ROMANIA COMUNISTA

Rezumarea primului mesaj :

Femei de pază la porţile
„Gulagului” românesc

Rolul jucat de femeile din sistemul penitenciar şi de anchetă comunist pare să fi fost ignorat mai bine de 50 de ani. Femeia-gardian sau - aşa cum apare în mărturiile victimelor aflate încă în viaţă - „miliţianca” a contribuit însă din plin la impunerea unui sistem criminal.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida” Nedici, descrierile foştilor deţinuţi ţes o imagine întunecată: ar fi avut o metodă de torturare a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu nuiaua peste organele genitale. Am descoperit-o pe femeia-torţionar din mărturiile de detenţie comunistă, după ce, mai bine de patruzeci de ani, aceasta s-a „refugiat” în fosta Iugoslavie, la Belgrad.

Azi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. EVZ va reconstitui, în zilele următoare, portretele câtorva dintre femeile-gardian sau directoare de penitenciar care au marcat vieţile deţinutelor politic, uneori prin severitate şi brutalitate, alteori printr-o bunătate surprinzătoare.

Mărturiile despre perioada de început a comunismului în România arată că au existat nu numai bărbaţi care i-au schingiuit în beciurile Securităţii pe opozanţii regimului, ci şi femei-torţionar. Foarte multe din numele lor au rămas îngropate.

În jurul uneia dintre ele, numită „sadica Vida”, unele mărturii ţes o imagine întunecată: anchetatoarea ar fi avut o metodă de tortură a bărbaţilor de un sadism îngrozitor, lovindu-i cu creionul ori nuiaua peste organele genitale. Mai mult, se spune că ea însăşi ar fi patentat metoda, cu mândrie.

EVZ a descoperit-o, din mărturii, pe femeia-torţionar a anilor ’40, după ce, de aproape o jumătate de secol, s-a „refugiat” la Belgrad. Astăzi, la 86 de ani, Vida Nedici neagă faptul că ar fi schingiuit oameni. Mai mult, spune că totul e o invenţie a Securităţii pentru că a făcut contraspionaj pentru sârbi. Faptă pentru care, în anii ’50, a şi fost condamnată la moarte de regimul din România.

Odată cu reluarea relaţiilor dintre Tito şi Gheorghe Gheorghiu Dej, a scăpat şi a fugit în Iugoslavia, unde lumea nu adăugase încă adjectivul „sadica” la numele Vida. EVZ vă prezintă un serial despre femeile-torţionar şi femeile-temnicer ale Gulagului românesc. Despre „călăii” cu fuste, împărţiţi, din relatările fostelor deţinute politice, între brutalitate şi omenie în Infernul penitenciar.

PORTRET DE SECURISTĂ

Acasă la „sadica Vida” Nedici

În spatele uşii apartamentului cu numărul 2 dintr-un imobil din Belgrad se aude o voce groasă, de femeie fumătoare, care întreabă „Cine e?”, pe sârbeşte. Bătrâna care deschide exclamă, uşor încurcată: „Vai! M-aţi găsit!...”. Face loc la intrare, plângându-se de bătrâneţe.

„Sadica Vida”: aşa apare descrisă în mai multe scrieri despre tortură în comunism bătrâna aceasta mică de statură, înfăşurată într-un halat înflorat, care-şi târăşte papucii de casă la fiecare pas.

Lăsând în urmă România, Vida Nedici trăieşte azi cu o pensie mai mult decât decentă în capitala Serbiei, pe o stradă centrală. Îşi petrece timpul înconjurată de o linişte de care cei ce susţin că ar fi fost torturaţi de ea nu au avut parte când Vida era tânără. N-a mai ieşit din casă de ani întregi, n-o mai ajută vârsta.

Acum ceva vreme şi-a luat „băiat pe lângă casă” un kosovar refugiat, Milorad, care s-o ajute la treburi. Şi chiar a adoptat, la un moment dat, un câine a cărui dispariţie o regretă, suspinând. Nimic nu pare să trădeze un trecut de fostă securistă feroce. Poate doar când glumeşte că uneori simte impulsul să bată o femeie care zugrăveşte prin imobil şi pe care o bănuieşte că îi fură bani din poşetă.

Un portret din „Lexiconul negru”

Vida Nedici a albit. Are 86 de ani şi cum tremură încontinuu „de la boală” nu-ţi dai seama dacă are emoţii sau nu când se disculpă.

În apartamentul ei vechi, cu pereţii de-un galben umbrit de timp, cea după care s-a dat definiţia sadismului feminin în dicţionarele despre torţionari recunoaşte că a lucrat pentru Securitate, că a fost dublu-agent pentru români şi pentru iugoslavi, dar nu-şi asumă torturile atribuite ei de foşti deţinuţi politici.

„Lexiconul negru” (Editura Humanitas, 2001), colecţia de portrete ale torţionarilor publicată de Doina Jela, creionează însă o altfel de Vida Nedici: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi ana liştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle”.

La o cafea cu o securistă

Sârboaica Vidosava Nedici, după numele ei complet, originară din satul bănăţean Becicherecul Mic – „un sat de care mi-e dor” -, bea ness cu lapte. Rece să fie laptele şi ţigările preferate, Eve, să fie lungi şi subţiri ca linia dintre un trecut ruşinos ce poate fi asumat şi unul fabricat.

„Eu am avut slujbă de doamnă!”, spune Vida Nedici. Nu face referire la „aventurile” cu tortura prin beciurile Securităţii din Timişoara, de care au acuzat-o deţinuţii politic. Ci la varianta ei despre adevăr: spune că nu a fost nici mai mult, nici mai puţin decât „o simplă funcţionară, o traducătoare din sârbă”.

