Musulmanii

Rezumarea primului mesaj :

-----Musulmanilor li se promit virgine în Rai
Soarta sufletului după moarte şi ce se întâmplă după momentul părăsirii fizice a acestei lumi are variante relativ diferite de interpretare în cele patru mari religii ale lumii: creştinism, iudaism, islamism şi budism. [...]

Laicii, in strada
http://www.evz.ro/article.php?artid=259614

Nahkba - Ziua dezastrului national palestinian
http://www.ziua.ro/display.php?id=199700&data=2006-05-17

Iranul interzice din nou accesul femeilor pe stadion
http://www.adevarulonline.ro/2006-05-10/Externe/iranul-interzice-din-nou-accesul-femeilor-pe-stadion_184126.html

Coran, hermetism şi mistică musulmană
http://www.revistanoinu.com/content/view/43/62/

Este, oare, posibila reformarea lumii arabe?
http://www.ziarultricolorul.ro/arhiva/?module=displaystory&story_id=2648&format=html

Stadioanele iraniene vor fi deschise si femeilor

Politia iraniana pe urmele femeilor "prost imbracate"
http://www.ziua.ro/display.php?id=197832&data=2006-04-14

Democratia din Turcia, exemplu pentru Marele Orient Mijlociu
http://www.hotnews.ro/articol_24239-Democratia-din-Turcia-exemplu-pentru-Marele-Orient-Mijlociu.htm

Kuweitienele au votat prima oara
http://host2.cotidianul.ro/index.php?id=4710&art=11258&cHash=1f8ff503d4

Valul islamic starneste controverse in Tunisia

IBN AL SAUD, regele beduin
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current3/mi55.htm

Femeile din Arabia Saudită nu au voie să şofeze
Politicienii cu viziuni liberale din Arabia Saudită fac de mai multă vreme presiuni să se ridice interdicţia împotriva femeilor la volan.


Regula a fost impusă acum 15 ani de clericii saudiţi care au interzis femeilor să conducă o maşină întrucât aceasta ar putea duce la purtări "neislamice".

Guvernul încearcă acum să ofere un rol mai proeminent femeilor în viaţa publică. Dar codul rutier adoptat la începutul lunii nu a reuşit să ridice interdicţia la adresa femeilor.

Un milion de şoferi particulari

	Femeile saudite au drepturi limitate şi depind de rudele de sex masculin.

"Nu vreau să conduc doar din comoditate", explică Mehed Tora, economist şi femeie de afaceri. "Am motive financiare", spune Mehed Tora precizând că în Arabia Saudită există aproape un milion de şoferi particulari.

Anual - în toată ţara - se cheltuie 12 miliarde de riali doar pentru salariile şoferilor, din cauza acestei sergregări între sexe.

Economista Mehed Tora crede că dacă Arabia Saudită ar economisi banii cheltuiţi pe salariile şoferilor, ar avea de câştigat şi economia ţării şi femeile.

Multe femei vor să se pună capăt interdicţiei de a conduce şi - implicit - dependenţei lor de rudele de sex masculin, sau de şoferii particulari.

Samiel al-Moodi este medic în oraşul Jeddah şi adesea trebuie să se ducă de grabă la spital să-şi ajute pacientele să nască.

"Dacă am o naştere la spital, dar copiii mei sunt la şcoală şi şoferul este plecat cu ei, atunci apar complicaţii. Dacă aş putea să conduc aş câştiga timp", spune doctoriţa adăugând că femeile care nu-şi permit să aibă şofer au probleme şi mai mari când vor să se deplaseze.

Dispută între conservatori şi liberali

	Femeile şi bărbaţii sunt arareori văzuţi împreună în public

Clericii saudiţi au interzis acum 15 ani şofatul femeilor motivând că ar conduce la relaţii păcătoase între bărbaţi şi femei, subminând stabilitatea societăţii.

Mulţi continuă să se împotrivească şofatului femeilor, dar alţii acceptă acum ideea că a conduce nu e un păcat.

Masan al-Egi, un activist islamist, precizează: "Cerem legi care să-i pedepsească aspru pe cei care nu se comportă cum trebuie faţă de femei. Trebuie să scăpăm de atitudinile periculoase. Altminteri - din punctul nostru de vedere nu e nici o problemă ca femeile să şofeze".

După atentatele din 11 septembrie 2001 din Statele Unite, autorităţile saudite au încercat să modernizeze unele aspecte sociale.

'Deturnarea atenţiei'

	Unele femei consideră că şofatul nu este principalul drept pentru care trebuie să lupte

În ce priveşte şofatul femeilor, oficialii se comportă ezitant. Ministrul culturii, Eid Madani, a anunţat recent că nu există nici o lege saudită care să le împiedice pe femei să conducă. El crede că problema e de altă natură.

"Cred că e un subiect cu puternică încărcătură simbolică. A devenit un fel de teren de luptă între diversele grupuri din societate care nu sunt neapărat interesate de faptul în sine - de şofatul în rândul femeilor - dar se tem ca nu cumva acceptând acest lucru să se piardă teren serios şi în alte domenii", explică ministrul saudit al culturii.

De altfel, multe femei cred că această dispută umbreşte chestiuni mult mai serioase.

"Asta nu e o prioritate", spune una din multele femei saudite. "Vreau altfel de drepturi - care evident includ şi şofatul. Dar mai întâi vreau să pot obţine acte fără complicaţii, vreau să pot călători în afara ţării fără să am nevoie de permisiunea soţului, sau a fiilor mei. Astea sunt adevăratele priorităţi."

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/03/060305_

“Casa Islamului” si “Casa razboiului”

