Tarii Rusiei[v=]

http://adevarul.ro/cultura/istorie/martor-ocular-sfarsitul-dinastii-executia-romanovilor-1_543380660d133766a8bacffb/index.html

Moartea ultimului țar: execuția Romanovilor

---

Reformele din timpul lui Ivan al IV-lea al Rusiei

Moartea unui țar: cum a fost asasinat Pavel I?

Moartea ultimului țar: execuția Romanovilor

http://cultural.bzi.ro/tareviciul-alexei-al-rusiei-6196

http://www.revistamagazin.ro/content/view/11096/8/
In cadrul istoriei monarhiei rusesti, tarul Alexandr al II-lea este apreciat ca fiind cel mai mare reformator al Rusiei, dupa Petru cel Mare. Printre marile reforme facute de acest suveran (care a domnit intre 1855 si 1881) la loc de frunte se afla emanciparea serbilor (1861), reformele organizatorice ale puterii judecatoresti (inclusiv modul de alegere a judecatorilor in diferite cazuri), abolirea pedepsei capitale si foarte importanta organizare a guberniilor (34 la numar), cu consilii locale. Din aceste grupari faceau parte reprezentanti ai tuturor paturilor sociale, dar se pastra o majoritate pentru nobilime.

Nicolae I al Rusiei si politica externa

Dinastia Romanov

http://cultural.bzi.ro/prabusirea-dinastiei-romanov-13905

http://cultural.bzi.ro/incoronarea-ca-tar-a-lui-nicolae-11256

http://cultural.bzi.ro/cea-mai-tragica-poveste-de-dragoste-a-secolului-xix-7445

Amanta ţarului Alexandru al II-lea 
 
Ecaterina Dolgorukova sau Katia cum era ea numită în intimitate a fost femeia care timp de paisprezece ani l-a influenţat pe ţarul Alexandru al II-lea sub toate aspectele vieţii sale.
Născută pe 14 noiembrie 1847, într-o familie cu opt copii, Katia purta în spatele său o adevărată istorie. Iuri Dolgoruki, străbunicul ei, era întemeietorul Moscovei. Astfel  aceasta se învârtea printre cercuri aristocraţiei înalte. Fetiţa Katia şi Alexandru aveau să se întâlnească pentru prima data la Institutul Smolny, unde ţarina Maria făcea acte de caritate deseori. 
Cum s-a născut o mare dragoste la curtea imperială rusă
Când Katia avea vârsta de 17 ani, cei doi se îndrăgostesc.  Pentru Katia faptul că Alexandru era cu 30 de ani mai mare decât ea sau faptul că era căsătorit nu conta. Singurul inconvenient era faptul că era ţar. Însă într-o seară de iulie tânăra cedează în faţa iubirii. În aceea zi, Alexandru scria: “Azi, din păcate, nu sunt liber, dar cu prima ocazie mă voi căsători cu tine, căci te consider, acum şi pentru totdeauna, ca soţia mea în faţa lui Dumnezeu…Pe mâine, te binecuvântez!” 
Din acest moment cei doi amanţi vor fi de nedespărţit. Ţarul obişnuia să-i scrie Katiei în fiecare zi:  “Nu uita că toată viaţa mea e în fiinţa ta, îngerul  sufletului meu, şi că singurul scop al acestei vieţi este să te văd fericită atât cât putem fi fericiţi în această lume. Cred că ţi-am dovedit, de la 13 iulie, că, atunci când iubesc cu adevărat pe cineva, nu ştiu să iubesc într-un mod egoist…Vei înţelege că nu mai trăiesc decât cu speranţa de a te revedea joia viitoare în cuibul nostru”. 
Acest cuib al lor se afla în Palatul de Iarnă. Ecaterina intra acolo printr-o  uşă ascunsă, apoi se strecura într-o cameră legată de apartamentul lui Alexandru printr-o scară secretă.
 Relaţia lor nu a fost tocmai una uşor de menţinut. Atât famila ei cât şi familia regală erau scandalizate de această legătură. Prima persoană care s-a opus vehement a fost marchiza Cercemaggiore, cumnata Ecaterinei. Aceasta încearcă s-o despartă de ţar şi o obligă să locuiască la Napoli. Cu toate acestea ţarul reuşeşte s-o salveze pe Katia cu ocazia vizitei sale la Expoziţia Universală de la Paris. Ţarul ordonă familiei Dolgoruki să vină la Paris. Aici cei doi se întâlneau pe furiş în apartamentul sau de la Elysée.
 Ecaterina evita ieşirile în public. Petrecea mult timp în odăile ţarului. Deseori  ţarul, pe parcursul serii, o desena pe Katia goală, întinsă pe pat.( Aceste schiţe imperiale se află în arhivele ruseşti).
Bastarzii imperiali, recunoscuţi oficial
 Punctul culminant al scandalului a fost în ziua de 30 aprilie 1872, când Katia aduce pe lume un băieţel George. Naşterea a fost una dificilă şi se relatează cum Alexandru exclamase: “Dacă e nevoie, sacrificaţi copilul, dar pe ea salvaţi-o cu orice preţ!”. Lucrurile nu se opresc aici, deoarece un an mai târziu Katia o aduce pe lume pe Olga. Acest lucru îi înfurie de-a dreptul pe membrii familiei imperiale. Reacţia ţarinei Maria întârzie să apară, aceasta preferând să se retragă în rugăciune.
 În data de 11 iulie 1874, Alexandru emite următorul ucaz: “Pentru minorii George Alexandrovici şi Olga Alexandrovna Iurievski. Acordăm drepturile care aparţin nobilimii şi îi ridicăm la rangul de prinţ cu titlul de altete”. Astfel copiii nelegitimi erau acum recunoscuţi oficial.
Din amantă, sfătuitoare de taină şi soţie
 După războiul împotriva Turciei, Alexandru întors acasă, o numeşte pe Katia domnişoară de onoare a împărătesei şi o instalează în Palatul de Iarnă. Katia nu a pretins niciodată aceste dovezi materiale din partea ţarului. Singura ei alinare era iubirea acestuia, însă în ciuda lipsei de interes pentru curte se instalează acolo, supunându-se voinţei amantului ei.
 Cu toate evenimentele din viaţa lui tumultoasă, ţarul nu pierdea din vedere reformele ce aveau să schimbe istoria Rusiei. În toată aceasta perioadă, Ecaterina a fost sfătuitoarea lui în materie de politică. Rusia era acum măcinată în interiorul ei, iar valurile de teroare puneau presiune pe Casa Regală.  Pe acest fundal, ţarina Maria Alexandrovna şi amanta Ecaterina aveau păreri total opuse. Maria combătea toate ideile progresiste, pe când Katia dorea proclamarea unei Carte constituţionale.
În iunie 1880 Maria moare. La 18 iulie Ţarul Alexandru se căsătoreşte cu marea lui iubire, Katia. La scurt timp după acest eveniment are loc încoronarea Katiei. Ţarul îşi vedea, după paisprezece ani, visul împlinit. Acest moment a fost văzut de prim-ministrul Loris-Melikov ca o oportunitate de-al convinge pe ţar să semneze Carta. Astfel la 1 martie 1881 ţarul Alexandru al II-lea semnează Carta.  Însă toate aceste lucruri frumoase aveau să se sfârşească în mod tragic. 
Sfârşitul tragic al mariajului
 După semnarea Cartei, Alexandru se duce la manejul Mihail pentru a asista la schimbarea gărzii. O primă bombă explodează lângă trăsura imperială. Alexandru coboară pentru a adresa câteva cuvinte de încurajare răniţilor. În acel moment a doua  bombă explodează, lovindu-l pe ţar mortal. Corpul îi este sfâşiat, piciorul drept smuls, faţa şi capul pline de răni. Katia îngenuncheată lângă el, sărutându-i  mâinile albe murmură: “Sasa…”.
 
 Un diplomat francez relatează scena apariţiei fugitive a Katiei la funeraliile ţarului: “A urcat treptele catafalcului cu pas tremurător. Apoi, căzând în genunchi, s-a cufundat în rugăciune, cu capul sprijinit de sicriu. După câteva minute, s-a ridicat cu greutate, l-a luat din nou în braţe pe contele Adlerberg şi s-a îndreptat încet spre fundul bisericii… Din toate amintirile pe care le voi păstra din această călătorie, una dintre cele mai impresionante a fost apariţia fugară a prinţesei Iurievskaia în catedrala fortaretei”.
 Ecaterina se stinge din viaţă, patruzeci de ani mai târziu, la 15 februarie 1922, la Nisa.
Dispariţia sa a fost remarcată doar de apropiaţi. Cu toate acestea ea va rămâne în istorie drept marea iubire şi inspiratoarea unui mare reformator, ţarul Alexandru al II-lea, cel care la data de 2 martie 1861, proclamase egalitatea cetăţenilor ruşi.
 