Securitatea şi romantismul

Vida nu a fost niciodată măritată. Deşi umbla vorba prin anii ’50 despre frumuseţea ei. La urma urmelor, era un atu pentru o spioană.

„N-am fost obsedată că sunt frumoasă. Unul din Bucureşti mi-a zis odată: «Cum, Vida, în România puteai să iei pe cine vroiai tu şi în Iugoslavia pe nimeni?» Nu, că din salariu a trebuit să împart cu mama şi cu sora, în sat. Nici nu m-am uitat la bărbaţi şi nici bărbaţii nu prea se uitau la mine...”, se alintă femeia. O oarecare idilă se întrezăreşte totuşi în viaţa „sadicei Vida”. Jurnalistul sârb Milan Petrovici a povestit într-un articol că ar fi fost îndrăgostit de o „Vida N.”, sârboaică arestată şi condamnată la moarte pentru spionaj înainte ca el să o ceară în căsătorie. Vida Nedici spune rece că bărbatul minte.

Regrete legate de ceea ce făcea la Securitate zice că nu are. Singurul ar fi: că a plecat din România. Nici copii n-are şi rude prea puţine, rămase undeva prin Banat. Mai merge uneori pe acolo, însă nu se poate stabili. Motivul: n-are casă. Şi poate şi din acelaşi motiv pentru care a fugit în Iugoslavia, cu ani în urmă: prea mulţi păreau a spune că bătuse bărbaţi prin beciuri.







Bătrâneţile unei agente

Milorad, refugiatul din casa Videi Nedici, intră cântând pe uşă. „El mereu cântă... Deşi n-ar avea de ce să cânte”, spune proprietara. Habar n-are Milorad de renumele femeii. Băiatul vrea să fie drăguţ. Oferă suc, cireşe şi îngheţată. „Mă ajută. Deşi nu-i sunt mamă, nu-i sunt soră, sunt doar un trecător. Eu l-am chemat că, na, am şi eu bărbat în casă”, găseşte loc de glumă bătrâna şi râde cu toţi dinţii.

Apoi priveşte pătrunzător cu ochii negri, aşteptând reacţia, cât trage din ţigară. În legătură cu modul de tortură despre care se spune că l-ar fi patentat chiar ea, răspunde repetitiv: „N-am auzit de aşa ceva! Nu eu am făcut şi nici nu am auzit ca românii să facă aşa ceva!”. Prin descrierile ei, Securitatea lui Gheorghiu-Dej nu i-ar fi atins c-o floare pe cei anchetaţi. Susţine că e o mare conspiraţie a Securităţii, că au vrut s-o denigreze după ce a spionat de partea sârbilor.

De ce nu a căutat să se reabiliteze în cazul ăsta, vine întrebarea. „Dacă o mie spun că am bătut şi eu una spun că nu, ce să fac?”, vine şi răspunsul. Apoi Vida Nedici ţine să arate că în loc de tortură are mai degrabă o înclinaţie pentru anecdote: povesteşte cum a luat în casă un câine, i-a pus numele Miodrag, apoi a venit kosovarul Milorad la ea în casă şi atâta a mai încurcat numele între ele, că ori îl făcea pe câine om, ori pe om câine! Aşa că bărbatului a decis să-i spună simplu, Mi.



„CARIERĂ”

Spion pentru două ţări

Vida Nedici recunoaşte: a intrat în sistem prin 1947, când a fost propusă ca fiind „potrivită” să fie agent la Securitate. Avea puţin peste 20 de ani. „Dar nu am fost decât funcţionară”, repetă încontinuu.

Misiunea pe care azi susţine că o avea aduce un aer inofensiv asupra trecutului controversat: susţine că făcea traduceri din sârbă în română într-o perioadă în care anti-titoiştii din Iugoslavia se retrăgeau spre România.

Există însă mărturii că ar fi schingiuit cu sălbăticie atât sârbi, cât şi români anticomunişti care se retrăseseră în munţi. Anchete pe bandă rulantă, personaje ale căror nume s-au mai şi pierdut. „Eu n-am auzit de aşa ceva. Nu am făcut eu şi nimeni nu am auzit să fi făcut aşa ceva!”, e tot ce poate spune Vida Nedici. A fost promovată şi a venit la Bucureşti.

Aici a trecut şi de partea spionajului sârbesc: le livra copii după anchetele făcute de români iugoslavilor care treceau graniţa în ţara noastră. Tehnic vorbind, interveneau ceva probleme, zice fosta securistă: „N-am putut mare brânză să fac pentru ei pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi mergeam să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, că trebuia să văd dacă nu eram urmărită...”.

A fost în scurt timp arestată pentru spionaj şi condamnată la moarte. Avea să fie graţiată, însă, în urma împăcării dintre Tito şi Gheorghiu-Dej.

S-a întors în satul natal, însă prea multă lume auzise „că a torturat oameni”. Nu s-a zbătut să-şi reabiliteze numele: a decis să fugă în Iugoslavia. Unde, spune ea, a urcat pe scara proletariatului lucrând „în comerţ exterior” şi apoi, ca prin minune, într-un domeniu „uşor” diferit: la un service auto, „cu mecanici, cu electricieni”.

Susţine că nu l-a cunoscut pe Tito niciodată. Celebrul torţionar Franţ Ţandără, care a relatat spre sfârşitul vieţii, spune că ar fi învăţat bătaia la testicule de la „o femeie” specializată.