C
ei care, în Peninsula Arabica din primele decenii ale secolului al VII-lea, l-au urmat pe predicatorul Muhammad au vazut în el un profet, care a dezvaluit oamenilor Revelatia adevarata si ultima, oferita candva si evreilor si crestinilor, dar înteleasa de acestia de o maniera trunchiata. Islamul a fost considerat de credinciosii sai drept singura religie corecta, care ar trebui acceptata de toti oamenii, în calitatea lor de fapturi ale aceluiasi Dumnezeu. Universalismul islamului a fost astfel afirmat înca de la început si a constituit una dintre cauzele succesului predicii lui Muhammad la Mecca. Dar tot în acest universalism rezida o posibila sursa de conflicte si de violente, care nu au întarziat sa apara. Societatea araba preislamica era o lume în care violenta se manifesta frecvent, prin conflictele care îi opuneau pe nomazi sedentarilor, sau pe nomazi unii altora în lupta pentru controlul putinelor surse de apa din desert si al pasunilor sarace.
In lumea beduinilor, valorile razboinice ocupau un loc central. Chiar si în orasele sustinute printr-un înfloritor comert caravanier ce strabatea Peninsula Arabica existau tensiuni, între bogati si saraci, între cei puternici si cei lipsiti de aparare; conflictele potentiale puteau oricand îmbraca forme violente. Acestei violente, latente sau manifeste, a încercat sa-i puna capat Muhammad, dar pretul a fost canalizarea ei în afara comunitatii si a Peninsulei. Hegira, fuga lui Muhammad si a adeptilor sai de la Mecca la Medina, în 622, avea sa marcheze începutul erei islamice, dar si sa dea nastere razboiului între partizanii si oponentii noii religii. Partizanii lui Muhammad, condusi adesea de el în persoana, interceptau si jefuiau caravanele apartinand celor din Mecca. Razboiul era justificat religios, dar înca de atunci era subliniata importanta factorului economic, a prazii luate în lupta, pe care Muhammad o legitimeaza ca pe un drept al musulmanului învingator în razboiul cu oamenii de alta credinta. Se contura deja o trasatura a razboiului sfant musulman, care trebuia dus pentru raspandirea adevaratei credinte, dar în cadrul caruia prada si acumularea de teritorii cucerite de la necredinciosi erau considerate perfect legitime. Combinatia dintre fervoarea religioasa si argumentele militare si economice au dat în cele din urma castig de cauza lui Muhammad si adeptilor sai din Medina, Profetul revenind în triumf într-o Mecca unde, de acum înainte, îi erau recunoscute si religia, si autoritatea politica. Urma declansarea convertirii la islam a arabilor ramasi pagani, dar si a evreilor si crestinilor care se gaseau în Peninsula Arabica. In cateva decenii, djihadul avea sa duca islamul pana la Atlantic si la hotarele Chinei si sa dea nastere unui nou imperiu universal - Califatul arab. Rapiditatea cuceririlor facute sub flamura verde a Profetului este, de regula, explicata în termeni militari si religiosi, fervoarea credintei musulmane fiind considerata una din cauzele esentiale ale succeselor arabilor la începuturile expansiunii lor. Dar care erau radacinile acestei fervori religioase? Una dintre ele trebuie cautata în universalismul musulman si în consecintele sale asupra reprezentarii lumii si a relatiei dintre popoare. Scopul final al oricarui musulman devenea, astfel, raspandirea adevaratei credinte, dupa a carei adoptare de catre tot universul cunoscut urma sa se instaureze o pace desavarsita si vesnica. Se poate observa ca, în termeni generali, acest tip de universalism seamana foarte mult cu cel crestin. Deosebirea fundamentala consta însa în atitudinea explicita a islamului fata de violenta. Daca, în ciuda violentelor nenumarate comise în numele crestinismului, lui Hristos i se atribuie totusi afirmatia “cine ridica sabia de sabie va pieri”, Muhammad a legitimat folosirea razboiului în scopul impunerii ordinii islamice. Pe de o parte, este vorba de exemplul personal, Profetul participand la numeroase expeditii armate, atat în perioada petrecuta la Medina, cat si dupa întoarcerea la Mecca. Pe de alta parte, Coranul, fixat în scris, ce-i drept, dupa moartea lui Muhammad, contine numeroase chemari la lupta împotriva celor ce nu accepta islamul. “Razboiti-va cu cei care nu cred în Dumnezeu si în Ziua de apoi, cu cei care nu socotesc oprit ceea ce Dumnezeu si trimisul sau au oprit, cu cei care nu tin legea adevarata dintre cei carora li s-a dat cartea. Razboiti-va cu ei pana va vor plati tributul, dupa ce au fost umiliti” (Coranul, IX, 29). “Daca nu porniti la lupta, Dumnezeu va va osandi la o dureroasa osanda, apoi va va înlocui cu un alt popor...” (Coranul, IX, 39).
De asemenea, pentru a da tovarasilor sai curaj în lupta, Muhammad a vorbit în repetate randuri de rasplata celor credinciosi, a celor ce lupta si mor pentru islam. “Doar trimisul si cei care cred se razboiesc cu bunurile si fapturile lor, acestia vor avea cele mai bune lucruri. Acestia vor fi fericiti! Dumnezeu le-a pregatit gradini pe sub care curg rauri, unde vor fi vesnici. Aceasta este fericirea cea mare!” (Coranul, IX, 88-89). Promisiunea unui Paradis descris într-o maniera foarte concreta (“Acolo vor fi fecioare frumoase si bune... si hurii la umbra de corturi... si pe care nici om, nici ginn nu le-a atins înaintea lor” - Coranul, LV, 70-74) a reusit sa însufleteasca masele de luptatori care au purtat djihadul, stiind ca fie vor dobandi fericirea vesnica în lumea de dincolo, fie vor cuceri bogatii si faima în lumea de aici. Lumea pe care razboinicii musulmani începeau s-o cucereasca era, de altfel, reprezentata într-o maniera particulara, care la randul ei oferea alte motivatii continuarii djihadului. Dupa moartea Profetului, teologii si juristii musulmani au elaborat un model ideal al universului, a carui functionare implica, în mod necesar, folosirea violentei, cel putin pana la momentul victoriei depline a islamului. In Evul Mediu, pentru un musulman, lumea cuprindea, în primul rand, asa-numita “Casa a islamului” (dar-al-Islam), unde religia propovaduita de Muhammad era cunoscuta de catre toti, iar organizarea politica si sociala era guvernata de saria, legea islamica. De cealalta parte se afla “Casa razboiului” (dar-al-harb), unde traiau cei de alta credinta si unde musulmanii trebuiau sa duca djihadul pentru impunerea islamului.
O astfel de viziune dihotomica asupra lumii era prea rigida pentru a raspunde complexitatii situatiilor care puteau aparea în realitate, astfel încat unii juristi au acceptat existenta unei a treia subdiviziuni, “Casa legamantului” (dar-al-ahd). Aceasta cuprindea comunitatile cu care musulmanii încheiasera tratate, prin care, în schimbul unui tribut, acestea îsi pastrau libertatea religioasa si le era garantata protectia persoanelor si bunurilor. In aceasta categorie au intrat tarile Romane, dupa acceptarea platii tributului catre Poarta Otomana. Prin însasi stabilirea acestei viziuni asupra universului, islamul medieval facea din razboi o preocupare esentiala a comunitatii de credinciosi. Violenta era legitimata cata vreme scopul final era largirea “Casei islamului”, extinderea teritoriilor aflate sub stapanire musulmana. Intre explicatiile relativei facilitati a cuceririlor musulmane, la începuturile islamului a fost considerata si toleranta fata de “oamenii cartii” - crestini, evrei, zoroastrieni. Considerati ca detinatori ai unei parti a Revelatiei, acestia nu au fost siliti, precum arabii idolatri, sa-si paraseasca propria credinta si sa treaca la islam. Pe de alta parte, pentru multi evrei, dar si pentru crestinii din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, partizani ai unor erezii precum monofizismul sau nestorianismul, stapanirea islamica era preferabila celei crestine persecutoare. Trebuie luate în calcul si conditiile în care stapanirea islamica a fost acceptata: superioritatea militara evidenta a musulmanilor, riscurile unei opozitii armate lipsite de sanse de succes.
Pe de alta parte, toleranta musulmana, reala, avea motivatii religioase, Muhammad însusi recomandand-o: “Nu va certati cu oamenii cartii decat pentru o cale mai buna. Afara de cei dintre ei care sunt nedrepti. Spuneti: «Noi credem în ceea ce a fost pogorat asupra noastra si în ceea ce a fost pogorat asupra voastra. Dumnezeul nostru si Dumnezeul vostru este Unul si noi Lui îi suntem supusi».” (Coranul, XXIX, 46). Motivatiile tolerantei islamice fata de “oamenii cartii” erau însa si de natura economica, întrucat acestora li se garanta libertatea cultului în schimbul platii unei taxe, djizia. In momentul în care acestia treceau la islam nu mai plateau taxa, iar veniturile comunitatii musulmane se diminuau. Acceptarea existentei, în chiar teritoriile supuse unui stat musulman, a celor de o alta credinta parea, de altfel, o solutie temporara, deoarece, mai devreme sau mai tarziu, se considera ca si acestia vor recunoaste superioritatea islamului si se vor converti. Ceea ce în realitate se si întampla, ca în Siria, Palestina, Egipt, Spania, Balcani, unde, în timp, numerosi crestini au trecut la islam. Chiar fara a fi impusa prin forta, islamizarea era considerata o conditie pentru instaurarea pacii definitive. Pacea a fost, desigur, pentru musulmani, o valoare, un tel ultim, dar ea nu putea fi dobandita cu adevarat decat dupa ce islamul va fi cucerit întregul univers cunoscut. In fond, orice pace încheiata cu nonmusulmanii avea, de fapt, doar valoarea unui armistitiu. In relatiile cu ei, starea naturala nu putea fi decat razboiul.

