Mussolini[v=]

Rezumarea primului mesaj :

BENITO  MUSSOLINI-
3]Libertatea este o datorie, nu un drept.
2]Fascismul este o religie laică.
1]Războiul este o lecţie a istoriei pe care niciodată popoarele nu şi-o amintesc îndeajuns.
=====
Alessandra

Ciudateniile dictatorului Mussolini: ciupea oamenii in biserica si manca pana si soareci

Cu ultima dintre amantele sale, Clara Petacci, si-a petrecut zilele pana la moarte, cand a fost executat de partizanii comunisti in Elvetia, pe malul lacului Como

Mussolinismul



Mussolinismul


Dintre dictaturii secolului XX, Mussolini pare cel mai aproape de un personaj de operă- bufă. Dacă gesturile și grimasele lui Hitler, privit în peliculele documentare, par mai mult amenințătoare, poza lui Mussolini , cu bărbia zvârlită înainte, cu brațele încrucișate la piept, cu salutul copiat de la romanii antici este mai mult comică. Și totuși, acest bărbat vânjos la tinerețe a fost prototipul multor dictatori, el a fost primul ideolog și apoi practicant al unui fascism primitiv la început, născut din socialismul primului deceniu al secolului trecut. Horthy, Hitler, Franco și alți dictatori mai mărunței din America de Sud și Centrală l-au copiat în parte. Nu-l putem compara cu Stalin pentru că mustăciosul osetin-gruzin avea școala ipocriziei est-teologice, nu era un orator, ci un „operator” din umbră. Poate de aceea a fost și cel mai „eficient” – a reușit să bage în pământ zeci de milioane de concetățeni.
Cine a fost Benito ( Amilcare Andrea) Mussolini? S-a născut la 29 iulie 1883 în satul Predappio și a fost ucis de partizanii italieni la 28 aprilie 1945, lângă satul Dongo. În anii 1912-1914 a colaborat cu Gramsci, socialist care avea să fondeze partidul comunist din Italia, a scris în ziarul „Avanti”, dar s-a despărțit și a fost îndepărtat din partid în momentul când s-a declarat adept al participării Italiei la Războiul Mondial. Era un criteriu pentru mai toți socialiștii din acel moment – cei care se opuneau războiului erau viitorii comuniști, la îndemnul bolșevicilor ruși. Este o curiozitate această luare de atitudine, mascată de lozinca umanitaristă pentru pace, când războiul a favorizat cel mai mult formarea structurii viitoarei Internaționale comuniste-leniniste, care s-a rupt de Internaționala a II-a, socialistă. Mussolini a fondat un nou organ de presă „ Il Popolo d”Italia”, în jurul căruia se va coagula mișcarea fascistă ( denumirea provine, se știe, de la fascii, arma purtată de lictorii romani, un mănunchi de nuiele cu o toporișcă în centru). Participă la război ca militar activ, ca și Hitler, față de care era mai în vârstă cu șase ani. Nu se vor cunoaște decât mult mai târziu. În 1919 începe să-și organizeze un partid care avea ca principal obiectiv cucerirea puterii și impunerea dictaturii unui partid unic. Lecția comuniștilor era încă proaspătă, în Rusia Sovietică, Lenin lichidase deja partidele, atât din opoziție, cât și aliate temporar ( socialist-revoluționar, ș.a.). În 1922, Mussolini conduce cunoscutul Marș asupra Romei, blocând astfel o grevă generală a muncitorilor. Deși se declara un prieten al muncitorilor, Mussolini se baza pe elemente de pe treptele joase ale societății, adică pe lumpen-proletari, șomeri, militari demobilizați, fără ocupații sigure, dar și pe intelectuali precum marele scriitor Gabriele D”Annunzio. Este numit prim-ministru, iar el introduce titulatura de Il Duce ( Conducătorul). Dictatura sa a durat circa 11 ani, Ducele a introdus un control sever al ordinii publice, a făcut anumite reforme sociale în favoare celor mai săraci, a revigorat sectorul construcțiilor publice ( idee preluată și de Hitler, în 1933), dar nu s-a oprit la reformele interne. Visul dictatorului era de a reface , cel puțin în parte, Imperiul Roman. De aici începe și… sfârșitul. O dictatură nu are , în limbajul de azi, un feed-back. Ea funcționează ca un robot programat definitiv. Ca și comunismul lui Lenin și Stalin. Megalomania mussoliniană va fi mereu un reper fatal al dictaturilor de orice culoare- neagră( la italieni), brună (la germani), roșie ( la ruși, chinezi, etc.). Mussolini cucerește cu chiu și vai Abisinia,în 1935, ocupă Libia, apoi semnează cu Hitler alianța, care împreună cu imperiul Japoniei va deveni Axa Berlin- Roma- Tokio. Declară, în 1940 război Angliei, apoi, în 1941, URSS și SUA. Deși l-a admirat pe Mussolini în anii premergători venirii la putere, în 1933, Hitler l-a tratat ulterior cu dispreț , de pe poziția unei Germanii mai puternice, economic și militar. Campaniile italiene în Grecia, în Nordul Africii au fost dezastruoase, nici Albania nu a putut fi ocupată de italieni, astfel că în momentul debarcării Aliaților în Sicilia, în 1943, companionii de partid ai lui Mussolini l-au destituit și arestat. Eliberat de un comando german trimis de Hitler, este repus în fruntea unei republici din Nordul Italiei ( Republica de la Salo), pentru ca în aprilie 1945 să fie capturat de partizanii italieni, în bună parte, comuniști,împușcat împreună cu amanta sa și spânzurat de picioare pentru a fi arătat populației disperate de efectele războiului.
Într-un mic studiu despre fascism, apărut în anii 90, Umberto Eco făcea o analiză a acestui fenomen, pornind de la exemplul mussolinismului . Trăsăturile principale ale fascismului italian erau – lichidarea pluripartitismului, condamnarea oricărei forme de democrație , deși se declara o ideologie „pentru popor”, corporatismul, adică organizarea socio-politică a țării pe baza profesiunilor, ocupațiilor de bază, un fel de sindicalism de stat, cultul tradiției antice, al eroilor- model, al morții eroice,demagogia deșănțată, naționalismul extremist, dar fără a fi rasist. Fascismul italian se deosebea de nazism prin lipsa unui antisemitism programatic, unui arianism care nici nu putea fi acceptat, Hitler disprețuind pe latini, la fel ca și pe slavi și, evident, pe evrei. În mișcarea lui Mussolini au fost și susținători evrei, care ulterior, abia după 1938, la presiunea lui Hitler au fost îndepărtați. Fascismul italian, ca și nazismul nu afișau un respect prea mare pentru Biserică, pentru religie, deși italienii, ca popor au o veche tradiție creștină. Ca și comunismul, fascismul are o religie mai „comodă” – cultul Conducătorului. De aici și criminalitatea de stat, de aici și pericolul imens pentru civilizație a dictaturii. Desigur, extremismul religios din Evul Mediu, ca și cel resuscitat de islamicii extremiști de azi nu este mai puțin pernicios.
Ce învățăminte se pot desprinde din analiza mussolinismului ca fenomen politic? Multe, dar ele se rezumă la o formulă care ar trebui să fie în mintea oricărui om conștient de valoarea sa ca individ – cultul personalității în orice domeniu, nu numai politic, pioșenia și idolatrizarea în fața unor ființe care se nasc oameni, ca fiecare dintre noi, sunt contrare naturii umane, duc la autodistrugerea omenirii. Cine își închipuie că o dictatură cade singură, se retrage ca o boală prin autoimunizare, se înșeală. Orice dictatură este pornită pe masacru numai pentru a-și menține poziția. Un exemplu discutabil este cel al lui Franco, deși ea a durat peste trei decenii, acest general abil cedând la bătrânețe puterea celor în drept, partidelor și Regelui.
BORIS MARIAN