DUPĂ GRATII

O fotografie cu tovarăşul Tito

În 1950, la vârsta de 26 de ani, agenta Vida Nedici a fost prinsă de Securitate că livra informaţii şi pentru partea sârbă. A fost arestată şi condamnată la moarte.

La Penitenciarul Mislea, la „marele secret” - cum se numea secţia izolată unde erau ţinute femeile cu pedepse importante şi unde a fost închisă după condamnare -, Vida Nedici ducea o viaţă destul de militărească: făcea exerciţii fizice prin celulă - „ca să treacă timpul mai uşor”.

Fostele deţinute de acolo îşi amintesc că era ţâfnoasă, taciturnă, întunecată. Şi că din secţiile de bărbaţi deţinuţi se auziseră poveşti despre cum îi torturase cu sălbăticie pe mulţi dintre ei.

Unele deţinute au scris că Vida ajunsese să se laude că, la un moment dat, va sta la dreapta lui Tito. „Prostii!”, răbufneşte astăzi Vida Nedici. Însă, surprinzător, printre amintirile deţinutelor politice de la Mislea se numără şi una cu un ziar în care apărea o relatare a unei vizite de-a lui Tito, şi alături de el, într-o fotografie, ar fi recunoscută Vida. Şi pentru aceste afirmaţii bătrâna a găsit o explicaţie: „Fotografiile se pot specula, de la Securitate”.

INTERVIU CU O SECURISTĂ

Presupusa femeie-torţionar, printre puţinele ale căror nume sunt cunoscute, se apără: „Disidenţii au spus că am torturat ca să-şi dea aere”Fosta securistă Vida Nedici îşi descrie traseul prin temutul serviciu secret, spre stadiul de agent pentru sârbi, ca fiind unul „de nevoie”: „Aveam casă, aveam familie...”, se scuză aceasta. Şi crede că deţinuţii politic care spun că ar fi torturat au făcut asta „ca să-şi dea aere”. Plecată din ţară după ce a văzut că nici măcar cei din satul natal n-o credeau că nu fusese „călău” de meserie, Vida a ajuns la vârsta de 86 de ani, ascunsă la Belgrad.

EVZ: Cu ce vă ocupaţi în cadrul Securităţii?
Vida Nedici: Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte. No, şi? Dom’le, eu cu toată lumea mă port ca o cucoană... Deşi nu sunt cucoană. Tot ce s-a zis de mine îs numai minciuni, verzi şi uscate. Eu aşa vă zic: nu zic de nimeni, da’ eu cât am lucrat acolo nu numai că nu m-au pus să fac aşa ceva, dar nici măcar n-am auzit de aşa nişte treburi! Eu cred că Securitatea mi-a făcut toate astea...

Unde aţi lucrat la Securitate?
Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent. Uitaţi-vă! Aşa arată un locotenent! Nu pot să merg mult... N-am mai ieşit din casă de ani de zile... Vai, grea e bătrâneţea!

Cum aţi fost racolată?
La Securitate am fost funcţionară (îi tremură mâinile pe ţigară - n.r.). Vezi ce ştiu eu să fac... Am lucrat şi pe ceva rusesc, pentru că ştiu puţin. Dar la Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jidcovici. El era la Partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.

De ce aţi acceptat să intraţi în rândurile lor? Pentru bani sau din credinţă faţă de Partid?
Ştiu eu de ce? Nu ştiu... Doar când am făcut puşcărie am văzut ce e de fapt cu comunismul lor. Am lucrat cu ei o perioadă la Partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.

Care era misiunea, mai exact?
Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.

Participaţi şi la anchete?
Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta - n.r.)». Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri! Pentru că de asta am fost eu în puşcărie.

DESPRE VICTIME

„Ce înseamnă torţionară?”

Există mărturii că aţi torturat bărbaţi. Aţi bătut când aţi lucrat la Securitate?
N-am avut legătură. Ca să se dea victime, m-au luat pe mine să mă arate că am bătut, ca femeie. Credeţi-mă că am lucrat la traduceri. N-am bătut pe nimeni niciodată! Am lucrat la traduceri de limbă sârbă. A trebuit să fiu foarte fină, că erau sârbi care au fugit de Tito, n-am avut de ce să-i bat! Eu sunt convinsă că Securitatea a pus la cale asta.

Ce motiv ar fi avut foştii deţinuţi să spună asta despre dumneavoastră dacă nu este adevărat?
Ca să-şi dea aere! Sau... securiştii i-au pus să spună asta. Şi s-a prins! Şi cei care zic nu pot să spună acum că au minţit.

Dacă nu sunteţi vinovată, de ce nu ieşiţi public în România să vorbiţi despre asta? De ce nu staţi de vorbă cu cei care susţin că aţi torturat?
Cui să-i spun? Probabil că-s toţi morţi. Am rugat pe cineva de la Bucureşti să mergem la „Luptătorul Bănăţean” şi să dau declaraţii despre asta. El a făcut altceva. Probabil că vrea să scrie cândva memorii. A zis să-i dau locuinţa ca să o împartă el cu rudele şi băiatul ăsta, Milorad. I-am zis că eu locuinţa o las la băiatul ăsta, că el face de mâncare, trage, aduce. Ce am eu cu el sau cu rudele astea din Becicherec? Că nu-mi scrie nimeni.

Rudele din România cred că aţi fost torţionară?
Ce înseamnă torţionară? Nu ştiu ce cred ele. După arestarea mea ei au fost duşi în Bărăgan. Toată lumea a fost la Bărăgan, pentru orice eventualitate. Dar pe urmă au ieşit, au muncit. Şi ei ştiu să muncească, din greu, ca la ţară.