De la: Boris Petroff

Cronica unui asasinat

Povestea tragică a familiei Romanov a ajuns în atenţia marelui public prin popularizarea legendei Anastasiei, mezina familiei, care, potrivit unor zvonuri ce au circulat timp de mai multe decenii, ar fi supravieţuit masacrului din dimineaţa zilei de 17 iulie 1918. Întreaga dramă a familiei imperiale ruseşti merită însă cunoscută, iar cartea Helenei Rappaport, Ekaterinburg. Ultimele... » citeste mai mult

CAMERA PIERDUTA

Ramane necunoscuta pana in ziua de astzi soarta ce­lebrei „camere de chihlimbar a tarilor", o intreaga in­capere construita din chihlimbar ornamentat. Initial proprietatea regelui Frederic Wilhelm al Prusiei, ea a fost daruita de acesta in 1716 aliatului sau rus, Garul Petru cel Mare, care fusese cucerit de „farmecul inex­primabil" al decoratiilor sale stralucitoare. Petru a am­plasat acest dar generos intr-un palat de langa capitala sa Sankt-Petersburg, aducand-o la dimensiunile unei sali de banchet si adaugandu-i 24 de oglinzi si o podea de sidef. Doua secole mai tarziu, cand au invadat Ru­sia in cel de-A1 Doilea RAzboi Mondial, nemtii au re­vendicat darul si i-au dus in castelul de la Konigsberg pentru reconstructie. Dupa ce a fost pentru scurt timp expusa publicului, camera a fost demontata si depozi­tata in pivnilele castelului inainte ca orasul sa fie dis­trus de bombardamentele britanice din august 1944.
Dupa razboi nu s-a mai gasit nici o urma a aces­tei comori unice in pivnitele castelului bombardat. Circulau nenumarate zvonuri conform carora na­zistii ar fi facut-o disparuta imbarcand-o pe un vas, ulterior scufundat de un submarin sovietic. In cele din urma, anumite dovezi din 1959 pareau sa indi­ce ca fusese ascunsa intr-o salina folosita pentru de­pozitarea si altor lucrari de arta. Cand insa anche­tatorii s-au apropiat de presupusa ascunzatoare, s-a produs o explozie misterioasa care a inundat putul minei, facand imposibila salvarea comorii

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9557/33/

Povestea vietii acestui monarh rus si a venirii sale la putere a inspirat multi scriitori si compozitori. Mihail I, ales tar in 1613 (la 17 ani) a avut o copilarie nefireasca, fiind obligat sa traiasca la manastire, alaturi de parintii sai. Si asta pentru ca tatal sau, Nikita, fusese considerat tradator. Aici trebuie mentionat faptul ca accederea la tron a lui Mihail I (primul din dinastia Romanov) a insemnat sfarsitul zbuciumatei perioade a Rusiei denumita "Vremuri tulburi" (1598-1613).

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9302/33/

Domnia de 22 de ani a tarului Nicolae al II-lea a fost una plina de intamplari sangeroase si de decizii imprudente, care s-a terminat la 15 martie 1917 ca urmare a Revolutiei incepute la 2 martie 1917. De la bun inceput trebuie mentionat faptul ca acest tar a preluat puterea in 1894, pe cand avea 26 de ani, si era nepregatit pentru o astfel de responsabilitate. Dar moartea tatalui sau, Alexandru al III-lea, la doar 49 de ani, a luat prin surprindere clasa politica a Rusiei. Consecintele imaturitatii politice aveau sa se arate cu timpul si sa coste foarte mult poporul rus.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tarul-alexandru-al-ii-lea-declara-razboi-imperiului-otoman-chisinau

Detaşată de Ţara Moldovei în 1812, regiunea pruto-nistreană, numită de noile autorităţi Basarabia, a fost treptat limitată în contactele ei cu românii de peste Prut. De atunci, provincia răsăriteană a Moldovei a avut o „istorie paralelă” cu cea a Principatelor Române, fiind puţine momentele când destinul lor putea să se intersecteze. Una dintre acele rare ocazii a fost Războiul ruso-turc din 1877-1878.


Războiul ruso-turc din 1877-1878 a constituit un rezultat al evoluţiei „chestiunii orientale”. Reformele „modernizatoare” declarate de Imperiul Otoman nu au satisfăcut noile entităţi etno-politice din Balcani, fapt care a generat o mişcare de rezistenţă extrem de virulentă din partea lor. În 1875 se răscoală Bosnia şi Herţegovina, iar peste un an şi bulgarii. Reacţia extrem de dură, invers proporţională cu aspiraţiile europene ale guvernului turc, ce a condus la măceluri organizate în provinciile răsculate, a fost privită în capitalele europene drept un afront, deoarece nu putea fi justificată în faţa opiniei publice, un factor care începea să joace un rol din ce în ce mai important în lumea modernă. Mult mai complicată era situaţia în Rusia. Reformele modernizatoare demarate de Alexandru al II-lea necesitau un grad sporit de mobilizare a societăţii, care putea fi asigurat atât pe plan politic, cât şi pe cel simbolic. Un rol important l-a jucat aici dorinţa de a diminua memoria traumatică a Războiului Crimeii, prin reluarea iniţiativei în „problema orientală”.

(Ilustraţie de la 1877, intitulată „Situaţia la Marea Neagră”: un bărbat având desenată pe cap o semilună se ridică încet din Marea Neagră, în vreme ce un vultur cu două capete se apropie vrând să fure semiluna. Vulturul cu două capete simbolizează ţările din zona Mării Negre, în vreme ce ursul din depărtare reprezintă Rusia. Omul cu semiluna în creştet simbolizează un Imperiu otoman aflat în suferinţă (desen din perioada războiului ruso-turc)


De data aceasta, Rusia şi-a făcut bine lecţiile, pregătind cu migală sprijinul internaţional, printr-o ofensivă diplomatică model: a se vedea acordurile cu Prusia, Austria, România, şi neutralizarea Angliei, care, cu tot sprijinul acordat otomanilor, nu putea să tolereze la nesfârşit comportamentul „atavic” al clientului său din Balcani.

Zeci de corespondenţi de război vin în Basarabia


Lucrurile au început să se precipite către toamna anului 1876, când ţarul a luat decizia să trimită la graniţa cu Imperiul Otoman armata regulată. A fost declarată mobilizarea parţială, care a adus sub arme peste un milion de soldaţi, dar, de teama mişcărilor revoluţionare, guvernul a decis să nu fie implicate în război trupele de elită – gărzile imperiale, corpul de grenadieri etc. Chiar şi fără aceştia, „armata dunăreană” concentrată în Basarabia număra în jur de 200.000 de oameni, iar în fruntea ei a fost numit Marele Duce Nicolae Nicolaevici. Acesta a sosit în capitala guberniei la 23 noiembrie 1876, împreună cu fiul său, şi a fost cazat în Casa Catargi, în spatele Catedralei, unde s-a constituit şi Statul Major al Armatei.

(Armata rusă concentrată în Basarabia în primăvara lui 1877 a făcut subiectul a numeroase articole şi ilustraţii în ziare din întreaga lume (în acestea, Chişinăul era ba „Kischineff”, ba „Kisceneff”, ba „Kicheneff”)


Prezenţa unui număr atât de mare de trupe a atras atenţia asupra regiunii, aici venind zeci de corespondenţi de război de la ziare importante din Anglia, Franţa, Italia, Germania, România, astfel încât Chişinăul, care număra la acea dată ceva mai mult de 100.000 de locuitori, devine una dintre „capitalele mediatice” ale Europei. În aşteptarea marelui eveniment, declararea războiului, presa descria de la faţa locului, cu lux de amănunte, evenimentele legate de negocieri, starea şi moralul trupelor, donaţiile ce veneau din diferitele colţuri ale Imperiului pentru combatanţi, pericolul ciumei, chestiuni privind spionii, dezertorii etc. Era, probabil, unul dintre primele evenimente mediatizate la aşa nivel, dorindu-se să se arate gradul de deschidere a Noii Rusii.

În „glodul” din Chişinău s-ar fi înecat un bou


În general, opinia publică rusă era extrem de interesată de cele petrecute în Basarabia, fiindcă nu era vorba doar despre un război pentru „eliberarea fraţilor slavi” din Balcani. Chiar dacă „panslavismul” devenea la acea vreme curentul cel mai popular, susţinut deschis de către puterea de la Petersburg, fiind un important factor mobilizant, ideea principală era de a arăta lumii întregi că Rusia nu mai era o putere secundară în lume şi că era gata la sacrificii mari pentru a demonstra acest lucru. Guvernul avea nevoie de un război victorios în Europa şi din motive de politică internă. Amplele reforme social-politice cu caracter modernizator au bulversat societatea rusă, trezind şi un puternic val contestatar de expresie socialistă şi anarhistă. De aceea, era nevoie de prezentarea unei imagini a unei societăţi sudate în jurul tronului, atât pentru „consum” intern, cât şi pentru cel extern. De aceea, presa scria cu satisfacţie despre moralul înalt al trupelor, despre ofiţerii conştienţi de misiunea lor patriotică, care treceau cu stoicism de privaţiunile unui cantonament îndelungat, despre tot felul de escroci care s-au strâns din toată Rusia pentru câştiguri uşoare în jocul de cărţi, dar care erau nevoiţi să părăsească dezamăgiţi capitala Basarabiei, deoarece ofiţerii ruşi nu doreau să irosească timpul şi banii, pentru lucruri „minore”. Chiar şi problemele inerente erau prezentate ca mici victorii ale „armatei şi poporului”.

Într-adevăr, condiţiile nu erau dintre cele mai plăcute: iarnă grea (1876/1877), situaţie epidemiologică dificilă, mai ales în condiţiile unei concentrări de trupe atât de mare, o infrastructură a oraşului care lăsa mult de dorit. Astfel, aşa cum arăta Gheorghe Bezviconi, în acele zile, în noroiul („glodul”) din preajma Cartierului Statului Major, adică în plin centrul oraşului, s-ar fi înecat un bou, astfel încât corespondentul ziarului „Daily News” nu voia să creadă că oraşul Chişinău este o „capitală”. Chiar dacă localnicii încercau să se disculpe prin vorbe de duh de genul „s-a înecat fiindcă era bou”, impresia generală a rămas aceeaşi: condiţiile dificile în care se afla armata rusă în Basarabia.
Pe de altă parte, exista şi un alt pericol, şi anume, că tratativele de pace se vor încheia cu succes, iar armata va trebui demobilizată, în ciuda cheltuielilor personale ale recruţilor (cazacii şi alte categorii de soldaţi se echipau şi ajungeau la punctul de destinaţie pe cont propriu), ceea ce putea genera alte tensiuni sociale nedorite.

Totuşi, în luna aprilie 1877, după blocajul Conferinţei de la Londra, s-a înţeles că soluţionarea paşnică a conflictului este imposibilă. De aceea, ţarul şi-a anunţat vizita la Chişinău în ziua de 11 aprilie. În acele zile au fost puse la punct şi relaţiile cu statul român, pe teritoriul căruia trebuiau să treacă trupele ruse, fiind semnat un acord bilateral (baronul Stuart din partea Rusiei şi Mihail Kogălniceanu din cea română). Acesta includea două convenţii. Prima, compusă din patru puncte, stipula trecerea liberă a armatelor ruse prin teritoriul Principatelor, ca rezultat al recunoaşterii politice din partea Rusiei, garantarea integrităţii teritoriului românesc, respectarea legilor locale şi plata imediată a serviciilor prestate de către locuitori. A doua convenţie, în 26 de puncte, stipula exact ordinea trecerii armatelor ruse prin Principate, pornind de la dorinţa de a evita problemele ce s-au iscat în trecut cu asemenea ocazii.