Noi înregistrări cu execuţia lui Mussolini | AVERTISMENT: VIDEO EXPLICIT, INTERZIS MINORILOR

Mai mult: Ziarul Libertatea - Stiri online pe gustul tau | Libertatea.ro

Mussolini – cuceritorul de femei

Personalitate controversata a secolului trecut, Benito Mussolini este considerat, si la aceasta ora, de multi nostalgici ai fascismului un corifeu al nationalismului italian si un demn urmas al imperialismului antic roman, în vreme ce majoritatea istoricilor îl trateaza ca pe un demagog fanfaron, dus la pieire de propriile visuri desarte de marire. Spre deosebire de tovarasul lui de faradelegi, Hitler, care se înfatisa poporului german ca un pustnic sobru si cumpatat, care nu gusta niciuna dintre placerile vietii, pentru a se dedica total binelui natiunii, Mussolini n-a facut niciodata un secret din apetitul sau sexual, ba chiar s-a mândrit cu virilitatea lui iesita din comun. Iar faptul ca nu avea deloc un fizic de Adonis nu le-a împiedicat pe mii de femei sa-l idolatrizeze si pe sute dintre ele sa i se daruiasca neconditionat...

Idila dintre Mussolini şi ultima regină a Italiei
http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/idila-dintre-mussolini-si-ultima-regina-a-italiei-236134.html



Nu au rămas multe secrete în privinţa vieţii private tumultoase a liderului fascist Benito Mussolini, dar adevărata natură a relaţiei lui cu femeia care avea să devină ultima regină a Italiei, Marie-José a Belgiei, a rămas ascunsă până în zilele noastre.

Potrivit guardian.co.uk, amanta lui Mussolini, Claretta Petacci, scria în jurnalul ei că în 1937, Marie-José, pe atunci prinţesă şi soţia prinţului moştenitor, ar fi încercat şi eşuat să îl seducă pe Mussolini, la o staţiune litorală din apropierea Romei. Cu toate acestea, se pare că Marie-José a avut mai mult succes decât a crezut rivala ei.

Într-o scrisoare reprodusă de publicaţia săptămânală italiană „Oggi", fiul lui Mussolini, Romano, scria despre „o scurtă perioadă de relaţii romantice şi de natură intimă între tatăl meu şi, pe atunci, prinţesa de Piedmont."

Fiica regelui Belgiei, Albert I, Marie-José, s-a născut în 1906. Pe când era încă o copilă, familia ei a decis ca ea să se căsătorească cu un membru al familiei regale a Italiei şi în 1930, ea s-a măritat cu Umberto de Savoy, singurul fiu al regelui Victor Emmanuel.

Însă însăşi Marie-José a mărturisit că mariajul nu era unul fericit şi ea s-a despărţit de soţul ei după ce monarhia italiană a fost abolită printr-un referendum, în 1946. A trăit în Elveţia în cea mai mare parte a vieţii ei, până la moartea ei, în 2001.

În contrast cu familia Savoy, Marie-José nu era interesată de fascism şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a încercat să obţină un tratat de pace cu Statele Unite. Cu toate acestea, tânăra era interesată de Mussolini. Se ştie de ceva vreme că dictatorul italian era caracterizat de o promiscuitate sexuală: potrivit unei mărturii, el a întreţinut relaţii sexuale cu cel puţin o femeie în fiecare zi la biroul său din Palazzo Venezia timp de aproape 14 ani, până la căderea regimului său, în 1943.

Jurnalele Clarettei Petacci din această perioadă susţin că Mussolini i-a mărturisit că prinţesa a încercat să îl seducă la Castelporziano, o zonă de coastă la sud de Roma, unde regele îi dăruise o moşie. Acolo, se pare, Mussolini îşi întreţinea multe dintre iubite. Petacci l-a citat pe liderul fascist, care ar fi spus: „Marie-José a venit şi a spus ‚Îmi permiteţi?' Apoi, cu o singură mişcare, rochia i-a căzut şi ea a rămas în faţa mea, practic goală."

Dar amanta dictatorului îşi aminteşte că Mussolini a asigurat-o că prinţesa i se pare „respingătoare" şi că nu i-a făcut nicio impresie.

Nu acesta este imaginea care reiese, însă, dintr-o scrisoare a fiului cel mai mic al lui Mussolini în 1971, pentru Antonio Terzi, un fost editor al ziarului Corriere della Sera. În aceasta scria: „Pot să confirm cu mâna pe inimă că relaţiile romantice şi politice dintre Marie-José şi tatăl meu erau adesea un subiect de discuţie acasă şi vă pot spune cu sinceritate că mama mea (deşi rezervată, desigur) era mereu destul de explicită: a existat o perioadă scurtă de relaţii intime între tatăl meu şi, pe atunci, prinţesa de Piedmont, care cred că a fost apoi întreruptă din dorinţa tatălui meu."

Articolul din revista „Oggi", unde a apărut scrisoarea, a menţionat că aceasta fusese găsită între hârtiile jurnalistului Antonio Terzi de către fiul acestuia şi că văduva lui Romano Mussolini a confirmat faptul că aceasta este autentică.

Deşi compromis din cauza susţinerii lui pentru Mussolini, regele Victor Emmanuel, a rămas pe tron după căderea dictatorului şi a abdicat doar în favoarea fiului său, Umberto, în mai 1946. Umberto a domnit doar pentru 34 de zile, fiind numit "Regele de Mai".

“Evreii trebuie raşi de pe faţa Pământului şi masacraţi”




Jurnalele ultimei concubine a dictatorului italian Benito Mussolini,
Claretta Petacci, în care acesta îşi declară întâietatea în abordarea
ideilor antisemite şi de puritate a rasei, vor fi publicate sub titlul “Mussolini secret” de Editura Rizzoli, anunţă AFP.
Extrase din jurnale au fost publicate de jurnalul italian “Corriere della Sera”.
Ultima amantă a lui Mussolini, ucisă odată cu dictatorul de un grup de
partizani comunişti, citează din conversaţiile avute cu liderul fascist
intre anii 1932-1938.
“Sunt rasist din 1921. Nu ştiu cum işi inchipuie ei că il imit
pe Hitler, cand eu aveam ideile astea, el nici nu se născuse”;
“italienii trebuie să conştientizeze un sens al rasei lor, pentru a nu
pierde ce e frumos in noi”; “evreii trebuie raşi de pe faţa pământului,
masacraţi, nu au niciun fel de gratitudine, ba chiar au impresia că
avem nevoie de ei, de banii lor, de ajutorul lor”, sunt cateva dintre opiniile pe care Mussolini le-a impărtăşit metresei sale.
Despre Hitler, Mussolini avea numai gânduri bune. “Fuhrerul este
un simpatic. Un mare sentimental, în fond. Când m-a văzut avea lacrimi
în ochi, aş putea spune că mă iubeşte cu adevărat”, spunea dictatorul.

