Europei? Mirajul a fost de o clipa, in momentul obtinerii titlului. Valoarea trebuie reconfirmata mereu. Italia si Franta, campioane de ieri si de alaltaieri, n-au putut opune gloria lor de altadata elanului olandez de azi. Hagi si Dobrin au fost capabili sa iubeasca fotbalul pentru gratuitatea lui, pentru pura placere a jocului. Ei ne avertizeaza ca, dincolo de latura financiara a fotbalului, jucatorul si publicul trebuie sa savureze placerea jocului, inainte de a se intreba care sint sansele calificarii intr-o etapa ulterioara. Visam sa ne calificam la turneul european, apoi visam sa ne calificam in sferturi, apoi in semifinale, apoi in finala, apoi… constatam ca titlul obtinut nu a stralucit decit o clipa si toata osteneala trebuie luata de la capat. In ultima instanta, competitia isi atinge scopul numai in masura in care stimuleaza calitatea jocului; dar rareori s-a intimplat ca partidele cele mai frumoase sa fie cele din semifinale si din finala. Toti acesti jucatori care au iubit fotbalul in toata gratuitatea lui ramin in admiratia mea (il includ aici, de exemplu, pe Oliver Kahn, portarul recent retras al echipei Germaniei).

„Pe post de bec la echipa strazii Iernii din Bacau“

Rep.: Ati jucat la FC Bacau? Ati faultat memorabil?
S.M.: Nu am fost jucator la FC Bacau, ci… la echipa strazii Iernii din Bacau, strada pe care mi-am trait copilaria. Eram pe post de bec (fundasul de azi), nu imi amintesc nici fente, nici goluri, nici faulturi. Visam atunci la Ripensia si la Dobai, primii mei idoli in fotbal.

Incredibila poveste a lui Mickey Marcus
David Daniel Marcus, sau Mickey Marcus cum l-a impus în istorie “numele de scenă”, a avut, cu siguranţă, una dintre cele mai palpitante existenţe din prima jumătate a secolului trecut.

Academicianul Solomon Marcus este doctor Honoris Causa al Universităţii din Bacău

Ieri, academicianul Solomon Marcus a primit din partea Universităţii Bacău titlul de Doctor Honoris Causa. Iniţiativa i‑a aparţinut decanului Facultăţii de Litere, Doina Ceciu. La ceremonie au participat profesori universitari băcăuani, reprezentanţi ai autorităţilor locale, colegi şi prieteni ai lui Solomon Marcus, matematicieni şi semioticieni cunoscuţi, atît în Bacău, cît şi în ţară. Solomon Marcus s‑a născut în Bacău pe 1 martie 1925, a urmat cursurile gimnaziale la fosta Şcoală de Băieţi, în prezent "Alexandru Ioan Cuza", iar liceul l‑a absolvit la actualul Colegiu "Ferdinand I". Matematician şi semiotician, academicianul Solomon Marcus este cunoscut ca fiind unul dintre iniţiatorii lingvisticii şi poeticii matematice. De‑a lungul anilor, academicianul a colaborat cu specialiştii Universităţii Bacău, precum şi cu matematicieni şi filologi de la mai multe instituţii de învăţămînt preuniversitar din judeţ. (C.C.)
http://www.evenimentul.ro/articol/academicianul-solomon-marcus-este.html

Un reper: Mihai Şora
Solomon Marcus
De câteva luni savurez câteva pagini în fiecare seară, dialogul la care a fost provocat Mihai Şora de către Leonid Dragomir ("Despre toate şi ceva în plus", Ed. Paralela 45, 2006). Auzisem încă din anii '70 despre performanţele editoriale ale d-lui Şora, în special despre reuşita privind revigorarea colecţiei "Biblioteca pentru toţi". Dar personal l-am cunoscut abia la începutul anilor '70, ca o prezenţă discretă la

Solomon Marcus – o personalitate de frontiera

Solomon Marcus
Intilnirea extremelor. Scriitori – in orizontul stiintei
Editura Paralela 45, Colectia „Sinteze“, Pitesti, 2005, 308 p.

La cei 80 de ani de curind impliniti, Solomon Marcus este, fara indoiala, unul dintre cei mai activi intelectuali contemporani, ale carui carti au intrat de mult in bibliografiile de specialitate din intreaga lume. Matematician de anvergura internationala, preocupat constant de relatia matematicii cu literatura, dar si de problematica domeniului socio-uman – abordata din perspectiva specialistului in stiinte exacte –, unul dintre pionierii lingvisticii matematice (a carui autoritate stiintifica este unanim recunoscuta), profesorul Solomon Marcus este o personalitate de frontiera.

La recent incheiatul colocviu al Asociatiei de Literatura Generala si Comparata, in cadrul caruia o sectiune speciala a fost dedicata personalitatii complexe a autorului unui numar impresionant de 47 de carti, Monica Spiridon il caracteriza, inspirat, ca un intelectual „nedisciplinat“, fascinat de totalitatea culturii si nedispus sa se inchida in limitele unei unice „discipline“.
Intreaga opera stiintifica a profesorului Solomon Marcus, inclusiv volumul recent aparut la Editura Paralela 45, Intilnirea extremelor, sta sub semnul paradigmelor universale. Convins ca nu e posibila cultura fara globalizare – „cultura sau e totala sau nu e“, dupa propria sa marturie –, Solomon Marcus a fost permanent adeptul „pasilor peste frontiere“ (celebra formula a lui Heisenberg): „relatia matematicii cu literatura face parte din proiectul mai amplu in care se afla angajata cultura contemporana, cel al globalizarii cunoasterii si al necesitatii unor parcursuri transdisciplinare. A devenit un truism constatarea ca cele mai interesante probleme si solutii apar la interfata unor discipline dintre cele mai diferite“ afirma autorul Poeticii matematice.

„Nu cumva marea literatura a lumii a fost marcata, intr-un fel sau altul, si de gindirea stiintifica pe care omenirea a dezvoltat-o? Nu cumva aceasta gindire, mai cu seama in forma ei suprema, matematica, poate contribui la o mai buna intelegere a literaturii? Nu cumva dezvaluirea unor analogii intre literatura si matematica, intre literatura si stiinta, poate contribui la o mai buna intelegere atit a literaturii, cit si a stiintei?“ – iata o serie de intrebari de la care pornesc mare parte din studiile reunite in Intilnirea extremelor, cele mai multe dintre ele aparute anterior in volume – Arta si stiinta (1986), Inventie si descoperire (1989) si Paradoxul (1984), Socul matematicii (1987) – si in numeroase reviste culturale. Goethe, Eminescu, Ion Creanga, Bacovia, Paul Valéry, Thomas Mann, Dan Barbilian – Ion Barbu, George Steiner, Constantin Noica, Umberto Eco, Marin Sorescu, Nichita Stanescu, Lawrence Sterne, Caragiale, Eugen Ionescu, St. Augustin Doinas, Mihai Sora, Gabriel Liiceanu, Sorin Alexandrescu, Gabriela Melinescu si inca multi altii se regasesc in paginile volumului de la Paralela 45.