Eu spun despre colegi numai lucruri frumoase

Ce le spuneţi totuşi acelor oameni care afirmă că aţi torturat?
N-am vorbit cu ei. Nu-i cunosc. Decât din ziare, din reviste. De la început m-am mirat că spun asta. Apoi mi-am dat seama că n-are rost: o mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.

Există scrieri care arată că aţi fi inventat chiar o metodă de tortură, lovitura la testicule, cu creionul...
Nu e adevărat. N-am văzut aşa ceva! Ce să vă spun? Că eu sârbilor n-am putut să le fac aşa ceva, că ei au venit într-o ţară-prietenă atunci. Nici n-am auzit că fac românii aşa ceva. Asta numai Securitatea a scos-o ca să mă urască toată lumea. Să mă facă cu ou şi cu oţet.

De ce ar fi vrut Securitatea să vă facă dumneavoastră, o „simplă traducătoare”, aşa ceva?
Lasă, că dacă ajungi la puşcărie ca mine nimeni nu se mai uită la asta. Am făcut spionaj, a trebuit să mă facă cu ou şi cu oţet. Şi m-au făcut. De treburile astea am auzit doar după arestare, nu şi înainte. Când am ieşit, toată lumea a ştiut. Fiecare să spună ce vrea. Dar partea proastă este că eu am făcut copii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.

Asta este din vina dumneavoastră?
Asta zic ei că tot din vina mea e! Eu sunt capul răutăţilor! Mie nu mi-a cerut Securitatea nimic, nicicând. Eu pot să spun despre colegi numai lucruri frumoase. Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris „întreabă-l şi asta, şi asta...”.

PUŢINĂ IDEOLOGIE

„Cred şi acum în comunism. Toată lumea îi înjură pe ăştia de azi”

De ce aţi intrat în sistem? Aţi crezut în comunism?
Eu cred şi acum, dar nu mă amestec cu nimeni şi nimic.

De ce ar fi bun comunismul?
Pentru că toată lumea îi înjură pe ăştia de astăzi. Lumea e nemulţumită. O mie daţi afară din servici. Atunci aveai un bănuţ şi viaţa a fost mai suportabilă.

A fost suportabilă doar pentru unii din sistem...
Pentru cine a muncit a fost suportabil! Care a vrut să muncească, a muncit. Alţii au avut salarii serioase. Dar noi, majoritatea, am avut cât am putut.

Nu regretaţi nimic din ce aţi făcut în perioada în care aţi lucrat la Securitate?
Regret că n-am rămas în România. Însă aşa cum a fost, că se spune că am omorât români, a trebuit întâi „să-i îngrop” şi pe urmă să mor. Toată lumea s-a ferit de mine şi toată lumea zicea „Asta-i aia care a bătut!”. Am participat la anchete! Dar nu am făcut aşa ceva! N-am văzut nici bărbaţi să facă aşa.

O SPIOANĂ TRECE LA SÂRBI

„Aşa aş bate pe cineva!”

Pentru ce aţi fost arestată în 1950?
Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce transcriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei. Nicola Migutinovici şi Boja Stoianovici. Unul a fost - cred - împuşcat şi celălalt e la Novi Sad.

După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11.00 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită...

„Sătenii au luat foc atunci când m-au văzut”

Eraţi o femeie de 26 de ani, nu vă era frică?
Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aşa aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol – n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd. Ultima dată mi-a luat 1.400 de dinari. De ce mi-a luat aşa mult?

Există mărturii că le spuneaţi deţinutelor de la Mislea, unde aţi fost închisă după condamnarea la moarte, că veţi fi eliberată şi veţi „sta la dreapta lui Tito”...
O prostie! De la Tito n-am aşteptat nimic. Nu l-am cunoscut niciodată. A fost vis să ies din puşcărie. Cum se deschidea uşa credeam că vin să mă împuşte.

Pe Tito l-am văzut în URSS

Ce aţi făcut după ce aţi fost eliberată, odată cu împăcarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Tito?
M-am dus în satul meu. Şi, bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut! Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştie că am bătut şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici. Am stat cât am stat şi apoi am început să muncesc pe comerţ exterior, funcţionar.

Aţi păstrat legătura cu serviciile secrete sârbeşti? Aţi fost scoasă la pensie cu grad de colonel...
Nu, nimica. Ca funcţionar. E treaba lor cine-a vorbit de astea, de grade şi ce-am lucrat în Securitate. Eu am văzut că e mai bine să tac. Că lumea se sperie imediat! Că aicea, pe timpuri, aşa au fost de speriaţi oamenii unul de altul!

V-a mulţumit Tito pentru cum l-aţi servit în România? Unii spun că au văzut o fotografie în care apăreţi şi dumneavoastră...
Nu. Am fost acolo ca orice cetăţean, în gară, dar nu ca o cunoştinţă sau nu ştiu ce. Mi s-au făcut zvonuri. N-am fost cu el niciodată nici acolo, nici aicea. Am fost în schimb în URSS şi am zis cu alţi sârbi să ieşim să-l salutăm, că trece Tito. Cine a făcut asta cu fotografia... Ştiţi că la fotografii se poate specula... Am fost ca ăştia, masele populare.

Dar totuşi ce rol aveaţi ca funcţionar de comerţ exterior în Iugoslavia?
Am avut trei întreprinderi. Am avut cu import. Să intre bani. Şi de acolo, de la comerţ exterior, unde era un servici găunos, m-au trimis să lucrez la un service auto. Am făcut treabă cu mecanici, cu electricieni. Eu n-am avut nimic cu ei.

