ISTORIE=JAPONIA

Rezumarea primului mesaj :

Japonia, salvata de furtuna

http://cultural.bzi.ro/scurt-istoric-al-dansului-traditional-japonez-cu-evantaiul-video-9801

http://cultural.bzi.ro/inedit-povestea-ultimului-ninja-din-lume-9607

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10125/21/

Pentru europeni, gheisele raman inca un mister chiar si in secolul XXI. Exista inca mentalitatea unora de-a pune semnul egalitatii intre gheisa si femei usoare. Termenul de geisha este cunoscut in istorie ca artist, sau persoana a artelor. Insemnand practic "persoana care exceleaza in arte", aparut spre sfarsitul secolului al XVII-lea, cand tara intra in epoca Edo.

Armageddon cu sarin

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10006/8/

Spre surprinderea celor care admira traditionalismul japonez, in aceasta tara a fost infiintata, in 1971, o grupare de extrema stanga numita Armata Rosie Japoneza (ARJ). Numele de "Armata Rosie", specific celebrei forte militare a URSS, nu este deloc intamplator. Scopurile formatiunii erau: inlaturarea guvernului capitalist japonez, inlaturarea monarhiei si revolutia mondiala comunista... De aceea, fara nici o ezitare, membrii ARJ se mai autodenumeau Brigazile Internationale Antiimperialiste, Brigada Razboiului Sfant etc. Desi nu a avut o componenta masiva, actiunile criminale au atras atentia asupra acestei grupari care voia sa faca istorie.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9479/8/

Atacurile sinucigase organizate de Marina Imperiala Japoneza in anii 1944-1945 au reprezentat ultima incercare disperata de a opri fortele aliate sa distruga rezistenta japoneza din Pacific. Motivatiile acestui mod de agresiune sunt de natura strategica dar si spirituala, fiind considerate acte de eroism suprem pentru patrie, in spiritul religiei shintoiste. Fiecare pilot-kamikaze citea un poem al mortii conform Codului Onoarei Samurailor, "Bushido", care cerea o moarte demna.

1 decembrie 2001 - S-a nascut printesa Aiko

Venirea pe lume a printesei Aiko, fiica printului Naruhito (mostenitorul tronului Japoniei) si a printesei Masako, in anul 2001, a nascut vii controverse in privinta legii de succesiune la Tronul Crizantemelor (asa se numeste oficial functia imperiala). Numele ei a fost ales cu mare grija, din scrierile filosofului chinez Mencius si inseamna "cel care iubeste pe altii". Numele sau oficial este printesa Toshi. Din 2006 pana in 2008, Aiko a fost educata la gradinita pentru aristocrati Gakushuin. Apoi a fost inscrisa la scoala elementara, aratand interes pentru caligrafie si poezie si luand lectii de pian si vioara. Presa japoneza a relatat despre incidente in care printesa a fost agresata (tachinata) de colegi si din acest motiv urmeaza doar anumite cursuri, insotita de mama sa.

Zen si linistea noastra

Japonezii cochetau cu arta moderna cu jumatate de mileniu inaintea europenilor. Iata o afirmatie din ce in ce mai larg acceptata de catre criticii de arta care, fara sa faca un exercitiu gratuit de admiratie, percep concretizarea gandirii filosofice budiste ca pe o manifestare a unui instinct artistic. O categorie esentiala a exteriorizarii tezelor specifice ramurii zen a budismului japonez o reprezinta Gradinile Muntelui Uscat si Gradinile Apei Muntelui Uscat. Ambele sunt gradini-zen, adica "oaze unde natura iti verifica flexibilitatea mintii" sau, intr-un joc simplu al cuvintelor, "realitatea de dincolo de realitate".

Gheisele - între artă şi prostituţie
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/gheisele-arta-prostitutie
Termenul de geisha apare destul de târziu în Japonia. Însemnând literalmente „persoană care excelează în arte”, apare spre sfârşitul secolului al XVII-lea, când ţara intră în epoca Edo, şi desemnează o realitate care se conturase încă din secolul al XV-lea.

Această realitate poartă în sine moştenirea unei noţiuni mai vechi şi mai vaste, aceea a femeilor însărcinate cu divertisment bărbaţilor, atestate în texte începând de la sfârşitul secolului al X-lea, şi pe care le numim într-un sens mai larg curtezane.

Gheişele sunt de fapt învăţate în arte atât de divere precum arta dansului, a muzicii, arta Ceremoniei Ceaiului sau a arajamentelor florale, de la compoziţia poetică la arta conversaţiei, aşa că este de la sine înţeles că ele nu se dedau şi prostituţiei.

La începutul secolului al XVIII-lea, termenul de dansatoare (odoriko) este utilizat într-o manieră mai largă, şi pe tot parcursul epocii Edo e dificil să stabileşti o distincţie clară între gheişe şi curtezane, acestea din urmă fiind şi ele artiste desăvârşite.

Existenţa femeilor care făceau din puterea lor de seducţie o profesie se reflectă în textele scrise care apar din ce în ce mai des din secolul al XI-lea. Probabil că ele apar de fapt în timpuri mult mai vechi, şi e de remarcat faptul că în multe note de călătorie, jurnale personale sau poezii se face ecoul, sub penelul bărbaţilor, bogăţiei acestei arte şi seducţia sa.

„Vocea lor opreşte norii, cântecele lor zguduie apele”

Astfel, un text de la sfârşitul secolului al X-lea constată existenţa acestor femei, subliniind caracterul cvasi-intelectual, inerent naturii umane, a plăcerii frecventării lor. Departe de orice reprobare morală, e admis că această prezenţă feminină este o sursă de plăcere, gustată atât de simpli călători cât şi de aristocraţi.

De atunci, concepţia generală asupra acestei practici, împreună cu o frecventă compasiune faţă de condiţia acestor artiste, explică toleranţa, dar şi respectul de care acestea s-au bucurat. Se conturează aşadar, în epcoa medievală, portretul literar al curtezanelor atrăgătoare prin cântecul şi farmecul căruia era atât de greu să i te sustragi. „Vocea lor opreşte norii, cântecele lor zguduie apele şi vânturile. Nu există călător care să uite casa lor.”, scria în secolul al XI-lea Ôe no Masafusa (1041-1111).

Dacă gradul de perfecţiune al artei lor este lăudat, gustul dragostei carnale, exaltat în mărturii, e complet lipsit de indecenţă. Dimensiunea itinerantă, aproape aleatorie, a prezenţei acestor curtezane, e o caracteristică a epocii, evocată în motivele artistice recurente (precum motivul bărcii).

Poezia „femeilor care vin şi pleacă” trimite şi la ideea de divertisment – „femeile de divertisment” apar ca o altă latură a acestor curtezane, dar şi a gheişelor din epoca Edo. Existenţa acestor gheişe pare să fi fost precedată de existenţa gheişelor-bărbaţi din secolul al XIII-lea, care trebuiau să îi distreze pe daimyo (lorzii teritoriali din Japonia pre-modernă). Nu putem însă să ne grăbim şi să asociem practica trupelor mixte de artişti-bufoni, numiţi maeştri-păpuşari, activitate dedicată exclusiv bărbaţilor, cu cea a gheişelor. Aceşti artişti, atestaţi încă din secolul al XII-lea, erau cunoscuţi până în anii 1800.