http://www.revista22.ro/html/index.php?art=2481&nr=2006-02-22

ISLAMUL DIN SPATELE CARICATURILOR

Scandalul caricaturilor reprezentându-l pe profetul Mahomed a mocnit aproape cinci luni, pentru a exploda, într-un mod neverosimil, săptămâna trecută. Lumea a rămas şocată, ajungând să se întrebe dacă nu suntem cumva în faţa celui de-al treilea război mondial. Ce a declanşat furia extremă a musulmanilor în scandalul caricaturilor lui Mahomed? În ciuda percepţiei comune, nu religia lor e "greşită". Islamul e doar un pretext, folosit de politicieni şi lideri religioşi în favoarea propriilor interese... Miza reală [color=#000000]În vârtejul furiei, de o parte şi de alta au baricadei, au început să zboare acuzaţiile de "barbarism", "intoleranţă", "blasfemie", "sacrilegiu", "profanare" şi "păgânism". Cuvintele s-au transformat rapid în torţe. Ambasadele din Siria şi Libia ale Danemarcei şi Norvegiei (a doua ţară în care s-au publicat caricaturile) au fost luate cu asalt, urmate de cea a Austriei din Iran. Produsele daneze sunt boicotate şi reputatul concern francez Carrefour le-a scos de pe rafturile reprezentanţelor sale din [color=#0494e1! important]mai multe ţări musulmane, pentru a nu a fi obligat să le închidă. Europenii şi americanii au invocat "libertatea de expresie", iar musulmanii, Coranul. Astfel s-a ajuns într-un punct mort, în care comunicarea pare, cel puţin deocamdată, imposibilă. Analiza amănunţită a faptelor demonstrează însă că religia (în speţă, islamul) nu este nici pe departe atât de vinovată precum a fost lăsată opinia publică să înţeleagă. Caricaturile şi islamul sunt doar un pretext pentru plata unor poliţe ale arabilor faţă de occidentali şi americani, cum ar fi susţinerea Israelului, intervenţiile din Irak şi Afganistan, precum şi recentele crize legate de programul nuclear iranian şi de ancheta Consiliului de Securitate al ONU în Siria, ţară acuzată de implicare în asasinarea premierului libanez Rafik Hariri. Ce e islamul? Pentru început, trebuie însă văzut ce este islamul, dincolo de clişeele care îi sunt atribuite în mod curent: terorism, "jihad", discriminarea femeilor şi, în general, intoleranţă. Alături de creştinism şi iudaism, islamul este una dintre cele trei mari religii monoteiste, având aceeaşi filiaţie şi multe valori în comun cu primele două. "Allah" este, de fapt, numele lui Dumnezeu în arabă (cum este "God" în engleză ori "Dieu" în franceză). Termenul este folosit însă de toţi musulmanii, chiar şi de către cei care nu vorbesc araba. Islamul îi consideră atât pe Moise, cât şi pe Iisus drept profeţi trimişi de Dumnezeu, însă nu recunosc natura divină a Mântuitorului. De asemenea, musulmanii recunosc originea divină a Bibliei (despre care spun însă că a fost schimbată de oameni de-a lungul timpului), precum şi existenţa îngerilor, doctrina consemnând o viziune a profetului Mahomed cu Arhanghelul Gavriil. Cu toate acestea, ei se subordonează Coranului, pe care o consideră ultima carte sfântă, singura revelată şi nemodificată de oameni. [color=#000000]Ca şi creştinii, musulmanii cred într-o zi a judecăţii, în care oamenii îşi vor primi pedeapsa sau răsplata, după faptele lor. În islam, Ziua Judecăţii [color=#0494e1! important]mai poartă numele de Ziua Socotirii, Ziua cea Adevărată, Ziua Adunării, Ziua Veşniciei, Ziua Ieşirii din Morminte, Ziua Durerii sau Ziua Chemării. În Coran este descris şi Paradisul. În Paradis pot ajunge şi ne-musulmanii care au fost oameni buni şi cred în acelaşi Dumnezeu (adică sunt creştini sau evrei).

Ce ar fi făcut Mahomed? [color=#000000]Consiliul pentru Relaţii Americano-Islamice (CAIR), cea [color=#0494e1! important]mai mare organizaţie din SUA pentru apărarea drepturilor civile ale musulmanilor, a distribuit săptămâna trecută un text intitulat "Ce ar fi făcut Mahomed?", destinat să calmeze spiritele în rândul comunităţilor islamice din SUA şi de pretutindeni. Materialul CAIR invocă una din istoriile Hatidh, care compun tradiţia islamică acceptată oficial pe lângă Coran, unde apare afirmaţia "Nu face rău celor ce-ţi fac rău ţie, ci răspunde-le cu iertare şi cu bunătate". De pildă, de câte ori Mahomed trecea pe un anumit drum, o femeie arunca gunoi în el, însă profetul nu i-a răspuns niciodată; ba, mai mult, când, într-o zi, nu l-a mai atacat, i-a bătut la uşă, să vadă dacă nu cumva e bolnavă. Altă dată, profetului i s-a oferit ocazia să-i pedepsească pe locuitorii unui oraş de lângă Mecca, care refuzaseră învăţătura Islamului şi îl atacaseră cu pietre. Dar Mahomed i-a iertat, aşa cum a făcut şi la Mecca, atunci când s-a întors din exil, oferind amnistie generală locuitorilor unui oraş care îl prigonise. În materialul citat, CAIR aminteşte şi un verset din Coran: "Când cei drepţi aud vorbe deşarte se îndepărtează spunând: cele ale noastre sunt ale noastre, ale voastre asupră-vă; nu vom apuca pe calea celui neştiutor". Cultura războiului Analizând filiaţia şi punctele comune ale creştinismului şi islamului, întrebarea firească este: cum a fost posibil să apară astfel de divergenţe ce par ireconciliabile între creştini şi musulmani? [color=#000000]Islamul a apărut odată cu Mahomed, la începutul secolului al VII-lea. După moartea profetului, numeroasele confruntări sângeroase şi schisme dintre diferitele facţiuni musulmane, care au durat mai multe secole şi continuă şi acum, au creat o cultură a războiului, fundamentată religios. Din punct de vedere istoric, în [color=#0494e1! important]prima parte a secolului XX, multe dintre societăţile islamice se aflau (ca dezvoltare) la nivelul Evului Mediu. Progresul economic şi globalizarea din ultimele decenii au fost insuficiente pentru a recupera diferenţa de câteva secole. Astfel, în timp ce, în lumea occidentală, statul s-a separat de religie (şi de majoritatea abuzurilor care rezultau de aici, dintre care Inchiziţia este cel mai grav exemplu), în multe dintre ţările arabe statul şi religia se confundă.

"Coincidenţele" [color=#000000]În aceste condiţii, politicienii arabi apelează frecvent la argumente religioase pentru a-şi justifica acţiunile lor. Modul în care a apărut şi a luat amploare "scandalul caricaturilor" este una dintre cele [color=#0494e1! important]mai elocvente dovezi. Desenele incriminate au fost publicate, iniţial, în septembrie 2005 şi, timp de cinci luni, diferendul a avut o amploare destul de mică, fiind purtat mai degrabă pe cale diplomatică. Explozia s-a produs însă într-un moment în care Asociaţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) a decis să informeze Consiliul de Securitate al ONU în privinţa dosarului nuclear iranian. În luna decembrie a anului trecut, acelaşi Consiliu de Securitate al ONU votase o rezoluţie prin care s-a prelungit cu încă şase luni ancheta în care Siria este acuzată că ar fi implicată în asasinarea fostului premier libanez Rafik Hariri. Deloc întâmplător, SUA şi statele occidentale au acuzat în ultimele zile regimurile de la Damasc şi Teheran de declanşarea şi susţinerea protestelor musulmane împotriva ambasadelor Danemarcei şi Norvegiei. De altfel, în Teheran, capitala Iranului, a fost asediată şi ambasada Austriei. Asta, în condiţiile în care reuniunea AIEA care a hotărât sesizarea Consiliului de Securitate privind dosarul iranian a avut loc la... Viena. Desigur, toate aceste fapte ar putea fi catalogate drept "coincidenţe". Nişte "coincidenţe" care explică însă în mare parte furia subită a musulmanilor pe nişte biete caricaturi.