Intilnirea extremelor include si studii si articole precum Calatoriile spatio-temporale intre stiinta, filozofie si literatura, Calculatorul si studiul literaturii, Fizica moderna si Noul Roman, Invocarea stiintelor grele, intre snobism si autenticitate, Statutul personajului teatral si Expresivitate involuntara sau poeticitate inevitabila? care pun in discutie, la modul teoretic, componenta stiintifica a literaturii si filozofiei. Extrem de documentat, erudit si analitic chiar si atunci cind recurge la abordari sintetice, Solomon Marcus are darul de a pune in lumina, prin conexiuni inedite si provocatoare, aspecte de regula ocultate in abordarile monodisciplinare. Promotor al „globalizarii cognitive“, miscindu-se cu egala competenta in spatiul stiintelor exacte si in cel al literaturii si artei, Solomon Marcus nu ocoleste temele dificile, aflate la interferenta mai multor tipuri de discurs, de la discursul stiintelor cognitive la cel al stiintelor limbajului, de la discursul filozofic la cel matematic si la cel al teoreticianului literar.
Substantiala si informata, fara sa fie arida, Intilnirea extremelor readuce in prim-plan o personalitate de prim rang a culturii romane, pe nedrept aflata intr-un con de umbra. (C.M.)
http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=13803&xrubrica=ARTICOLE&return=arhiva&xnrrevista=280

Refuzul lui sau-sau: Solomon Marcus si concilierea literaturii cu stiinta

Anca BAicoianu

Aceasta segregare artificiala a universului stiintifico-tehnologic de cel literar-artistic, perpetuata, din pacate, in structurile de invatamant, are drept principala consecinta negativa constituirea unei intelegeri partiale, deci deformate, a conceptului de cultura, aria de cuprindere a acestuia fiind limitata la campul umanioarelor, iar dezvoltarile recente din domeniul stiintei fiind percepute, in numeroase cazuri, ca irelevante sau chiar potential destabilizatoare. Este suficient sa amintim, din categoria unor asemenea atitudini, suspiciunea la adresa realizarilor din domeniul tehnologiei informatiei si al comunicatiilor si dezbaterile privitoare la impactul „nefast“ al acestora asupra productiei si a receptarii faptelor de cultura in sens traditional.
Demonstratia lui Solomon Marcus nu are insa caracterul restrictiv al unei apologii a gandirii stiintifice venite din partea unui indragostit de literatura. Dimpotriva, analizele sale extrem de aplicate demonstreaza relatia stransa si cu dublu sens a literaturii cu stiinta, urmarind sa demonstreze, pe de o parte, aportul de intelegere pe care metodologia dezvoltata in cadrul disciplinelor exacte il are pentru studiul literaturii si, pe de alta parte, rolul semnificativ pe care orizontul stiintific al unui scriitor il detine in constituirea universului poetic sau romanesc al acestuia, contribuind, astfel, in mod implicit, la valoarea artistica a operelor in discutie.
Prin aceasta nu se intelege, desigur, faptul ca scriitorului i s-ar pretinde o formatie stiintifica riguroasa. Insa, asa cum arata Solomon Marcus, referindu-se la cazul lui Thomas Mann, „orice mare scriitor are o viziune totala asupra lumii, viziune din care nu pot lipsi intuitii ale unor fapte, fenomene care, intr-o alta ordine de abordare, intra in preocuparile diferitelor discipline, putandu-le aproxima sau metaforiza, putand fi convergente cu rezultatele acestora“. Nu poate fi, asadar, vorba de un simplu determinism (cauzal) intre cele doua universuri: cutare vers sau fragment de proza nu prefigureaza o anumita teorie stiintifica, la fel cum nici aceasta din urma nu anticipeaza, in sensul ca nu genereaza (desi ii poate servi ca temei si sursa) o opera artistica. Intre cele doua domenii exista insa o interactiune, pe cat de subtila, pe atat de profunda, care ii permite literaturii si, in general, artei sa beneficieze de pe urma comunicarii „cu universul stiintifico-tehnologic, invatand din noua umanitate pe care acesta o dezvolta, dupa cum stiinta si tehnologia castiga prin valorificarea diferitelor intuitii, metafore si simboluri ale literaturii si artei“.
Transpare de aici miza intregului demers al carui rezultat este lucrarea de fata, si anume sublinierea acelei „unitati a cunoasterii“ dupa care tanjesc - si despre care marturisesc, prin opera lor - poeti precum Eminescu, Barbu, Nichita Stanescu sau Paul Valéry, unitate pusa in evidenta de racordarea sensibilitatii si a viziunii poetice la modificarile produse in campul epistemologic. Ca aceasta apropiere nu este un simplu joc al hazardului o dovedeste si argumentul simetric: recunoasterea importantei crescande a factorului estetic in domeniul stiintelor „tari“. Aceasta pozitie, impartasita, printre altii, de Umberto Eco si Paul Ricœur, contrazice viziunea traditionala care nu recunoaste metaforei si metonimiei, de pilda, decat un rol ornant (mergandu-se pana la a dezavua prezenta lor in discursul stiintific) si insista, in schimb, asupra valorii lor euristice. Ruptura dintre estetic si cognitiv este astfel corectata, primul integrandu-se firesc in cel din urma, dupa cum si opera, in calitatea ei de „metafora epistemologica“ (Um-berto Eco), poate contribui la o mai buna intelegere a lumii.
De asemenea, prin intregul mod de abordare adoptat de-a lungul textului se militeaza impotriva parohializarii discursului teoretic, vizibila in segmentarea universului cunoasterii in domenii precis si strict delimitate. Alternativa pe care Solomon Marcus o propune (fara a insista in mod deosebit asupra ei in cartea de fata, ea facand insa obiectul a numeroase alte studii si articole) este aceea a transdisciplinaritatii, ca modalitate de transgresare a frontierelor conventional impuse si de decupare a campului cunoasterii dupa alte criterii decat cele dictate de apartenentele disciplinare. Spre deosebire de pluri- sau interdisciplinaritate, constand in simpla „juxtapunere de notiuni, idei sau rezultate“, provenind din mai multe domenii si, respectiv, din „interactiunea a doua sau mai multe discipline sub forma utilizarii unor notiuni, rezultate, modele sau teorii“, apartinand anumitor discipline pentru solutionarea unei probleme din cadrul alteia, transdisciplinaritatea reprezinta studiul unor chestiuni care fie sunt prin natura lor multidisciplinare, fie ignora cu totul asemenea clasificari. Ceea ce decurge de aici este o noua intelegere - generoasa, dinamica, dialogica - a insusi conceptului de cultura.

http://www.cuvantul.ro/articol/?artID=22

Dialog cu academicianul Solomon MARCUS

În laboratorul ei de creatie, stiinta abundã în ezitãri, emotii, cãutãri, nu se mai deosebeste de poezie