Oraşele gheişelor

Naşterea, în secolul al XVII-lea, a locurilor dedicate exclusiv divertismentului, controlate strict de guvernul Tokugawa, aduce schimbări majore. Apariţia acestor cartiere se înscrie într-un context urban particular: dezvoltarea capitalei din punct de vedere demografic, dar o dezvoltare mai degrabă a populaţiei masculine. Creşte numărul proprietarilor, al samurailor fără ocupaţie, dar şi al comercianţilor ambulanţi, iar toţi aceştia vor forma o parte importantă a clientelei.

În aceste cartiere înconjurate de ziduri înalte şi de şanţuri, dar în interiorul cărora timpul curge într-un mod diferit şi în care toate barierele sociale dispar, se elaborează o etichetă complexă, care guevrnează universul retras al curtezanelor şi femeilor dedicate artei seducţiei.

Înfiinţat în 1617 aproape de Nihonbashi, transferat apoi, după incendiul devastator din 1657, aproape de temblul din Asakusa, cartierul Yoshiwara găzduieşte în secolul al XVIII-lea circa 1% din populaţia capitalei. Între 1725 şi 1787, populaţia sa creşte de la 8.679 la 14.000 de locuitori, dintre care 2.500 sunt gheişe, curtezane, prostituate şi kamuro (asistentele tinere ale curtezanelor de rang înalt).

Deşi toate marile oraşe au cartierele lor rezervate acestei categorii sociale, Yoshiwara este cel mai celebru. Vizitatorii pot intra doar conform unor reguli specifice epocii, urmărind un drum aproape iniţiatic. Acest parcurs atât urban, cât şi mental, este subiectul reprezentărilor artistice pe tot parcursul epocii Edo. Curentul artistic Ukiyo găseşte în descrierea acestui strat social un subiect important, oferind numeroase potrete ale curtezanelor.

Una din problematicile artistice cele mai importante stă în trecerea, în timpul secolului al XVII-lea, de la o pictură de tip tradiţional la potrete feminine individualizate, care accentueză caracterul unic al rolului acestora, fie ele curtezane sau gheişe.

Dacă încercăm să definim mai bine imaginea gheişelor din Yoshiwara în secolele XVII-XVIII, pictura şi imprimeurile devin surse esenţiale, care subliniază o prezenţă rară în comparaţie cu celelalte categorii feminine. Anumite opere de secol XVII oferă unele criterii de distincţie într-o perioadă în care graniţa dintre gheişe, curtezane de rang înalt şi dansatoare nu era foarte clar definită. Nuanţele sunt foarte subtile. Abia la mijlocul secolului al XVIII-lea statutul gheişelor apare pentru prima dată bine stabilit, iar din acel moment le este interzis, prin decret guvernamental, să se dedea prostituţiei.

Majoritatea gheişelor au contracte libere cu unele case din Yoshiwara, dar unele evoluează în afara incintei, în special în cartierul necontralat din Fukagawa. Se pare că în aceste cazuri restricţiile nu erau întocmai respectate (există unele imprimeuri cu tentă erotică), de unde şi înţelegerea greşită a activităţilor specifice acestor femei.

Chiar dacă nu e mereu uşor de identificat în mod precis statutul lor, gheişele au ocupat un loc determinant în edificarea unui mix cultural unic, care înfloreşte şi ajunge la apogeu în secolele XVII-XVIII în sânul cartierelor rezervate.

Dacă eleganţa şi comportamentul lor sunt copiate, prin intermediul imaginilor care le promovează, de către femeile din burghezia sau aristocraţia epocii, educaţia lor artistică şi literară, de un nivel foarte ridicat, depăşeşte cunoştiinţele femeilor din categorii sociale, şi astfel se păstrează puterea lor de seducţie şi impactul intelectual pe care geişele îl aveau asupra contemporanilor lor.

Experte în arta dansului şi cântecului, în practica muzicală, ele sunt formate şi în caligrafie, compoziţie opetică şi arta conversaţiei, explorează căile misterioase ale ceaiului, esenţelor şi aranjamentelor florale.

Dincolo de aceste performanţe, educaţia intransigentă şi foarte bogată explică faptul că prezenţa lor, departe de a fi pur şi simplu ornamentală, a contribuit în Yoshiwara la apariţia unei sensibilităţi estetice şi unor filosofii existenţiale inedite, de un rafinament extrem.

YAKUZA – MAFIA JAPONEZĂ
SCURT ISTORIC
Industria cinematografică americană a schimbat simbolurile tradiţionale ale membrilor Yakuza – mafioţii japonezi. Ei poartă acum numai costume negre şi ochelari fumurii. În fapt, simbolurile lor tradiţionale, care reprezintă legătura cu crima organizată sunt elaboratele tatuaje corporale şi ceremoniala secţionare a degetului mic. Este adevărat că şi vremurile s-au schimbat…
Până în 1992, membrii Yakuza au fost percepuţi ca eroi naţionali. Sunt mândri că îşi au originea în „machi-yakko” (funcţionari publici) care apărau localităţile de temuţii „kabuki- mono”, celebri samurai ieşiţi la „pensie”, organizaţi în cete care treceau prin foc şi sabie satele şi oraşele. Făceau aceste nelegiuri din necesitate, deoarece „şomau”. „Machi-yakko” erau consideraţi apărători ai săracilor. Cu timpul, Yakuza a luat în stăpânire lumea entertainmentului, a controlat criminalitatea şi i-a „adăpostit” pe toţi inadaptaţii şi proscrişii societăţii. Legendele şi istoriile povestite le glorifică isprăvile.
La început se ocupau cu activităţi legale: jocuri de noroc şi vânzători ambulanţi. Deoarece aceste ocupaţii iscau probleme teritoriale, Yakuza a format clanuri, fiecare acţionând doar în teritoriul fixat. Au format o lume unică, în care codul Otakogi – ceea ce înseamnă „spiritul omului” – este legat de responsabilitattea de a-l proteja pe cel slab şi întreaga societate împotriva tulburărilor civile. Acest cod al onoarei era respectat cu sfinţenie.
Conceptul „Oyabun-Kobun” derivă din codul Bushido, având la bază virtuţi foarte importante. Prima este „giri”, ceea ce înseamnă „datorie”. Adică datoria pe care orice om o are faţă de superiori săi, faţă de părinţi, faţă de societate şi grupurile din societate. Din ea derivă virtutea „jin”, care poate fi tradusă prin „bunăvoinţă”. Această virtute presupune afecţiune, simpatie, milă şi dragoste faţă de semeni, şi pot fi considerate virtuţi supreme.
O altă virtute este numită „meiyo” (onoare). Alături de celelalte virtuţi simbolizează moartea celui dezonorat, în nmele pocăinţei sincere în faţa stăpânului faţă de care a greşit. Este vorba şi de „yubitrome” sau tăierea degetului mic, un ritual specific mafiei japoneze. Acest ritual se desfăşoară pe o bucată de ţesătură foarte curată, cu mâna stângă aşezată cu palma în jos. Tăierea se produce cu „tanto” – un cuţit foarte ascuţit. Partea tăiată din deget se înfăşoară în acea pânză şi se înmânează şefului. Dacă acesta nu este mulţumit de acest ritual, se poate ajunge la sinucidere, sub semnul curăţirii onoarei pătate şi iertarea celui ce a greşit.
Conform acestor tradiţii, este o ruşine sau o laşitate traiul fără nici un scop.
„Reigi” – „politeţea”, este virtutea care presupune cunoaşterea deplină şi respectarea a ceea ce noi, europenii, numim „bunele maniere”. Secretul acestei vituţi constă în a face din cele mai simple lucruri o artă. Ceremonialul preparării şi servirii ceaiului este elocvent în acest sens.
Sinceritatea şi veridicitatea sunt alte două virtuţi pentru ca mecanismul unei relaţii umane tradiţionale japoneze să funcţioneze întocmai.
Cel mai important lucru în societatea japoneză este de a face parte dintr-un grup: o familie, un clan, un cartier, o instituţie, sau toate acestea împreună. Individul trebuie să se subordoneze grupului, să respecte întcmai valorile acetuia.
Yakuza este un grup social ca oricare altul.