Ştiau iugoslavii ce se spune despre dumneavoastră în România?
Nu, n-am spus la nimeni.

"Nici de dracu’ nu mi-o fost frică! Şi acuma aş bate pe cineva! Eu nu pot să mă mişc uşor. Şi e fata asta care văruieşte aici (pe hol - n.r.). Aşa aş bate-o! Dar nu pot, că e de 25 de ani, mă trânteşte de nu mă văd."
- Vida Nedici fost agent de Securitate şi presupusă torţionară

http://www.evzvest.ro/articole/detalii-articol/853115/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc/

Tragica epopee a lui Toma Arnăuţoiu, eroul din munţi

“Românul… vorbeşte o limbă latină profund impregnată de rădăcini slave şi asiatice - o limbă inflexibilă la utilizare, stridentă şi nemuzicală pentru auz. Are un caracter latin: excitabilitate, sinceritate, spirit şi o înclinaţie spre afirmaţii isterice în cazul unor situaţii critice. El e leneş şi mândru, ca un spaniol, însă fără savoarea spaniolului; sceptic şi libertin, ca un francez, însă fără gustul francezului; melodramatic şi emotiv, ca un italian, însă fără şarmul italian. Un bun observator i-a numit pe români: ‘bad frenchman’, altul, ‘ţigani italienizaţi’”.

“Negocianţii şi şoferii de taxi şi ospătarii din restaurante sunt hoţi şi fără graţie; dacă nu te pot înşela, devin turbaţi şi plâng ca nişte maimuţe supărate. De câte ori nu mi-au spus prieteni români: Nu te duce la prăvălia lui Cutare, e român şi te va înşela. Caută magazinul unui francez sau al unui german.”
“Nu există nimic original (la Bucureşti), nimic unic. Totul e împrumutat. Un regişor de jucărie trăieşte într’un mic palat de jucărie, care seamănă cu o prefectură franceză, înconjurat de o curte mică şi pompoasă. Guvernul este copiat după cel al Belgiei… Nişte mici poliţişti franţuziţi brutalizează nişte ţărani din piaţă, când îndrăznesc să se îndrepte spre Calea Victoriei, unde întrerup procesiunea cocotelor… Cabaretele şi music-hall-urile seamănă cu cele mai puţin amuzante din Montmartre; poţi vedea reviste copiate după cele mai proaste din Franţa. O mantie de frivolitate franceză acoperă totul… fără sens şi fără şarm.”

Extras din cartea : " War in Eastern Europe: Travels through Balkans in 1915″ de John Reed, cel care a scris " Zece zile care au zguduit lumea" , un fel de oda la adresa revolutiei bolsevice !


Eu ca roman pot fi subiectiv daca il injur vartos si zic ceva despre aventurierul asta american ! Asa ca las alte etnii sa-si spuna cuvantul

Adevăr istoric şi mistificare academică

Istoria României sub comunism e încă departe de a fi cunoscută în deplinătatea ei şi în semnificaţiile ei multiple. Încă se resimte puternic continuitatea de opţiune apologetică în raport cu trecutul totalitar din partea

DOSARUL DE SECURITATE AL UNUI AMBASADOR: COEN STORK

Coen Stork, ambasador al Olandei la Bucureşti în perioada 1988-1993, este fără îndoială unul dintre personajele care au jucat un rol important atât în sprijinirea disidenţei autohtone în ultimii ani ai epocii Ceauşescu, cât şi

Povestea romanului care s-a ascuns 21 de ani de comunisti in casa sotiei

Se reiau săpăturile pentru descoperirea săbiilor regale, ascunse la Penitenciarul Aiud, între 1957 și 1960

Muzeul Comunismului

Femei în închisorile comuniste
Proiectul biografic Femei în închisorile comuniste, prin demersul propus, explorează noi piste în analiza mecanismului represiv al regimului comunist din România. Un prim element de noutate este utilizarea perspectivei de gen, cu abordarea şi metodologia specifice impuse de acest tip de această abordare. Proiectul va urmări acele specificităţi care au făcut din femei o categorie specială de deţinuţi, începînd cu motivele reţinerii, metode de anchetă, durata încarcerării şi mergînd pînă la regimul de detenţie. Studiul se angajează într-o analiză de tip atît cantitativ, cît şi calitativ.
Documentele cu caracter biografic, odată inventariate şi triate, vor constitui corpul primului volum al lucrării, un dicţionar biografic cuprinzînd un total de 4152 de intrări, femei încarcerate de către regimul comunist (condamnate sau internate administrativ). Pe lîngă datele de identificare, aceste documente conţin informaţii esenţiale referitoare la originea socială, studiile, apartenenţa politică, data arestării, condamnarea sau eliberarea deţinutelor. Informaţia consistentă şi deosebit de omogenă la nivel întregului grup analizat dă posibilitatea unor analize de tip calitativ, analize ce se vor regăsi îl cel de-al doilea volum al lucrării. Sursele care stau la baza acestui proiect de cercetare sînt în primul rînd de natură documentară, scheletul informaţional fiind asigurat de Fondul Fişe Matricole Penale provenind din Arhiva Administraţiei Naţionale a Peni­tenciarelor. Informaţia primară va fi coroborată cu alte surse arhivistice aflate în custodia CNSAS şi a diferitelor penitenciare (Miercurea Ciuc, Arad sau Oradea). Un rol important îl au şi demersurile de istorie orală, interviurile cu supravieţuitoare ale regimului concentraţionar ferind demersul de o simplă transcriere a informaţiilor în baza de date.