"Cred că republicarea acelor caricaturi nu a fost necesară. A fost lipsită de tact, lipsită de respect şi o eroare" Jack Straw, ministrul britanic de externe "Reacţia extremă la acele caricaturi dovedeşte că ele au fost îndreptăţite" Philippe Douste-Blazy, ministrul francez de externe "Caricaturile reprezintă o conspiraţie a sioniştilor furioşi că Hamasul a câştigat alegerile din Palestina" Ayatollahul Ali Khamenei, liderul spiritual al Iranului "Lumea a ajuns să creadă că Islamul este ceea ce fac Bin Laden, Zawahiri sau Zarqawi. Să fim cinstiţi şi să recunoaştem că noi suntem motivul acestor caricaturi" Muhammad al-Hamadi, ziarist la Al-Ittihad (Emiratele Arabe)

Tradiţia islamică interzice reprezentarea lui Allah şi a profetului În newsletter-ul de săptămâna trecută, Societatea Islamică Britanică încearcă să explice de ce "nişte simple caricaturi" au stârnit o astfel de reacţie, invocând dragostea faţă de Mahomed. "Există o dragoste aproape inexplicabilă pe care musulmanii o împărtăşesc faţă de Profetul Mahomed", se arată în newsletter. Textul Coranului nu interzice explicit reprezentarea în desene, picturi sau sculpturi a Profetului, ci doar opreşte idolatria. Interdicţia se găseşte însă în tradiţia islamică, care interzice reprezentarea lui Allah, a lui Mahomed, dar şi a tuturor marilor profeţi ai religiilor creştină şi mozaică, deci şi a lui Iisus ori a lui Moise. Pentru musulmani, Allah nu poate fi văzut, el poate fi doar "citit" în litera Coranului. Din acest motiv, pe zidurile moscheilor nu apar chipuri omeneşti, ci imagini decorative (aşa-numitele arabescuri), contururi florale, animaliere etc. Explicaţia e simplă: omul nu trebuie să reprezinte ceea ce este sublim, arogându-şi astfel puterea de creaţie a lui Allah, pentru că nici un om nu este capabil să redea frumuseţea şi grandoarea divinului.

Femeia în islam Conform religiei islamice, bărbaţii şi femeile sunt consideraţi egali în faţa lui Allah, dar, prin faptul că au fost creaţi diferit, au şi roluri diferite, completându-se reciproc. Femeia are dreptul să-şi aleagă soţul, să aibă şi să moştenească avere şi chiar să divorţeze dacă bărbatul nu-şi îndeplineşte îndatoririle, nu o poate întreţine sau o maltratează. Aceste reguli au fost respectate însă un timp relativ scurt de la apariţia islamului. După moartea lui Mahomed, comunităţile şi-au impus vechile reguli patriarhale, pe care, în unele cazuri, le-au dus la extrem. De altfel, atunci când musulmanii invocă superioritatea bărbatului asupra femeii, fac apel la tradiţie, şi nu la Coran.

Ce interzice islamul Chiar dacă nu au aceeaşi formă, cele 10 porunci revelate lui Moise pe Muntele Sinai sunt respectate şi în islam. Islamul mai interzice: carnea de porc, carnea animalelor care au murit natural, băuturile alcoolice, drogurile (cu excepţia cazurilor în care sunt folosite ca medicament), vânătoarea ca sport, cultivarea drogurilor şi a tutunului, adulterul, prostituţia, divorţul fără motiv sau ameninţarea cu divorţul, maltratarea soţiei, neascultarea părinţilor, dispreţul, aroganţa, minciuna, superstiţiile, vrăjitoria, înşelătoria, blestemele, invidia, specula, împrumutul cu dobândă, jocurile de noroc, sinuciderea, mita, risipa, bârfa şi indiferenţa în relaţiile umane. Toate acestea, cel puţin în teorie...

"Jihadul" sau "Războiul sfânt" Cea mai controversată instituţie a islamului este "jihadul", sau "războiul sfânt", pentru că stă la baza doctrinelor fundamentaliste. În traducere liberă, "jihad" înseamnă "luptă", iar teologii islamici susţin că este vorba de o confruntare interioară, de o punere la încercare a propriilor limite, de folosirea tututor energiilor şi resurselor pentru a respecta sistemul islamic de viaţă. "Este un proces continuu. În prima sa fază, un musulman învaţă să-şi controleze propriile dorinţe şi intenţii rele. Trebuie să ne străduim din greu pentru a atinge aceastaAceJihad este înăuntrul nostru şi este baza Jihadului profund, adică stabilirea Maruf (drept) şi înlăturarea Munkar (rău) din vieţile noastre şi din societate", se arată pe site-ul Ligii Islamice şi Culturale din România, www.islam.ro. Pentru fundamentalişti, această instituţie are însă interpretări extreme. Lupta nu se mai dă doar cu sinele, ci răul trebuie înlăturat şi din societate, adică de la cei care îl propagă. Astfel, din diferite motive, orice ne-musulman (necredincios) poate deveni un "rău" care trebuie înlăturat.

http://www.bihoreanul.ro/articol/ziar/oradea/islamul-din-spatele-caricaturilor/9245/239/

Respectati Islamul?

Politica si religie în Orientul Mijlociu

E

lie Barnavi este profesor de istorie moderna la Universitatea din Tel Aviv. A publicat mai multe carti despre istoria religioasa a Frantei in secolul al XVI-lea, despre umanismul tarziu, precum si despre istoria contemporana a poporului evreu si a statului . Este unul dintre fondatorii Comitetului stiintific pentru organizarea Muzeului Europei, care va fi inaugurat in curand. A fost ambasadorul Israelului in Franta intre decembrie 2000 si octombrie 2002.

In data de 17 noiembrie 2005, Elie Barnavi a sustinut la Colegiul Noua Europa (NEC) din Bucuresti conferinta cu tema Politica si religie in Orientul Mijlociu, pe care o publicam mai jos.

Multumim NEC pentru amabilitatea de a ne pune la dispozitie textul conferintei si al discutiilor care au urmat.

De asemenea, ii multumim lui Florin Turcanu pentru varianta in limba romana a conferintei.



Este banala constatarea ca în Orientul Mijlociu politica întretine cu religia raporturi complexe, confuze si mai curand conflictuale. Aceasta este cel putin conceptia liberala dominanta în Occident, conform careia aceste doua entitati nu se împaca, în chip evident, deloc. Religia, detinatoare a Adevarului, este domeniul absolutului. Politica, furnizoare de adevaruri multiple, este cel al relativului. Cea dintai pretinde sa arate calea catre mantuirea vesnica, cea de a doua nu cauta decat sa calauzeasca oamenii pe caile nesigure ale lumii pamantesti. Laicitatea este tocmai refuzul de a confunda aceste doua domenii, închizandu-l pe cel dintai în sfera privata si pastrandu-l pe cel de al doilea numai în serviciul intereselor profane ale individului si ale colectivitatii.

Obisnuit de secole sa gandeasca aceste categorii ca entitati riguros distincte, apoi separate, omul occidental are tendinta sa scruteze continutul teologic al sistemelor religioase pentru a întelege de ce toate acestea nu functioneaza la fel într-o situatie data. El îl cauta pe Bin Laden în Coran, pe colonistii exaltati din Teritoriile ocupate în Biblie si, uneori, pe fundamentalistii crestini ai Bible belt-ului american în Evanghelii. Se însala însa. Textele sacre nu explica nimic, pentru simplul motiv ca spun totul. De aceea, gasesti în ele tot ce cauti. Pentru a nu da decat un exemplu, în Israel, unde Biblia este marea carte de referinta a tuturor, persoane religioase sau laici, oameni de dreapta sau de stanga, moderati sau radicali, partizanii unei paci de compromis cu palestinienii ii vor cita mai curand pe profeti, în timp ce adeptii Marelui vor cita din Cartea lui Iosua. Un pamflet catolic care circula în Franta razboaielor religioase a spus-o foarte bine: “Evanghelia este un cutit cu doua taisuri”.