Faţa nevăzută a lui Benito Mussolini
Benito Mussolini s-a născut la 29 iulie 1883 într-un mic oraş din Nordul Italiei. Este cunoscut în toată lumea datorită regimului pe care acesta l-a adoptat dar şi apelativului pe care acesta şi l-a ales- “Il Duce”. Puţină lume ştie că, fascismul a luat amploare datorită talentului oratoric al lui Benito Mussolini.
Crescut într-o familie simplă, tatăl lui era fierar şi mama învăţătoare, Benito şi-a construit viziunea politică datorită tatălui său care era un socialist convins. Allesandro Mussolini, tatăl lui Benito, idolatriza figurile naţionaliste ale secolului al XIX lea, Carlo Pisacane, Giuseppe Mazzini şi Giuseppe Garibaldi transmiţându-I şi lui Benito viziunile politice.
Benito a ajuns să fie conducătorul Italiei datorită talentului său oratoric, cu care reuşea să convingă oamenii şi să ducă o foarte bună propagandă. Experienţa sa ca jurnalist, înainte de a deveni conducătorul Italiei, l-a ajutat foarte mult în ascensiunea către comanda Italiei.
Pentru a evita serviciul militar, Benito Mussolini a evadat în Elveţia neavând un loc de muncă permanent. Aici a început să se familiarizeze cu ideile lui Friederich Nietzsche, ale lui Vilfredo Pareto (sociolog) şi alea sindicalistului Georges Sorel. Ideile lui Georges Sorel l-au impresionat cel mai mult pe Mussolini, deoarece acesta dorea distrugerea democraţiei liberale şi capitalismului prin folosirea violenţei, prin acţiuni directe şi grevă generală.
În Eleveţia ,Benito şi-a început cariera ca jurnalist, devenind un membru activ al mişcării socialiste italiene de aici lucrând la ziarul “L'Avvenire del Lavoratore”. Aici organiza întruniri, ţinea discursuri muncitorilor şi mai lucra ca secretar al uniunii muncitorilor italieni din Laussane. În 1903 a pornit o grevă generală pentru care a fost deportat în Italia, poliţia elveţiană vedea în el un pericol pentru societate.
Întors în Italia, Benito Mussolini şi-a continuat cariera ca jurnalist, iar în anul 1910 s-a întors în oraşul natal unde a editat săptămânalul “Lotta di classe” (Lupta de clasă). În această perioadă a început să publice din ce în ce mai mult devenind unul dintre cei mai proeminenţi socialişti ai Italiei. A publicat articolul “Il Trentino veduto da un Socialist” (Trento văzut de un socialist) în periodicul radical “La Voce”. A scris mai multe eseuri despre literatura germană, câteva povestiri şi un roman numit L'amante del Cardinale: Claudia Particella, romanzo storico (Amanta Cardinalului) scris împreună cu Santi Corvaja şi publicat în ziarul din Trento Il Popolo. Romanul avea o tentă anti clericală şi câţiva ani mai târziu a fost scoasă din circulaţie.
În 1911 Mussolini a participat la o grevă condusă de socialişti împotriva războiului italian din Libia. A fost închis 5 luni de zile pentru că a numit războiul italian imperialist. După ce a ieşit din închisoare a făcut ca doi revizionişti din cadrul partidului socialist să fie daţi afară, lucru ce i-a adus numirea ca redactor şef al ziarului partidului, “Avanti!”. Sub conducerea sa tirajul ziarului a crescut de la 20.000 la 100.000.
În 1913 a publicat “Giovanni Hus, il veridico” ( Giovanni Hus, un adevărat profet), o biografie istorică şi politică despre viaţa şi misiunea reformatorului ecleziastic ceh Giovanni Hus. Deşi pornise cu idei marxiste, curând Benito Mussolini a adoptat ideile lui Nietzsche, conceptele , şi anti-egalitarismul.
La începerea Primului Război Mondial, Partidul Socialist a decis să nu fie de acord cu susţinerea războiului, inclusiv Mussolini care a şi publicat un articol “Jos cu războiul.Rămânem neutrii.”, deşi gândurile lui Mussolini nu erau acceleaşi cu ceea ce publicase el. Credea că odată cu Primul Război Mondial italienii s-ar fi putut elibera de sub dominaţia austro-ungară. Datorită acestor idiei, Mussolini a intrat în conflict cu socialiştii şi a fost dat afară din partid.
După ce a plecat din partid, Mussolini a suferit o transformare radicală. A trecut de la conflictul de clasă la a-I sprijini pe naţionalişti. A înfiinţat şi un ziar “ Il Popolo d'Italia” şi “Fasci Rivoluzionari d'Azione Internazionalista “( liga revoluţionară fascistă pentru acţiune internaţională), în 1914. Fondurile necesare pentru a înfiinţa ziarul i-au fost date de “Ansaldo”, una dintre cele mai importante companii de armament din Italia. Scopul ziarului era de a-I convinge pe socialişti şi pe revoluţionari să susţină războiul.
După ceva timp Mussolini a decis că cel mai bine era să intre în război. Astfel că s-a înrolat în armată . A fost numit caporal pentru meritele din timpul războiului. A fos trimis în zona operaţiilor unde a fost grav rănit de explozia unei grenade. Experienţa militară a lui Mussolini este povestită în opera sa “Diario Di Guerra”.
Fascismul
Mussolini a utilizat operele lui Plato, Georges Sorel , Nietzsche şi ideile socialiste şi economice ale lui Vilfredo Pareto în crearea fascismului. “Republica”, opera lui Plato, conţinea o serie de idei pe care fascismul le-a promova ca legi , opoziţia faţă de democraţie , protejarea sistemului de clase şi promovarea colabărării dintre clase, respingerea egalitarismului , crearea unei clase de război pentru ca cetăţenii să săvârşeasă acţiuni favorabile statului, şi intervenţia statului în educaţie pentru a promova crearea de războinici şi a viitorilor conducători ai statului. Fasciştii, conduşi de un apropiat a lui Mussolini, Dino Grandi, au format trupe armate numite “Cămăşile negre” cu scopul de a restaura ordinea pe străzile Italiei, dar au avut şi conflicte cu comuniştii,socialiştii sau anarhiştii. “Cămăşile negre” atacau grevele, sindicatele rurale chiar şi municipalităţile socialiste şi acţionau cu violenţă.De obicei revoluţionarii, greviştii erau bătuţi cu o bâtă numită “manganello” şi obligaţi să bea ulei de ricin. Gruparea fascistă a crescut foarte repede, astfel că în numai 2 ani a devenit Partidul naţional fascist la un congres din Roma. În 1921 Mussolini a fost ales în Camera Deputaţilor pentru prima dată.
În 1925 a introdus legile presei care menţionau că toţi jurnaliştii trebuie înregistraţi ca fascişti. Cu toate acestea nu toate ziarele au fost luate de stat, “Corriere della Sera” a vândut de 10 ori mai multe ziare decât ziarul fascist “Il Popolo D'Italia”.
C a dictator al Italiei, întâia prioritate a lui Mussolini a fost subjugarea minţii poporului italian prin folosirea propagandei.
Mussolini a fost un iubitor al discursurilor publice. Cel mai mult timp şi l-a petrecut creeându-şi propagandă , indiferent dacă era în ţară sau în afara ei, iar experienţa sa ca jurnalist l-a ajutat foarte mult. Presa, radioul, educaţia, filmele, toate erau atent supravegheat îndeaproape pentru a promova fascismul ca fiind doctrina secolului XX. Principiile doctrinei au fost enumerate în articolul despre fascism scris de Giovanni Gentile şi semnat de Mussolini, care a apărut în Enciclopedia italiană în 1932.
În afara faptului că a fost fondatorul fascismului şi dictatorul Italiei, Benito Mussolini a fost şi “starul” Italiei în perioada în care a condus-o. Cultul personalităţii şi propaganda pe care a făcut-o l-a făcut să fie astfel. Curajos, carismatic, un foarte bun vorbitor şi scriitor dedicat cauzei sale, a reuşit să implementeze fascismul în minţiile italienilor , unerori, doar prin discursurile pline de motivaţie şi entuziasm.