Evaluarea prelimiară a informaţiilor conţinute în fişele matricole penale oferă indicii atît despre amplitudinea represiunii, cît şi despre resorturile socio-politice care au condus la încarcerarea femeilor. O primă constatare este aceea că, în mare, cauzele detenţiei au fost dintre cele mai diverse şi au ţinut de apartenenţa la grupările politice interbelice, legăturile cu cetăţeni sau reprezentanţi oficiali ai altor state, originea socială „nesănătoasă“, reacţiile impulsive la abuzurile regimului, practicarea şi asumarea unor culte religioase interzise sau implicarea mai mult sau mai puţin conştientă în activităţile diverselor grupuri de rezistenţă anticomunistă. Un alt aspect important asupra căruia insistă această cercetare este abuzul psihiatric. Numeroase deţinute au fost internate în unităţi psihiatrice ca umare a violenţei anchetei sau ca mijloc de presiune.

Demersul biografic complex, care cuprinde pe lîngă informaţia specifică unui dicţionar şi o analiză de tip propografic, dă consistenţă acestui proiect de cercetare inedit, iar fructificarea fondului Fişe Matricole Penale va concretiza efortul de documentare depus de experţii IICCMER în Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, începînd cu 2007. Cercetătorii implicaţi în realizarea acestui proiect sînt Constantin Vasilescu, Petre Constantin, Clara Mareş şi Florin S. Soare.

Dezgropînd crimele comunismului

Morminte fără cruci


Una dintre cele mai întunecate pagini din istoria recentă a României este cea a execuţiilor sumare, fără proces ori sentinţă. Fie că vorbim despre deţinuţii politici decedaţi în cursul anchetelor sau despre persoane executate sumar pentru implicare în rezistenţa anticomunistă, în toate cazurile vorbim despre victimele, de multe ori uitate sau neştiute, ale unui regim criminal – regimul comunist din România. Secretul care a înconjurat cele mai multe dintre cazuri, precum şi teama şi uitarea fac, astăzi, ca majoritatea cazurilor să rămînă nedocumentate sau chiar necunoscute. Lumină în astfel de împrejurări fac însemnările păstrate în arhivele Securităţii, cele ale Ministerului de Interne, dar şi în arhivele judeţene, depozitare ale minuţioaselor rapoarte privind execuţiile, documente care indică inclusiv locul îngropării victimelor. Pornind de la aceste informaţii primare, cercetători ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, coordonaţi de Marius Oprea, au iniţiat campanii de colectare a mărturiilor orale pentru ca, ulterior, odată documentarea cazului fiind suficient de consistentă, să întreprindă campanii de săpături, similare, ca metodologie de lucru, celor arheologice. Au fost cercetate atît morminte individuale, cît şi gropi comune în care au fost înhumaţi deţinuţii politici morţi în penitenciare. Rezultatele obţinute se constituie în mărturii incontestabile pentru crimele şi abuzurile regimului comunist din România.

Sighetu Marmaţiei


Primele campanii au avut loc în iulie şi în septembrie 2006, în Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmaţiei, desfăşurîndu-se în paralel cu audieri ale foştilor gardieni şi angajaţi care au funcţionat la penitenciarul principal din localitate. Concomitent, a demarat şi colaborarea cu Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Parchetelor Militare. Scopul investigaţiei arheologice a fost acela de căutare, descoperire şi recuperare a osemintelor sau a rămăşiţelor pămînteşti ale unor foşti deţinuţi politici, care au fost închişi şi apoi au decedat, în condiţii încă neelucidate, în penitenciarul de la Sighet. Aici s-au aflat foşti demnitari închişi în perioada 1918-1945, preoţi şi episcopi greco-catolici, iar în august 1951, au fost aduşi de la Galaţi deţinuţii condamnaţi în procesul Maniu-Mihalache. Pînă în 1952, au fost transferaţi în acest penitenciar şi alţi foşti demnitari ai guvernelor interbelice, precum şi episcopii şi preoţii greco-catolici care se găseau încarceraţi în alte închisori. Foamea, frigul, izolarea şi lipsa oricărei asistenţe medicale au fost constantele regimului penitenciar de la Sighet din perioada 1950-1955. Pentru cei închişi aici, regimul de detenţie a fost unul de exterminare, între 9 mai 1950 şi 6 februarie 1955, în penitenciarul Sighet Principal înregistrîndu-se 50 de decese. Conform declaraţiilor comandantului penitenciarului, Vasile Ciolpan, moartea, dar şi locul în care erau îngropaţi deţinuţii trebuiau să rămînă secrete. Deţinuţii decedaţi între 9 mai 1950 şi prima jumătate a anului 1952 au fost îngropaţi în cimitirul oraşului, iar după această dată, în cimitirul spitalului. La Sighetu Marmaţiei au fost îngropaţi Constantin Argetoianu, Sever Bocu, Aloisiu Boga, Constantin C.I. Brătianu, Gheorghe Brătianu, Dumitru Burileanu, Ion Cămăreşescu, Daniel Ciugureanu, Tit Liviu Chinezu, Anton Durcovici, Alexandru Lapedatu, Iuliu Maniu, Mihai Manoilescu, contraamiralul Nicolae Păiş, Ioan Pelivan, Doridemont Popovici, Ion Popovici, Ion Pop, Radu Portocală, Virgil Potîrcă, generalul Mihai Racoviţă, generalul Ion Răşcanu, Albert Popovici-Taşcă, Radu Rosculeţ.