GUVERNUL A DORIT SĂ ÎNLĂTURE YAKUZA

După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial, lucrurile au început să se schimbe. „Clanurile Tekyia şi Bakuto s-au înfrăţit pentru a-şi schimba activitatea, care includea acordarea de protecţie, prostituţie, comerţul cu arme, tranzacţiile de pe piaţa neagră, arbitrajul conflictelor generate de disputele asupra moştenirilor ori titlurilor de proprietate şi recuperarea de debite” (1).
Ruinată după războiul II mondial, cu zeci de mii de morţi, economia distrusă şi urmări deosebite în urma bombardamentelor atomice, cu sute de militari care şi-au făcut „harakiri”, Japonia simţea nevoie unei forţe polişieneşti. Graţie puterii financiare, a priceperii în diferite domenii, , membrii Yakuza s-au infiltrat în toate sectoarele economice dar şi în cercurile politice, s-au implicat în opere publice şi afaceri imobiliare.. În scurt timp au devenit indispensabili, iar legăturile cu Poliţia erau foarte strânse. Prin şantaj, corupţie şi violenţă au organizat şi condus o adevărată economie subterană, ce a dus la colapsul economic din 1990. În urma nenumăratelor scandaluri izbucnite, opinie publică afla că există 100.000 de membri Yakuza, împărţiţi în 24 de asociaţii piramidale, fiecare construită de către o familie principală, în care existau structuri ierarhice proprii. Codurile de onoare nu prea mai erau respectate.
În 1992 a fost adoptată Legea împotriva criminalităţii organizate. Numeroase clanuri au intrat în ilegalitate, sute de membrii Yakuza au fost arestaţi şi au fost tăiate toate legăturile cu poliţie.
Redactorul-şef al revistei Jitsawa Jidai, care se ocupă de Yakuza, este de părere că legislaţia adoptată este greşită. „Noua lege nu aduce nici o schimbare, este ipocrită. În loc să-i oprească pe Yakuza, le distruge activităţile tradiţionale şi morale, deschizându-le calea către traficul de droguri.”
Ministrul Justiţiei a încercat un program de reabilitare şi de integrare în societate a foştilor Yakuza aflaţi în închisori. Programul se aplică din 1995, fără rezultate notabile. Cei aflaţi în închisoare, dacă promit că îşi vor părăsi „familia” sunt eliberaţi condiţionat. Însă trebuie să fie foarte cuminţi pe timpul detenţiei, apoi o persoană trebuie să depună cauţiune pentru ei, iar organizaţia să autorizeze „demisia”. Yoshiba, persoană responsabilă cu protecţia judiciară şi eliberările condiţionate în minister, a declarat: „Este imposibil pentru un Yakuza să mintă că a părăsit Mafia. Acest lucru i-ar distruge orice şansă în carieră. Este o chestiune culturală, de onoare şi de integrare.”
Programul nu le oferă „dezertorilor” nici un avantaj. Trebuie avute în vedere şi următoarele. Candidaţii pentru a deveni Yakuza sunt „adoptaţi” de la o vârstă fragedă – circa 16 ani. Ei nu sunt pregătiţi să practice nici o slujbă. Nici nu o găsesc în actuala criză economică. Iar tatuajele şi degetele lipsă le sunt împotrivă. Ar trebuie precizat că, pentru fiecare crimă comisă, membrul Yakuza îşi tatuează câte un inel negru în jurul antebraţelor. Tatuajele corporale sunt dovezi ale curajului, virilităţii şi loialităţii faţă de organizaţie.
În zilele noastre, Yakuza se bazează pe o economie foarte dinamică şi inovatoare, având la bază sisteme tradiţionale, al căror mecanisme funcţionează negreşit, fiind păstrate cu sfinţenie de către toate departamentele societăţii nipone. Întreaga societate japoneză este clădită pe un mod de valori ferm, transmise din vremuri imemorabile. La aceasta a constribuit şi contribuie şi Yakuza. Acest lucru se datorează şi cultului pentru strămoşi…

YAGUZA ASIGURĂ ORDINEA ŞI LINIŞTEA PE STRĂZI ŞI ÎMPARTE ALIMENTE ÎN JAPONIA
“Japonezii, chiar si in vremuri foarte grele, se comporta in cel mai civilizat mod posibil. La acest lucru contribuie, pe de o parte, cultura cinstei care le este inoculata, dar si faptul ca sunt atent supravegheati, nu doar de catre politie, ci si de catre membrii uneia dintre cele mai temute organizatii mafiote din lume, Yakuza. In cazul in care un japonez gaseste un lucru pe strada, nu si-l insuseste, ci il duce la politie. Daca prorietarul il revedinca in decursul a sase luni, cel care l-a gasit primeste pana la 20% din valoarea obiectului, iar daca obiectul gasit nu este revendicat, il primeste cel care l-a gasit, explica Slate Magazine. Necinstea iarasi se plateste scump. Cei care gasesc un portofel pe strada si nu il declara, risca, in cel mai fericit caz, cateva ore de interogatoriu, dar se poate ajunge pana la zece ani de inchisoare” (2).
Pe langa explicatii sociologice, portalul american aminteste si ca, daca imobilele ramase pustii nu sunt jefuite, asa cum s-a intamplat in cazul inundatiilor de la New Orleans sau a cutremurului din Haiti, este pentru ca, pe langa politie, pe strazi patruleaza membrii uneia dintre cele mai mari organizatii mafiote din lume: Yakuza.
Yakuza mentine ordinea chiar si in perioade normale. Chiar daca se ocupa de spalare de bani, administrarea unor retele de prostitutie sau trafic de stupefiante, mafia japoneza nu tolereaza un lucru: furtul.
Filosofia Yakuza se bazeaza pe valori precum umanitate, dreptate si datorie si nu permite ca o persoana sa priveasca suferinta celuilalt fara a interveni. O varianta simplificata a filosofiei spune ca trebuie ajutati cei slabi si luptat cu cei bogati, potrivit CBS NEWS.
Yamaguchi-gumi, Sumiyoshi-kai si Inagawa-ka, ramuri ale Yakuza, au organizat centre de primire pentru sinistrati si au strans zeci de tone de ajutoare, in lumea intreaga. “In vremuri de criza, nu sunt yakuza, civili sau straini. Sunt doar fiinte umane si trebuie sa ne ajutam unii pe altii”, a spus unul dintre liderii clanului Sumiyoshi-kai, citat de Slate.
In ciuda faptului ca si-ar fi dorit ca actele lor de caritate sa ramana departe de ochii publicului, acest lucru nu a mai putut fi ascuns: “Va rugam, nu spuneti mai mult decat ca facem tot ceea ce putem ca sa ajutam. Nimeni nu vrea sa fie asociat cu numele nostru si n-am vrea ca donatiile noastre sa nu poata ajunge la cei care au nevoie”, a declarat un membru Yamaguchi-gumi, citat de The Daily Beast. Ar fi, de fapt, un acord intre mafioti si politie. Sa se ajute in vrumuri de criza, dar acest lucru sa fie facut cu discretie, pentru ca autoritatile sa nu fie puse intr-o lumina proasta.
Pentru cei care nu sunt familiarizati cu Yakuza, gestul ar fi surprinzator, dar nu este pentru prima oara cand poporul japonez este ajutat de mafioti. Yamaguchi-gumi au fost foarte activi si in ajutorarea victimelor cutremurului de la Kobe, din 1995.
Surse: 1.http://www.descopera.ro