Gabriela PREDA: Italia: mitul "revizitat" al lui Mussolini
Decizia recentă a unuia dintre cele mai vîndute ziare din Italia de a distribui gratuit jurnalele secrete ale dictatorului fascist Benito Mussolini nu putea trece neobservată. Mai ales în anul în care Italia sărbătoreşte 150 de ani de la naşterea statului naţional unitar. Şi totuşi, surprizele nu s-au lăsat aşteptate: în pofida aşteptărilor, decizia cotidianului „de dreapta“ Libero a făcut puţină vîlvă, stîrnind doar cîteva critici virulente, în principal printre pasionaţii de istorie şi în asociaţiile italiene ale victimelor Holocaustului. Cele cinci volume cadou, ce fuseseră deja publicate de Editura Bompiani din Italia, prezentau cîteva agende inedite, scrise de Mussolini între anii 1935 şi 1939, şi descoperite „din întîmplare“ în colecţia unui anticar din Elveţia, de către un senator din partidul de guvernămînt, Marcello dell’Utri, amic fratern al premierului Berlusconi.
„Îmi dau seama că vom fi criticaţi din nou, publicînd jurnalele lui Mussolini şi distribuindu-le alături de ziarul nostru, fără a cere cititorilor nici un euro în plus faţă de preţul ziarului – scria, într-un recent editorial din Libero, Vittorio Feltri, directorul ziarului. Vom fi acuzaţi, poate, că facem apologia fascismului, aşa cum s-a întîmplat şi atunci cînd am distribuit DVD-uri cu discursurile celebre ale ducelui. Respingem însă toate criticile şi avem sufletul împăcat: vrem doar să punem aceste documente la dispoziţia publicului pentru că sîntem convinşi că oricine are dreptul de a analiza atent o perioadă atît de importantă din istoria noastră, fără a fi condiţionat de o parte sau de alta a politicii.“
Cu alte cuvinte, intenţia era aceea de a completa versiunile deja existente ale istoriei recente. De cealaltă parte, pentru critici, problema este însă că iniţiativa ziarului s-ar încadra într-un context extrem de tulbure: în ultimul timp, apologia fascismului (de altfel interzisă şi sancţionată prin lege) apare oricum în prim-plan în mod periodic, fie ca subiect de presă, fie în mijlocul a cine ştie ce polemici pe scena politică italiană. Ultima pe listă, de pildă, a bulversat parlamentul din temelii – propunerea şoc a unui grup de cinci senatori italieni, membri ai partidului premierului Berlusconi, de abolire a legilor ce interzic reorganizarea partidului fascist. O decizie criticată pînă şi de colegii de partid, în frunte cu preşedintele senatului Schifani, pentru care „era vorba doar de o iniţiativă personală“.
Morala? Greu de spus. Îmi vine în minte un text ce susţinea că italienii repetă mai mereu aceleaşi greşeli (de parcă ar fi singurii?!), fiind caracterizaţi de extreme: la un pol, sfinţenia blîndă a Sfîntului Francisc de Assisi, iar la celălalt pol, sclipirea perfidă a lui Machiavelli; pe de o parte, curiozitatea lui Galileo Galilei sau geniul lui Michelangelo, iar pe de altă parte, dogmatismul opresiv al iezuiţilor reformatori sau dictatura lui Mussolini.
Oricum, dincolo de polemica cu iz politic, propunerea resuscitării partidului fascist, alături de cazul Libero, confirmă răspîndirea confuziei în rîndul opiniei publice italiene cînd vine vorba de fascism, mai ales pe fondul frustrărilor generate de insatisfacţiile prezentului, alimentate de criza economică, tensiunea politică, aventurile premierului sau de tendinţele secesioniste ale unuia dintre partidele de guvernămînt (Liga Nordului).
Impresia generală este că abordarea se face în general de pe două poziţii – pe de o parte, se accentuează rolul informativ şi funcţia constructivă a acestei noi „deschideri“ faţă de trecut, în vederea restabilirii adevărului istoric (?!), pe de altă parte, se vorbeşte despre campanii cu funcţie persuasivă şi manipulatorie. În plus, criticii se tem de aşa-numita „picătură chinezească“, prezentă tot mai des în peisajul mediatic italian, cu obiectivul de a „şlefui din penumbră“ imaginea celei mai întunecate perioade din istoria recentă, legată inevitabil de Benito Mussolini – „ducele“ – arhetipul liderului dictator fascist. Nu întîmplător, în ultimii ani figura „ducelui“, însoţită de o serie de simboluri pozitive sau negative, a devenit, în surdină, o prezenţă constantă a spaţiului public italian, transformîndu-se pentru mulţi într-un fel de „mit“, care ar permite şi o serie de operaţii adiacente de „bricolaj“ în scopul (re)construirii sau (re)memorării unui anumit context istoric, cu efecte imediate în comunicarea politică. Mai ales în pregătirea alegerilor din acest an.
P.S. Recent, de pildă, fotografia lui Mussolini s-a „strecurat din greşeală“ şi în scenografia noului maraton al televiziunii publice Rai, dedicat sărbătoririi unirii Italiei şi „mai marilor Italiei“ din ultimul secol Mesaje subliminale sau eroare de parcurs? Cert este că, dincolo de scuzele de rigoare ale scenografilor, episodul a readus în prim-plan figura ducelui, iscînd noi polemici pe scena politică. Şi nu numai... Gabriela Preda este jurnalistă la grupul editorial L’Espresso din Italia.

29 iulie 1883 - S-a nascut Benito Mussolini
Ca prim-ministru al Italiei timp de 21 de ani, Benito Mussolini a incercat sa redea Italiei gloria Romei antice si stralucirea Renasterii, apeland insa la masuri despotice. Pe plan economic, aceste masuri au dus la o reducere a somajului si la o intarire a ordinii si stabilitatii, mai ales in sud, unde dictatorul fascist s-a implicat in lupta contra atotputernicei Mafii. Pe plan extern insa Mussolini a dus o politica dezastruoasa, invadand Etiopia in 1935 si implicandu-se in razboiul civil din Spania (1936-39) de partea nationalistilor lui Franco. Autodidact, provenind dintr-o familie umila, a dovedit inca din copilarie un caracter rebel, revoltandu-se impotriva disciplinei impuse in scoli.

Trupul lui Mussolini, ascuns în mănăstire


Benito Mussolini a fost dictatorul Italiei şi aliatul lui Hitler în cel de-al doilea război mondial. În aprilie 1945 sfârşitul războiului era aproape, Tripla Alianţă Germania-Italia-Japonia, fiind pe punctul de a fi înfrântă de puterile aliate. Pe 27 aprilie 1945, încercând să fugă în uniformă germană, Mussolini şi amanta sa, Clara Petacci, au fost arestaţi de un detaşament de partizani lângă Dongo.
În după-amiaza zilei de 28, au fost duşi pe drumul spre Brunate, la vila Belmonte, unde au fost împinşi spre un zid al parcului. Încercând să-l apere pe Mussolini cu trupul ei, Clara Petacci a strigat: “Nu, Benito, tu nu trebuie să mori!” A fost dată la o parte, cu patul puştii, de Valerio Audisio, care l-a împins apoi pe Mussolini la zid, silindu-l să stea cu spatele, apoi şi-a îndreptat spre el pistolul-mitralieră. “Trage în piept!”, a strigat Mussolini desfăcându-şi vestonul.
Dar arma s-a blocat Audisio a cerut alta. Timp de un minut s-au auzit hohotele de plâns ale Clarei Petacci. În sfârşit, Audisio a tras şi Mussolini a căzut, rănit la picior. A doua împuşcătură, de la foarte mică distanţă, în inimă, a fost mortală. A urmat Clara Petacci. Era ora 16.10.
Cadavrul dictatorului italian – batjocorit de mulţime
Cadavrele jefuite – chiar Audisio luase portofelul şi ceasul de aur ale lui Mussolini – au fost duse la Dongo, alături de celelalte şaisprezece căpetenii fasciste omorâte în aceeaşi zi. Au fost expuse toate în Piaţa Loreto, neîncăpătoare pentru cele douăzeci de mii de persoane prezente. S-au proferat injurii, cadavrele au fost scuipate şi s-a aruncat în ele cu noroi şi gunoaie. Apoi, ducele şi amanta lui au fost spânzuraţi de picioare, cu braţele atârnând, de un drug de fier, la o benzinărie. Autorităţile engleze şi americane au protestat şi, la presiunea lor. Comitetul de eliberare a împrăştiat mulţimea şi a dispus transportarea cadavrelor la spitalul municipal. Acolo, cadavrul lui Mussolini, gol, a fost pus într-un sicriu din lemn alb, fără nimic în el, care a fost dus în timpul nopţii în afara oraşului şi îngropat pe un teren viran. Groparii au avut grijă să acopere cu iarbă pământul răscolit ca să nu existe niciun semn care să trădeze locul.
Cadavrul lui Mussolini a fost înmormântat în mănăstire
În ciuda acestor precauţii, în noaptea de 22 spre 23 aprilie 1946, trei tineri fascişti au dezgropat sicriul, au scos din el cadavrul descompus al lui Mussolini şi l-au vârât într-un sac de cartofi. În grabă, au uitat în sicriu un picior care se desprinsese de trunchi. După mai multe luni de căutări şi anchete, serviciile secrete italiene au ajuns la concluzia că nodul afacerii se afla la mănăstirea franciscană Sant’Angela de lângă Milano. Preşedintele Consiliului, Alcide de Gasperi, i-a înfăţişat situaţia papei Pius al XII-lea, care s-a arătat gata să intervină, cu condiţia că făptaşii să nu aibă neplăceri şi ca rămăşiţele ducelui să primească un mormânt onorabil. Pe 12 august 1946, două cufăraşe au fost aduse discret la mănăstirea Sant’Angela, unde au fost predate de stareţ prefectului de poliţie. Mussolini a fost înhumat la mănăstirea Cerro Maggiore de lângă Legnano, în Lombardia.
Timp de 11 ani, locul, care nu a fost cunoscut nici măcar de soţia dictatorului, a fost ţinut secret. Abia la 29 august 1957 corpul a fost restituit lui Rachele Mussolini, care l-a înhumat fără nicio ceremonie, în cavoul familiei, la San Cassiano.