Vizita împăratului


Ţarul Alexandru al II-lea a ajuns la Chişinău la orele 11 seara, în ziua de 11 aprilie 1877. Chiar dacă era miezul nopţii, în timpul traversării sale de la gară spre reşedinţa guvernatorului oraşul a fost iluminat, iar toate bisericile au tras clopotele. Alaiul imperial a mers pe artera principală a oraşului, bulevardul Moscovei, care, după această vizită, a fost rebotezat în Alexandrovskaya.

În dimineaţa zilei de 12 aprilie, împăratul a semnat Înaltul Manifest de declarare a războiului împotriva Turciei şi a mers la Catedrală, unde episcopul Chişinăului, Pavel Lebedev, i s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Evlavioase Doamne! Doar Tu, cu poporul Tău credincios, iubeşti popoarele creştine călcate de talpa islamului, nu doar cu cuvântul, dar şi cu fapta!”. La sfârşitul slujbei, Alexandru a sărutat Icoana Făcătoare de Minuni de la Gârbovăţ şi a mers la Ipodromul din afara oraşului, unde-l aşteptau trupele. Acolo, episcopului Pavel i s-a înmânat pentru citire o scrisoare sigilată în care se afla Înaltul Manifest.

Martorii spun că în timpul citirii manifestului s-a lăsat o linişte absolută, iar emoţiile au atins cota maximă după ce împăratul a ordonat trupelor să cadă în genunchi, el însuşi rugându-se cu lacrimi în ochi pentru victoria în război. De altfel, pentru majoritatea contemporanilor, citirea Manifestului a fost o surpriză, deoarece se aştepta că acesta va fi făcut public într-una dintre capitalele imperiului, dar nicidecum la Chişinău. După acest moment emoţionant, împăratul a inspectat trupele regulate ruse şi batalioanele de voluntari bulgari, rămânând impresionat de starea şi determinarea lor. Pentru a marca acest eveniment, peste câţiva ani, în acel loc a fost ridicată o capelă.

„Basarabia românească nu mai există“


O parte dintre trupele ruse au trecut hotarul la Prut chiar în aceeaşi zi, iar Marele Duce Nicolae a semnat o proclamaţie către poporul român: „Locuitori ai Principatului Român! Armata condusă de mine este destinată acţiunilor militare împotriva Turciei şi ea intră acum pe teritoriul vostru, care nu o singură dată a întâlnit cu bucurie armatele ruse (sic!)... Strămoşii noştri şi-au vărsat sângele pentru eliberarea strămoşilor voştri... de aceea contăm pe ajutorul acordat armatei care trece prin ţara voastră şi care doreşte să dea ajutor creştinilor oprimaţi din Balcani, suferinţa cărora a trezit compasiune nu doar în Rusia, dar şi în întreaga Europă. Chişinău, 12 aprilie 1877, Nicolae”.

În timpul şederii sale de opt zile la Chişinău, Alexandru al II-lea a vizitat mai multe instituţii de învăţământ din oraş – Gimnaziul eparhial de fete, gimnaziul regional de băieţi, Seminarul teologic –, fiind impresionat de calitatea corpului didactic şi al elevilor. Ţarul le spunea în permanenţă că sunt viitorul Rusiei şi că are încredere în sprijinul lor. De altfel, centrul imperial a investit foarte mult în formarea unei pături culte basarabene loiale Rusiei. Pe data de 17 aprilie, împăratul Alexandru şi-a sărbătorit ziua de naştere la Chişinău, unde nobilimea basarabeană i-a oferit o frumoasă recepţie în sala Adunării Nobiliare. Cu această ocazie, ţarul i-a mulţumit public Marelui Duce Nicolae pentru pregătirea trupelor, exprimându-şi încrederea în sfârşitul victorios al războiului.

La plecare, pe 19 aprilie, trenul ţarului a fost petrecut de câteva mii de locuitori ai Chişinăului, parcă presimţind că-l văd ultima oară. Peste nouă ani, în memoria acestei vizite, vizavi de Casa Varfolomeu, unde a stat Alexandru, acestuia i s-a ridicat o statuie pe care era gravată data de „12 aprilie”, ziua citirii Manifestului de Declarare a războiului. Monumentul nu a supravieţuit însă evenimentelor din 1918...

După căderea Plevnei, la Chişinău, în Casa Donici, a fost ţinut o vreme sub arest însuşi Osman-paşa. Totuşi, după plecarea trupelor, oraşul a fost părăsit şi de armata de corespondenţi, încât Chişinăul a redevenit un oraş tihnit de provincie.

Cu toate că s-a obligat prin convenţia cu statul român să nu atenteze la integritatea teritorială a aliatului său, Rusia nu s-a ţinut de cuvânt. Încă din alocuţiunea episcopului Pavel, după citirea Manifestului, în data de 12 aprilie, s-a lăsat de înţeles că teritoriile din sudul Basarabiei sunt parte integrantă a imperiului. Tratatul de la San-Stefano impunea Imperiului Otoman plata unei reparaţii de război uriaşe, în mărime de 1.400.000.000 de ruble dar, având în vedere că Turcia era incapabilă să plătească această sumă integral, se cerea cedarea sudului Basarabiei şi a unor teritorii din Caucaz în schimbul a 1.100.000.000 de ruble.

Cu toate protestele oficialilor români, Rusia a rămas neclintită în decizia sa, astfel încât Congresul de Pace de la Berlin consfinţeşte acest rapt. În ziua de 9 octombrie 1878, gubernatorul Basarabiei, Şebeko, trimite o telegramă ţarului: „Am fericirea să vă raportez că Basarabia românească nu mai există. Astăzi, acest segment reîntregit a fost solemn declarat de mine ca aparţinând Imperiului rus...” În aceeaşi zi ţarul îi răspunde printr-o telegramă: „Cu mare plăcere am citit telegrama Dvs. Mă bucur din suflet pentru acest eveniment – reîntregirea Basarabiei în graniţele sale. Alexandru”.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/asasinarea-lui-alexandru-al-ii-lea-tarul-reformator

Pe 1/13 martie 1881, tarul Alexandru al II-lea străbate străzile din Sankt Petersburg în trăsura sa, când o bombă explodează, rănind vizitiul si caii. Scăpat ca prin minune, tarul reuseste să iasă din trăsură. În acel moment, din multime tâsneste un om, care-i aruncă o a doua bombă la picioare. După o anchetă minutioasă, asasinii sunt demascati: sunt membri ai societătii secrete "Narodnaia volia" (Vointa poporului).

Reforme si opozitie la reforme
După gustul amar al înfrângerii în Războiul Crimeei (1853-1856), care diminuase considerabil forta de exprimare a Rusiei pe plan european si după o perioadă de penitentă internă, asa cum se exprimase ministrul de externe, printul A. M. Gorceakov, Rusia avea nevoie de noi reforme, pentru ca statul rus să se adapteze conditiilor de modernitate.

Alexandru a lăsat să se înteleagă foarte repede că în Rusia vremurile trebuie să se schimbe. La început au fost mici modificări. A fost anulată interdictia de a călători în străinătate, a fost atenuată cenzura, multi detinuti politici au fost eliberati, printre care si cei 29 de decembristi supravietuitori. Sperantele oamenilor au fost, de asemenea, încurajate de vestea că tarul vrea să desfiinteze iobăgia. Herzen publicase deja o scrisoare deschisă, adresată lui Alexandru, încă în martie 1855: "Dati pământ tăranilor. El le apartine, de altfel. Grăbiti-vă!"

În primele săptămâni de la preluarea puterii, Alexandru a plecat la Moscova si le-a cerut nobililor reuniti să se gândească la problema desfiintării iobăgiei, spunând cu acest prilej: "cu ajutorul lui Dumnezeu, bunăstarea si ordinea în Rusia trebuie consolidate si desăvârsite, trebuie să domnească legea si dreptatea".

Sperantele lui Alexandru de a găsi sprijin pentru promovarea emancipării serbilor în rândurile nobilimii au fost, în mare măsură, zădărnicite, astfel că el a fost nevoit să forteze ritmul reformei. Nobilimea, în special cea mică si mijlocie, a intrat în panică, neîntelegând care ar fi avantajele desfiintării iobăgiei. Era si normal, dacă ne gândim că Rusia era o tară în care prestigiul nobilului se calcula în functie de numărul de "suflete", respectiv serbi.

Problema dacă tăranii trebuiau să primească sau nu pământ părea, de asemenea, de nesolutionat. Atunci au fost înfiintate în întreaga tară comitete regionale, cu scopul de a înregistra opiniile proprietarilor si a le transmite forului central. Treaba mergea greu, asa că Alexandru si-a pierdut răbdarea si a declarat în ianuarie 1861 că se va opune tentativelor de a o amâna: "Doresc, cer si ordon ca totul să fie gata pe 15 februarie".


Actul definitiv a fost semnat pe 19 februarie si publicat pe 5 martie.
Pe moment, Herzen s-a arătat entuziasmat: "Alexandru al II-lea a făcut mult, foarte mult si numele său se află mai sus decât al predecesorilor săi. El s-a luptat în numele drepturilor omului si acest lucru nu va fi uitat de poporul rus. Numele lui apartine de-acum istoriei. Îl salutăm din îndepărtatul nostru surghiun pe Eliberator".

Chiar si revolutionarul Cernîsevski avea să scrie în Sovremennik (Contemporanul): "Istoria Rusiei începând din acest an va fi diferită de perioada precedentă, la fel cum a fost de diferită Rusia lui Petru fată de cea dinainte".