Cassian Maria SPIRIDON: Domnule profesor Solomon Marcus, aveti intentia sã continuati Poetica matematicã, sã adãugati si alti poeti; au apãrut lucruri noi fatã de acum 30 de ani.
Solomon MARCUS: Sînt 33 de ani de cînd am publicat aceastã carte, de fapt, eu am continuat-o. Atît în unele cãrti, cît si în unele articole publicate, mai cu seamã în strãinãtate, de pildã în cartea Artã si stiintã, din 1986, am continuat, am preluat stafeta pe care am dus-o în Poetica matematicã si am dus-o mai departe, într-un capitol foarte mare, cel mai mare capitol al cãrtii Artã si stiintã, de la Editura Eminescu, 1986. Si pe urmã am continuat discutia în diverse articole din reviste.
Care a fost evolutia ideilor mele în aceastã privintã. În Poetica matematicã, punctul meu de plecare a fost acest savant român, care a devenit francez, Pius Servien, pe numele lui adevãrat Titus Serban Coculescu. Si anume, el a lansat aceastã idee, într-o monografie publicatã la Paris, Le langage de Science, a lansat ideea cã limbajul stiintific s-ar caracteriza prin faptul cã orice enunt în acest limbaj admite o infinitate de enunturi echivalente, deci, cum s-ar putea numi asta, sinonimic infinitã, în timp ce enunturile din limbajul poetic nu admit enunturi echivalente. Cu alte cuvinte, la modul ideal, tendinta limbajului poetic este de a elimina sinonimia. Asta înseamnã cã într-un text sutã la sutã poetic nu se poate schimba nimic. Evident, în practicã, lucrurile nu prea se întîmplã asa.
Nu credeti cã este un paradox ca poezia sã fie cea care nu permite, fatã de stiintã, sinonimie?
Da, la prima vedere, asa dã impresia. Dacã ne gîndim mai bine, este asa cum spune Servien, si iatã de ce: de ce în limbajul stiintific avem o sinonimie infinitã? Pentru cã, în limbajul stiintific, atunci cînd facem demonstratii, de pildã, mereu plecãm de la anumite ipoteze, pe care le reformulãm în mod echivalent, pentru a deduce anumite concluzii. Aceastã reformulare se bazeazã tocmai pe posibilitatea de a construi pentru orice enunt în limbajul matematic alte enunturi echivalente cu el, diferite, dar semantic echivalente cu el. În timp ce, în limbajul poetic – cel putin în limbajul poetic asa cum era el conceput la momentul Mallarmé, Rimbaud, Paul Valéry – ideea era aceasta, cã în limbajul poetic totul are o anumitã unicitate. În schimb, e o compensatie aici: în limbajul poetic, eliminînd sinonimia, introducem, în schimb, o ambiguitate infinitã. E un fel de compensatie, un enunt poetic are un indice infinit de omonimie – de unde vine faimoasa ambiguitate a textului poetic si, dacã vreti, putem sã legãm aceasta de sloganul lui Umberto Eco: „opera deschisã” – faptul cã fiecare cititor citeste în felul sãu un text poetic si aceastã posibilitate rezultã tocmai din omonimia infinitã a textului poetic. În timp ce, în limbajul stiintific, omonimia este eliminatã, cel putin teoretic.
Credeti cã o motivatie a acestei omonimii, a acestei ambiguitãti stã si în faptul cã poezia face trimitere la sentiment, la cu totul altceva decît rationalitatea seacã?
Asa, în Poetica matematicã, aceasta era printre primele opozitii dintre limbajul stiintific si cel poetic, cã limbajul stiintific e rational, iar cel poetic – emotional. Ei bine, trebuie sã vã spun cã, în etapa ulterioarã, pe care am dezvoltat-o în Artã si stiintã, am eliminat aceasta. M-am gîndit mai bine si am tinut seama de o serie întreagã de rezultate ale altor autori – nu a mai rezistat aceastã opozitie.
Mã refeream la faptul cã instrumentul de lucru al poeziei este emotia, pe cînd al stiintei este ratiunea.
Tocmai cã nu e chiar asa. Haina cu care stiinta iese în lume e aceea logicã, a deductiei silogistice rationale. Dar asta e numai înfãtisarea ei exterioarã. În viata ei internã, în laboratorul ei de creatie, stiinta abundã în ezitãri, emotii, cãutãri, nu se mai deosebeste de poezie.
Dar rezultatul final este diferit.
Rezultatul final nu e diferit. Ea, numai haina, ea e diferitã. Moisil chiar spunea: „O teoremã este un sentiment” si, mi-aduc aminte, mi se pare cã André Gide spunea cã un roman este ca o teoremã. De altfel, teorema, pe etimologia greacã, e legat de ideea de spectacol, lucrabil, cu alte cuvinte, teorema, etimologic, porneste de la ideea de teatralitate, în sensul cã într-o teoremã sînt pusi în joc diversi actori care se ciocnesc în cadrul unei intrigi, numai cã intriga asta, în loc sã fie asa cum o stim din literaturã, este de altã naturã, de naturã matematicã, ca în geometria lui Euclid diverse probleme care apar între forme geometrice, dar, formal, regãsim structura aceasta pe care o avem în literaturã: actori, personaje, intrigã, actiune, conflict. Deci, în etapa a doua, în Artã si stiintã, am revãzut aceastã listã lungã de contraste, care ar trebui îmbogãtitã, între limbajul poetic si limbajul stiintific. De altfel, lucrul acesta se vede si în studiul proceselor de comunicare, unde avem sase functii, sase componente ale comunicãrii: una din ele se cheamã functia poeticã. Dar ea e diferitã de functia emotivã. Existã o functie emotivã sau expresivã, care e concentratã asupra aceluia care adreseazã mesajul, existã o functie conativã, orientatã spre cel care priveste, spre cititor, si existã, pe urmã, o functie faticã, ce se referã la canalul de comunicare, o functie contextualã, care se referã la realitatea la care se referã mesajul. Existã si o functie poeticã, îndreptatã chiar asupra mesajului însusi...
... forma în care este comunicat...
Exact. Chiar s-a fãcut aceastã metaforã: cã deosebirea dintre comunicarea poeticã si una ordinarã este ca deosebirea dintre un geam vopsit în negru si un geam transparent. Geamul transparent lasã privirea sã treacã mai departe si nici nu-ti dai seama de existenta lui, te intereseazã numai obiectul pe care-l privesti, în timp ce un geam opac, nemaipermitînd privitul afarã, opreste atentia noastrã, deci ceea ce trebuia sã fie doar un mijloc de a privi la ceva devine un scop în sine. Mesajul nu mai trimite la ceva exterior, ci la el însusi, aia-i functia poeticã, deci, vezi cã-i altceva decît functia emotionalã. De altfel, si-n literaturã distingem între poezia liricã, dramaticã. Liricã e aceea emotionalã, cu accentul pe emotie, celelalte pun alte accente.
A treia etapã în preocupãrile mele de poeticã este mai recentã, în anii ’90, în care mi-am dat seama de urmãtorul lucru: cã nu e suficient sã studiem deosebirile dintre limbajul poetic si cel stiintific, trebuie sã studiem si asemãnãrile. La început credeam cã asemãnãrile sînt prea putine, prea slabe. Ei nu, mi-am dat seama cã ele sînt multe si foarte profunde si cã prin intermediul lor întelegem mult mai bine si deosebirile. Cîteva exemple de asemãnãri: si limbajul poetic si cel stiintific sînt limbaje de creatie, deci nu sînt limbaje de rutinã. Stiti cã Nils Bohr, creatorul teoriei cuantice, are aceastã reflectie: cînd ne referim la lumea cuanticã limbajul nu poate fi decît poetic.