Mussolini: Hitler, un fraier sentimental!
Jurnalele intime ale amantei fostului dictator italian Benito Mussolini, Claretta Petacci, care era mai tânără decât el cu aproape 30 de ani şi cu care a avut o relaţie de nouă ani, arată gândurile adevărate ale dictatorului Italian atât despre el însuşi, cât şi despre politica pe care o făcea.
Aventura Clarettei Petacci cu Benito Mussolini a început în 1932, când ea avea 20 de ani, iar el 49. A fost amanta lui timp 9 ani înainte de încheierea războiului, când şi ea, şi el au fost împuşcaţi şi spânzuraţi cu capul în jos, de către partizani.
Cartea care prezintă extrase din jurnalele Clarettei, ce vor fi publicate într-o carte ce se va intitula "Mussolini Segreto" ("Tainicul Mussolini", în traducere neoficială). Cartea, "Mussolini Segreto", ce conţine jurnalelei acesteia, urmează să apară în cursul acestui an în SUA, fiind publicată de nepotul Clarettei, Ferdinando Petacci.
Jurnalul mai pomeneşte şi câteva lucruri de-a dreptul spumoase despre fostul dictator nazist Adolf Hitler. Claretta notează cum îi descrisese Mussolini conferinţa la Munchen, din octombrie 1938, unde el se întâlnise cu Hitler şi cu premierul britanic de atunci, Neville Chamberlain, pentru a discuta despre soarta Cehoslovaciei.
"Primirea la Munchen a fost nemaipomenită, iar Fuhrer-ul a fost foarte amabil şi plăcut. Hitler e un fraier sentimental. Când m-a văzut, l-au podidit lacrimile. Mă simpatizează foarte mult, cu adevărat. Dar are izbucniri de furie, pe care numai eu pot să i le controlez", transcrie Claretta în jurnalul său ceea ce îi povestise Mussolini.
"Era o atmosferă tensionată, iar el începuse să tremure, dar încerca să se controleze. În schimb, eu eram de neperturbat", îi mai povestise Mussolini Clarettei. Dictatorul italian mai pomeneşte de Hitler când i se confesează amantei lui că este rasist. "Eram rasist încă din 1921. Nu înţeleg de ce oamenii cred că îl imit pe Hitler. El nici măcar nu apăruse atunci. M-apucă râsul. Trebuie să-i învăţ pe italienii ăştia ce este o rasă, ca să nu se mai amestece şi să creeze jumătăţi de măsură şi ca să nu ruineze tot ce este mai frumos în noi".
De la politică la fantezii erotice
Claretta mai descrie în jurnalul ei fanteziile erotice pe care le avusese cu celebrul ei amant, care era căsătorit şi tată a cinci copii. "Ştii, iubire, că noaptea trecută, la teatru, te-am dezbrăcat de trei ori? Aveam o dorinţă nebună să te posed. Trupul tău mic, carnea ta mă înnebuniseră, mâine vei fi a mea. Corpul tău delicios va fi al meu, numai al meu. Îl voi lua şi îl voi face unul cu al meu."
Claretta nu era singura amantă din viaţa lui Mussolini după cum singură povesteşte. Într-o filă din jurnalul ei, datând din 19 februarie 1938, scrie : "Da, dragostea mea, am greşit, dar mai mult decât oricine pe lume, pe tine te iubesc şi am nevoie de tine mai mult ca niciodată. Te ador, sunt nebun după tine. Nu ar fi trebuit să te fac să suferi, pentru că suferinţa ta se revarsă şi asupra mea, pentru că şi eu sufăr când tu suferi".
Mussolini i-a vorbit Clarettei şi despre faptul că nu putea să-i sufere pe evrei. "Aceşti evrei dezgustători ar trebui distruşi cu toţii. Îi voi masacra cum au făcut turcii. Am izolat deja 70.000 de arabi (în coloniile italiene din nordul Africii) şi aş putea să izolez cu uşurinţă şi 50.000 de evrei. O să construiesc o mică insulă şi o să-i duc pe toţi acolo", îi dezvăluise Mussolini amantei lui.

Bucăţi din creierul lui Mussolini, scoase la licitaţie pe internet





Bucăţi
din creierul dictatorului italian Benito Mussolini au fost furate
dintr-un spital din Milano şi scoase la licitaţie pe eBay, a spus
vineri n... citeşte mai mult

Mussolini se credea mai nazist decât Hitler





Extrasele din jurnalele Clarettei Petacci, ultima iubită a dictatorului
italian Benito Mussolini, care au fost deja publicate, luni, de
cotidianul italian „Corriere della Sera“, arată că, în discuţiile
intime cu amanta sa, Mussolini îşi clama prioritatea faţă de Hitler, în
ce priveşte exprimarea ideilor antisemite şi rasiste.

Justiţia respinge cererea Alessandrei Mussolini ...
Justiţia italiană a respins, joi după-amiază, acţiunea deputatei Alessandra ...