Alba, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Cluj, Hunedoara şi Satu Mare


În anii care au urmat, au avut loc mai multe acţiuni de căutare şi de exhumare a rămăşiţelor pămînteşti ale unor luptători anticomunişti sau susţinători ai acestora, executaţi prin împuşcare de către ofiţeri aparţinînd Securităţii. Astfel de acţiuni s-au desfăşurat în zece locuri din şase judeţe: Alba, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Cluj, Hunedoara şi Satu Mare. În urma campaniilor de investigaţie au fost identificate 17 persoane ucise prin împuşcare şi înhumate atît în gropi individuale, cît şi în gropi comune. În cinci dintre cazurile investigate, mormintele nu au putut fi descoperite.

Aiud


În luna iulie 2012, la Aiud, în zona cunoscută sub denumirea de Rîpa Robilor – fostul cimitir al penitenciarului din localitate –, a avut loc o campanie de cercetări avînd ca scop căutarea şi exhumarea unor foşti deţinuţi politici decedaţi în penitenciarul Aiud în perioada regimului comunist.

Penitenciarul Aiud a fost unul dintre cele mai importante şi mai aspre locuri de detenţie din anii comunismului, aici au existat deţinuţi politici pînă la sfîrşitul anilor ’80. După 23 august 1944, la Aiud au fost încarceraţi şi deţinuţi de drept comun, şi deţinuţi politici. Numărul deţinuţilor politici a crescut de la 163, în 1945 la 2.158 în 1948.

Odată cu militarizarea sistemului penitenciar şi trecerea lui în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, din 1948, la Aiud au fost aduşi deţinuţi politici acuzaţi de delicte politice grave, cei consideraţi criminali de război, militari, ziarişti, bancheri, chiaburi, industriaşi şi patroni, numărul lor crescînd neîncetat ca urmare a valurilor succesive de arestări şi condamnări. Foştii legionari au fost, de asemenea, în număr mare deţinuţi în acest penitenciar, mulţi fiind închişi aici încă din 1941. Conform statisticilor oficiale, în 1949, în penitenciar se aflau 4.009 deţinuţi politici, iar pînă în 1964, numărul acestora nu a depăşit 3.200, în intervalul 1950-1964 numărul total al deţinuţilor politici încarceraţi aici fiind de 14.193.

Începînd cu 1948, deţinuţii politici au fost izolaţi de cei de drept comun, regimul de detenţie pentru prima categorie modificîndu-se radical, urmărindu-se exterminarea lor lentă. De altfel, conform actelor nominale de deces aflate la primăria din Aiud, între 1945-1947 aici ar fi decedat 149 de deţinuţi. Jumătate dintre ei fuseseră acuzaţi de delicte politice. Între 1948-1964, alţi 437 de deţinuţi îşi găsesc sfîrşitul în circumstanţe similare. Însă, după unele estimări neoficiale, cifra deceselor în această a doua perioadă ar fi de circa 700 de persoane.

În cimitirul penitenciarului, în perioada comunistă, gropile de înhumare se făceau ziua, de către deţinuţi de drept comun, iar transportul şi îngroparea cadavrelor se făceau numai noaptea, mormintele nefiind marcate cu cruce.

La Aiud au fost închise personalităţi ale României interbelice, cum ar fi: amiralul Horia Măcellariu, foştii miniştri Ion Petrovici, Ghiţă Pop, Alexandru Marcu, I.C. Petrescu, Istrate Micescu (d. 29 mai 1951), Petre Tomescu, Alexandru Constant, intelectualii Mircea Vulcănescu (d. 28 octombrie 1952), Radu Gyr, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloaie, Gheron Netta (d. 27 august 1955), Paul Zarifopol, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Pantelimon Hallipa, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu. La Aiud a fost încarcerat şi fostul viceprim-ministru şi ministru de Finanţe comunist, Vasile Luca, decedat aici pe 23 iulie 1963.

IICCMER continuă în 2013 campaniile de investigaţii speciale cu alte şapte cazuri, cele mai multe vizînd identificarea mormintelor luptătorilor din rezistenţa anticomunistă. Vă prezentăm în continuare două cazuri.

Maiorul Nicolae Dabija


Un caz care urmează să fie investigat este cel al grupului de luptători condus de maiorul Nicolae Dabija, căzuţi în confruntarea cu Securitatea de la Muntele Mare, din 4 martie 1949.

Unul dintre cele mai importante grupuri de luptători anticomunişti care au activat în România după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost cel condus de maiorul Nicolae Dabija.

Nicolae Dabija a fost, alături de alţi ofiţeri din Armata regală, victimă a epurărilor care au avut loc în vara anului 1946, în contextul în care autorităţile comuniste pregăteau alegerile generale şi doreau să evite eventualele probleme pe care le-ar fi putut provoca elitele din armată. Printre cei deblocaţi, majoritatea fuseseră decoraţi pentru faptele lor de arme pe frontul de Răsărit, iar spectrul unor posibile arestări şi condamnări, dar şi speranţa în izbucnirea unei noi conflagraţii i-au făcut pe unii să ia decizia de a forma organizaţii de rezistenţă anticomunistă sau de a se alătura celor deja existente.

Conştient că, pentru a avea succes, sînt necesare acţiuni similare la nivelul întregii ţări, a luat legătura cu alţi ofiţeri deblocaţi şi au pus la punct un sistem de comunicare cifrat, care să îi ajute să acţioneze împreună. S-a remarcat prin calităţi deosebite şi a reuşit să catalizeze în jurul său un grup numeros de partizani.