Aici sîntem de acord.
Da. Lucrul acesta are o justificare foarte profundã si anume faptul urmãtor: si lumea cuanticã si lumea poeziei se situeazã dincolo de universul direct perceptibil, observabil, cum spune Ion Barbu în Joc secund. Deci, ele se referã la universuri altele decît cele palpabile, care cuprind furculite, cutite, mese. Ele sînt rezultatul unei fictiuni. Sînt lumi de fictiune. E clar. Sigur cã sînt legate profund de universul contingent lor, dar sînt altceva. Sã vã dau un alt exemplu de asemãnare puternicã între ele: si limbajul stiintific si limbajul poetic aspirã la o densitate de expresie, cum spunea, mi se pare, un mare matematician, Gauss: „maxim de gînd într-un minimum de cuprindere”. Ei, nu-i asta poezie? E la fel si-n matematicã. O formulã matematicã poate sã condenseze o bogãtie semanticã pe care, dacã vrei s-o exprimi în limbajul ordinar, observãm cã se lãbãrteazã. Sau sã vã dau un alt exemplu. Între cele douã limbaje, asa cum sînt ele concepute astãzi: si poezia si stiinta fac apel foarte puternic la paradox. Trebuie sã vã spun cã aceastã listã de asemãnãri s-a îmbogãtit extraordinar si, ce-am constatat? Cã toate deosebirile pe care le studiasem anterior se dezvoltã în interiorul unor asemãnãri de acest fel. Adicã, lucrurile se petrec asa: pornesti de la asemãnare, în interiorul ei descoperi o distinctie, în interiorul cãreia descoperi o nouã asemãnare, si tot asa. De pildã, iatã, la exemplul ãsta, cã amîndouã sînt limbaje de creatie, o asemãnare; la rîndul ei, descoperi în interiorul acesteia o deosebire si-ti pui întrebarea: bine, amîndouã sînt limbaje de creatie, dar ce fel de creatie. Si imediat realizezi cã în stiintã creatia este predominant de tipul descoperirii, în timp ce, în poezie, este predominant de tipul inventiei.
Mai departe constati, la o analizã mai atentã, cã si în poezie si în stiintã n-ai doar descoperiri, ai si inventii, dupã cum si-n poezie existã chiar poeti care declarã cã descoperã lumea, ei pretind cã sînt descoperitori. E un joc infinit.
Credeti cã se poate cuantifica poezia?
Problema aceasta cu cuantificarea se pune în felul urmãtor: dacã urmãrim istoria culturii, observãm cã au alternat perioade în fiecare domeniu în care am aspirat sã obtinem cît mai mult sub formã cantitativã, la fel sub formã calitativã. Si au alternat aceste perioade. Si-n matematicã am avut, în algebrã, perioade predominant cantitative, în care accentul cãdea pe aspectul numeric, pe calculul cu numere si perioade cantitative, de pildã, cînd l-am avut profesor de algebrã pe marele Ion Barbu, care era algebrist, el ne-a predat atunci – era si momentul acela, în anii ’40, în care algebra iesea dintr-o perioadã cantitativã si intra într-o perioadã calitativã – ne-a predat aceastã algebrã calitativã, dar pot sã vã spun urmãtorul lucru: cantitatea e, dacã vreti, faza de maturitate a unei dezvoltãri calitative. Si cînd ai ajuns la ea, ea creeazã noi concepte calitative. În poezie, si acolo e o anumitã dialecticã a calitativului si cantitativului. De pildã, structurile prozodice au multe aspecte calitative, dar se combinã aspecte cantitative: timpurile, tipologia, diversele tipuri de versificatie. Existã o reflectie, nu mai tin minte dacã e a lui Baudelaire sau Mallarmé, care spune asa: „Poezia exprimã stãri de suflet imprecise, dar mijloacele prin care ea e fãcutã sînt precise”.
Valéry spunea cã primul vers ti-l dã Dumnezeu. Restul e treaba poetului. Ce pãrere aveti?
Asta înseamnã sã ai talent. Înseamnã cã dacã te-ai nãscut cu aceastã înclinare, cu aceastã dispozitie – eu cunosc multe persoane afone la poezie...
Care, cum spunea Nichita Stãnescu, nu au organ pentru poezie.
Nu au organ! Dar nici nu simt nevoia. „Eu nu-nteleg nimic si nici nu simt nevoia sã mã deschid, sã vãd ce vrea sã spunã”. Pur si simplu asta-i situatia.
Asta-i nefericirea lor.
Bine, dar nefericirea asta le-o atribuim noi, ei n-o simt.
Tot legat de cuantificare, credeti cã, axiologic, se poate stabili un tablou ca la Mendeleev, în care sã spui: poezia asta e de rangul ãsta, mai bunã, mai proastã?
Evident, lucrurile astea, dacã se fac uneori, sînt doar aproximãri. Sigur, au existat chiar mari savanti, de exemplu Matyla Ghica, nepot al ultimului domnitor al Moldovei. El are multe formulãri matematice. Dar cum trebuie întelese astea? Pe el l-a preocupat urmãtorul lucru: ideea de bazã a cãrtilor lui este aceea a unui izomorfism, a unei analogii între lumea vie, biologicã, pe de o parte, si lumea artei pe cealaltã parte. Adicã, el a încercat sã demonstreze cã arta îsi ia formele de bazã din universul viu, organic. Este asa-numita simetrie pentagonalã, în timp ce lumea inertã, nevie, a cristalelor, de pildã, are la bazã o simetrie hexagonalã. Dar asta se referã la formele artistice, nu e vorba de a atribui aceastã structurã geometricã naturii frumosului. De altfel, natura frumosului, cum spunea un mare teoretician al picturii, Braque, frumosul este exact acea zonã a artei despre care nu ne rãmîne decît sã tãcem. Si atunci, dacã totusi vorbim despre artã, despre poezie, aceste lucruri nu se pot referi decît la lucrurile care se structureazã într-un anumit fel, despre lucruri care, ele în sine, n-ar fi suficiente sã asigure valoarea artisticã a operei, dar ne ajutã sã aproximãm...




Sã micsorãm obscuritatea. În acelasi timp, spunea Blaga, nu trebuie „sã distrugem corola de minuni a lumii”.
Dimpotrivã, s-o potentãm. Vedeti, pe de altã parte artistii, poetii, au fost de acord mai toti cã arta are la bazã o anumitã simplitate. Adicã, o operã de artã îti place în momentul în care descoperi în ea o simplitate profundã, nu una banalã, care sã ofere usor, ci sã descoperi în ea o simplitate care este rezultatul unui efort. Ei bine, aceasta a fost conceptia esteticã elaboratã de grecii antici Pitagora si Aristotel si noi am trãit în aceastã traditie din a asocia frumosul cu o relativã simplitate. Si atunci, pornindu-se de la aceastã idee, unii cercetãtori au cãutat sã descrie aceastã simplitate, atunci cînd e posibil, cu ajutorul matematicii. Dar lucrul ãsta s-a fãcut pentru anumite creatii de o structurã relativ mai simplã, în muzicã, în arte vizuale, cînd e vorba de forme geometrice relativ simple, unde poti identifica anumite forme primitive. Sigur cã nu ne pricepem sã facem lucrul ãsta cînd e vorba de opere de artã de o anumitã complexitate. Dar acum, de cîteva decenii, a apãrut o altã orientare, asa-numita artã fractalã. Teoria aceasta porneste de la o idee inversã celei a Greciei antice si a Renasterii si anume cã multe forme – norii, coastele oceanelor, fumul care se ridicã, apa care fierbe – sînt forme foarte complicate care nu mai pot fi descrise de geometria lui Euclid, care are la bazã forme simple – cercuri, pãtrate, poligoane regulate, sfere. Si aceste fractale sînt obiecte de o înaltã complexitate si studiul lor a dat nastere la geometria fractalã, si la arta fractalã, de pildã muzica fractalã, deja sînt aproape 30 de ani de cînd a apãrut aceastã geometrie fractalã si o întreagã artã care s-a dezvoltat pe baza acestei idei foarte interesante.
Si credeti cã poezia ar putea fi construitã prin teoria fractalã?
Deocamdatã e prea devreme. Existã încercãri. A fost un numãr din revista „Secolul XX” dedicat acestor probleme si s-au prezentat acolo niste tineri care au fãcut specializãri în Occident, au prezentat exemple de prozã fractalã, de literaturã fractalã, de picturã fractalã, muzicã fractalã, dar deocamdatã sîntem la început cu lucrurile astea, e foarte greu sã formulãm ceva precis, în orice caz existã si aceastã orientare.
În cartea Dvs., Timpul, dãdeati exemplu, fãceati un calcul pentru durata de viatã a unei statui antice, spre exemplu, 8000 de ani.
Da, e vorba de datarea monumentelor foarte vechi. Si acolo a apãrut o idee de o ingeniozitate extraordinarã, care aratã cît de puternicã este asemãnarea dintre stiintã si artã, analogic. Metafora are un rol esential în fiecare dintre aceste domenii. Si anume în ce a constat aici ideea? Am spus asa, încã la sfîrsit de secol al XIX-lea se descoperise radioactivitatea. Si se putea mãsura durata descompunerii radioactive. Atunci, s-a rationat asa: dacã avem un obiect geologic de mare vechime, cãutãm sã mãsurãm gradul de radioactivitate din acea piatrã si, în acest fel, putem aprecia vechimea, din ce perioadã geologicã este piatra aceea. Lucrul acesta a avut succes, dar pe urmã a apãrut urmãtoarea idee, de o frumusete extraordinarã. Se punea o problemã similarã în lingvistica istoricã. Cum mãsori, de pildã, cum poti sã afli data de separare a anumitor dialecte, dintre anumite idiomuri, nu putem cumva face asemãnarea între aceastã problemã si problema descompunerii radioactive? Si rãspunsul a fost da. Cine sã joace rolul descompunerii radioactive. Vocabularul de bazã al idiomului respectiv. De ce? Pentru cã dintre toate compartimentele unei limbi, vocabularul este cel care se modificã, relativ, mai repede decît structura gramaticalã. Structura gramaticalã este mai rezistentã. Si, atunci, stabilim un nucleu al vocabularului, pe care îl considerãm vocabular de bazã, si acest vocabular va juca rolul pe care în geologie l-a jucat radioactivitatea, adicã comparãm, dispunem de date cum arãta vocabularul de bazã la anumite date din trecut si-n functie de rata de schimbare a acestuia apreciem vechimea idiomului respectiv. Si s-a aplicat si la noi, pe baza aceasta s-a testat data de separare a dialectelor limbii române: istro românã, macedo românã, dacã si s-a regãsit rezultatul pe care îl cunoastem pe altã cale.
A fost o verificare.
Da. Deci existã astfel de analogii, care sînt foarte fecunde.
Dar Dvs. fãceati acolo un calcul de viatã al statuii, nu de vechime, de exemplu o statuie anticã, din lumea grecilor, are o vechime de 3000 de ani, dar Dvs. calculati cã ea va avea o viatã artisticã de 8000 de ani, dacã nu mã însel.
De statui era vorba. Toate erau statui care contineau substante radioactive.
... si se putea deduce vechimea lor. Dar era ideea cã au si o viatã artisticã, o duratã a unei vieti artistice, cã ele mai prezintã interes încã 5000 de ani, dupã care lumea n-o sã mai fie interesatã de statui de genul acesta. Credeti cã e posibil? Eu am fost un pic mirat.
Sînt mai rezervat aici, nu stiu ce sã spun. Lucrurile astea depind de atît de multi factori. E foarte greu sã prevezi cum iese din atentie o anumitã operã, cum revine, dupã cît timp.
Fluctuatia este foarte mare si sansele sînt foarte mici de a putea face predictii.
Si în stiintã se întîmplã. Anumite teorii, la un moment dat, sînt uitate, marginalizate si dupã nu stiu cît timp revin în atentie.