Rachele reuşeşte să ia legătura cu soţul ei prin
telefon şi îl întreabă pe cine are alături pentru a se lupta. "Pe
nimeni, îi răspunde Mussolini, pînă şi şoferul m-a părăsit. Am rămas
singur, totul s-a sfîrşit". E aproape adevărat. Convoiul care urca spre
Valtelina, la început de peste 200 de vehicule, nu mai număra decît
cîteva. Legionarii fascişti se împrăştiaseră, mai mult sau mai puţin,
de la plecarea din Como.
La Menaggio, însă, Mussolini
a dat peste un contingent de 200 de soldaţi germani. Foarte curînd
aceştia s-au întîlnit cu partizanii, dar, puţin preocupaţi să mai
lupte, ei şi-au negociat capitularea. În ciuda refuzului său, la
insistenţele conjugate ale Clarettei şi Elenei, Ducele a acceptat să-şi
pună pe cap o cască germană. Astfel camuflat, a putut trece de un
baraj, dar, mai puţin norocos decît Kerenski, care se deghizase în
marinar pentru a putea părăsi Palatul Iarnă, el a fost recunoscut de
partizani şi imediat transferat către Milano. Exista un acord între
Comitetul de Eliberare Naţională din Italia de Nord şi Aliaţi, potrivit
căruia lor trebuia să le fie livraţi şefii fascişti. Nu se ştie prea
bine dacă a fost un comitet insurecţional mai mult sau mai puţin
autonom, care a ordonat executarea lui Mussolini, sau dacă operaţiunea
s-a făcut de comun acord cu Serviciile Secrete engleze, care nu erau
deloc interesate ca Ducele, în cazul unui proces, să facă uz de
corespondenţa sa trecută cu Churchill, în care acesta din urmă îl
îndemna la o inversare a alianţelor.
Execuţia însăşi a făcut
obiectul mai multor povestiri: dacă este sigur că Clara Petacci
reuşeşte să obţină de la gardienii săi să se alăture Ducelui, pentru a
muri alături de el, nu se ştie cu precizie dacă au fost ucişi la
coborîrea din maşina care-i conducea spre Milano, în apropiere de
Giulino di Mezzegra, sau în faţa grilajului vilei Belmote, sau dacă nu
cumva au fost lichidaţi în doi timpi. Apoi, trupurile au fost aduse
într-un colţ al pieţei Loreto, din Milano, şi spînzurate de picioare de
grinda unui garaj; informată, o mulţime de oameni vine să-şi urle ura
la adresa acelui Duce, ieri aclamat şi pe viitor dispreţuit; dispreţuit
pentru că încheiase alianţa cu Hitler; dispreţuit pentru a se fi aflat
la originea teribilului război civil care urmase creării Republicii de
la Salo, ale cărei miliţii, ca omoloagele lor din Franţa, colaborau cu
ocupantul german şi luptau împotriva celor din Rezistenţă.
În
aceeaşi piaţă Loreto, germanii împuşcaseră 15 ostatici ca urmare a
asasinării unuia dintre soldaţi de către Rezistenţă... " Ne tratează ca
pe nişte polonezi", îi spusese Ducele, indignat, lui Romano. Rachele
era de faţă. La scurtă vreme a primit o scrisoare anonimă: "Îi vom
aduce pe toţi în piaţa Loreto". Văzînd-o pe Claretta, în aprilie, i-a
spus: "Vă vor aduce pe toţi în piaţa Loreto". (Sfîrşit)

"Dar Milano este oraşul meu. Toată lumea mă cunoaşte. Iar dacă trebuie să mor, acolo voi muri!".
"Eu n-am scos nici un cuvînt. Eram un spectator mut al acestei scene demne de o dramă shakesperiană care se juca dinaintea mea... (...)". "Ah! dacă aş fi fost ascultat. De acum 2 ani... Au trecut 2 ani, mă înţelegeţi, am fi făcut pace cu Rusia! Am fi cîştigat războiul. Cu ruşii, puteai ajunge la o înţelegere. Stalin poate fi tot ce vreţi, dar nu-i nebun. Ceilalţi. Toţi sînt nişte nebuni. (...) În cîteva zile, voi fi la Milano. Şi, dacă nu mai e nimic de făcut, ne vom bate în regiunea Valtelina, singuri, dacă va fi nevoie. Şi vom muri acolo".
Două zile mai tîrziu, era executat. Mussolini pleacă, aşa cum a spus, spre Milano. Ştia că germanii negociau capitularea cu Aliaţii, că aceştia se apropiau de mantua, că partizanii pregăteau o insurecţie generală în capitala Lombardiei. "La revedere", îi spune prefectul Nicoletti. "Nu, adio" îi răspunde Ducele, care nu-şi mai face iluzii aspra evoluţiei evenimentelor.
La Milano trebuie să aibă loc, pe acel 25 aprilie, o negociere sub auspiciile cardinalului Schulister, pe de o parte, între o delegaţie fascistă, cu Mussolini şi Graziani, şi, pe de altă parte, delegaţia Comitetului de eliberare naţională a Italiei de Nord - emanaţie a Comitetului de Eliberare Naţională instalat la Roma, dar mai radical. Atmosfera este tensionată, însă, un acord pare să se pregătească. Capitularea fără condiţii, da, dar cu garanţii pentru conducătorii fascişti şi familiile lor, cere Mussolini. Atunci îşi face apariţia prefectul Bassi pentru a anunţa că rezistenţa negociază cu germanii: "deci, cei de faţă nu mai au de ce să fie menajaţi. "Întotdeauna ne-au tratat ca pe nişte sclavi, exclamă Mussolini...Îmi recapăt libertatea".
În timp ce, faţă de această respingere, şefii Rezistenţei ordonă insurecţie generală, Mussolini şi mica sa trupă, voind să cruţe Milano şi să nu-l treacă prin foc şi sînge, se raliază ideii de a se bate în Valtelina, să moară cu arma în mînă.
În aceste ultime zile, deprimat, Ducele se îndreaptă mai mult ca niciodată către ai săi, atît către metresa lui oficială, Claretta, mereu împreună cu el, cît şi către soţia sa, Rachela, cu care a fost zilnic în legătură telefonică, către fiica sa, Elena, a cărei prezenţă era greu suportată de Claretta; fiul lui, Vittorio, era împreună cu el, dar el era permanent neliniştit de soarta celorlalţi copii, Anna şi Romano. Vittorio considera o nebunie acţiunea din Valtelina: "Lumea o să spună că ai fugi", dar Mussolini nu vrea să audă nimic... Ştie că, dacă este prins, va fi executat fără proces, aşa cum hotărîse Comitetul de Eliberare a Italiei de Nord.
Mussolini străbate localitatea Como, pe 27 s-ar părea, de unde îi trimite o scrisoare soţiei sale cu creion albastru, semnătura fiind în roşu. Rachele o va publica în 1957, după 12 ani; o prezentăm în întregime în cele ce urmează:
"Draga mea Rachele,
Iată-mă ajuns în ultima etapă a vieţii mele, la ultima pagină a cărţii mele. Fără îndoială, nu ne vom mai revedea niciodată. de aceea îţi scriu. Îţi cer iertare pentru tot răul pe care ţi l-am făcut fără voia mea, dat tu ştii că eşti singura femeie pe care am iubit-o cu adevărat: în faţa lui Dumnezeu şi în faţa fiului nostru Bruno (Bruno, al treilea fiu al familiei Mussolini, a fost ucis în 1941, într-un zbor de încercare pe un bombardier - n.a.), în acest moment suprem, îţi jur.
Trebuie să ajung la Valtelina, dar, te rog, tu şi copiii trebuie să încercaţi să treceţi frontiera elveţiană. Acolo, veţi putea începe o nouă viaţă. Nu cred că elveţienii vor refuza să vă primească, pentru că eu i-am ajutat întotdeauna, iar voi sînteţi străini de politică. Dacă altfel vor sta lucrurile, adresaţi-vă Aliaţilor, ei se vor dovedi, fără îndoială, mai generoşi decît italienii (De fapt, elveţienii îi vor respinge pe Rachele şi pe copiii ei şi nu vor permite să treacă graniţa decît altor refugiaţi...- n.a.). Ai grijă de Anna şi de Romano, mai ales de Anna, care are atîta nevoie. Al tău Benito".(