Ce însemna însă această reformă, care viza circa 47 de milioane de tărani dintr-o populatie de 61 de milioane? În primul rând, tăranilor li s-a acordat libertate. Şerbia si dările se mentineau pe o perioadă de tranzitie de doi ani, timp în care se încheiau întelegerile privind răscumpărarea. Fiecare tăran avea dreptul la casa în care locuia, la curte si la terenul pe care îl lucrase până atunci. Timp de 49 de ani, pământul rămânea în proprietatea unei comunităti sătesti, asa-numita "mir".

În prima etapă, tăranii s-au arătat nemultumiti, pentru că nu aveau cu ce să plătească pământul ce li se oferea, astfel că, în primăvara anului 1861 au apărut o serie de tulburări aproape în toate provinciile în care se aplicase deja emanciparea. Şi cum guvernul nu dispunea însă de un aparat administrativ care să urmărească plătile, au fost acumulate datorii imense.

A fost nevoie, cum era de asteptat si de o reformă administrativă, apoi si de una a justitiei (1864), opera ministrului Dmitri Zamiatin. În 1864 sunt create "zemstve", sau consilii locale alese, ce primesc răspunderea învătământului public, a sănătătii publice, a dezvoltării economice locale, a construirii de drumuri. La sfârsitul anului 1861, Alexandru l-a numit în functia de ministru al educatiei pe reformatorul Alexandr Golovin, care a realizat si o reformă a învătământului. Au urmat reforma financiară si apoi cea a armatei, care s-a întins pe o perioadă de 12 ani (1862- 1874).

Aceste schimbări au liberalizat structurile economice, sociale si culturale, însă sistemul politic rămăsese practic neschimbat. Încercările de reformă în domeniul politic au întâmpinat rezistenta fermă a birocratiei si mai târziu, chiar a monarhiei.

Sperantele tot mai mari într-o schimbare, măsurile progresiste insuficiente, au produs frustrări si, în cele din urmă, au dus la o situatie revolutionară în perioada 1859-1861.

La aceasta s-au adăugat, în 1863 si tulburările din Polonia. Desi oferise Poloniei autoadministrare si privilegii ce fuseseră anulate de tatăl său, Alexandru a fost primit la Varsovia cu fluierături. Au început demonstratiile si actiunile subversive împotriva tarului. În locul fratelui său Konstantin, Alexandru l-a trimis pe contele Berg, care a luat măsuri extrem de dure împotriva răsculatilor. Răscoala s-a întins si în Lituania, unde a fost trimis contele Mihail Muraviov, poreclit "călăul". Au urmat apoi deportări, condamnări la moarte, pedepse cu închisoarea. Toate aceste măsuri au prejudiciat nu numai prestigiul de care se bucurase Alexandru, ci prestigiul Rusiei însesi. Anglia si Franta s-au situat clar de partea răsculatilor polonezi, ceea ce a provocat indignare în rândurile cercurilor rusesti reactionare. De fapt, nici în Rusia nu fusese prea bine înteleasă actiunea represivă împotriva polonezilor. Liberalii rusi nu au aprobat duritatea pedepselor si l-au învinuit pe tar că asistă calm la executiile ordonate de Muraviov în Lituania.
După înăbusirea revoltelor din Polonia si Lituania, au reînceput miscările protestatare în Rusia.
Pentru Alexandru, acum dusmanul nu era numai în afară, ci si în propria-i tară. Se terminase deci cu "luna de miere" prelungită a tarului si a "intelighentiei" ruse.

"Intelighentia" se răzvrăteste
La urcarea pe tron a lui Alexandru, după o lungă perioadă care apăsase greu asupra spiritului, "intelighentia" rusă a văzut deschizând-se în fata ei un viitor plin de sperante. Noul tar venea cu dorinta sinceră de schimbare, de reformă a institutiilor, fiind un spirit mult mai umanist decât predecesorii săi.
Dar cine erau aceia care se numeau "intelighentia"? Aceasta era compusă, în mare parte din intelectuali, fii de nobili, functionari, militari, negustori. Ei mosteniseră toate idealurile si visurile "decembristilor", înfrânti de Nicolae I.

La începutul anilor 60, cei mai cunoscuti membri ai "intelighentiei" erau Cernîsevski, Bakunin si Herzen. Acesta din urmă trăia în exil la Londra, continuând să editeze un periodic foarte influent, Kolokol (Clopotul). El credea sincer în superioritatea tăranului rus si era în favoarea unui fel de socialism bazat pe "mir", motiv pentru care îl felicitase pe tar pentru initiativa emancipării tăranilor.

Mai târziu însă, tot el avea să scrie despre Alexandru: "Nu, nu e pentru umerii lui povara asta. Treburile din Rusia merg încet, groaznic de încet, iar mâna slabă a lui Alexandr Nikolaevici deja tremură".
Revolutionarii activi se aflau, aproape în exclusivitate, în rândul intelectualilor proveniti, de regulă, din rândul claselor privilegiate.

Influenta lui Cernîsevski, care publica în Sovremennik (Contemporanul), ziar foarte popular în rândul "intelighentiei", era deosebită, el fiind un analist al revolutiei, care-si pusese încrederea în popor. Cernîsevski a fost si initiatorul unei adevărate "campanii" a proclamatiilor, ce au fost răspândite în Petersburg, Moscova si alte orase, prin care reforma din 1861 era supusă unei critici severe.
Drept răspuns, puterea a dezlăntuit în 1861-1862 o altă "campanie", de arestări în masă . Multi militanti revolutionari, printre care însusi Cernîsevski, au fost condamnati la muncă silnică.

În plan ideatic, anii '60 au fost sub semnul nihilismului, mai întâi a celui pasiv. Ivan Turgheniev a descris, prin intermediul eroului său Bazarov, punctele de vedere ale "intelighentiei" radicale ruse în romanul său "Părinti si copii" (1861). Idealurile tinerilor erau multiple, dar destul de nebuloase si putini erau cei care voiau să treacă la fapte.

Într-o primă etapă, nihilismul a fost o reactie puternică, plină de pasiune, nu numai contra despotismului politic, ci si a celui moral, caracterizându-se prin lupta individului contra tiraniei, "negarea în numele libertătii individuale, contra tuturor obligatiilor impuse individului". Apoi treptat, el s-a transformat într-o miscare politică, adesea numită si "nihilism distructiv", ce se opunea puternic regimului si mai ales tarului.

Primele încercări de agitatie politică au apărut la începutul anilor '60, în momentul în care au început să apară primele proclamatii. Autorii lor chemau poporul să participe la realizarea transformărilor democratice.

Opozitia fată de sistemul tarist începe deci să se intensifice. În toamna anului 1861 apar revolte studentesti în Moscova, Petersburg si Kazan, revolte ce sunt înăbusite de politie si armată. Miscările studentesti sunt folosite de către revolutionarii de profesie în lupta lor politică.

În 1862, deci în prima perioadă revolutionară de după reforma din februarie 1861, apare societatea secretă Zemlia i volia (Pământ si libertate). Societatea număra în jur de 200 de membri, printre care, în tară, se afla, A.G. Cernîsevski. În străinătate, reprezentanti ai societătii Zemlia i volia erau A.I. Herzen si N.P. Ogariov.

În prima perioadă de activitate, societatea a fost puternic influentată de ideile exprimate de Ogariov in proclamatia "Ce-i trebuie poporului?". În cea de-a doua etapă, membrii ei au luat parte activă la revolta polonezilor.

Odată cu diminuarea situatiei revolutionare, în primăvara anului 1864, Zemlia i volia s-a autodizolvat.
Tot către sfârsitul anilor '60, Serghei Neceaev creează la Moscova societatea Narodnaia rasprava (Răfuiala populară), ai cărei membri erau studenti. Neceaev predica un crez nihilist. Autor al "Catehismului revolutionar" (1868) împreună cu Bakunin, el propovăduia santajul, falsul, provocările în lupta dusă în numele vointei poporului.

Către 1870, nihilismul începe să capete o altă fizionomie. Din speculativ, nihilismul devine activ.
În cartea sa, "Rusia subterană", Sterniak exemplifică miscarea intelectualilor rusi: "Iată cele două tipuri care personifică miscarea intelectualilor rusi. Unul dintre tipuri a dominat timp de 10 ani (1860-1870). Al doilea a început în 1871. Dar ce contrast! Nihilistul căuta propria-i fericire cu orice pret. Revolutionarul căuta însă fericirea pentru ceilalti. Pentru aceasta el si-o sacrifică chiar si pe a sa. Idealul său devine o viată plină de suferinte si o moarte de martir. Fatalitatea a făcut ca primii să nu lase un nume în Europa, în timp ce ceilalti au fost botezati cu numele predecesorilor lor necunoscuti".

Fanatici care sperau ca, prin înlăturarea tarului, starea socială din Rusia să se poată îmbunătăti erau încă foarte putini. Unii se aflau în universităti, în rândul studentilor, care descoperiseră în străinătate ideile socialiste.

Dmitri Karakozov, cel care a atentat la viata tarului în aprilie 1866, era un astfel de fanatic, ce făcea parte dintr-o ligă secretă, numită Cercul lui Isutin. Numeroasele demonstratii publice de loialitate si recunostintă nu au reusit însă să-l consoleze pe tar. Încrederea în sine a lui Alexandru a fost foarte zdruncinată în urma acestei tentative de asasinat. Desi glontul nu-si nimerise tinta (un tăran îl izbise peste mână pe Karakozov), faptul că acum totul putea fi posibil îl tulbura cel mai mult.
A urmat apoi executia lui Karakozov. Toată lumea spera să fie deportat în Siberia, deoarece până la el, tarul comutase toate pedepsele cu moartea.

Ministrii care colaboraseră la primele reforme au fost destituiti si înlocuiti cu altii, adversari ai progresului.
În 1867, ministru de interne este numit generalul Timasev, fost sef al Corpului de jandarmi, cel care îl înlocuise pe contele I.M.Tolstoi, fost ministru al postelor si telegrafului. Posta si telegraful sunt incluse în ministerul de interne. Ministrul de justitie Zamiatin este înlocuit cu contele K.I. Pahlen.