În centrul atentiei si chiar devin fecunde, ele, la rîndul lor, presupunînd alte deschideri. În Poetica matematicã vã propuneti sã mai analizati texte ale unor poeti contemporani noi?
Da. În trecut, în special în ultimii 15 ani, m-am ocupat mai mult de Eminescu, pe de o parte studiul poeziei lui Eminescu, din punct de vedere semiotic, din punct de vedere matematic, de pildã temporalitatea m-a interesat foarte mult la Eminescu, vizualul. Stiti cã, în dictionarul de frecventã a cuvintelor în opera lui Eminescu, substantivul cu cea mai mare frecventã este ochi, si dupã aia mi-a atras atentia sã studiez (am un studiu publicat nu de mult în revista „Arta” despre Visul la Eminescu) temporalitatea si pe urmã m-a interesat foarte mult sã studiez acele manuscrise ale lui Eminescu, texte din caietele lui. M-a interesat foarte mult sã studiez reflectiile lui în domeniul matematicii, fizicii, biologiei etc., adicã pariul meu aici era urmãtorul: pentru cã am vãzut cã multi nu au înteles, unii au zis hai, domnule, vrei sã-l faci acum pe Eminescu mare matematician. Nu e vorba de asa ceva, aici e vorba de un anumit model intelectual de poet, faptul cã Eminescu a avut aceastã convingere cã trebuie sã-si îmbogãteascã orizontul cultural în toate directiile si sã absoarbã cît mai mult, sã învete ca un elev, sã aibã cît mai mult din stiinta vremii lui. Asta rezultã din caietele lui. Si pentru multe lucruri reflectiile lui ne conving cã într-adevãr a sesizat esentialul. Si pe urmã am cãutat sã arãt cît de mult a profitat poezia lui Eminescu, universul sãu poetic, de aceastã îmbogãtire intelectualã si culturalã. Faptul cã el nu s-a multumit sã rãmînã la talentul lui initial de a versifica usor, sau doar sã exprime stãri lirice spontane, nu, ci el a vrut în acelasi timp sã dea seamã de tot ce lumea include mai profund din toate punctele de vedere. Si acest model cultural de poet îl mai regãsim în istoria literaturii române la unii mari scriitori. La Blaga, care a fost tot asa, foarte setos de a absorbi. El e unul dintre primii de la noi care a sesizat esentialul din fizica cuanticã, de exemplu. Dar trebuie sã recunoastem cã cei mai multi poeti români n-au avut puterea de a urma acest model.
N-au depãsit ceea ce se întîmplã la litere, la facultate.
Adicã, nu i-a interesat nici sã învete atît de mult. Domnule, eu sînt poet si nu mã intereseazã pe mine ce mai e nou în stiintã, si au ales o linie comodã, din punctul acesta de vedere. De pildã, existã un poet care a avut si norocul unui profesor de matematicã extraordinar, Nichita Stãnescu, stiu exact, la el existã un întreg ciclu care aratã cã cercul de matematicã pe care l-a frecventat în liceu, cu profesorul Ion Grigore, unul dintre cei mai buni profesori de matematicã din România, i s-a imprimat si a dat nastere la ciclul Laus Ptolemai, ce cuprinde lucruri extraordinare. Dar multi de genul ãsta n-am prea avut. Si a avut ambitii de genul ãsta, dar nu le-a corelat cu ambitiile lui literare, Camil Petrescu, Filosofia substantei. Deci, din acest punct de vedere Eminescu a rãmas model cultural pentru multi poeti care i-au urmat, prea greu de accesat.




Si eu împãrtãsesc aceeasi opinie cu Dvs. Mi se pare normal ca orice om întreg, cînd se uitã la televizor, de exemplu, sã stie cum functioneazã, care-i principiul etc.
Eu as spune cã sloganul lui Eminescu era, chiar dacã nu l-a exprimat asa, în mod explicit, cã poetul trebuie sã dea seama de întreaga frumusete a lumii, oriunde se ascunde ea, cã se ascunde într-o lege fizicã, într-o lege biologicã, într-un sentiment fatã de o femeie, toate trebuie sã intre în raza de observatie si de trãire a poetului. Ăsta era modelul lui cultural. Si-ntr-adevãr se poate dovedi cu nenumãrate texte din poezia lui lucrul ãsta.
Este evident cã avea o capacitate intelectualã indiscutabilã, curioasã, interesatã sã cunoascã cît de mult. Si avea si capacitatea de-a întelege.
Deci, cu atît mai regretabil, ca sã vã dovedesc cît de greu accesibil a fost modelul ãsta, cã, din acest punct de vedere, s-au înselat si Maiorescu, si Lovinescu, si Cãlinescu, care au bagatelizat aceste preocupãri ale lui Eminescu. Le-au bagatelizat, nu le-au acordat atentie, le-au considerat rãtãciri, le puneau în legãturã cu viitoarea lui boalã, e regretabil. Dar, mã rog, se poate întelege. Poezia noastrã era în faza de tinerete oarecum, si era greu dar, ulterior, eu am aflat, de pildã, cã toate marile literaturi au si poeti de felul ãsta. Novalis, de exemplu, era de genul ãsta. Este si o carte, Novalis si matematica, sau un poet modern italian, Paul Valéry la francezi. Caietele lui abundã în note stiintifice si asemãnarea asta dintre caietele lui Valéry si caietele lui Eminescu e puternicã. Dar iatã, francezii le-au facsimilat de multã vreme, în multe exemplare, noi, cu o întîrziere fantasticã. Acum am auzit cã sînt, dar numai pe calculator, nu sînt accesibile. La toate popoarele au existat astfel de poeti.
Omar Khayyam, care era un astronom si un poet extraordinar.
Sau Casanova?! Un mare scriitor italian, Italo Calvino, are urmãtoarea reflectie, din 1982, într-o polemicã cu Roland Barthes, spune cã cel mai mare prozator al Italiei, abstractie fãcînd de Dante, considerat la alt gen, ghici cine este? Galileo Gallilei, om de stiintã. Textele lui stiintifice sînt considerate de o frumusete literarã extraordinarã si stipuleazã chiar în antologiile prozei, dar Italo Calvino spune cã e „cel mai mare” prozator italian. Deci, vã dati seama, cel mai mare prozator italian poate sã zacã într-un text care-i considerat unul de matematicã si de fizicã.
Strict stiintific.
Deci, vedeti cã legãturile astea apar la toate popoarele.