Ninja, de la sabotori la asasini FOTO
În imaginarul colectiv, termenul de „ninja” este asociat unui războinic care atacă din umbră şi deţine puteri aproape supranaturale. Însă această imagine este în cea mai mare parte doar o construcţie a secolului XX, o reinventare a trecutului şi transformarea sa într-o formă de „cultură pop”.
Un luptător costumat în negru se luptă singur cu o duzină de adversari pe care îi învinge cu uşurinţă. Apoi, într-o fracţiune de secundă dispare într-un nor de fum. Aceasta este imaginea tipică a unui „ninja”, atât de des întâlnită azi în media, încât orice prezenţă a sa, fie într-un film cu buget de milioane de dolari sau într-o banală reclamă, nu poate suscita decât un sentiment de déjà-vu. De unde a pornit totul? Există o fărâmă de adevăr în ceea ce ştim de­spre ­aceşti războinici enigmatici?
„Cel care deţine lucruri ascunse”
Istoria ninja începe în Japonia medievală, într-o perioadă deosebit de frământată, caracterizată prin războaiele dese purtate între marile clanuri pentru supremaţia pe arhipelag. Ninja sunt o creaţie a acestui mediu anarhic, ei apărând în urma nevoii de agenţi specializaţi în diferite tipuri de misiuni „speciale” pe care samuraii fie nu le puteau îndeplini, fie le considerau neonorabile în raport cu propriul lor statut nobil.
Numele însuşi trebuie lămurit.
Mai citeşte:

Află 10 lucruri de ştiut despre ... samurai

Termenul de ninja este de fapt citirea în fonetică chinezească a două ideograme, care în japoneză s-ar citi shinobi-mono, în traducere, „cel ce deţine sau cunoaşte lucruri ascunse”. Date despre operaţiuni asociabile cu ninja apar încă din sursele istorice din secolul al VIII-lea, însă primele informaţii propriu-zise despre shinobi apar în opera epică „Taiheiki”, scrisă în secolul al XIV-lea, unde sunt amintiţi luptătorii ninja trimişi să incendieze castele. În continuare, shinobi apar din ce în ce mai des în surse, totul pe fondul unei perioade extrem de instabile, ce se întinde din secolul XV până la începutul secolului XVII, cunoscută sub numele de epoca „regatelor combatante” (Sengoku Jidai).
Shinobi sunt folosiţi extensiv de către daimyo (marii nobili) în numeroasele lor războaie. Acum apar inclusiv clanuri specializate de ninja, provenite din provinciile Koga şi Iga, dispuse să îşi ofere serviciile oricărei părţi dispuse să plătească.
Deşi erau specializaţi într-o arie largă de operaţiuni, agenţii erau cel mai des folosiţi pentru spionaj şi pentru luptele de asediu. Există numeroase relatări ale aportului deosebit pe care shinobi îl au la cucerirea facilă a castelelor fortificate. Sursele istorice vorbesc despre infiltrarea nocturnă în castele şi lansarea de atacuri-surpriză, cu scopul de a stârni confuzie şi panică printre apărători. De multe ori, ninja erau folosiţi pur şi simplu pentru a incendia aceste obiective, având în vedere că majoritatea construcţiilor japoneze ale epocii erau realizate din lemn, fiind astfel foarte susceptibile la foc.
În legătură cu celebrul rol al acestora de asasini, sursele istorice sunt mai puţin generoase. Există relatări cu privire la încercări de ucidere a unor figuri importante, dar multe dintre ele au un caracter anecdotic. De altfel, adevărul istoric cu privire la ninja este foarte greu de extras din diferitele izvoare scrise, întrucât acestea se referă la shinobi doar tangenţial, fiind în primul rând preocupate de evenimentele importante ale epocii şi de faptele marilor clanuri şi familii. Însăşi celebra îmbrăcăminte neagră nu este aproape deloc documentabilă.

Deşi este logic să se presupună că agenţii purtau veşminte de culoare închisă cel puţin pentru operaţiunile din timpul nopţii, se pare că în realitate erau preferate diferitele tipuri de deghizări (în ţărani, călugări, soldaţi etc.), care nu ar fi trezit suspiciuni, precum ar fi făcut-o un costum „specializat”.
Ninja a împrumutat costumul de la păpuşari
O dată cu instaurarea păcii Tokugawa, la începutul secolului al XVII-lea, clanurile shinobi, care trăiau practic de pe urma războiului, sunt nevoite să se adapteze noii realităţi. Foştii războinici deschid şcoli de arte marţiale şi mulţi obţin slujbe oficiale la ­curtea shogunului. În această perioadă de pace, faptele vechilor luptători sunt „redescoperite”, şi ninja capătă un loc predominant atât în cultura populară, cât şi în cea cultă. Avem numeroase povestiri şi legende cu un protagonist ninja.
De cele mai multe ori, acesta are puteri supranaturale (poate păşi pe apă, se poate transforma în animale, poate zbura etc.), folosite pentru a lupta cu forţele malefice. În afară de literatura epocii, mai putem întâlni numeroase figuri de ninja şi în pictură sau în teatrul kabuki. Se pare că tocmai teatrul ar fi sursa celebrului costum întunecat asociat astăzi cu ninja. Îmbrăcămintea era purtată pentru a crea spectatorilor un sentiment de mister, fiind cel mai probabil inspirată din costumaţia maeştrilor păpuşari din teatrul „Bunraku”, care se îmbrăcau în negru pentru a nu atrage atenţia asupra lor în timpul reprezentaţiilor.
Reinventarea unui mit

La jumătatea secolului XIX, Japonia renunţă la politica izolaţionistă şi porneşte pe un drum al modernizării rapide urmând modelul american. Valorile tradiţionale vor începe să coexiste alături de cele occidentale. Din această îmbinare se va naşte imaginea luptătorului ninja, aşa cum îl ştim astăzi. Lansarea şi succesul filmului „Shinobi-no-mono” (1962) vor declanşa un val de creaţii în cinematografie, televiziune şi literatură, ce vor face din ninja un personaj central al culturii de masă.
Revistele cu benzi desenate, foarte populare în SUA, Japonia, dar şi pe bătrânul continent au şlefuit atent trăsăturile mitologice ale noului personaj creat. Astăzi, tot ceea ce poate fi asociat cu termenul de shinobi este pentru Japonia o importantă sursă de venit, obţinută atât din vânzarea produselor multimedia, cât şi prin aportul financiar adus de turism, precum în cazul festivalului „Iga Ueno Ninja Festa”, din oraşul Iga, care atrage anual câteva zeci de mii de vizitatori.
În Occident, ninja şi-au făcut intrarea pentru prima dată în filmul „You Only Live Twice” (1967), al cincilea film din seria James Bond, avându-l ca protagonist pe Sean Connery. Succesul peliculei a determinat un val de filme despre războinicii costumaţi în negru, culminând cu anii 1980, când se lansează sute de producţii cinematografice de valoare artistică cel puţin discutabilă.
La începutul secolului XXI, deşi gradul de prezenţă în filme a scăzut, ninja sunt în continuare deosebit de vizibili în jocurile video, desenele animate (poate unul dintre cele mai cunoscute seriale de animaţie care a înflăcărat copilăria şi adolescenţa multor copii din estul Europei a fost „Ţestoasele Ninja”-1984), precum şi în lumea virtuală a Internetului. Astăzi, după ce au reuşit să scape uitării generale, găsindu-şi în universul virtual orice calităţi îşi doresc, „războinicii din umbră” sunt o valoare culturală care nu mai aparţine doar Japoniei, ci lumii întregi