Avem de a face cu o chestiune de bun-simt istoric: textele pot ramane aceleasi, lectura lor este cea care difera, deoarece totul rezida în interpretare. Islamul? Care islam? Cel al Omeiazilor sau cel al Almohazilor, cel al lui Abdallah al Iordaniei sau cel al lui Abdallah al Arabiei, cel al adeptilor sufismului sau cel al wahhabitilor? Crestinismul? Care crestinism? Cel al misticilor sau cel al inchizitorilor, cel al ucigasilor din Noaptea Sfantului Bartolomeu sau cel al lui Henric al IV-lea, cel al monseniorului Lefèvre sau cel al Papei Ioan al XXIII-lea? Iudaismul? Care iudaism? Cel al lui Itzhak Rabin sau cel al asasinului acestuia? Altfel spus, criteriul pertinent pentru întelegerea comportamentul credinciosilor unei religii este mai curand modul în care aceasta religie functioneaza ca institutie sociala si politica într-un context istoric dat, modul ei de a fi în lume, aici si acum.

Cu toate acestea, raporturile între politica si religie nu sunt aceleasi în toate sistemele religioase. In crestinism, distinctia între cele doua “împaratii” a fost facuta de la început: nu vesteste Iisus ca împaratia sa nu este din lumea aceasta, nu spune el ca trebuie dat lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu si Cezarului ce este al Cezarului? Aceasta, pentru ca adeptii noii credinte actioneaza în cadrul preexistent al Imperiului Roman, adaptandu-i-se fara a încerca sa îl elimine. Dimpotriva, Biserica, instalata la Roma, si nu la Ierusalim, se muleaza pe structura Imperiului al carei mostenitoare se doreste a fi. Cele doua sabii, cea spirituala a Papei si cea temporala a Împaratului, nu se vor contopi niciodata. Aliate, în principiu, aflate, de fapt, în conflict, ele vor ramane întotdeauna doua arme diferite, despartite cu grija. Iar atunci cand statul teritorial modern va rasari pe ruinele unui Sfant Imperiu Roman golit de substanta sa, ispita teocratica a papilor va fi tinuta în sah de acei regi cunoscuti drept “împarati în regatul lor”, adica suverani. In realitate, statul modern nu putea fi decat laic. Atunci cand Machiavelli descrie un domeniu al politicii a-tee în sensul prim al termenului, arena a unui joc al puterii unde nu conteaza decat interesele si pasiunile oamenilor, el nu face decat sa teoretizeze o situatie de fapt. Intr-un anume sens, crestinismul este laic prin definitie.

A distinge nu înseamna, însa, a separa si toate statele Crestinatatii nu au ajuns pe aceeasi cale la separarea Bisericii de Stat. In tarile protestante, unde revolutia politica - cea din Tarile de Jos în secolul al XVI-lea, cea din Anglia în secolul al XVII-lea si cea din Statele Unite un secol mai tarziu - s-a facut în numele Bibliei, aceasta separare a avut loc fara dureri. In Franta, unde Reforma a esuat si Biserica s-a dovedit ostila schimbarii, Revolutia a luat un aspect net anticlerical, ba chiar anticrestin, iar separarea a luat aspectul unei lupte. In toate cazurile însa, separarea era înscrisa în chiar logica distinctiei dintre cele doua entitati si rezultatul ei a fost acelasi peste tot, indiferent de modul în care s-a petrecut.

Situatia este foarte diferita în privinta celorlalte doua monoteisme. In cazul islamului, revelatia Profetului a precedat aparitia statului, care a fost creat imediat dupa aceea, cu taisul sabiei, în numele principiilor noii credinte. In iudaism, religie în mod traditional lipsita de stat, caracterul etnic al religiei interzice, în principiu, separarea radicala între doua domenii strans întrepatrunse, între care nimeni nu poate defini o adevarata linie despartitoare. In cazul ambelor monoteisme avem de a face cu o imposibila laicitate.

Pastrand toate acestea în minte, sa ne aplecam acum asupra raporturilor dintre politica si religie în Orientul Mijlociu de astazi. In afara de Liban, tara a unui improbabil echilibru confesional, islamul este peste tot religie de stat. Intre stat, produs de import prost asimilat de cultura locala, si religie, dominata în mare masura de o lectura politica radicala a islamului, s-a instaurat un fel de echilibru al terorii. Totul se intampla ca si cum statul, mai mult sau mai putin absolutist, ar fi încheiat cu integristii un acord tacit: pacea civila (relativa) si perpetuarea puterii, în schimbul unui drept de interventie în ceea ce tine de disciplina morala a maselor si a liberei exprimari a unui refuz plin de ura la adresa dusmanilor dinauntru (liberali, homosexuali, crestini) si din afara (evrei, americani, occidentali).

Intr-adevar, principala caracteristica a Machrek-ului (partea de rasarit a lumii musulmane, n. trad.) ca si a Maghreb-ului (regiunea islamului apusean/nord-african) o reprezinta ascensiunea integrismului. Spun bine “integrism”, si nu “fundamentalism”, caci acesta din urma îmi pare a fi expresia unei logici diferite. Fundamentalistul este acela care pretinde o întoarcere catre “fundamentele” credintei, apropiindu-se cat mai mult posibil de preceptele religiei si procedand, uneori, dar nu întotdeauna, la o lectura ad litteram a textelor sacre. Astfel, un ultraortodox evreu este un fundamentalist, dar nu în mod necesar un integrist. Integrismul este, însa, întotdeauna politic.
Integrismul - religie laica

Ce este, deci, integrismul ? Vad posibile trei definitii, care se întretaie:

1) religia devenita politica radicala; 2) invadarea domeniului politic în ansamblu de catre religie; 3) religia functionand ca ideologie totala (ceea ce o apropie de religiile seculare de substitutie, precum comunismul sau fascismul). Cauzele emergentei islamului integrist sunt peste tot aceleasi. Doua mi se par, însa, esentiale: incapacitatea, pe care am evocat-o deja, de a concepe un domeniu politic distinct, independent de Dumnezeu si incapacitatea de a înfrunta sfidarile modernitatii. Analiza motivelor acestei neîntalniri între o civilizatie odinioara glorioasa si o modernitate impusa de Occident nu ne intereseaza aici. Ele sunt, de altfel, dezbatute în continuare de catre specialisti. Daca, asa cum cred, marele secret al Occidentului crestin este laicitatea, atunci confuzia dintre spiritual si temporal, ca si supunerea acestuia din urma celui dintai reprezinta principala cauza a ramanerii în urma a Orientului musulman. Pentru a nu da decat un exemplu - dar cat de revelator -, au existat tipografii evreiesti si crestine la Istanbul înca de la sfarsitul secolului al XV-lea, însa o tipografie musulmana nu a putut fi instalata decat doua secole mai tarziu din cauza opozitiei înversunate a ulemalelor (“clerul” musulman, n. trad.). Astazi exista, bineînteles, numeroase tipografii în toate tarile islamice. Doua rapoarte consecutive ale Programului ONU pentru Dezvoltare, redactate, de altfel, de arabi, ne informeaza ca ansamblul lumii arabo-musulmane a tradus în o mie de ani mai putine carti straine decat traduce Spania într-un singur an si ca, astazi, 260 de milioane de arabi dispun de mai putine carti traduse în limba lor decat 11 milioane de greci...