Ceea ce mi se pare îmbucurãtor este faptul cã sînteti printre putinii care pledati pentru o întregire culturalã, în sensul cã este prostul obicei la noi de-a crede cã numai umanioarele sînt cele care dau acces la poezie.
Mi se pare o conceptie limitativã. Eu cred cã literatura existã potential în orice texte elaborate de oameni, indiferent de domeniu. Factorul esential aici este factorul uman. În orice domeniu te-ai exprima, trebuie sã aparã, la un moment dat si aspectul literar. De aceea eu am afirmat de mai multe ori, am scris despre – am chiar un text care se cheamã Poetul Dan Barbilian, de obicei se fac referiri la Ion Barbu, matematician, dar eu nu m-am referit la poetul Dan Barbilian, la poetul care zace în textele matematice ale lui Dan Barbilian. Existã aceste texte, dar, din pãcate, din cauza neinitierii în matematicã, literatii obisnuiti nu pot ajunge la ele, matematicienii, din pãcate, pe cei mai multi îi intereseazã aspectul strict matematic.
Si nu mai sesizeazã frumusetea artisticã a textului. Existã si o limitare.
Da. Adicã, e natural. Asa cum proza lui Galileo Galilei e consideratã, sute de ani, tezã matematico-fizicã, iatã, si-a dezvãluit unor cititori atenti, ca Italo Calvino, calitãtile literare. Lucrul ãsta mi se pare cã e normal sã aparã peste tot. Altii spun, pãi da, asta este expresivitatea asta involuntarã a lui Negrici, pe care o gãsim în cronici vechi. Nu poti sã explici numai cu asta. Eu înteleg cã, sigur, un text scris într-o limbã veche, pentru noi sã prezinte o prospetime care conferã o anumitã poeticitate. Dar, iatã, vã dau alte exemple în trigonometria lui Gheorghe Lazãr, care este de o poezie extraordinarã. Mie mi se pare clar cã aici e vorba de faptul cã aceste texte au si o dimensiune narativã artisticã remarcabilã.
Sã spunem calitatea stiintificã pe care o transportã
Am considerat cã existã texte stiintifice si altele care sînt literare. Nu e nevoie sã fie altfel, acelasi text, în principiu, poate sã admitã lecturi de diverse tipuri. Sigur, la unele, o anumitã lecturã poate sã fie apropiatã de zero, la altele sã fie foarte...
S-o potenteze...
Da, este un lucru în general acceptat, cã marele scriitor Nicolae Iorga e cel din scrierile lui istorice, nu din scrierile lui istorice destule cu firmã literarã...
Declarate literare.
Da, sau, de pildã, istoriile lui Herodot, sau, de pildã, acuma, în vremea noastrã, Noica a fost recunoscut ca un scriitor remarcabil, dar în textele lui filosofice. Ce, Noica a scris nuvele, a scris romane, a scris poezie? Iatã atîtea exemple care aratã cã orice text, indiferent de domeniul din care el provine...
Da, dar pornim de la premisa cã din orice domeniu din care el provine, are o anumitã aplecare literarã, un anumit talent.
Asta înseamnã, totusi, cã literarul poate sã aparã în orice text, independent de felul în care este el încadrat în împãrtirea clasicã pe discipline – matematicã, fizicã, chimie, biologie etc., nu?
Nu, nu asta e important.
Sînt douã lucruri independente. Eu am vãzut o carte a unui laureat al Premiului Nobel în chimie, care, tot asa, e de o frumusete literarã extraordinarã.
Si Stefan Lupascu, în lucrãrile sale despre logicã...
Evident, sigur cã da. Este extraordinar de greu sã separi, sã stai într-o granitã.
Interferentele sînt indirecte, adicã textele dau mãsura dacã au sau nu talent în ele.
Sigur, nu poti sã stabilesti criterii, sã spui, da, asta-i conditia necesarã suficientã ca tu sã faci asta, în functie de situatia concretã la care te referi, constati cã, în nenumãrate cazuri, toti oamenii sînt de acord cã asta este o mare valoare literarã.
Cum putem cuantifica o valoare literarã, cum putem da esenta valorii?
Aici este pe bazã de consens, adicã dacã un numãr destul de oameni recunoscuti sînt de acord cã un anumit text are într-adevãr valoare literarã, asa este. Aici apare si un alt fenomen interesant. Stiti acea situatie, devenitã celebrã, din piesa lui Moličre, este omul care fãcea prozã fãrã sã stie. Ei bine, asta este situatia care revine aici. Adicã, sînt multi scriitori care sînt autori fãrã sã stie acest lucru sau nici mãcar sã-l fi urmãrit. Cînd vezi acest lucru esti constient de el, dar rezultatul este cã da, domnule, acesta e scriitor.
Da, el, mã rog, sã spunem, cã a avut si lucrãri literare, drame, poezii, povestiri, dar... ar fi si asta..., sã zic, o clasificare scolasticã.
Gheorghe Lazãr are opere literare...
A scris si poezie, dar la un nivel mai putin...
Deci scrie, ceea ce se numeste în cãrtile moderne de trigonometrie, variatia functie sinus de la 0o la 360o care, în cãrtile moderne, ar deveni text sec, din pãcate, atîta timp cît cerintele naturale au fost aproape omise, nu vezi decît niste formule, ai impresia cã este ceva... parcã este Tiganiada lui Budai-Deleanu. Comedia anticã ce poate sã facã din cãlãtoria sinusului în cele patru cadrane ale cerului. Deci, asta este, categoria aceasta a scriitorilor care nu au constientizat faptul ãsta si nici nu l-au urmãrit.
Acum doar nu pledati pentru aparitia scriitorilor la întîmplare.
Nu, dar noi trebuie sã tinem seama de rezultate.