Fără putinţă de tăgadă, nu mai era decît un figurant, conducînd după Guarguano un stat fantomă. Germanii nu l-au pus la curent cu negocierile purtate cu Aliaţii în vederea încetării luptelor din Italia de Nord.
Asupra acestei perioade, dispunem de o amplă mărturie, pe care istoricii lui Musolini şi ai fascismului nu au cunoscut-o. Ea porvine de la "ambasadorul" lui Doriot, pe atunci la Sigmaringen, pe lîngă Duce, Victor Barthélemy. A avut două întrevederi cu Mussolini, una chiar înainte de moartea lui Doriot, a cărui maşină avea să fie mitraliată de aviaţia aliată pe 22 februarie 1945. A doua, în aprilie, a doua zi după nominalizarea lui Kesselring la comandamentul "armatelor din sud" şi înlocuirea lui în Italia prin generalul Vietinghoff. Şi cu cîteva zile mai înainte de arestarea şi executarea Ducelui. Aceste discuţii, necunoscute de istoricii lui Mussolini şi ai Italiei fasciste, pot fi considerate ca "testamentul" moral al Ducelui.
"Mussolini era slăbit, cu trăsăturile adîncite; chipul lui acuza o anume oboseală. Dar ochii îşi păstraseră o oarecare voiciune, iar glasul rămăsese puternic şi bine timbrat. Ducele a trecut imediat la prezentarea faptelor: "Sînt foarte bucuros să vă cunosc, mi-a spus el într-o franceză foarte corectă (...). Sînt bucuros să stau de vorbă cu un "fascist francez" şi cu principalul colaborator al lui Jacques Doriot, al cărui curaj politic şi militar îl admir. Să vorbim, aşadar, liber, avem tot timpul".
Victor Barthélemy, regretînd că legăturile dintre fasciştii din diferitele ţări nu fuseseră mai frecvente şi mai bine întreţinute, aşa cum ştiuseră să procedeze comuniştii în cazul Kominternului, Mussolini răspunde: "Poate. Chiar fără îndoială. Dar am avut de întîmpinat numeroase dificultăţi pentru a realiza un asemenea proiect. Vedeţi dvs., există o mare diferenţă între concepţia comunistă asupra lumii şi cea fascistă. Comunismul se fundamentează pe două idei de bază: lupta de clasă, considerată ca o evidenţă istorică, şi internaţionalismul, interpretat ca o necesitate în vederea triumfării comunismului. Fascismul a repudiat lupta de clasă ca motor al Istoriei şi consideră problema naţională ca o evidenţă şi necesitate a dezvoltării popoarelor. Fascismul nu este internaţionalist, naţionalismul reprezintă o necesitate absolută pentru fascism şi pentru Italia. Fascismul avea ca primă misiune istorică să facă din Italia o mare casă, ceea ce nu era încă, în realitate, imediat după Marele Război. Trebuia să procure poporului său teritoriile necesare unei expansiuni şi să-i pună la dispoziţie mijloacele materiale şi spirituale pentru a le apăra. Asta am reuşit să facem. Cel puţin în prima parte a celor pe care tocmai vi le-am spus. Pentru a doua parte, ne-a lipsit timpul". În acest context, Musssolini aminteşte de propriile erori şi de felul în care au fost ele exploatate: "(...) Noi nu am împins prea departe socialismului nostru. Nu i-am pus la respect, aşa cum ar fi trebuit să facem, pe capitaliştii italieni. Ei ne întîmpinaseră ca pe nişte salvatori în 1922. Graţie regimului, a ordinii restabilite de el şi a păcii sociale, ei şi-au putut dezvolta afacerile şi au putut să se îmbogăţească scandalos. Iar cînd noi am fost prinşi cu dificultăţile războiului, ei au uneltit împotriva regimului şi împotriva mea, punînd la cale complotul din 25 iunie, ajuta fiind de acea lamentabilă "paiaţă" de Victor Emmanuel şi de o mînă de trădători care, timp de douăzeci de ani, s-au pretins fascişti şi au beneficiat de avantajele regimului".
Barthélemy: "Cel puţin unii dintre aceşti trădătoi au fost aspru pedepsiţi...".
Mussolini: "Asta-i o altă problemă. O problemă cumplită şi crudă. Pentru cei împuşcaţi la Verona, ca şi pentru mine... În spcial pentru mine... De Bono, Guadrium virul Marşului asupra Romei... şi Ciano, tatăl nepoţilor mei... Nu doresc nimănui, nici măcar celui mai înverşunat duşman al meu, o noapte ca aceea prin care am trecut eu"...

"Pentru mine, repetă el, Ciano este de pe acum mort". Dar fiica sa persistă în încercările ei de a-şi salva soţul şi îi trimite tatălui său următoarea misivă: "Duce, Am aşteptat pînă azi un semn cît de mic de omenie sau de afecţiune din partea voastră. Am ajuns acum la capătul răbdării. Dacă Galeazzo (Ciano) nu ajunge în Elveţia în următoarele trei zile, conform condiţiilor stipulate cu germanii, voi face uz de tot ceea ce ştiu. Dacă sîntem lăsaţi în pace şi siguranţă, nu veţi mai auzi vorbindu-se de noi".
"Acesta va fi destinul meu, să fiu trădat de toată lumea, chiar şi de fiica mea. Probabil că a fugit în Elveţia", comentează Mussolini. Germanii au plasat pe lîngă Ciano o spioană, a cărei misiune era să descopere unde ascunseseră Edda şi el celebrele carnete. Dar Frau Beetz se îndrăgosteşte de priconierul ei; ea nu le spune şefilor ei că copiii Eddei şi ai lui Galeazzo au şi ajuns în Elveţia, şi că i-a permis Eddei să plece pe furiş cu carnetele...
Pe 12 ianuarie, Ciano este executat; Mussolini nu semnase cererea de graţiere. Acesta îl întreabă pe monseniorul Chiot, confesorul lui Ciano, dacă, la moartea sa, "a găsit cuvinte de iertare... şi pentru mine?
Monseniorul Chiot: Evident". "Mussolini, ale cărui mîini tremurau: Ce a spus, mai exact? "Monseniorul Chiot: "A spus: Să mă ierte bunul Dumnezeu că mi-am blestemat socrul... Ne înecăm cu toţii în acelaşi naufragiu. Va veni şi ceasul lui Mussolini curînd. Violenţa se întoarce întotdeauna împotriva ei însăşi". "Mussolini: "Violenţa se întoarce întotdeauna împotriva ei însăşi..." Şi a repetat aceste cuvinte de mai multe ori". Iar lui Rachele îi spune cîteva zile mai tîrziu: "Rachele, în dimineaţa asta am început să mor".
Mussolini şi-a lansat în decembrie ultimul jet de flăcări. la Milano, însufleţit de o ultimă speranţă susţinută de ofensiva germană din Ardeni şi de anunţul unei iminente lansări a noilor arme sucrete asupra Londrei sau chiar asupra New Yorkului, a ţinut primul mare discurs public de după complotul din iulie 1943. El a expus cum s-a derulat eliberarea sa, a subliniat, de asemenea, dificultăţile situaţiei prezente, exprimîndu-şi hotărîrea de a regăsi spiritul fascismului de la originile sale. Acest imn de speranţă a fost aclamat de public, apoi de milanezi, pe cînd străbătea oraşul în maşina decapotabilă. Dar, toate mărturiile o confirmă, curînd şi-a pierdut toate iluziile. Cuvintele îi erau dominate de amărăciune şi descurajare, perioadele lungi de deprimare urmau unor scurte momente de activitate. "Sînt de pe acum un defunct, i-am spus jurnalistei Maddalena Mollier, soţia ataşatului de presă german... Setaua mea a apus, îmi fac de lucru, deşi ştiu că totul este o farsă... Aştept sfîrşitul tragediei, nu numai ca actor, ci şi ca spectator". Sau altădată: "Vorbea ca şi mai înainte, făcea aceleaşi gesturi ca mai înainte, dar nu mai era el... nu mai recunoaştem omul pe care-l construisem în imaginea mea".