Închisorile încep să se umple din nou de detinuti, spionii misună peste tot. Oficial nu mai există grupări secrete si nici studenti revolutionari. În realitate, ele continuă să actioneze, asteptând să le vină vremea. Unii istorici au văzut în insurectia poloneză si în prima tentativă de asasinat, două puncte de răscruce în domnia lui Alexandru, care au marcat sfârsitul marilor reforme, ba chiar începutul unei "contrareforme".

"Mersul în popor" si miscarea narodnicilor
Un rol important în miscările din anii '70 l-au jucat două curente: cel al lui P.L. Lavrov si cel al lui Bakunin. Ideile lui P.L. Lavrov erau formulate în paginile revistei Vpered (Înainte), al cărei redactor era si care a apărut mai întâi la Geneva, apoi la Londra. La baza ideologiei lui Lavrov se afla ideea dezvoltării personalitătii. Miscarea sa era una de propagandă în rândul tărănimii, în vederea declansării revolutiei.
Bakunin era adept al anarhismului si respingea ideea puterii de stat. După părerea lui, revolta era mai eficientă în pregătirea unei cotituri sociale decât propaganda. El declara ostentativ: "Noi nu ne temem de anarhie, noi o provocăm, convinsi că din această anarhie, va iesi libertatea, egalitatea si dreptatea". Herzen însă era în favoarea unui fel de socialism bazat pe "mir".
Gruparea Cercul lui Ceaikovski, înfiintată la Sankt Petetersburg între 1869 si 1872, se ocupa exact de propagandă.

Din străinătate sunt aduse brosuri de propagandă, cum ar fi "Povestea celor patru frati", "Cum trebuie să trăim după legile naturii", "Povestea unei copeici", în care se explica, într-un limbaj pe întelesul tăranului rus, care sunt adevăratele motive ale inegalitătii sociale, adresând, totodată si chemarea la revoltă. Ca să înteleagă mai bine mentalitatea mujicului rus, membrii noilor cercuri, dar si simpatizantii lor, se deplasează între 1873-1874 la sate, în peste 37 de gubernii, pentru a-si duce viata cot la cot cu tăranii. Aceasta este perioada cunoscută si sub numele de "mersul în popor", când narodnicii pleacă în două directii importante : NE (Moscova, Iaroslavl, Kazan, Saratov si Samara) si SV (Kiev, Harkov, Odessa). Circa două mii de propagandisti apartinând, de regulă claselor privilegiate îsi aleg câte o regiune, părăsindu-si căminele confortabile... Elanul lor se risipeste la contactul cu realitatea dură, deoarece nu reusesc să ridice spatele curbat al poporului rus. Succesul lor e ca si inexistent, pentru că tăranii nu înteleg ce vor de la ei străinii îmbrăcati în haine tărănesti. Asa că nici nu se gândesc să-i asculte, ba, mai mult, îi denuntă autoritătilor.

Servitutea seculară îsi spusese cuvântul. Rusia taristă nu putea fi clătinată de o mână de intelectuali entuziasti, astfel că "mersul în popor" a fost un adevărat fiasco. Unii au văzut în esuarea acestei miscări faptul că nu a existat, încă de la început, o conducere centrală unică, un partid unic. Insuccesul acestor încercări a dus în cele din urmă, la crearea unor organizatii de luptă.

Asa a apărut, către 1874, ideea unirii tuturor fortelor într-o organizatie comună. La începutul iernii 1874-1875 a fost creată Organizatia social-revolutionară a întregii Rusii sau Cercul moscovitilor.
În această organizatie au intrat studenti rusi care făcuseră studii la Zürich, membri ai cercului revolutionar al studentilor gruzini, dar si muncitori.

"Moscovitii" considerau că principala lor sarcină era cea de a face propagandă în rândul muncitorilor, servind totodată si drept mediatori între tărani si intelectuali. Organizatia nu a putut să desfăsoare însă o activitate de anvergură si a fost desfiintată.

"Nu mai avem nevoie de tar"
Alexandru a încercat totusi să continue reformele liberale, dar atunci dusmanii reformei l-au prevenit că aceste încercări vor duce la pieirea statului. Drept dovadă, i-au prezentat proclamatiile apărute în Poliarnaia zvezda (Steaua polară) si Kolokol (Clopotul): "Către tânăra generatie", al cărei autor era M. Mihailov, sau proclamatia Nr. 102, scrisă de Ogariov si apărută în Kolokol sub titlul "Ce-i trebuie poporului?".

Proclamatii ca acestea erau multe. Unele aveau un ton sentimental, altele erau agresive, dar si unele si altele îl speriau pe Alexandru: "Nouă nu ne trebuie tar, nici împărat, nici unsul lui Dumnezeu, nici mantie de hermină, ce acoperă incapacitatea ereditară, ci un sef ales, care să primească simbrie pentru munca sa... Iar dacă Alexandru al II-lea nu întelege acest lucru si nu întelege să facă de bunăvoie această concesie poporului, cu atât mai rău pentru el".

Proclamatia "Molodaia Rossia" (Tânăra Rusie) a apărut cu prilejul aniversării a o mie de ani de la întemeierea statului rus (1862) si fusese scrisă de un grup de studenti de la Universitatea din Moscova. În proclamatie scria clar: "Pentru a iesi din această situatie înrobitoare avem nevoie de o revolutie, o revolutie sângeroasă, implacabilă, care să schimbe radical totul, fără exceptie, toate bazele societătii contemporane. Noi nu ne temem de ea, desi stim că va curge sânge si că vor muri, poate, si oameni nevinovati".

În primăvara-vara anului 1862, în Petersburg, ca si în multe orase de provincie, ca din senin, au loc o serie de incendii care par de neînteles. Aproape în fiecare zi, vâlvătăi mari cuprind câte un imobil. Incendiile sunt desigur, provocate, dar incendiatorii nu sunt de găsit. Din cauza coincidentei cu aparitia proclamatiei "Tânăra Rusie", cei mai multi cred că incendiile sunt provocate de cei ce au scris proclamatiile. Unii îi consideră vinovati pe polonezi, altii pe nihilisti...
Tarul, familia sa, ministrii, toti se plâng de existenta nihilismului si de faptul că este greu de luptat cu această "conspiratie".

În septembrie 1862 au loc arestări masive si peste o sută de literati, cercetători, studenti, ofiteri ajung în închisori. Este interzisă aparitia ziarelor Sovremennik si Russkoe slovo (Cuvântul rus). După arestarea lui Cernâsevski, Mihailov si a altor revolutionari, începe să se simtă lipsa unei conduceri realiste, cu spirit clar de previziune. În schimb, acum se fac remarcati tinerii extremisti.

Se înfiintează si o comisie specială care să cerceteze organizatiile presupus revolutionare. Nihilismul continuă însă să înflorească, dar problema nu se limitează doar la proclamatiile de tipul "Tânăra Rusie", sau la articolele incendiare ale lui Pisariov. Problema este mult mai complexă decât îsi poate imagina Alexandru.

"Glasul inimii" sau Katia Dolgorukaia
În 1865, Alexandru trebuie să facă fată unei grele încercări: tareviciul Nicolae se stinge din viată la numai 21 de ani, cu putin înaintea logodnei cu printesa Dagmar a Danemarcei (locul lui avea să-l ia următorul fiu, care va deveni Alexandru al III-lea si care se va căsători cu printesa Dagmar). Durerea îl cufundă într-o puternică depresie psihică. Singura lui alinare devine acum idila cu tânăra Ecaterina Dolgorukaia, idilă începută pe când aceasta avea numai 17 ani si fusese prezentată pentru prima oară la balul curtii, în 1863, imediat după ce terminase Institutul Smolnîi, în care studiau în special fiicele de nobili scăpătati.
La 4/16 aprilie 1866, Alexandru devine, asa cum am văzut, obiectul unei tentative de asasinat, pe când se plimba în Grădina de vară în compania printesei Maria de Baden si a contelui de Leuchtenberg, fratele acesteia. Dmitri Karakozov, un fost student (fusese exmatriculat pe rând, din Universitatea din Kazan, apoi din cea din Moscova), făcea parte dintr-o ligă secretă, numită Cercul lui Isutin, înfiintată în 1863. Liga avea un număr de 20 de membri, care-si propuseseră ca tel "construirea unei orânduiri socialiste". În sânul ligii se formează însă un nucleu, ce începe să elaboreze un plan al unei lovituri de stat prin fortă.

Astfel apare si ideea asasinării lui Alexandru, iar Isutin îl alege pentru aceasta pe vărul său Karakozov.
Cei mai constienti dintre revolutionari au condamnat actiunea lui Karakozov. "Împuscătura din 4 aprilie, remarca Herzen, nu ne-a fost pe plac. Am fost uimiti de responsabilitatea pe care si-a asumat-o un oarecare fanatic... Numai popoarele sălbatice si vlăguite îsi mai croiesc drum cu ajutorul asasinatelor".
După moartea fiului său si după primul atentat, Alexandru i-a părut tinerei Ecaterina Dolgorukaia foarte nefericit. În iulie 1866 cei doi devin amanti si tarul o instalează într-o casă pe Malul Englez, în apropiere de Palatul de Iarnă. Alexandru devine din ce în ce mai izolat de societatea oficială si chiar de propriul fiu, urmasul său la tron. Multi au considerat această relatie indecentă si nepotrivită, deoarece Alexandru i-ar fi putut fi tată Katiei Dolgorukaia. Legătura celor doi nu poate rămâne mult timp secretă, asa cum speră Alexandru, iar rapoartele pe care acesta le primeste de la contele Şuvalov, ministrul de interne, demonstrează că centrele revolutionare poloneze îsi reluaseră activitatea si că întâlnirile pe care Alexandru le avea cu tânăra Dolgorukaia în grădina publică a orasului erau cunoscute atât de cercurile subversive de la Varsovia, cât si de către nihilisti.

La 1 iunie 1867, Alexandru al II-lea acceptă invitatia lui Napoleon al III-lea si a împărătesei Eugenia de a merge la Paris, cu ocazia Expozitiei Universale.