În 1948, în zona judeţului Alba şi a Munţilor Apuseni existau deja mai multe grupări de rezistenţă (conduse de Alexandru Maxim, Ştefan Popa şi Leon Şuşman), pe care Nicolae Dabija a încercat să le unească. În plus, în rîndul populaţiei din zonă, erau şi foarte mulţi nemulţumiţi de noul regim comunist, care impusese sistemul cotelor şi desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice.

Nicolae Dabija şi-a intitulat organizaţia Frontul Apărării Naţionale – Corpul de Haiduci, construind două cabane pe Muntele Mare, în locul numit Groşi, unde s-au stabilit. Scopul organizaţiei, conform declaraţiei maiorului Dabija, era acela de a forma „o forţă armată pentru a lupta împotriva actualului regim din România şi pentru a-l răsturna cu ajutorul acestei forţe, în colaborare cu alte organizaţii înarmate din acea regiune şi din alte regiuni“.

După mai multe acţiuni ale Securităţii pentru dezmembrarea grupului şi prinderea membrilor, în urma unei trădări a fost arestat Avram Ihuţ, unul dintre partizani. A fost anchetat cu brutalitate şi a divulgat locul unde erau ascunşi membrii organizaţiei. Pe 4 martie 1949, au sosit în zonă soldaţi de la Batalionul de Securitate Floreşti, sub comanda directorului regional al Securităţii Cluj, cu un efectiv de circa 80 de militari.

Confruntarea dintre partizani şi trupele de Securitate a durat două ore, înregistrîndu-se morţi şi răniţi în ambele tabere. Unii dintre partizani au reuşit să scape din încercuire, dar alţii, fiind răniţi sau epuizînd muniţia, au fost nevoiţi să se predea. În timpul luptelor, au fost ucişi Lucian Mitrofan, Ioan Cigmăianu, Traian Cîmpianu, Petru Deceanu. Maiorul Oniga, agentul Securităţii, a împuşcat-o în ceafă pe Elena Maier, deşi era neînarmată şi, pe deasupra, însărcinată. Soţul acesteia, Iosif Maier, după ce şi-a epuizat muniţia, s-a sinucis cu ultimul glonţ.

Toţi morţii au fost băgaţi în cabana amenajată în pămînt, care a fost apoi surpată peste ei şi terenul, nivelat. Locul unde se aflau cele două tabere ale luptătorilor anticomunişti era la o distanţă de aproximativ 20 de kilometri nord-est de Cîmpeni, în apropiere de cota 1200. Bordeiele erau confecţionate din lemne groase de brad, unul dintre ele avînd 6 x 3 m, acoperit cu pămînt, fiind vizibil doar din partea frontală, unde erau uşa şi două ferestre.

După ce amplasamentul bordeiului a fost identificat, urmează ca cercetările de la faţa locului să lămurească soarta acestor partizani. IICCMER intenţionează ca, în decursul acestui an, să organizeze campanii de cercetări pentru identificarea rămăşiţelor celor şase victime.

Cînd nu rămîne nici cenuşa


Un alt caz care a intrat deja în atenţia Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc este cel al grupului Teodor Şuşman senior.

Cauzele care au dus la constituirea grupului condus de Teodor Şuşman senior sînt similare celor care au determinat şi apariţia altor grupări de partizani şi anume procesul de stalinizare care a cuprins societatea românească după cel de-Al Doilea Război Mondial.

După război, Teodor Şuşman senior a refuzat să se alăture comuniştilor şi s-a manifestat ca opozant al noului regim, făcînd, în paralel, propagandă electorală pentru PNŢ. A devenit în acest fel un „duşman de clasă“ care trebuia neutralizat. În 1945, a fost înlăturat din funcţia de primar, pentru ca, doi ani mai tîrziu, să-i fie confiscată averea.

Prestigiul lui Teodor Şuşman îl făcea periculos pentru regim, motiv pentru care s-a încercat încarcerarea lui. La 18 august 1948, o echipă de jandarmi s-a prezentat la domiciliul său pentru a-l aresta. Cum nu era acasă, a fost arestat doar fiul său, Visalon. Acesta a reuşit să evadeze şi s-a întîlnit cu tatăl său. S-au pus astfel bazele grupului de partizani anticomunişti.

După revoluţia din Ungaria, în 1957-1958, s-au intensificat acţiunile de prindere a ultimilor partizani. În acest context a fost arestat şi Iosif Capotă (comandant al unui grup de rezistenţă anticomunistă). El a recunoscut în anchetă că, în 1957, a luat legătura cu fraţii Şuşman, Teodor şi Visalion, prin intermediul lui Dumitru Tarău, pentru a le vinde un aparat de radio portabil. Tarău a fost arestat şi folosit ca informator şi, astfel, Securitatea a aflat că cei doi sînt ascunşi în satul Traniş, comuna Valea Drăganului.

În dimineaţa de 2 februarie 1958, efective ale Ministerului de Interne şi trupe de Securitate au descins în Traniş. Casa, grajdul şi şura lui Romul Florea, unde se bănuia că sînt cei doi, au fost percheziţionate de două ori fără rezultate. În acest timp, Romul Florea şi soţia sa, Floarea, au fost anchetaţi fără a divulga locul unde erau ascunşi partizanii. La o nouă percheziţie a grajdului, cei doi luptători anticomunişti au deschis focul. Pentru a-i lichida, soluţia găsită de autorităţile comuniste a fost incendierea incintei, cei doi decedînd în urma arsurilor. Odată cu moartea lui Teodor şi Visalon, grupul Şuşman nu mai exista, însă zeci de persoane au fost arestate şi condamnate pentru că i-au susţinut pe partizani.