Dar rezultatul e sã fie scriitor profesionist, sã stie cã e scriitor, sã facã treabã de scriitor.
Sigur cã da, asa cum nu pledez nici pentru oamenii de stiintã care au fãcut stiintã fãrã sã îsi propunã acest lucru, ei nu si-au dat seama, autodidacti. Existã un autodidact indian, Ramanujan, de la începutul secolului al XX-lea, geniu al matematicii, un autodidact care nici nu si-a dat seama ce face, noroc cã manuscrisele sale au intrat pe mîna unui matematician mare. Si în stiintã se pot întîmpla lucruri de felul acesta, dar mie mi se pare cã cei care fac istoria literarã, critica literarã, ei sînt obligati sã urmãreascã si sã ateste valoarea literarã indiferent de directia din care ea apare. Vã dau un alt exemplu, despre care am scris mai demult. Marele nostru matematician, Moisil, a fost un talent literar remarcabil.
Avea niste aforisme foarte frumoase...
În nenumãrate texte ale lui, sã vedeti ce jerbe metaforice, e un om care a simtit limba românã, are si multe creatii lingvistice foarte frumoase si pentru cã el nu a urmãrit lucrul ãsta, pãrerea mea este cã, într-un caz ca Moisil, Uniunea Scriitorilor trebuia sã se autosesizeze si sã-l aleagã membru al Uniunii. La Noica au fãcut-o, dar sã nu credeti cã Noica a fãcut cerere de primire în Uniunea Scriitorilor, filosofia fiind mai apropiatã de literaturã.
Oricum, Noica e tratat în manualul de literaturã ca literat.
Sã nu uitãm cã a existat un Premiu Nobel în literaturã dat unui filosof, Bergson, care a fãcut filosofie, nu a scris nici nuvele, nici romane. Deci, vedeti cã existã nenumãrate exemple care aratã lucrul acesta. Acum vedeti cã se discutã foarte mult despre frontierele literaturii, dar se discutã într-un mod foarte limitat, adicã, dacã jurnalul intrã sau nu în literaturã...
Intrã dacã e scris cu talent, altfel nu intrã nicãieri.
Nu cred cã se pot fixa frontiere apriorice.
Oricum s-au depãsit acele arte poetice antice, sau din epoca lui Boileau. Ele nu mai au fiintã, nu mai au valabilitate decît ca fapt istoric, dar în realitate fiecare scrie asa cum simte. Important e sã comunici cu talent ceea ce ai de comunicat ca scriitor. Vorbiti-ne despre necesitatea revizuirilor, teoretizate si materializate de Lovinescu. Ele au existat tot timpul în literaturã, pentru cã autorii se „asazã”. Deci, povestiti-ne prin ce-a-ti trecut dumneavoastrã, ca unul care ati asistat la aceste revizuiri de cînd erati elev pînã în prezent.
În anii ’30, cînd eram elev, am trãit acel moment, mai întîi al manualelor din acea vreme în care, în materie de literaturã, pe locul întîi era plasat Vasile Alecsandri, mult accent si pe poeziile populare culese de el si evident, cã era prezent si Eminescu, dar nu în perspectiva majorã pe care noi o avem acum. Îmi aduc aminte cã, în manualul din care am învãtat, Vlahutã avea acelasi loc ca si Eminescu si mi-am dat seama momentul acela din 1940, cînd a apãrut Istoria lui Cãlinescu...
1941...
1941, mai întîi m-a socat, dar pe urmã m-a convins cã el este de o frumusete extraordinarã si mi-am dat seama atunci cît de important este manualul scolar, ce gãseste elevul în cãrti. Astea sînt lucruri care pentru toatã viata te pot marca...
Si te pot deforma...
Vedeti, sînt destui oameni maturi care au rãmas, din acest punct de vedere, la faza din copilãrie, cînd erau elevi. Nu mai sînt în stare sã-si schimbe mentalitãtile. Deunãzi, s-a întîmplat lucrul acesta de mai multe ori. Am luat cunostintã, tot în anii ’30, m-a ajutat mult cã am luat cunostintã si de poezia francezã, i-am citit pe marii poeti francezi – în special pe Baudelaire, si din poezia germanã – în special Goethe, Schiller, Rilke m-au impresionat foarte mult. Îi citeam concomitent cu originalul si traducerea româneascã sau francezã si lucrurile astea m-au ajutat sã înteleg mai bine revizuirea adusã de Cãlinescu. Pe urmã am mai parcurs si alte revizuiri. De fapt au fost revizuiri nu doar în ceea ce priveste limbajul, adicã literatura, dar si în ceea ce priveste cultura în ansamblu – filosofia, te aduce în anii ’30, cînd îl divinizam pe Kant, dar dupã aceea, dupã ce am învãtat geometria euclidianã si alte lucruri, mi-am dat seama cã teoria lui asupra spatiului si timpului parcã are si unele pãrti slabe si mi-am dat seama cã viata, în general, creatia, evolueazã foarte repede si trebuie sã faci un efort sã tii pasul cu ea. Si am reusit sã tin pasul. În ce-l priveste pe Bacovia, care m-a interesat în mod special, pentru cã era si poetul orasului meu natal, Bacãu, tin sã vã spun cã pe mine Bacovia m-a impresionat de la început, înainte ca el sã fie acreditat si omologat la nivel de Blaga, eu deja l-am admirat foarte mult si-l aveam la inimã, mult mai mult decît era el consemnat în Istoria lui Cãlinescu. La fel, mi-au plãcut foarte mult si Nichita Stãnescu si Marin Sorescu.




Din poetii contemporani, care vã intereseazã, v-au stîrnit interesul în poezia contemporanã?
Trebuie sã vã mãrturisesc cã eu, în general, am avut un interes special pentru poezia de limbaj, pentru poezia care descoperã noi valente ale limbajului, de tip Arghezi, Nichita Stãnescu, poeti care au revolutionat, au îmbogãtit vizibil capacitãtile poetice ale poeziei române. M-au atras mai mult poetii de acest tip decît poetii, sã spunem de tip Blaga, care, evident m-au interesat foarte mult, dar care n-au mers, în primul rînd, pe linia asta a inovãrii lingvistice. Sigur, si Cãrtãrescu m-a impresionat foarte mult.
Nu vi se pare cã Mircea Cãrtãrescu e o prelungire a lui Leonid Dimov? Ca scriiturã poeticã. Eu i-am citit pe amîndoi. Cititi-l pe Leonid Dimov...
Tin sã precizez cã pe Dimov îl cunosc destul de superficial.
Este un poet care nu prea e cunoscut, ãsta e adevãrul.
De altfel era si unul din apropiatii lui Ion Barbu...
Da, are ceva valente... Dar, repet, merge pe linia lui Dimov, este o prelungire, ca sã zic asa dimovianã, dacã mã pot exprima asa. În consecintã, credeti cã generatia ’80 înseamnã ceva în literaturã?
Vã mãrturisesc cã-i cunosc mai putin deocamdatã, dar pe unii i-am apreciat ca poeti, ca cercetãtori, de pildã Gheorghe Crãciun de la Brasov, îmi place mult ca analist al poeziei. Face o cercetare foarte profundã, foarte serioasã. Mai trebuie sã tineti cont si de faptul cã dat fiind cã eu, mai tot timpul, am rãspunderi ca matematician, timpul meu acordat literaturii a fost destul de limitat. Poate si ãsta este unul din motivele pentru care m-am orientat, în special, spre genul scurt al poeziei, pentru cã luxul de a citi romane mi-l pot permite mai rar. Spicuiesc, asa...