Domnul şi doamna Ninja, agenţi secreţi

Eludând vigilenţa samurailor de la castel, o suplă şi misterioasă umbră de fum apare în frigul unei nopţi fără lună pentru a asasina un puternic senior japonez... Aşa încep vechile legende, literatura, teatrul clasic, filmele, desenele manga şi jocurile video de azi, când ni-l pe prezintă spionul-războinic al Japoniei feudale numit Ninja.

Ninja sunt, în general, prezentaţi ca maeştri ai invizibilului şi ai informaţiei, capabili de a îndeplini imposibilul. Performanţe fizice, puteri psihice şi arte marţiale – se pare că ştiu şi pot să facă totul! În general, sunt reprezentaţi ca inamicii samurailor. Ninja şi samuraii evoluează într-o Japonie în care conflictele sunt la ordinea zilei. Şi unii, şi ceilalţi sunt războinici, astfel că e normal ca săbiile lor să se întâlnească. Luptă de obicei pentru aceeaşi cauză, dar fiecare se foloseşte de propriile metode.

Dacă samuraii practică ceea ce se numeşte bugei juhappan, prin care înţelegem un ansamblu ce cuprinde 18 din artele de luptă, pe cal sau nu, cu sau fără armură şi arme, ninja stăpânesc cele optsprezece tehnici ale ninja juhakkei: ei trebuie să poată lupta cu absolut orice tip de armă, într-o manieră ortodoxă (adică cinstită, precum samuraii) sau mai puţin ortodoxă.

Misterele de nedescifrat ale luptătorilor ninja



Istoria agenţilor numiţi ninja este mai complexă decât pare şi este greu de înţeles. Există relativ puţine surse scrise. Ninja trăiau înconjuraţi de secrete. Transmiterea artei de la maestru la discipoli se făcea în mare parte pe cale orală. De obicei angajaţi pentru misiuni de spionaj, infiltrare sau luptă de gherilă, ei trăiau în sate ascunse în inima munţilor.

Maeştri ai înşelăciunii, ai dezinformării şi ai mistificării, ninja preferau să se înconjoare de mister pentru a amplifica zvonurile cu privire la viaţa lor şi pentru a hrăni frica pe care o insuflau duşmanilor. Ei sunt oameni ai munţilor, războinici, naturalişti şi religioşi, şi trăiesc în izolarea unei societăţi ierarhizate. Familiile (fie ele taoiste, şintoiste sau budiste) se dezvoltă conform propriilor reguli.

Cercetaşi care supraveghează teritoriul, metodele de gherilă, colectarea şi transmiterea de informaţii, tehnicile de disimulare şi anumite credinţe magico-religioase – toate acestea vor da naştere în secolul al XII-lea artei marţiale numite nin-jutsu.

Clanurile – compuse din oameni cunoscuţi ca fiind spioni şi asasini, luptători şi acrobaţi, experţi în strategie, arme şi explozibili, iluzionişti şi vrăjitori – sunt angajate de seniori, şi se disting pentru fapte măreţe de-a lungul istoriei japoneze. În perioada cuprinsă între secolele XII – XV, clanurile Iga şi Koga sunt foarte puternice, iar daimyô (guvernatorii din provincie) apelează deseori la familiile ninja (Hattori, Momchi, Fujibayashi) pentru sarcinile murdare. Lupta pentru putere este obiectul unor lupte intestine nesfârşite. Agenţi ai umbrei, ninja vor juca un rol fundamental în aceste lupte, iar perioada Sengoku (1467-1568) a fost cea mai activă perioadă din istoria lor.

În secolul al XVI-lea, Japonia suferă din cauza răboaielor samurailor. Aproape patru secole de război slăbiseră foarte mult ţara, iar la finalul acestei perioade tulburate apare un teribil samurai din estul arhipeleagului: Oda Nobunaga. El aspiră la titlul de shogun şi îi înlătură pe toţi cei care i se opun. După ce se foloseşte de ninja pentru a pune mână pe ţară, decide că înşişi ninja constituie un pericol pentru el şi ordonă exterminarea lor.

În 1581 are loc o luptă între cei 46.000 de oameni ai lui Nobunaga şi 400 de ninja din clanul Iga. Bătălia a durat o săptămână şi a avut ca rezultat mii de morţi şi dislocarea puternicului clan din umbră. Contrar a ceea ce se povesteşte, Sandayz Momochi, liderul ninja, nu moare în timpul ofensivei surpriză a lui Nobunaga, ci reuşeşte să scape, probabil cu aceeaşi îndrâzneală şi tehnică pe care le folosiseră, cu secole în urmă, primii doi ninja din istorie, Shinetsu Hiko şi Otokashi.

Trădat de unul dintre generalii săi, Nobunaga se sinucide prin seppuku (sinuciderea ritualică numită şi harakiri) înainte de a-şi vedea îndeplinit visul puterii absolute.

Femeile ninja

Chiar mai înconjurate de legende decât omologii lor masculini, femeile ninja – kunoichi –mai rar menţionate în cronici sau de către istorici. Trei motive stau la baza acestor omisiuni. În primul rând, ca toate societăţile feudale, şi Japonia este o societate machistă. În plus, ninja sunt prin excelenţă maeştri ai umbrei, modurile lor de operare şi viaţa lor sunt pline de secrete. Sunt dispreţuiţi, dar şi veneraţi, uneori chiar asemănaţi demonilor. În acelaşi timp sunt consideraţi paria sau chiar nu tocmai umani, astfel că sexul lor nu are o prea mare importanţă.

Viaţa, pregătirea şi antrenamentul femeilor ninja sunt la fel de riguroase ca cele ale bărbăţilor. Învaţă să stăpânească aceleaşi arme şi folosesc aceleaşi trucuri. Totuşi, contrar lucrurilor pe care le vedem în artele marţiale moderne (karate, judo), diferenţele morfologice sunt respectate, iar slăbiciunile sunt transformate în atuuri. În nin-jutsu, accentul cade pe eficacitate. Forţa brută (a muşchilor) nu e esenţială. Unghiurile, posturile, arta de a lovi punctele vitale sunt mai importante. Kunoichi pot lupta îmbrăcate în gheişe, curtezane, simple ţărănci sau servitoare, căci aceste deghizări le permit să se apropie de inamic, fie pentru a obţine informaţii de la el, fie pentru a-l ucide.