Ceea ce este sigur e ca, în lupta acerba care o opune înca de la origini Occidentului crestin, lumea arabo-musulmana a pierdut de mult timp partida, distanta dintre cele doua neîncetand sa se mareasca în chip tragic. Cu toate acestea, sub influenta puterilor coloniale sau, dupa obtinerea independetei, prin libera alegere a elitelor lor, tarile islamice au încercat toate ismele venite din Occident, de la liberalism la socialism, trecand prin nationalism, local sau panarab. Au încercat tot si nimic nu a mers. Astfel se explica optiunea integrista. Rationamentul e simplu: nu numai ca imitarea servila a modelelor straine nu a slujit la nimic, dar ea a agravat mizeria si umilirea. Trebuie, deci, o revenire la singura valoare care este proprie musulmanilor si care a stat la baza splendorii vechii lor civilizatii: islamul. Sa spunem, în treacat, ca “întoarcerea” la o ordine mai veche tine întotdeauna de domeniul iluziei pure. Nu numai ca nu ne întoarcem niciodata înapoi, lumea disparuta ramanand înghitita pentru totdeauna în profunzimile unei istorii care se înnoieste în permanenta. Integrismul însusi, asa cum se înfatiseaza astazi, ca o extraordinara coexistenta a unei gandiri arhaice cu o organizare si cu mijloace high tech, este un fenomen esentialmente modern. Nimic din istoria Iranului medieval nu prefigureaza constituirea republicii ayatollahilor si nimic din islamul clasic nu explica existenta unei organizatii precum Al Qaeda.
Impotriva modernitatii

In orice caz, în contextul conflictului israelo-arab, islamul politic pare a fi singurul mijloc de a combate în mod eficace Israelul. Alungand Israelul din sudul Libanului, Hezbollahul libanez s-a laudat ca a reusit ceea ce nu reusise înca nici o armata araba: sa constranga Tsahal-ul sa dea înapoi. In acelasi timp, atentatele sinucigase practicate de Hamas si de Djihadul islamic s-au dovedit a fi o arma de o redutabila eficacitate. Insa, contrar unei idei bine înradacinate în Occident, lupta contra Israelului nu reprezinta esenta problemei. Proiectul islamist este unul global. Astfel, luand cauzele drept consecinte, ne imaginam ca presedintele Sadat a fost asasinat de ofiteri islamisti pentru ca facuse pace cu Israelul. In realitate, primul motiv invocat de seful conjuratilor a fost... interzicerea purtarii voalului în interiorul universitatii. Sadat era conducatorul necredincios al unui stat necredincios. Si, bineînteles, un astfel de stat nu putea sa nu încheie pacea cu inamicul sionist...

Acest proiect global - un razboi apocaliptic contra “evreilor si cruciatilor”, al carui obiect este de a împinge cat mai departe domeniul dar al-islam-ului (“casa islamului” - tarile unde musulmanii sunt la putere si domneste legea islamica, n. tr.) - este evident în cazul Al Qaeda. Intr-adevar, organizatia lui Ossama Bin Laden s-a constituit în siajul primului razboi din Golf cu scopul de a-i alunga pe necredinciosi de pe pamantul sfant al Arabiei. Eliberarea locurilor sfinte ale islamului nu este, însa, decat o etapa pe un drum foarte lung. In privinta recrutarii, ca si în privinta obiectivelor sale, “Baza” este o internationala. Dar chiar si miscarile în aparenta nationale, precum cele palestiniene - Hamas si Djihadul islamic - sau Hezbollah-ul libanez nu considera lupta lor contra Israelului decat ca pe un episod dintr-un proiect mult mai vast, care trebuie sa conduca spre o Palestina musulmana, pe ansamblul teritoriului dintre Mediterana si raul Iordan, inserata într-o umma (“comunitatea credinciosilor”) reconstituita.
Integrismul evreiesc - discurs local

Nici Israelul nu a scapat de integrism. Pe de o parte, integrismul evreiesc deriva si el din acelasi fenomen de respingere a modernitatii si de nostalgie pentru o lume disparuta pe care l-am observat în islam. Este, de pilda, cazul partidului Shass, un decalc “oriental” al ultraortodoxiei askenaze, care pretinde sa reprezinte iudaismul traditional sefard. Este, de asemenea, cazul unei zone extreme a taberei national-religioase asupra careia voi reveni. Acestea fiind spuse, integrismul evreiesc prezinta totusi unele caracteristici particulare. Israelul fiind una dintre societatile cele mai industrializate, prin definitie putin propice unei implantari puternice a fenomenului integrist, acesta este, necesarmente ultraminoritar. Pe de alta parte, este vorba de un “integrism într-o singura tara”, deoarece iudaismul, religie etnica, nu încearca, dupa cum am vazut, sa faca prozeliti si nu se exporta în cele patru colturi ale planetei nici sub auspiciile integrismului, nici de o alta maniera.

La originea principalei componente a integrismului israelian - miscarea Marelui Israel - sta o lectura particulara a sionismului politic. Se stie ca grosul ortodoxiei evreiesti a fost de la bun început ostila sionismului. Pentru iudaismul ortodox, exilul reprezinta o pedeapsa divina si numai vointa divina, manifestata prin aparitia lui Mesia, poate readuce poporul lui Israel pe Pamantul Fagaduintei. Or, sionismul, curent laic si emancipator inspirat de miscarea nationalitatilor europene, întelegea sa organizeze aceasta reîntalnire a poporului cu tara sa prin mijloace pamantesti, altfel spus, prin intermediul unei miscari politice de masa. In ciuda acestui fapt, atat din motive practice - situatia disperata a maselor evreiesti din Europa de Est -, cat si ideologice, o parte foarte minoritara a ortodoxiei iudaice a facut exceptie de la regula si s-a alaturat miscarii sioniste. Aceasta a fost miscarea Mizrahi, creata la sfarsitul secolului al XIX-lea si transformata, dupa crearea statului Israel, în Partidul National-Religios. Formatiune politica foarte moderata în primii treizeci de ani de existenta a statului, PNR si-a slujit cu loialitate fratele mai mare laburist, fixandu-si ca singura politica mentinerea unui caracter cat mai “evreiesc” posibil, adica, în optica sa, cat mai religios posibil, al statului Israel. Partidul National-Religios si-a schimbat natura numai dupa Razboiul de Sase Zile si socul provocat de reîntalnirea socotita miraculoasa cu orasul Ierusalim si cu Iudeea-Samaria - inima Israelului biblic. Iesita din academiile talmudice (yeshivoth) afiliate acestui partid, o noua generatie de conducatori, foarte diferita de prudentii sefi de scoala veche, s-a impus treptat. Apoi, în urma Razboiului Kippurului, si-a facut aparitia si emanatia sa extraparlamentara: Gush Emunim (Blocul Credintei), fierul de lance al colonizarii teritoriilor ocupate în timpul campaniei-fulger din iunie 1967. O noua ideologie a luat în stapanire tabara national-religioasa: un neosionism de esenta mesianica, care a rasturnat perspectiva sionismul originar. Acesta din urma întelegea sa-i reintroduca pe evrei în istorie, normalizand atat existenta lor nationala, cat si relatiile lor cu neevreii. Pentru partizanii noului integrism evreiesc, inedit în peisajul politic israelian, mai importanta era, însa, perenizarea exceptiei evreiesti, prin ancorarea acesteia în pamantul regasit. Pentru sionismul clasic, poporul evreiesc era cel care trebuia salvat. Neosionistii mesianici considerau ca trebuie salvat în primul rand Pamantul.

Desi a ramas foarte minoritara, aceasta ramura aparuta tarziu a familiei sioniste a sfarsit prin a intima ansamblul clasei politice si a dicta agenda nationala. Cum a fost posibil acest lucru ? Printr-un fenomen frecvent în istoria politica. Neo-sionismul religios s-a napustit în vidul ideologic lasat de un sionism laic ajuns la final, golit de substanta prin chiar succesul sau. Orice ideologie care si-a atins obiectivul - în acest caz, crearea statului evreiesc - începe sa se epuizeze, degenereaza într-o succesiune de sloganuri gaunoase si sfarseste prin a disparea în fata vigorii proaspete a unei ideologii înrudite si concurente totodata. Aceasta a fost si soarta sionismului.
Disparitie sau adaptare

Sa ne încumetam, în încheiere, sa aruncam o privire spre viitor. Daca suntem pesimisti, vom descoperi un peisaj foarte sumbru. Razboiul contra integrismului musulman nu este decat la început - un razboi subteran, murdar, unde dusmanul ramane ascuns, iar linia frontului invizibila. Dar, cu toate ca nu e vizibila, linia frontului este foarte reala. Exista, chiar, doua linii de front: una mondiala, planetara, si una care trece prin interiorul societatilor, atat în Orient, cat si în Occident. Acest razboi între doua conceptii despre om, despre societate, despre locul omului în societate, acest adevarat razboi al civilizatiilor va afecta din ce în ce mai mult nivelul nostru de viata, viziunea noastra despre lume, dar si libertatile de care ne bucuram. Mai mult decat atat, rezultatul nu este sigur, acest conflict putand duce la catastrofe fara precedent, a caror palida prefigurare ar putea-o reprezenta 11 septembrie.