Ca bun cunoscãtor al poeziei universale si românesti. Cam pe unde se aflã poezia româneascã?
Eu cred cã poezia românã este la cea mai înaltã cotã. E foarte greu, vedeti, datoritã handicapului limbajului, sã demonstrezi lucrurile astea.
Nu în ideea de a demonstra, ci, ca unul care sînteti în subiect, puteti aprecia.
Acum vã mãrturisesc cã în poezia românã am descoperit si varietatea si profunzimea cu nimic inferioare celor din alte literaturi. Trebuie sã recunosc, Edgar Poe, Rilke etc., dar eu am impresia cã, nu stiu, se vorbeste mult despre traduceri, se scrie extraordinar de mult despre traduceri, dacã ati sti cîte congrese se tin despre teoria traducerii, cîte cãrti apar, dar mã întreb cît de departe poate sã ducã aceastã cale în ce priveste traducerea lui Eminescu. Nu stiu ce sã spun, eu am impresia cã diversi poeti au diverse grade de dependentã de limbaj. Sînt poeti la care în mod vizibil dependenta de limbaj e mai micã decît la altii. La Sorescu, clar, dependenta de limbaj e mult mai micã decît la Nichita Stãnescu. Probabil, ar mai fi si asta una din explicatiile succesului mare a lui Sorescu. Or, la Eminescu dependenta de limbaj e foarte puternicã. Este un poet genuin al limbii române. Si ori de cîte ori am încercat sã citesc traduceri n-am mai simtit vraja limbajului. E o vrajã care se destramã. Si atunci mã-ntreb ce cauti sã astepti? Asa dãm vina pe lipsa de talent a traducãtorilor etc. E clar, e o problemã pe care încã o întelegem prea putin, dependenta de limbaj, dar eu cred cã se vor înmulti scriitorii români care vor scrie si direct, în mod special prozatorii.
Un scriitor care scrie într-o altã limbã, de exemplu englezã sau francezã, mai poate fi considerat scriitor român?
Dacã universul informativ e puternic marcat de viata româneascã, cred cã da.
Un scriitor român e scriitor român pentru cã scrie în limba românã.
Aici pãrerile sînt împãrtite. Am avut multe discutii pe aceastã temã cu St.Aug. Doinas. El sustinea cã un poet nu poate scrie în mod autentic decît în limba sa maternã. Si eu nu sînt convins de acest lucru. Mai ales acum, cînd tot mai multi copii învatã de la o vîrstã foarte fragedã si limbi internationale...
Da, dar a învãta limba strãinã nu e totuna cu a fi crescut într-o culturã.
Da, dar iar ajungem la globalizare.
Dar esti crescut în identitatea spatiului tãu cultural.
Dar cultura aceasta, dacã nu e destul de puternic impregnatã în comunicarea internationalului, copilul de sase ani se înfiinteazã deja la pupitrul calculatorului. E o evolutie pe care n-o putem prevedea. Se poate întîmpla ca în douã-trei decenii sã fim în fata unei realitãti cu totul diferite de ceea ce avem noi pînã acum.
Credeti cã globalizarea, mai ales globalismul si culturalismul, va duce la aplatizarea culturalã, la uniformizare, la omogenizare.
La nivelul culturii populare, poate. Si pînã acum, dacã luãm folclorul în sensul traditional al cuvîntului, am avut mai multe ocazii sã constat asemãnarea puternicã dintre folclorul românesc si folclorul din Zair, din Africa, de pildã, sau de nu stiu unde din Asia. Mi-aduc aminte cã, pe vremea cînd noi aveam matematicieni care predau în Zair, aduceau reviste în limba francezã. Erau pagini de Folclor zairez în francezã si aproape toate proverbele de acolo eu le stiam ca proverbe românesti. Eu cred cã ceea ce conferã valoare, existã un numitor comun al diverselor popoare care poate sã se dovedeascã mult mai puternic decît toate deosebirile locale. Faptul cã toti sînt oameni, fiinte umane si sentimentele fundamentale ale omului sînt aceleasi peste tot. Deci, de o astfel de apropiere între culturi cred cã nu trebuie sã ne temem, adicã nu trebuie sã cultivãm specificul de dragul specificului.
Se pot pierde rãdãcinile.
Ăsta este interesul pentru cultura asimilatã de-a lungul vremii. Uitati-vã, toate evaluãrile care s-au fãcut aratã clar cã, în cîteva sute de ani, nu vor mai rezista ca limbi internationale decît vreo douã-trei, se estimeazã engleza, spaniola, chineza. Ce se întîmplã cu celelalte? Rãmîn ca limbi locale, de culturã, în care se pãstreazã zestrea culturalã a fiecãrui popor, adicã tot ceea ce tine de trecutul unei comunitãti umane. Dar, eu nu cred cã trebuie sã recurgem la diverse cãi artificiale de a schimba aceasta. Acestea sînt evolutii care nu cred cã pot fi controlate. Este clar cã aceastã intensificare a legãturilor va duce la apropieri cît mai mari ale idiomurilor...
... la o crestere exponentialã a punctelor comune între diversele culturi nationale.
Uitati, francezii, e inutil sã vã spun cîte popoare în lume sînt care sã tinã atît de mult la limba lor. La francezi limba e institutie nationalã. Ei bine, în anii ’50, cînd eu începeam sã public în limba francezã, în reviste franceze, era de neconceput ca în revista Academiei de Stiinte din Paris sã publici în alte limbi decît cea francezã. Si la noi, cînd am avut colocviul româno-francez, stiti cum au venit? Au venit cu o proiectie, cum am eu aici, în englezã, dar de vorbit au vorbit în francezã. Vã dati seama, e clar cã si ei sînt constienti, si din discutiile cu ei, eu, si din politete si din plãcere, vorbeam cu ei în francezã si ei o dãdeau pe englezã. Pînã la urmã, aici, apar în balantã urmãtoarele lucruri: pe de o parte ei spun „eu tin la franceza mea”, pe de altã parte spui: eu am interes, cum voi francezii aveti interesul, ca creatia noastrã stiintificã sã circule cît mai mult în lume, sã fie cît mai bine cunoscutã, deci si din acest punct de vedere îmi convine sã-mi vînd marfa în englezã si fac acest lucru, or la noi, aici sîntem slabi. Ce sens avea sã mentinem nume frantuzesti la reviste în care aproape toate articolele sînt în englezã. E o chestie delicatã. Chiar au comunicat unele biblioteci din Occident cã, dacã au vãzut cã pe copertã titlul este frantuzesc, au crezut cã revista este în francezã si, cum nu prea aveau cititori în limba francezã în Statele Unite, au pus-o deoparte. Un anacronism. Si situatia asta continuã si acum. A fost o proastã întelegere a francofoniei. Stiti cum e cu francofonia? Un francez mi-a vorbit despre acest lucru, cred cã a gãsit un mod fericit de a exprima ceea ce e pentru ei franceza si ceea ce e pentru ei engleza. Engleza este pentru lucrul nostru stiintific de fiecare zi. Franceza, pentru clipele de sãrbãtoare. Cînd apelez la tezaurul nostru literar mã refugiez în francezã, dar cînd e vorba sã comunic cu lumea am interesul sã mã cunoascã cît mai multi, sã afle cît mai multi, sã se foloseascã de ce-am fãcut noi, acolo recurg la englezã. Si noi ar trebui sã facem la fel...
Aceeasi întelegere. O ultimã întrebare: Cîteva cuvinte despre actuala serie a revistei „Convorbiri literare”?
Am mai vãzut si alte numere cu alte ocazii, nu am urmãrit-o sistematic. M-am uitat în aceste numere pe care le-ati prezentat. Sigur, se vede o mare varietate si unele lucruri foarte interesante, vã spun cã în noaptea asta am stat peste o orã sã citesc textele lui Steinhardt, foarte interesante, si discutia cu Nemoianu, dar sînt multe lucruri foarte interesante si evident cã îsi justificã prezenta în lumea noastrã culturalã. Este o revistã de mare traditie si, repet ce v-am mai spus si cu altã ocazie, ar fi bine sã aibã un profil cultural mai larg, sã includã mai mult si alte arte – muzicã si despre chestiuni de filosofie, stiintã, la un mod cultural mai general. Impresia mea este cã viitorul literaturii – a fost chiar un colocviu la Bucuresti cu titlul Mai are un viitor literatura – eu cred cã e conditionat mult de lãrgirea orizontului ei cultural, asa cum preconiza Eminescu. Pentru ca sã se realizeze lucrul acesta trebuie ca în atentia scriitorilor care citesc revista sã fie aduse si o seamã de evenimente culturale din afara literaturii, care au si ele, la rîndul lor, un potential artistic extraordinar. Cam asta cred cã ar trebui sã facã orice revistã literarã. A existat o vreme cînd literatura era nevoitã sã-si sublinieze specificul pentru a nu fi confundatã cu alte forme de culturã. Chiar momentul Cãlinescu. Nu trebuie sã confundãm culturalul cu literarul. Scoala Ardeleanã e foarte importantã, e culturalã. Dar momentul ãsta s-a consumat. Dar si ei sînt convinsi cã important este ca literatura sã-si dezvolte si un puternic metabolism cu celelalte forme de culturã pentru cã, e inutil sã mai spun, este si în propriul ei interes, dacã vom forma numai scriitori care au talent spontan natural si nu prea au culturã, lucrul acesta se va resimti puternic si, posibil, chiar creatia lor culturalã sã secãtuiascã. Totusi, talentul literar trebuie sã se hrãneascã dintr-un orizont de cunoastere, nu poate numai asa, pe baza unui talent spontan, initial, prea mult nu poate sã iasã, nu-i suficient.
Trebuie culturã si constiintã artisticã, nu?
Da.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/SOLOMONaug3.html