Armele femeilor ninja – de la seducţie la otravă

Specialiste în lupta de cuţite, ele excelează în această artă într-atât încât pot fi superioare bărbaţilor. Studiul cuţitului ocupă un loc important în formarea acestor spioni. Ele ascund deseori lamele sub mâneci, la centură, dar şi în buchete de flori, intrumente muzicale, umbrele sau jucării erotice.

Maestre în arta otrăvurilor, folosesc ace de păr, cuţite, lamele evantaielor, inele false şi chiar propriile unghii îmbibate în substanţe mortale. În plus, folosesc arta misterioasă a acelor suflate cu otravă.

Una din specialităţile lor este arta de a prelua aspectul şi obiceiurile celorlalţi oameni. Manipulatoare excelente, folosesc fără scrupule avantajele sexului lor pentru a-şi îndeplini ţelurile. Înşelarea inimii, corpului şi spiritului adversarului face parte din formaţia lor.

O femeie ninja care preia trăsăturile unei gheişe seducătoare trebuie să fie şi irezistibilă şi dincolo de orice suspiciune pentru orice daimyô. Intuiţia era considerată şi atunci ca un al şaselea simţ al femeilor, aşa că unele poveşti povestesc cum clanurile s-au folosit de acest lucru şi au introdus în pregătirea femeilor tehnici psihologice şi mentale.

Ninja în istoria niponă

Începând din 1603, epoca principatelor beligerante – denumite mai frecvent Regatele Combatante – se sfârşeşte cu o nouă lege care interzice seniorilor să recurgă la război. Ţara se închide în ea însăşi şi cunoaşte o bunăstare neexistentă până atunci. Shogunul şi-a stabilit capitala la Edo (Tokyo de azi), oraş a cărei populaţie a ajuns rapid la un milion de locuitori, transformându-se într-o veritabilă metropolă. În această epocă a prosperităţii, dorinţa de a face bani a atras în oral o mulţime de răufăcători şi traficanţi. Aşadar, shogunatul avea nevoie o poliţie puternică, capabilă de a dezvolta noi tehnici de arestare. A apelat la ninja şi, deşi mulţi au intrat în poliţia oraşului, nu toţi au acceptat oferta.

Disoluţia clanurilor i-a împins pe mulţi să devină hoţi, mercenari sau ucigaşi. Alţii, obosiţi de război, se îndreaptă către religie sau agricultură, ca şi mulţi alţi samurai rămaşi fără slujbă (numiţi rônin).

Ultima intervenţie „oficială” a ninja are loc în 1637 la castelul Hara, în contextul rebeliunii ţăranilor creştini împotriva shogunului Tokugawa Iemitsu bănuit de a fi aranjat uciderea unui daimyô creştin. Revolta, susţinută de mulţi samurai rônin şi de ţărani fără pământ, a reuşit să cucerească şi câteva insule. Înconjuraţi de 200.000 de soldaţi ai shogunului, creştinii s-au refugiat în castelul Hara. În pofida avantajului numeric al soldaţilor săi, shogunu nu reuşeşte să pună capăt revoltei, astfel că apelează la ninja.

Cândva secretă, arta nin-jutsu se poate învăţa azi cam peste tot în lume. Începând cu anii ’70 au apărut o mulţime de şcoli, unele mai bizare ca altele. Totuşi, există 5 academii japoneze care mai predau vechi tehnici ninja, însă această artă, deşi şi-.a păstrat aerul de mister, nu îşi mai găseşte locul în lumea contemporană.

Gheisele - între artă şi prostituţie
Termenul de geisha apare destul de târziu în Japonia. Însemnând literalmente „persoană care excelează în arte”, apare spre sfârşitul secolului al XVII-lea, când ţara intră în epoca Edo, şi desemnează o realitate care se conturase încă din secolul al XV-lea.
Această realitate poartă în sine moştenirea unei noţiuni mai vechi şi mai vaste, aceea a femeilor însărcinate cu divertisment bărbaţilor, atestate în texte începând de la sfârşitul secolului al X-lea, şi pe care le numim într-un sens mai larg curtezane.
Gheişele sunt de fapt învăţate în arte atât de divere precum arta dansului, a muzicii, arta Ceremoniei Ceaiului sau a arajamentelor florale, de la compoziţia poetică la arta conversaţiei, aşa că este de la sine înţeles că ele nu se dedau şi prostituţiei.
La începutul secolului al XVIII-lea, termenul de dansatoare (odoriko) este utilizat într-o manieră mai largă, şi pe tot parcursul epocii Edo e dificil să stabileşti o distincţie clară între gheişe şi curtezane, acestea din urmă fiind şi ele artiste desăvârşite.
Existenţa femeilor care făceau din puterea lor de seducţie o profesie se reflectă în textele scrise care apar din ce în ce mai des din secolul al XI-lea. Probabil că ele apar de fapt în timpuri mult mai vechi, şi e de remarcat faptul că în multe note de călătorie, jurnale personale sau poezii se face ecoul, sub penelul bărbaţilor, bogăţiei acestei arte şi seducţia sa.
„Vocea lor opreşte norii, cântecele lor zguduie apele”
Astfel, un text de la sfârşitul secolului al X-lea constată existenţa acestor femei, subliniind caracterul cvasi-intelectual, inerent naturii umane, a plăcerii frecventării lor. Departe de orice reprobare morală, e admis că această prezenţă feminină este o sursă de plăcere, gustată atât de simpli călători cât şi de aristocraţi.
De atunci, concepţia generală asupra acestei practici, împreună cu o frecventă compasiune faţă de condiţia acestor artiste, explică toleranţa, dar şi respectul de care acestea s-au bucurat. Se conturează aşadar, în epcoa medievală, portretul literar al curtezanelor atrăgătoare prin cântecul şi farmecul căruia era atât de greu să i te sustragi. „Vocea lor opreşte norii, cântecele lor zguduie apele şi vânturile. Nu există călător care să uite casa lor.”, scria în secolul al XI-lea Ôe no Masafusa (1041-1111).
Dacă gradul de perfecţiune al artei lor este lăudat, gustul dragostei carnale, exaltat în mărturii, e complet lipsit de indecenţă. Dimensiunea itinerantă, aproape aleatorie, a prezenţei acestor curtezane, e o caracteristică a epocii, evocată în motivele artistice recurente (precum motivul bărcii).
Poezia „femeilor care vin şi pleacă” trimite şi la ideea de divertisment – „femeile de divertisment” apar ca o altă latură a acestor curtezane, dar şi a gheişelor din epoca Edo. Existenţa acestor gheişe pare să fi fost precedată de existenţa gheişelor-bărbaţi din secolul al XIII-lea, care trebuiau să îi distreze pe daimyo (lorzii teritoriali din Japonia pre-modernă). Nu putem însă să ne grăbim şi să asociem practica trupelor mixte de artişti-bufoni, numiţi maeştri-păpuşari, activitate dedicată exclusiv bărbaţilor, cu cea a gheişelor. Aceşti artişti, atestaţi încă din secolul al XII-lea, erau cunoscuţi până în anii 1800.
Oraşele gheişelor
Naşterea, în secolul al XVII-lea, a locurilor dedicate exclusiv divertismentului, controlate strict de guvernul Tokugawa, aduce schimbări majore. Apariţia acestor cartiere se înscrie într-un context urban particular: dezvoltarea capitalei din punct de vedere demografic, dar o dezvoltare mai degrabă a populaţiei masculine. Creşte numărul proprietarilor, al samurailor fără ocupaţie, dar şi al comercianţilor ambulanţi, iar toţi aceştia vor forma o parte importantă a clientelei.
În aceste cartiere înconjurate de ziduri înalte şi de şanţuri, dar în interiorul cărora timpul curge într-un mod diferit şi în care toate barierele sociale dispar, se elaborează o etichetă complexă, care guevrnează universul retras al curtezanelor şi femeilor dedicate artei seducţiei.
Înfiinţat în 1617 aproape de Nihonbashi, transferat apoi, după incendiul devastator din 1657, aproape de temblul din Asakusa, cartierul Yoshiwara găzduieşte în secolul al XVIII-lea circa 1% din populaţia capitalei. Între 1725 şi 1787, populaţia sa creşte de la 8.679 la 14.000 de locuitori, dintre care 2.500 sunt gheişe, curtezane, prostituate şi kamuro (asistentele tinere ale curtezanelor de rang înalt).
Deşi toate marile oraşe au cartierele lor rezervate acestei categorii sociale, Yoshiwara este cel mai celebru. Vizitatorii pot intra doar conform unor reguli specifice epocii, urmărind un drum aproape iniţiatic. Acest parcurs atât urban, cât şi mental, este subiectul reprezentărilor artistice pe tot parcursul epocii Edo. Curentul artistic Ukiyo găseşte în descrierea acestui strat social un subiect important, oferind numeroase potrete ale curtezanelor.
Una din problematicile artistice cele mai importante stă în trecerea, în timpul secolului al XVII-lea, de la o pictură de tip tradiţional la potrete feminine individualizate, care accentueză caracterul unic al rolului acestora, fie ele curtezane sau gheişe.
Dacă încercăm să definim mai bine imaginea gheişelor din Yoshiwara în secolele XVII-XVIII, pictura şi imprimeurile devin surse esenţiale, care subliniază o prezenţă rară în comparaţie cu celelalte categorii feminine. Anumite opere de secol XVII oferă unele criterii de distincţie într-o perioadă în care graniţa dintre gheişe, curtezane de rang înalt şi dansatoare nu era foarte clar definită. Nuanţele sunt foarte subtile. Abia la mijlocul secolului al XVIII-lea statutul gheişelor apare pentru prima dată bine stabilit, iar din acel moment le este interzis, prin decret guvernamental, să se dedea prostituţiei.
Majoritatea gheişelor au contracte libere cu unele case din Yoshiwara, dar unele evoluează în afara incintei, în special în cartierul necontralat din Fukagawa. Se pare că în aceste cazuri restricţiile nu erau întocmai respectate (există unele imprimeuri cu tentă erotică), de unde şi înţelegerea greşită a activităţilor specifice acestor femei.
Chiar dacă nu e mereu uşor de identificat în mod precis statutul lor, gheişele au ocupat un loc determinant în edificarea unui mix cultural unic, care înfloreşte şi ajunge la apogeu în secolele XVII-XVIII în sânul cartierelor rezervate.
Dacă eleganţa şi comportamentul lor sunt copiate, prin intermediul imaginilor care le promovează, de către femeile din burghezia sau aristocraţia epocii, educaţia lor artistică şi literară, de un nivel foarte ridicat, depăşeşte cunoştiinţele femeilor din categorii sociale, şi astfel se păstrează puterea lor de seducţie şi impactul intelectual pe care geişele îl aveau asupra contemporanilor lor.
Experte în arta dansului şi cântecului, în practica muzicală, ele sunt formate şi în caligrafie, compoziţie opetică şi arta conversaţiei, explorează căile misterioase ale ceaiului, esenţelor şi aranjamentelor florale.
Dincolo de aceste performanţe, educaţia intransigentă şi foarte bogată explică faptul că prezenţa lor, departe de a fi pur şi simplu ornamentală, a contribuit în Yoshiwara la apariţia unei sensibilităţi estetice şi unor filosofii existenţiale inedite, de un rafinament extrem.