Foarte curînd, ca şi în Polonia sau Franţa, represaliile germane îndreptate împotriva Rezistenţei şi-au demonstrat măsura: 335 de ostatici au fost executaţi în gropile Ardeatine, în vreme ce complicii gemanilor puneau la cale vînătoarea evreilor, la scurt timp deportaţi - şi pînă atunci regimul luase măsuri antisemite, fără îndoială, din 1938, şi la iniţiativa lui Mussolini, ca să fie pe placul Führerului, dar fără a urmări stricta lor aplicare, astfel încît evreii francezi găseau în zona de ocupaţie italiană protecţie pe lîngă autorităţi. Situaţia s-a schimbat o dată cu naşterea Republicii de la Salo. Primo Levi a pus la dispoziţie mărturii în acest sens.
După ce abcesul loviturii de stat se spărsese, sănătatea Ducelui se ameliorase de parcă aerul proaspăt de la Grand Sasso ar fi ajutat convalescenţei sale. Deşi era dezamăgit, îşi regăsise o anume vigoare, cu toate că mulţi martori gemani sau italieni ar fi putut să se întrebe dacă într-adevăr avea chef "să-şi reia serviciul". Compania foştilor săi camarazi fascişti îl stînjenea într-o oarecare măsură, iar tinerii, care voiau răzbunare, îl nelinişteau, pe cît îl nemulţumea conştiinţa neputinţei sale absolute faţă de protectorii germani. În plus, ar fi îndreptat cu dragă inimă o mitralieră împotriva partizanilor, reînnodînd astfel luptele de odinioară, chit că ar fi murit cu arma în mînă. În acest context, veritabila sa îngrijorare era ghemul de ură ce se înnodase între cele trei femei ale vieţii sale,precum şi procesul ginerelui său Ciano, pe care germanii îl puseseră la dispoziţia regimului, după ce-i deturnaseră avionul, plecat pe 27 august 1943 cu destinaţia Spania. Edda alergase într-un suflet la Hitler pentru a-l salva pe Ciano, soţul ei.
"Soţul dumneavoastră? Să n-aveţi nici o teamă, va fi eliberat". Iar Mussolini îi declara Fürerului că garanta cu capul său loialitatea ginerelui. Dar, întoarsă în Italia, Edda şi-a dat seama în ce măsură Ciano era urît, mai puţin din cauza acţiunilor sale politice, cît pentru corupţia ce a însoţit perioada în care a fost el la putere. Vrajba începea cu Rachele, soţia Ducelui, femeie simplă, viguroasă şi din ce în ce mai activă la Salo, unde ea veghează să fie respectată alianţa, sfînta alianţă, cu Führerul. Aceasta ajunge să-şi deteste fiica pentru ascendentul pe care-l exercita asupra Ducelui; sentimetele sale se amplifică atunci cînd constată că Edda se străduieşte din răsputeri să-l salveze pe Ciano, ginerele ei detestat şi trădător. Cît despre Clara Petacci, metresa oficială, ea reprezintă sprijinul Ducelui în această dilemă de care nu reuşeşte să scape; trebuie sau nu să ia apărarea acestui ginere care, vrea el să creadă, nu l-a trădat cu adevărat?
Edda i-a propus Führerului ca, în schimbul eliberării soţului ei, să-i livreze carnetele sale, ceea ce-şi dorea Himmler, ele fiind în măsură să-l compromită pe Ribbentrop. Pe 8 ianuarie 1944, cînd se întruneşte curtea de la Verona pentru a-i judeca pe trădători, se observă că Mussolini nu era prezent să depună mărturie. De îndată ce acuzaţii sînt condamnaţi la moarte, ei semnează o cerere de graţiere adresată Ducelui, care pînă atunci a lăsat justiţia fascistă să-şi urmeze cursul.

Mussolini: "În dimineaţa asta am început să mor"... (I)

În vreme ce Mussolini, eliberat, se afla în Germania, Mareşalul Badoglio punea capăt mitului unei continuări a războiului alături de germani şi negocia un armistiţiu cu Aliaţii (pe 3 septembrie 1943).
Acţionînd astfel, el îşi imagina că armatele lor vor debarca în dreptul Romei şi că, astfel, propriile sale forţe se vor afla la adăpost de represaliile germane. Or, nu numai clauzele impuse se dovedeau la fel de dure faţă de rege şi de el însuşi, aşa cum puteau fi împotriva unui regim fascist, dar debarcarea a avut loc la sud de Napoli, astfel încît, incapabil să apere Roma de germani, guvernul se vede nevoit să se replieze la Brindisi. Aproape peste tot trupele se predau germanilor; totuşi, în Dodecanez şi în insula Cefalonia, ele au dat lupte grele mai înainte de a fi coleşite de Luftwaffe; în această ultimă insulă, 3.000 de soldaţi şi generalul lor, Gandin, au fost masacraţi. Doar o parte a flotei a putut să scape.
Întîmpinarea Führerului de către Mussolini eliberat fusese, potrivit lui Goebbels, "un exemplu profund emoţionant de fidelitate între bărbaţi şi între camarazi". Pavolini, care era prezent, îi aduce la cunoştinţă Ducelui că "guvernul naţional fascist aştepta ca el să-l ratifice, fiind şeful lui legitim". "Munca voastră e demnă de elogii, răspunde Mussolini, dar trebuie s-o pornim de la zero". Keitel şi Rommel erau sceptici privind necesitatea resuscitării unui regim "care se topise ca zăpada la soare". Luînd măsurile necesare pentru controlarea nordului Italiei şi a Romei, Hitler gîndea că Ducelui îi stătea pe inimă să se răzbune mai repede împotriva celor care-l trădaseră. Dar acesta se reconciliase cu Ciano graţie intervenţiei Eddei. Hitler a comentat: "Duce, aveţi simţul familiei şi vă înţeleg". Totuşi, faptul i-a indignat pe fasciştii prezenţi, care au crezut chiar că Ciano, această "ciupercă otrăvitoare", avea să redevină ministrul Afacerilor Externe.
Pe 18 septembrie 1943, Mussolini s-a adresat poporului italian din München, la radio. A explicat că a fost nevoie să aştepte "mai înainte de a relua contactul cu lumea". A amintit că independenţa ţării fusese un act al republicanilor şi nu al monarhiei, că exponentul său fusese Mazzini. Noul guvern pe care îl va constitui va fi "naţional şi social, adică fascist". Postulatul său consta în necesitatea "luării armelor din nou alături de Germania, Japonia şi de alţi aliaţi, fiindcă numai sîngele va putea şterge această pagină ruşinoasă a Istoriei, prin eliminarea trădătorilor şi suprimarea plutocraţilor paraziţi".
Pentru a nu fi considerat "un laş", Mareşalul Graziani, duşman de moarte al lui Badoglio, destituit în 1941, după eşecurile sale din Africa de Nord, a acceptat Ministerul de Război.
Atît doar că divizia Piave, prea puţin sigură, fusese dezarmată de către germani. Atît doar că germanii nu voiau nici să audă de o reconstituire a unei armate italiene. Miliţia, alcătuită de Graziani, avea să fie plasată sub comandament german. Hitler nu era de acord ca Mussolini să se reinstaleze la Roma, declarat "oraş deschis". Noua re-publică fascistă a avut ca reşedinţă localitatea Salo, pe malul Lago di Garda, nu departe de Verona, unde s-a întrunit un congres pentru definirea liniei noului regim. Confu-zia care domnea în min-ţile celor prezenţi era de asemenea natură că unii preconizau eliminarea proprietăţii private, în dezacord total cu ceea ce putea fi natura fascismului.
Adevărata problemă consta în combaterea partizanilor, din momentul în care se iniţiase lupta antifascistă, şi de a se opune dominaţiei germane, care se exercita ca şi pe un teritoriu cucerit: i s-au cerut lui Graziani motivele înlocuirilor efectuate, Hofer fusese numit gauleiter al Carintiei, Reiner în Tirolul de Sus, Rahn îndeplinea pe lîngă Mussolini funcţia pe care o îndeplinea von Renthe-Fink pe lîngă Pétain; ministrul propagandei, Pavolini, fusese expulzat din Trieste pentru că declarase că era un oraş italian.