Daca suntem mai curand optimisti, imaginea noastra despre viitor va fi mult mai linistitoare. Creasta valului integrist se afla deja în urma noastra. In Occident, “iesirea din religie” teoretizata de Marcel Gauchet continua fara întrerupere. In tarile islamice, nu numai ca statul ramane puternic, asa cum a demonstrat-o cazul Algeriei, dar, ceea ce este si mai important, experienta iraniana aduce dovada definitiva ca integrismul nu este solutia pentru relele de care sufera societatea musulmana. Pe de alta parte, modernitatea pastreaza, peste tot, o formidabila forta de atractie. In sfarsit, printre israelieni, visul Marelui Israel este epuizat, iar neosionismul mesianic la care faceam referire da, la randul sau, semne de oboseala. Reglementarea contenciosului palestinian nu va pune, cu siguranta, capat integrismului islamist. Il va lipsi, însa, de un pretext major, secandu-i o parte din bazinul de recrutare.

Sunt, bineînteles, incapabil sa aleg una dintre aceste doua variante, ambele plauzibile, ale unui viitor impenetrabil prin definitie. Se stie ca Talmudul rezerva darul profetiei, dupa caderea Templului, copiilor si nebunilor. Cred, însa, ca stiu cum trebuie combatut acest fascism al secolului al XXI-lea. Pe plan militar - fara nici o slabiciune -, dar atacand, totodata, si principalele sale cauze: mizeria, subdezvoltarea, ignoranta. Si, de asemenea, adaptand laicitatea nevoilor epocii noastre: o laicitate mai putin crispata, ferma în privinta principiilor, dar deschisa catre cunoastere.

• discutii •
Multiculturalismul, un pericol potential

In versiunea orala a acestei conferinte tinute la NEC, Elie Barnavi a abordat pe larg si problema multiculturalismului în societatile liberale de astazi. Aceasta tema a suscitat, de altfel, cele mai multe discutii. Am selectat cateva întrebari si raspunsurile date de conferentiar.

Credeti ca actualele evenimente din Franta demonstreaza esecul multiculturalismului?

Elie Barnavi: Ce este multiculturalismul? Ce întelegem prin acest lucru? Intelegem ca, într-o societate data, nu exista un singur model cultural. Acest lucru presupune ca o societate politica poate trai fara a avea un credo cultural comun, fara acel minimum de principii care nu se discuta. Democratia, ca regim al cuvantului, presupune transformarea dezbaterii, a controversei, în sistem, totul însa în cadrul unor principii, nu multe, care permit continuarea permanenta a dialogului. Multiculturalismul nu afirma acest lucru. El afirma ca totul este posibil si ca putem imagina o situatie în care coexista o societate laica, una musulmana, una evreiasca etc., si acestea, la randul lor, se pot fragmenta într-o multime de grupuri, bisericute, fiecare cu propriul sau sistem de valori. Asa ceva nu poate functiona. Este o iluzie absoluta. Avem dovezi în fiecare zi. Luati cazul unei tari ca Olanda, unde ideologia multiculturalista era atat de raspandita. A fost suficient un incident - asasinarea regizorului Theo van Gogh - pentru a vedea cum se prabuseste acest edificiu ideologic. Societatea olandeza este pe cale de a deveni una dintre cele mai putin tolerante din Occident. Sa nu ne înselam. Exista un prag de toleranta, dincolo de care corpul social reactioneaza. Iar daca nu vor reactiona întai democratii, se vor grabi sa o faca fascistii, în maniera lor cunoscuta.

Am avut acelasi lucru în Marea Britanie, cu atentatele din iulie. Maniera britanica de a gandi multiculturalismul a fost repusa în chestiune. Astazi gasiti în presa onorabila de stanga o dezbatere despre avantajele, dar si dezavantajele multiculturalismului. Istoria ne arata limpede ca nu poti mentine o comunitate politica, oricare ar fi ea, fara existenta unui minimum de valori asupra carora exista un consens absolut. Una dintre aceste valori este, în societatile noastre occidentale, egalitatea între barbat si femeie si vizibilitatea femeii în spatiul public. Cat timp credeti ca puteti trai într-o societate în care lucrurile stau tocmai pe dos? Vizibilitatea femeii în spatiul public tine de maniera noastra de a concepe viata în societate, de a ne misca în spatiu. Este, bineînteles, dreptul oricarei femei musulmane din Marea Britanie, de pilda, de a purta voalul în public, însa poti ajunge sa constati, într-o buna zi, ca, la periferia marilor orase britanice, tineri din generatia a doua sau a treia de musulmani britanici nu vorbesc engleza si n-au nici o sansa sa se integreze, deoarece traiesc într-un ghetou.

Francezii au crezut ca au reusit sa evite acest tip de probleme aplicand o politica de integrare, mai ales prin scoala. Cu toate acestea, mergi în cartierele defavorizate ale marilor orase franceze si gasesti copii care nu stiu frantuzeste. In ciuda discursului republican-integrator, rezultatul este acelasi ca în Marea Britanie. Trebuie o politica de integrare, dar trebuie ca mai întai sa crezi tu însuti în sistemul de valori în care îi inviti sa se integreze. Nu putem vorbi în cazul Frantei de esecul scolii republicane, pentru ca scoala republicana însasi nu mai exista cu adevarat. Realitatea este ca francezii nu mai cred atat de mult în valorile republicane. Nu stiu daca ceea ce se întampla în Franta este semnul unui esec al multiculturalismului. Ceea ce este sigur e ca o anumita ideologie a multiculturalismului este pe cale de a-si pierde credibilitatea. Cred ca acest lucru trebuie spus, trebuie sa încetam sa ne mai mintim pe noi însine, deoarece pretul pe care riscam sa-l platim este foarte ridicat.

Aici, in Romania, suntem foarte interesati de aceste lucruri. Ce putem face noi, intr-o societate multietnica, precum cea de aici?

Elie Barnavi: Problema nu este multietnicitatea. Problema este de a spune clar: iata cadrul politic în care traiti. Iata regulile jocului. Aici, ca si în Franta sau in Marea Britanie, sunt respectate anumite reguli ale jocului politic. Daca le acceptati, sunteti bineveniti, sunteti de ai nostri. Daca nu, aveti de ales între a pleca sau a va supune de nevoie. Trebuie înteles ca, din acest punct de vedere, nu poti juca la mai multe mese deodata. Asa au stat lucrurile în Franta, care a fost odinioara o formidabila masina de integrare, ca si Statele Unite, de altfel. Aceste doua tari au fost masini de sfaramat identitatile nationale cu scopul de a produce francezi, respectiv americani. Si acest lucru a mers, ceea ce nu înseamna ca oamenii nu au putut ramane evrei, musulmani etc. Erau însa convinsi cu totii ca, ajungand pe pamant francez sau american, vor deveni ei însisi francezi sau americani. Astazi lucrurile nu mai stau asa. Sunt multi care gandesc ca pot trai toata viata în Franta, respectiv în Statele Unite sau Marea Britanie, fara a fi francezi, americani respectiv britanici. Ii auzi astazi pe unii musulmani din Marea Britanie refuzand sa se considere “musulmani britanici” si spunandu-si “musulmani traitori în Marea Britanie”. Nu poti, însa, juca sah dupa regulile jocului de table. Acest lucru, însa, abia începe sa se faca auzit în Europa.

Exista, pe de alta parte, mitul multiculturalismului american, nascut din uitarea formidabilului model integrator pe care l-au oferit Statele Unite. Modelul wasp a functionat de minune si a fabricat americani integrati în sistemul democratiei americane, chiar daca acestia au radacini italiene, irlandeze, evreiesti etc. In cazul Romaniei, unde exista în primul rand o minoritate maghiara, diferentele dintre etnii nu sunt atat de importante, atata vreme cat toata lumea accepta regulile jocului democratic. Nu exista între aceste etnii o opozitie culturala care sa împiedice acest lucru.