Bonzai, brand japonez născut în China, vândut de americani
Arta, veche de secole, a grădinăritului în tavă sau bonzai este ştiinţa de a creşte plante şi arbori miniaturali, în spaţii mult mai restrânse decât sunt necesare în mod natural dezvoltării lor, prin conducerea şi tăierea adecvată a ramurilor şi prin hrănire minimală cu apă şi îngrăşăminte. Arborii cresc într-o formă care sugerează de cele mai multe ori vârsta înaintată, impresie deloc falsă deoarece mulţi arbori bonzai sunt realmente bătrâni.
Termenul generic de bonzai (sau bonsai), împrumutat din japoneză (盆栽), dat pomişorilor din micuţele ghivece în cultura euro-americană, nu se referă la o anume specie, ci reuneşte stiluri şi tradiţii asiatice diverse, vechi de peste 2000 de ani, de grădinarit de la punsai-ul şi penjing-ul chinezesc (peisaj în miniatură – n.r.), la bonzai-ul şi saikei-ul japonez (grădinărit sau peisaj în tavă – n.r.) şi la bunjae-ul coreean. Asocierea plantei cu această formă de grădinărit este o confuzie pe care europenii şi americanii au făcut-o de la început şi care s-a perpetuat la nivel general, după „Expoziţia Japoneză de la Londra“ din 1910, când grădinile nipone şi micuţii copaci au fost prezentaţi pentru prima oară în afara lumii asiatice.
Şi termenul generic (bonzai – n.r) este în sine unul de împrumut şi provine de la cei care au adus micuţele plante în Japonia – călugării şi preoţii budişti, denumiţi generic „bonz“.
Naşterea bonzaiului s-a produs în China