Se încearcă astfel reluarea legăturilor dintre Alexandru si împăratul francez, cu care, în ultimul timp, relatiile fuseseră reci, din cauza pozitiei Frantei fată de reprimarea insurectiei din Polonia. Înainte de a pleca din Sankt Petersburg, Alexandru îi gratiază pe polonezii care participaseră la insurectia din 1863-64. La Paris, Palatul Élysée este imediat pus la dispozitia lui.

Alexandru soseste în capitala Frantei cu o foarte bună dispozitie, care este însă înlocuită cu o stare de neliniste când, în prezenta împăratului si a împărătesei Eugenia, aude strigându-se din multime "Trăiască Polonia!", exact în momentul în care el intra în Palatul de Justitie (emigrantii polonezi organizaseră manifestatii pe străzile si în pietele Parisului, ba chiar si în apropierea Palatului de Justitie).

Pe hipodromul din Longchamp, Berezowski, un refugiat polonez trage un foc de armă asupra tarului.
Acest al doilea atentat îl marchează din nou pe Alexandru, care se întoarce în Rusia destul de trist. Iar la întoarcere mai are de înfruntat si asaltul familiei sale. El este obligat să facă uz de toată autoritatea sa pentru a-si apăra dragostea împotriva indiscretiilor supusilor săi, ba chiar si a familiei.
În toamnă, el îi încredintează Katiei o cheie de la apartamentele lui din Palatul de Iarnă. Se spune că tarina Maria Alexandrovna ar fi tolerat cu multă demnitate această vecinătate.

În septembrie 1871, Katia îl anuntă pe Alexandru că este însărcinată si astfel, într-o frumoasă noapte de aprilie, ea naste chiar în Palatul de Iarnă un fiu, Gheorghi. În anul următor, Katia îi dăruieste lui Alexandru si o fiică, Olga, iar după încă patru ani încă o fiică, Ecaterina.

Povestea aceasta de dragoste, afisată fără jenă, o chinuie teribil pe tarina, care pe deasupra, de câtiva ani, e măcinată de o boală incurabilă. Iar ceilalti copii ai lui Alexandru încep să se teamă că fratele si surorile lor vitrege îsi vor cere mai târziu drepturile...

O singură mare grijă tulbură însă fericirea celor doi: atentatele. Părea că doar printr-o minune nu-l nimeriseră gloantele dusmanilor pe Alexandru. Devenind superstitios, ca toti acei care iubesc si se tem de soarta dragostei lor, Alexandru începe să creadă că-i datora viata Katiei sale dragi si influentei sale binefăcătoare.

În 1876, la 10 ani de la legătura sa cu Ecaterina Dolgorukaia, Alexandru îsi instalează amanta în Palatul de Iarnă, spre disperarea tarinei, a familiei, a ministrilor ba chiar si a servitorilor.
Doi ani mai târziu, în mai 1880, Maria Alxandrovna se stinge discret din viată. După cele 40 de zile cuvenite de doliu, Alexandru se căsătoreste, la 6 iulie 1880 cu Ecaterina Dolgorukaia în biserica de la tarskoe Selo, în prezenta a trei martori: generalii A. V. Adlerberg si E.T. Baranov si A. M. Rîleev.
Se spune că generalul Adlerberg l-ar fi rugat să astepte până când tareviciul se întoarce din concediu, dar Alexandru i-ar fi răspuns: "Am asteptat destul timp de 14 ani. Acum 14 ani am promis că, imediat ce voi fi liber, mă voi căsători cu ea. Nu voi astepta nici măcar o zi". În aceesi zi, Alexandru a dat si un ordin secret, prin care i se conferea sotiei sale titlul de "printesă Iurievskaia".

La Belle Époque a terorismului anarhist
În 1876, miscarea narodnicilor mai face încă o încercare si creează o nouă organizatie, purtând acelasi nume cu cel al organizatiei înfiintate în 1862: Zemlia i volia (Pământ si libertate). În compunerea organizatiei intrau Gruparea revolutionar-narodnică, Societatea narodnicilor, adică fostii adepti ai "mersului în popor", atâtia cât mai rămăseseră după arestări, dar si tineri revolutionari din generatia care tocmai se ridicase.

Printre fondatori se numărau A. D. Mihailov, G.V. Plehanov, S. L Perovskaia, S. M. Kravcinski si L.A. Tihomirov, fosti membri ai Cercului Ceaikovski.

Primul program al organizatiei avea în plan trecerea pământului în mâinile tăranilor si repartizarea lui în mod egal, împărtirea Imperiului rus, conform dorintelor locale, trecerea functiilor de stat în mâinile obstei.
Cerintele acestea puteau fi realizate doar printr-o lovitură de stat în fortă. Armele folosite în acest scop erau: agitarea spiritelor, atât prin cuvânt, cât mai ales prin fapte (revolte, răscoale) si prin dezorganizarea statului. Se preconiza de asemenea crearea unor "colonii" stabile ale revolutionarilor, în vederea pregătirii "revolutiei populare".

Deviza noii organizatiei este radicală: pentru a sfârsi cu autocratia, revolutionarii nu pot conta decât pe ei însisi. De data aceasta, pentru a câstiga respectul tăranilor, delegatii nu se mai îmbracă precum tăranii.
Are loc un nou "mers în popor" si revolutionarii se răspândesc către Pskov, Tambov, Saratov, Samara. Rezultatul este însă aproape acelasi cu cel de prima dată, astfel că ei se retrag la oras, unde încearcă să-si schimbe strategia.

Persecutiile devin însă tot mai severe, astfel că revolutionarii, asa cum afirmă scriitorul Anatole Leroy-Beaulieu în "L'Empire des tsars et les Russes" (1881-1889): "din mielusei, ei se transformă în lupi devoratori".
Între timp, au loc cele două mari procese publice celebre, cunoscute sub numele de "lotul 193" si "lotul 50".

Procesele publice le oferă dizidentilor o platformă de pe care să-si răspândească ideile. Celebrul proces de la Moscova, numit "lotul 50", avea să tină din octombrie 1877 până în ianuarie 1878. Printre arestati se află Sofia Ilarionovna Bardin, cea care va defini în fata juratilor opera nihilistilor: "grupul căruia îi apartin este unul de propagandă pacifistă. Scopul nostru este de a face să pătrundă în constiinta poporului idealul unei organizări mai bune, mai juste, sau mai curând este de a destepta idealul vag ce doarme încă în el, de a-i arăta viciile organizării actuale, înainte de a face mereu aceeasi greseală. Dar când va suna oare ceasul acestui viitor mai bun? Ceea ce se ignoră este faptul că nu noi îl vom fixa".
Idealismul învinuitilor a produs o puternică impresie asupra juratilor. Dintre cei 193 de acuzati, 153 au fost achitati, restul primind sentinte relativ usoare.

Un incident regretabil se va afla însă la baza unor acte teroriste ale revolutionarilor.
Un detinut pe nume A. S Bogoliubov, membru al organizatiei Zemlia i volia este biciuit pentru că nu l-a salutat pe generalul F.F. Trepov, seful politiei din Sankt Petersburg, desi pedeapsa corporală a detinutilor politici era interzisă.

Vera Zasulici, si ea membră a organizatiei Zemlia i volia, îsi rezervă dreptul de a rezolva problema pe cont propriu si încearcă să-l ucidă în 5 februarie 1878 pe Trepov. Desi îsi recunoaste vina, Vera Zasulici declară că actionase în felul acesta, deoarece fusese profund revoltată din punct de vedere moral. Şi de data aceasta, impresia asupra juratilor a fost deosebită, astfel că ea este găsită nevinovată de juriu si achitată.

Provocări la adresa autoritătilor
Împuscătura Verei Zasulici le dezvăluie revolutionarilor o nouă perspectivă: cea a terorismului ca metodă de luptă. Începând din anul 1878, actiunile teroriste îndreptate împotriva reprezentantilor puterii capătă un caracter sistematic.

Primii adepti ai actiunilor teroriste au devenit A. Morozov si A. N. Jeliabov, în timp ce G.V. Plehanov se pronunta categoric împotriva unor astfel de actiuni.
În luna mai este ucis seful Directiei jandarmeriei din Odessa, G.E. Heiking.

Apoi este împuscat în plină zi, în Petersburg, generalul Mezentev, seful celei de-a Treia Sectiuni. Asasinul, un anume Kravcinski, scapă fără prea multe probleme, fugind în străinătate.
La 24 februarie 1879, guvernatorul Alexei Kropotkin este ucis la Harkov, iar la 25 aprilie un alt atentat este îndreptat asupra noului prefect al politiei, Drentelen.

În 2 aprilie 1879 are loc o nouă tentativă de asasinare a tarului, dar de data asta fără consimtământul organizatiei Pământ si libertate. Alexandr Soloviev, un fost învătător de tară, dat afară din universitate, trage cinci focuri de armă asupra tarului.

Timp de trei ani, Rusia, dar si Europa asistă la toate aceste evenimente neobisnuite. Suflă deja un vânt în care se amestecă idei anarhiste, socialiste, nationaliste, antisemite si antireligioase. Simpatia fată de terorism devine un simptom nelinistitor în acesti ultimi ani de domnie a lui Alexandru.

În 15 august 1879, în suburbia Lesnoe a Sankt Petersburgului, are loc ultimul congres al organizatiei Zemlia i volia, în care se hotărăste soarta acesteia. Zemlia i volia încetează să mai existe si în locul ei se hotărăste organizarea a două partide revolutionare independente. Se redactează si un document, numit "constitutia federală", prin care nici unul dintre partide nu avea dreptul să folosească vechiul nume.

În cadrul Congresului de la Lipetk, Zemlia i volia se scindează în două: Ciornîi peredel (Repartitia neagră) si Narodnaia volia. Aceasta din urmă se dedică asasinatelor ca metodă de provocare a revolutiilor.
Narodnaia volia are în fruntea sa un organizator foarte capabil, A. D. Mihailov, care reuseste să infiltreze spioni chiar si în rândurile celei de-a Treia Sectiuni, ba să descopere si să elimine un spion plantat la rându-i de politie chiar în sânul organizatiei. tarul Alexandru devine principala tintă a organizatiei.