Nu este, insa, o contradictie intre apararea valorilor liberale europene si unele limite impuse afirmarii identitatii culturale musulmane sau unele mijloace - mai ales politienesti - întrebuintate sau preconizate a fi intrebuintate contra islamistilor radicali?

Elie Barnavi: In nici o societate, oricat de liberala, nu poti sa faci orice vrei. Echilibrul între libertatea individuala si capacitatea societatii de a-si perpetua existenta este una dintre cele mai vechi probleme ale gandirii politice liberale.

Unele limitari ale libertatilor publice pot fi necesare nu doar pentru a pastra integritatea corpului politic în ansamblul sau, dar si pentru a permite indivizilor sa se dezvolte liber si armonios, inclusiv indivizilor carora trebuie sa le interzic unele lucruri. Luati legea contra purtarii voalului în scolile publice, votata în Franta. Daca nu interzici azi voalul, maine va trebui sa faci o noua concesie particularismului cultural/religios, poimaine o alta si asa mai departe. Poate ca maine trebuie sa permiti afisarea în public a burkai afgane, adevarata închisoare portativa. Poimaine trebuie sa accepti ca nu poti preda tuturor elevilor teoria evolutionista a lui Darwin pentru ca unii dintre ei îsi afirma dreptul de a fi creationisti. Apoi va trebui sa elimini, fie si partial, caracterul mixt al scolilor. Se întelege de ce legea contra voalului a beneficiat de sprijinul majoritatii femeilor musulmane din Franta, care au înteles ca exista aici o miza importanta.

Va dau un alt exemplu: de curand, un ministru austriac a încercat sa impuna candidatilor la cetatenia austriaca învatarea limbii germane. A rezultat un adevarat scandal. Dar ce este scandalos în a cere cuiva care solicita nationalitatea unei tari sa se straduiasca sa învete limba tarii respective? Au fost însa unii care au vazut în aceasta o încalcare a libertatilor publice. Este un derapaj catre absurd. Pe de alta parte, trebuie sa eviti derapajul catre absurd în directia cealalta. Este foarte usor ca, din momentul în care ai început sa fixezi unele bariere, sa începi sa le multiplici nejustificat.

O civilizatie comuna începe, spuneam, cu integrarea de catre fiecare a unui anumit numar de reguli, nu foarte numeroase, dar care sunt aceleasi pentru toti. Numai pe aceasta baza se poate purta un dialog. Imaginati-va o societate în care nu puteti vorbi cu celalalt. Nu vorbiti aceeasi limba, nu aveti acelasi cod cultural, nu mai aveti nimic în comun. In aceste conditii, la ce mai foloseste sa traim împreuna? Dar acesta este multiculturalismul. Este incapacitatea, în ultima instanta, de a avea un limbaj comun cu concetateanul tau.




http://www.revista22.ro/html/index.php?art=2384&nr=2006-01-25

Cine sunt cei aflaţi la vârful mişcării Hamas?
Cine sunt cei aflaţi la vârful mişcării Hamas şi în fruntea listelor electorale? Cine ar putea fi viitorul premier palestinian? Ironia sorţii e că funcţia de prim-ministru a fost creată de curând în teritoriile palestiniene, în anul 2003, la presiunea Statelor Unite, care doreau să mai reteze din puterile fostului preşedinte Arafat.


Funcţia nu avut greutate dar, odată ce ea va fi ocupată de un politician Hamas, lucrurile s-ar putea schimba dramatic, căci va fi vorba un premier ales prin vot popular.

Cine să fie liderul?

Mişcarea islamică militantă Hamas are un sistem de conducere complicat şi ţinut secret, stabilit din cauza asasinării unora dintre şefii Hamas, de către Israel, în decursul ultimilor ani.

	Ismail Haniya a cerut comunităţii internaţionale să respecte rezultatul alegerilor

Figurile - cheie ale mişcării trăiesc în exil, în Siria şi Liban. Există însă membri marcanţi Hamas intraţi acum în parlament.

Ismail Haniya, candidatul numărul unu pe lista Hamas, e considerat un moderat. Are 43 de ani, şi e cea mai publică figură a mişcării.

Unii analişti văd alegerea sa în postul de premier drept absolut firească. Există însă şi analişti care spun că, pentru el, "nu există nici o contradicţie între a comanda o forţă para-militară şi a ocupa un fotoliu în parlament."

El e cel care a anunţat victoria Hamas în alegeri şi a cerut comunităţii internaţionale să respecte rezultatul alegerilor.

Hamas e o mişcare palestiniană cu conştiinţă şi maturitate, deschisă în arena palestiniană şi către lumea arabă şi islamică, şi la fel de deschisă în arena internaţională. Ismail Haniya

"Nu vă fie teamă. Hamas e o mişcare palestiniană cu conştiinţă şi maturitate, deschisă în arena palestiniană şi către lumea arabă şi islamică, şi la fel de deschisă în arena internaţională. Cred că toată lumea trebuie să respecte alegerea şi voinţa poporului palestinian, exprimată la urne", a spus Ismail Haniya.

În interiorul Hamas, Hanyia e descris drept un pragmatic şi un spririt deschis şi se bucură de prestigiu, fiindcă a foşt şeful de birou al şeicului Yassin, părintele spiritual al mişcării, asasinat de Israel în 2004.

Are imaginea unui om modest şi integru - un atu în competiţia cu liderii Fatah, percepuţi drept îmbogăţiţi prin corupţie.

Un alt candidat la funcţia de premier e Mahmud Zahar, lider politic al Hamas, şi membru fondator al mişcării. A fost medicul personal al şeicului Yassin.

	Mahmud Zahar este lider politic al Hamas şi membru fondator al mişcării

Practică o politică dură faţă de Israel, promovând ideea respingerii existenţei unui stat evreiesc într-un Orient Mijlociu islamic. Se crede însă că el e artizanul participării Hamas la alegeri.

Cum vede Mahmud Zahar rolul Hamas în politica palestiniană?

"Avem o misiune clară: să reconstruim infrastuctura, să ne continuăm eforturile de a elibera Cisiordania şi Gaza. Să creăm un stat independent format din Cisiordania, Gaza şi Ierusalim, să creăm o conducere - dacă vom reuşi, putem avea o hudna, o încetare a focului de 10 ani cu Israelul", spune Mahmud Zahar.

Avem o misiune clară: să reconstruim infrastuctura, să ne continuăm eforturile de a elibera Cisiordania şi Gaza. Mahmud Zahar

Pe lângă cei, consideraţi favoriţi, un alt fruntaş Hamas intrat în parlament este Sheik Hasan Yusuf, figură politică - cheie în Cisiordania, eliberat din detenţie de Isrrael în 2004 - văzut drept cel mai moderat lider Hamas.

Premierul va fi ales, oricum, de preşedintele Abbas, care trebuie să se consulte cu Hamas, acum cel mai mare partid parlamentar. Va fi vorba de o situaţie de coabitare între executiv şi legislativ cu totul inedită pentru palestineini, şi nu e limpede cum se va articula această relaţie între cele două puteri.


http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/01/060127_hamas_lideri.shtml

ARABIA SAUDITA INTERZICE PAPUSA EVREIASCA

DUBAI – Autoritatile religioase saudite au decretat papusile Barbie o amenintare la adresa moralitatii, apreciind ca hainele provocatoare ale jucariei “evreiesti” – deja interzise in regat – sunt ofensatoare la adresa Islamului.
“Papusa evreiasca Barbie, cu hainele sale revelatoare si atitudinile nerusinate, accesoriile si uneltele sale sunt un simbol al decadentei vestului pervertit. Sa ne pazim de pericolul ei si sa fim precauti” se spune in mesajul difuzat de autoritatile regatului saudit.

http://ro.altermedia.info/index.php?p=526