Vointa poporului îl condamnă pe tar la moarte

Comitetul executiv al organizatiei Narodnaia volia, din care fac parte revolutionari experimentati precum A. D. Mihailov, V.N. Figner, N.A . Morozov, S.L. Perovskaia, N.I. Kibalcici, îl condamnă pe Alexandru la moarte în 26 august 1879 si-si asumă si executarea sentintei.

Alexandru urma să revină din Crimeea cu trenul imperial în luna decembrie. S-au întocmit planuri amănuntite si au fost plasate două mine, în asa fel, încât fiecare trebuia să explodeze separat. Una dintre ele a fost plantată nu departe de Alexandrovska (actualul Dneprodzerjinsk, Ucaina). În 18/30 noiembrie, această mină, nu se stie din ce motiv, nu a mai explodat. Cea de-a doua a fost plantată la câtiva kilometri depărtare de gara Kursk din Moscova. Numai că Alexandru a scăpat de cea de-a doua, deoarece, îsi alesese un alt traseu. Mina a explodat, la 19 noiembrie, dar sub vagonul cu bagaje, în care se aflau functionari ai cancelariei tarului.

Se spune că Alexandru ar fi exclamat atunci cu mâhnire: "Ce sunt eu, o fiară sălbatică, de mă vânează ca să mă ucidă?".

Câteva zile mai târziu, Narodnaia volia publică un apel prin care se angajează să-i crute viata tarului, numai cu conditia ca acesta să accepte înfiintarea unei Adunări Constituante. Oferta a fost ignorată cu fermitate. A Treia Sectiune însă nu reusise să afle cine erau conducătorii organizatiei Narodnaia volia.
A. D. Mihailov reuseste să-l infiltreze pe Stepan Halturin ca tâmplar chiar în Palatul de Iarnă. Ziua, acesta lucrează la palat, seara se întâlneste cu ceilalti conspiratori, care-i furnizează explozibilul. În 5/17 februarie 1880, o bombă explodează în pivnita aflată sub sala de mese a Palatului de Iarnă. Doar o întâmplare a făcut ca Alexandru să nu se afle acolo în acel moment. Au murit însă 19 soldati care erau de gardă, iar altii 48 au fost răniti.

Era clar că politia nu mai putea asigura securitatea suveranului, asa că Alexandru înfiintează o comisie Administrativă Supremă, avându-l în fruntea ei pe contele Mihail Tarielovici Loris-Melikov.
Acesta ia măsuri contra radicalilor, contribuie la destituirea unor ministri incapabili, reduce o parte din tensiunile politice prin înlăturarea unor restrictii în activitatea zemstvelor. Reteta părea că functionează. În plus, Melikov i-a propus tarului o nouă constitutie, care să ducă Rusia mai aproape de o monarhie parlamentară.

Proiectul privind o nouă constitutie era gata, urmând a fi publicat în luna martie. Pe 1 martie dimineata, Alexandru semnează ceea ce numea el "decretul pentru Adunarea Stărilor Generale", făcând aluzie, fireste, la Ludovic al XVI-lea.

Doar cu o zi înainte fusese retinut un tânăr cunoscut ca terorist. Acesta era însusi Jeliabov, dar politia nu bănuia că el face parte din grupul celor care pregăteau următorul atentat împotriva tarului. Arestarea lui Jeliabov i-a determinat pe ceilalti să actioneze rapid, conducerea preluând-o Sofia Perovskaia. Rîsakov, Grinevitki, Emelianov si Mihailov urmau să-si ocupe fiecare locul său, de-a lungul Canalului Ecaterina. Ei asteptau doar semnalul Sofiei Perovskaia.

Actul final

1 martie 1881 a început ca orice altă duminică pentru Alexandru. El asistă la serviciul religios împreună cu familia, ia apoi micul dejun, după care îsi anuntă sotia că va asista la parada gărzii ce avea loc la Manej, după care o va vizita pe marea ducesă Ecaterina. După moartea unchiului său, Marele Duce Nicolai, pe care îl iubise în mod special, Alexandru îsi îndreptase afectiunea către văduva acestuia, ducesa Elena, pentru ca mai târziu, după moartea mătusii să-i poarte de grijă verisoarei sale.

Katia îl roagă să plece pe canalul Ecaterina, si nu pe Nevski Prospect. Drumul indicat de ea părea mai sigur, fiind mărginit pe de o parte de canal, iar de cealaltă de o imensă grădină, înconjurată de un zid, precum si de case ce apartineau statului. În afară de asta, strada era mai putin frecventată. Cei doi conveniseră, din motive de securitate, ca el să nu folosească niciodată acelasi drum si la întoarcere.
Împăratul părăseste Palatul de Iarnă la ora unu si cinci minute, pentru a pleca la Manej, unde nepotul său, Marele Duce Dimitri urma să-i prezinte majestătii sale raportul, în calitate de ofiter.
Imediat ce tarul a iesit din palat, membrii Vointei Poporului au început să astepte semnalul Sofiei Perovskaia. Aceasta convenise cu ceilalti, ca în cazul în care Alexandru se întorcea tot de-a lungul canalului Ecaterina, să facă un semn cu batista.

Parada gărzii ia sfârsit, urmată de strigătele obisnuite de "trăiască Tătucul nostru, tarul!" Alexandru părea foarte calm si multumit.

Odată parada încheiată, împăratul se urcă în trăsura imperială, un cupeu, încadrat de sase călăreti de Terek si se îndreaptă spre palatul marii ducese. La o oarecare distantă de tar se află alte două sănii, una fiind ocupată de seful politiei, colonelul Dvorjitki, iar cealaltă de căpitanul Koch.
Către ora două si un sfert, Alexandru părăseste palatul verisoarei sale, dar pentru că se grăbeste, o ia din nou pe acelasi drum, adică pe strada Inginerilor, după care coteste spre dreapta, către canalul Ecaterina.
Când Sofia Perovskaia întelege că tarul se întoarce tot pe canalul Ecaterina, flutură o batistă si fiecare îsi ocupă locul dinainte stabilit.

Câtiva agenti izolati supraveghează drumul. Trecători sunt putini la acea oră. Printre ei, un băiat de circa 14 ani si un tânăr, un student probabil, care duce în mână un pachetel. În momentul în care trăsura trece prin fata studentului, care nu e altul decât Râsakov, acesta face o miscare si aruncă pachetul sub copitele cailor. Se aude o explozie formidabilă, după care se ridică un nor alb de zăpadă spulberată si un nor negru de fum. Bomba face imediat victime: doi cazaci si băiatul care-l salutase zâmbind pe tar, în momentul în care trăsura trecuse prin dreptul lui.

La vederea rănitilor, împăratul îi strigă vizitiului să oprească, dar trăsura continuă să meargă, conform indicatiilor formale care-i fuseseră date vizitiului în prealabil.

Împăratul strigă din nou să se oprească, după care coboară schiopătând. Colonelul Dvorjitki aleargă spre tar si-l roagă să plece neîntârziat către Palatul de Iarnă. O ciudată curiozitate îl cuprinde pe tar. El vrea să vadă neapărat fata celui care a aruncat bomba.

Împăratul înaintează către asasinul aflat la trei pasi depărtare si de care se ocupă deja căpitanul Koch. Cazacul ce se află în partea stângă îsi permite să-i spună tarului să aibă grijă, deoarece multimea se apropie prea tare de el. Un alt cazac îi raportează colonelului că tarul se află totusi prea aproape de multime.

Făcându-i un semn ce însemna că a înteles, colonelul îl urmează la circa trei pasi depărtare pe împărat. Căpitanul Koch îi raportează lui Alexandru că asasinul spune că se numeste Griaznov si că e nobil.
"Domnul fie lăudat! Majestatea voastră nu e rănită?"
"Nu, slavă Domnului, nu am nimic, răspunde Alexandru".

"Nu e prea devreme pentru a-i multumi lui Dumnezeu?", mormăie atentatorul, pe care soldatii deja îl legaseră. În acel moment, un individ cu o figură arogantă, ce avea mâinile încrucisate pe piept, într-o atitudine voit defensivă, aruncă o a doua bombă, chiar la picioarele împăratului.
Când fumul s-a risipit, cei prezenti l-au văzut pe tar zăcând în zăpadă cu fata însângerată, încercând în zadar să-si târască picioarele zdrobite. La câtiva pasi de el zăcea si asasinul Grinevitki, sfârtecat de explozie. tarul a fost dus pe brate în sania lui Dvorjitki. Când cineva a propus ca tarul să fie dus în prima casă, pentru a i se da îngrijiri, Alexandru a soptit: "La palat, acolo vreau să mor".

Este ora două si jumătate. La căpătâiul tatălui său se află printul mostenitor cu ochii umflati de plâns, iar în partea stângă a patului se afla marele duce Vladimir, cel de-al doilea fiu al lui Alexandru. Marele duce Constantin, fratele suveranului se află în spatele Ecaterinei. Chipul acesteia e răvăsit de durere si de intensă emotie. Cineva trimite în grabă după preot. Arhiepiscopul Rojdestvenski e atât de emotionat, încât e nevoie de ajutorul medicului pentru a-i da muribundului ultima împărtăsanie. Apoi, la ora trei si jumătate, printesa Iurievskaia îi închide pleoapele sotului său.
Toată lumea se află în genunchi. Cineva plânge în hohote...

Testamentul lui Grinevitki
Împăratul a rămas expus în cabinetul său de duminică până miercuri, după care a fost transportat în marea biserică din Palatul de Iarnă. Seara, toate persoanele ce aveau privilegiul să asiste la această ceremonie au umplut biserica.

Alexandru era îmbrăcat în uniforma de gală a regimentului Preobrajenski, cel în care debutase ca simplu soldat. El avea pe piept depusă o coroană din părul tăiat al văduvei îndurerate. Nu purta nici un fel de decoratii si nici o coroană, pentru că nu-i plăceau luxul si pompa. Înhumarea a fost prevăzută pentru ziua de 14/26 martie. O lună mai târziu, tarul ar fi aniversat împlinirea a 63 de ani.

"Rusia este în doliu. tarul a fost asasinat. La el în tară, în Rusia, în capitala sa, sub ochii tuturor, de mâna unui rus... Un lucru nemaipomenit, nemaiauzit s-a întâmplat în sfânta Rusie! Cine sunt cei care îndrăznesc să păteze existenta noastră istorică, să aducă rusine asupra capetelor noastre? Atentatul asupra tarului este un atentat si asupra poporului, reprezintă un act de violentă împotriva vointei populare si împotriva libertătii...", scriau ziarele a doua zi după uciderea tarului.
Alexandru al III-lea preia o mostenire foarte dificilă. Tatăl său este ucis de teroristi, fără ca nimeni să stie cât de puternice sunt grupările acestora.

Cei implicati în atentat sunt găsiti însă repede, deoarece Rîsakov, fiind retinut la locul atentatului, dezvăluie imediat numele complicilor săi. În 3 martie este arestat Mihailov, în 10 martie Sofia Perovskaia, iar în 17 martie, Nicolai Kibalcici.

Conducătorul conspiratorilor, Andrei Jeliabov fusese arestat încă din 27 februarie. Cei sase sunt închisi în fortăreata Petru si Pavel si toti sase sunt găsiti vinovati si condamnati la moarte, mai putin Hesia Helfman, care era însărcinată (pe numele ei fuseseră închiriată locuinta conspirativă, în care fuseseră confectionate bombele)

Chiar dacă s-au făcut numeroase apeluri pentru a le cruta viata, executia a avut loc conform programului. Vineri 3 aprilie 1881, Sofia Perovskaia, femeia cu aspect de adolescentă, a rămas calmă alături de camarazii săi si în final, a fost spânzurată împreună cu ei.

Ignati Grinevitki scrisese în testamentul său din februarie 1881: "Alexandru al II-lea trebuie să moară. Zilele lui sunt numărate. Eu sau altcineva va trebui să dăm ultima lovitură puternică, care va răsuna în întreaga Rusie, în cele mai îndepărtate colturi ale ei. El va muri si împreună cu el vom muri si noi, dusmanii lui, ucigasii lui. Acest lucru e necesar pentru libertate pentru că, prin acest gest se va clătina ceea ce unii numesc guvernare monarhică nelimitată, iar noi despotism... Ce va fi mai departe? Oare iubita noastră patrie va mai avea nevoie de încă multe jertfe ale fiilor săi pentru eliberarea sa? Mă sperie gândul că vor mai fi încă multe. Însă ultima înclestare mortală cu despotismul, care cred că nu e foarte departe, va umple câmpiile de sânge...însă vai, istoria ne arată că minunatul arbore al libertătii necesită jertfe omenesti. Eu nu voi mai participa la ultima luptă. Soarta m-a condamnat la o moarte timpurie si nu voi putea vedea victoria, nu voi putea să trăiesc măcar o zi, un ceas din acest perioadă solemnă. Consider însă că prin moartea mea fac ceea ce trebuie să fac si mai mult nu-mi poate cere nimeni pe lume".

Cu moartea lui Alexandru al II-lea se încheia astfel perioada eroică a miscării narodnicilor. Experienta istoriei a demonstrat însă că terorismul si atentatele nu pot duce nici la libertate politică, nici la îmbunătătirea situatiei economice a maselor.

NotĂ
1. "Mir" era o unitate colectivă care lua aproape toate deciziile pe plan local cu privire la repartizarea si folosirea pământului, inclusiv cele referitoare la semănături si strângerea recoltelor.

Rămăşiţele familiei ţarului rus Nicolae al II-lea sunt autentice, anunţă un judecător - presă

Amanta ţarului Alexandru al II-lea
Ecaterina Dolgorukova sau Katia cum era ea numită în intimitate a fost femeia care timp de paisprezece ani l-a influenţat pe ţarul Alexandru al II-lea sub toate aspectele vieţii sale.

Născută pe 14 noiembrie 1847, într-o familie cu opt copii, Katia purta în spatele său o adevărată istorie. Iuri Dolgoruki, străbunicul ei, era întemeietorul Moscovei. Astfel aceasta se învârtea printre cercuri aristocraţiei înalte. Fetiţa Katia şi Alexandru aveau să se întâlnească pentru prima data la Institutul Smolny, unde ţarina Maria făcea acte de caritate deseori.

Cum s-a născut o mare dragoste la curtea imperială rusă

Când Katia avea vârsta de 17 ani, cei doi se îndrăgostesc. Pentru Katia faptul că Alexandru era cu 30 de ani mai mare decât ea sau faptul că era căsătorit nu conta. Singurul inconvenient era faptul că era ţar. Însă într-o seară de iulie tânăra cedează în faţa iubirii. În aceea zi, Alexandru scria: “Azi, din păcate, nu sunt liber, dar cu prima ocazie mă voi căsători cu tine, căci te consider, acum şi pentru totdeauna, ca soţia mea în faţa lui Dumnezeu…Pe mâine, te binecuvântez!”

Din acest moment cei doi amanţi vor fi de nedespărţit. Ţarul obişnuia să-i scrie Katiei în fiecare zi: “Nu uita că toată viaţa mea e în fiinţa ta, îngerul sufletului meu, şi că singurul scop al acestei vieţi este să te văd fericită atât cât putem fi fericiţi în această lume. Cred că ţi-am dovedit, de la 13 iulie, că, atunci când iubesc cu adevărat pe cineva, nu ştiu să iubesc într-un mod egoist…Vei înţelege că nu mai trăiesc decât cu speranţa de a te revedea joia viitoare în cuibul nostru”.

Acest cuib al lor se afla în Palatul de Iarnă. Ecaterina intra acolo printr-o uşă ascunsă, apoi se strecura într-o cameră legată de apartamentul lui Alexandru printr-o scară secretă.

Relaţia lor nu a fost tocmai una uşor de menţinut. Atât famila ei cât şi familia regală erau scandalizate de această legătură. Prima persoană care s-a opus vehement a fost marchiza Cercemaggiore, cumnata Ecaterinei. Aceasta încearcă s-o despartă de ţar şi o obligă să locuiască la Napoli. Cu toate acestea ţarul reuşeşte s-o salveze pe Katia cu ocazia vizitei sale la Expoziţia Universală de la Paris. Ţarul ordonă familiei Dolgoruki să vină la Paris. Aici cei doi se întâlneau pe furiş în apartamentul sau de la Elysée.

Ecaterina evita ieşirile în public. Petrecea mult timp în odăile ţarului. Deseori ţarul, pe parcursul serii, o desena pe Katia goală, întinsă pe pat.( Aceste schiţe imperiale se află în arhivele ruseşti).

Bastarzii imperiali, recunoscuţi oficial

Punctul culminant al scandalului a fost în ziua de 30 aprilie 1872, când Katia aduce pe lume un băieţel George. Naşterea a fost una dificilă şi se relatează cum Alexandru exclamase: “Dacă e nevoie, sacrificaţi copilul, dar pe ea salvaţi-o cu orice preţ!”. Lucrurile nu se opresc aici, deoarece un an mai târziu Katia o aduce pe lume pe Olga. Acest lucru îi înfurie de-a dreptul pe membrii familiei imperiale. Reacţia ţarinei Maria întârzie să apară, aceasta preferând să se retragă în rugăciune.

În data de 11 iulie 1874, Alexandru emite următorul ucaz: “Pentru minorii George Alexandrovici şi Olga Alexandrovna Iurievski. Acordăm drepturile care aparţin nobilimii şi îi ridicăm la rangul de prinţ cu titlul de altete”. Astfel copiii nelegitimi erau acum recunoscuţi oficial.

Din amantă, sfătuitoare de taină şi soţie

După războiul împotriva Turciei, Alexandru întors acasă, o numeşte pe Katia domnişoară de onoare a împărătesei şi o instalează în Palatul de Iarnă. Katia nu a pretins niciodată aceste dovezi materiale din partea ţarului. Singura ei alinare era iubirea acestuia, însă în ciuda lipsei de interes pentru curte se instalează acolo, supunându-se voinţei amantului ei.

Cu toate evenimentele din viaţa lui tumultoasă, ţarul nu pierdea din vedere reformele ce aveau să schimbe istoria Rusiei. În toată aceasta perioadă, Ecaterina a fost sfătuitoarea lui în materie de politică. Rusia era acum măcinată în interiorul ei, iar valurile de teroare puneau presiune pe Casa Regală. Pe acest fundal, ţarina Maria Alexandrovna şi amanta Ecaterina aveau păreri total opuse. Maria combătea toate ideile progresiste, pe când Katia dorea proclamarea unei Carte constituţionale.

În iunie 1880 Maria moare. La 18 iulie Ţarul Alexandru se căsătoreşte cu marea lui iubire, Katia. La scurt timp după acest eveniment are loc încoronarea Katiei. Ţarul îşi vedea, după paisprezece ani, visul împlinit. Acest moment a fost văzut de prim-ministrul Loris-Melikov ca o oportunitate de-al convinge pe ţar să semneze Carta. Astfel la 1 martie 1881 ţarul Alexandru al II-lea semnează Carta. Însă toate aceste lucruri frumoase aveau să se sfârşească în mod tragic.

Sfârşitul tragic al mariajului

După semnarea Cartei, Alexandru se duce la manejul Mihail pentru a asista la schimbarea gărzii. O primă bombă explodează lângă trăsura imperială. Alexandru coboară pentru a adresa câteva cuvinte de încurajare răniţilor. În acel moment a doua bombă explodează, lovindu-l pe ţar mortal. Corpul îi este sfâşiat, piciorul drept smuls, faţa şi capul pline de răni. Katia îngenuncheată lângă el, sărutându-i mâinile albe murmură: “Sasa…”.

93 de ani de la asasinarea împăratului Nicolae al II-lea de către bolșevici

Mai mult: Ziarul Libertatea - Stiri online pe gustul tau | Libertatea.ro

Arheologii ruşi cred că au descoperit scheletele prinţilor Romanov