Deşi imaginarul european asociază bonzaiul cu Ţara Soarelui Răsare, rădăcinile acestei tradiţii sunt chinezeşti. Cu siguranţă nu ştim când a apărut această tehnică de grădinărit. Prima atestare documentară a existenţei bonzailor din antichitate o întâlnim în două picturi murale descoperite în mormântul prinţului Zhang Huai, din Dinastia Tang, mort în anul 706. În prima este reprezentat un slujitor ce ţine în mâini un peisaj în miniatură, iar în cea de-a doua, un altul care are în mâini un pom plantat într-un vas plat.
Totuşi există indicii potrivit cărora arta bonzailor ar fi apărut mai devreme. Echivalentul cuvântului „bonzai“ în China este penjing. Aceasta apare în vremea Dinastiei Jin (265 d.Hr. - 420 d.Hr.), însă o legendă plasează naşterea acestei arte mai înapoi în timp, în perioada Dinastiei Han (206 î.Hr. - 220 d.Hr).
Legenda spune că un împărat a dorit să-şi poată contempla întreaga ţară în fiecare zi. Atunci maeştrii grădinari au transformat curtea palatului într-o reproducere miniaturală a întregului imperiu, astfel încât împăratul să o vadă de la fereastră în fiecare zi. Peisajul era atât de riguros în detalii încât cuprindea toate dealurile, munţii, râurile, lacurile, precum şi pădurile existente în realitate, care erau realizate din copaci în miniatură.
Aceeasi legenda mai relateaza că numai împăratul avea dreptul să deţină un asemenea peisaj în miniatură. Dacă vreun supus ar fi fost descoperit că are în posesie chiar şi un singur copăcel, ar fi fost considerat o ameninţare pentru imperiu şi condamnat la moarte. O altă poveste vorbeşte ­despre un poet din aceeaşi perioadă, care s-ar fi retras pe domeniul său pentru a cultiva crizanteme în ghivece, ocupaţie din care ar fi derivat şi creşterea copăceilor în vase.
Realizarea de peisaje miniaturale în tavă a luat amploare în timpul Dinastiei Song (960 - 1279), creaţiile devenind tot mai complexe şi mai rafinate din punct de vedere artistic, pentru ca în anii de început ai Dinastiei Qing (1644 - 1911) să putem vorbi de o artă cu o arie largă de răspândire. Tot în această perioadă îşi fac apariţia primele manuale, dar şi diferite şcoli şi curente, cultivate de maeştrii fondatori şi perpetuate de discipolii acestora care, în cele mai multe cazuri, erau descendenţii direcţi ai maeştrilor.
Cu timpul arta penjing se dezvoltă într-o adevărată filosofie. Cunoştinţele erau păstrate cu sfinţenie şi protejate în interiorul familiilor şi doar cei care făceau dovada unei înalte valori spirituale aveau acces la acestea. Nu întâmplător se spune şi azi în China că unui novice i se dă din prima zi o foarfecă pentru a tunde un bonzai, însă nici după patru ani el nu are voie să ude copăcelul. Motivaţia ţine de faptul că penjing-ul este mai mult decât un colţ din natură, este o frântură din sufletul creatorului său.
Conform esteticii chinezeşti, arborele trebuie să surprindă esenţa şi spiritul naturii prin realizarea de contraste. Filozofic, artistul chinez este influenţat de principiul Dào (dualismul Yin şi Yang), concept conform căruia Universul ar fi guvernat de două forţe primare opuse, însă complementare, care trebuie să se regăsească în creaţiile maeştrilor chinezi.
Inspiraţia şcolii chineze vine nu doar de la natură, dar este influenţată şi de literatură, poezie şi de artele vizuale, folosind concepte estetice similare principiilor filozofiei dualismelor. La nivelul artistic cel mai înalt, valoarea penjing este perfect similară cu valorile poeziei, caligrafiei, picturii şi artei grădinăritului.
Din China în Japonia

Chiar dacă leagănul artei bonzai este China, lumea întreagă asimilează termenul cu ţara samurailor, aceasta pentru că, între secolele al VII-lea şi al IX-lea, s-a produs importul meşteşugului prin intermediul solilor, ambasadorilor imperiali, dar mai ales al călugărilor budişti. Arta grădinăritului în tavă devine foarte populară în Japonia, în perioadele Heian (794 - 1185) şi Kamakura (1185 - 1333), când micuţul copac apare pe sulurile pictate şi în documentele vremii.
Deşi aceasta a fost iniţial apanajul nobilimii, bonzaii putând fi admiraţi exclusiv pe domeniile elitei sociale, cu timpul, ei au devenit accesibili şi claselor de mijloc. Pe ­parcursul perioadei Muromachi (sec. al XIV-lea) aceştia ajung să fie parte integrantă a culturii japoneze. În miniaturile ce însoţesc manuscrisele în care se povesteşte celebra legendă a curtezanei Tamamo-no-Mae, din timpul împăratului Konoe (1142 - 1155), se poate vedea că bonzaiul ocupa un loc important în cultura şi ambientul din acel moment de la curtea imperială. Nu se poate afirma cu tărie că în 1142 arta bonzai-ului făcea parte din preferinţele împăratului, însă cu siguranţă în secolul al XIV-lea era la loc de cinste.
O largă deschidere a acestei arte către toate clasele sociale s-a realizat în secolul al XVI-lea sau perioada Edo, cum e numită în manualele de istorie nipone. Se pare că tot în această perioadă au apărut şi primele concursuri de măiestrie în făurirea vaselor din ceramică pentru bonzai.
Momentul de apogeu şi preţuire a acestei arte în Japonia a fost atins în secolul al XVIII-lea. Maeştrii acestor vremuri au aprofundat-o şi rafinat-o, stabilind stiluri, ­diversificând şi ­perfecţionând ­tehnici, iar atenţia acordată detaliului a fost împinsă spre un nivel ce lesne se poate con­funda cu cea a bijutierului.
Spre deosebire de chinezi, care simţeau o atracţie către formele fantastice în modelarea lemnului viu, artiştii japonezi au ales să creeze reproduceri cât mai fidele ale naturii.
Estetica bonzai-ului, în concepţie japoneză, este centrată pe principiul „cer şi pământ“ într-un singur vas. Cele două forţe opuse şi complementare – din cultura chineză – apar în stilul japonez echilibrate într-un singur arbore, adică shin-zen-bi ori adevăr, esenţă şi frumuseţe.
Arborii care sunt subiectele preferate ale şcolii japoneze sunt pinul, ulmul, arţarul, wisteria japoneză, jneapănul şi laricea, respectiv caisul floral şi cireşul floral. Toate aceste plante sunt crescute afară, fiind aduse în tokonoma (alcovul caselor nipone – n.r) doar cu ocazia unor evenimente deosebite, mai ales pentru a evoca sezonul de maximă frumuseţe a acestor bonzai. Toate plantele bonzai realizate în stil japonez trebuie să releve spiritul esenţial al plantei folosite şi, indiferent de ocazie, trebuie să redea naturaleţe şi, în nici un caz, intervenţia umană.
Bonzai-ul după Londra, 1910
După ce Japonia a intrat în epoca Meiji (1867-1921) şi şi-a deschis porţile către lumea modernă, depăşind rapid structurile feudale, a decis să arate lumii întregi că este o putere de luat în seamă. În acest context s-a petrecut Expoziţia niponă de la Londra din 1910, unde japonezii au prezentat o parte din cultura tradiţională. Micuţii copăcei seculari au fascinat întreaga lume deschizând noi posibilităţi artei bonzai-ului. În primele decenii ale secolului al XX-lea au început să se fabrice şi să se comercializeze cele dintâi unelte speciale pentru îngrijirea bonzai-ului în SUA şi în Europa.
Într-adevăr, arta bonzai-ului a cucerit rapid mapamondul, însă cea mai mare parte a filozofiei asiatice construite în jurul acestei arte a grădinăritului la tavă s-a pierdut. Redus doar la un hobby sau un meşteşug şi învelit în ambalajul marketingului american, bonzai-ul se încăpăţânează să mai păstreze chiar şi în aceste condiţii un parfum venit din Extremul Orient şi un colţ de natură aparte, care nu are preţ.

Ninja, de la sabotori la asasini FOTO



În imaginarul colectiv, termenul de „ninja” este asociat unui războinic care atacă din umbră şi deţine puteri aproape supranaturale. Însă această imagine este în cea mai mare parte doar o construcţie a secolului XX, o reinventare a trecutului şi transformarea sa într-o formă de „cultură pop”.
Un luptător costumat în negru se luptă singur cu o duzină de adversari pe care îi învinge cu uşurinţă. Apoi, într-o fracţiune de secundă dispare într-un nor de fum. Aceasta este imaginea tipică a unui „ninja”, atât de des întâlnită azi în media, încât orice prezenţă a sa, fie într-un film cu buget de milioane de dolari sau într-o banală reclamă, nu poate suscita decât un sentiment de déjà-vu. De unde a pornit totul? Există o fărâmă de adevăr în ceea ce ştim de­spre ­aceşti războinici enigmatici?
„Cel care deţine lucruri ascunse”
Istoria ninja începe în Japonia medievală, într-o perioadă deosebit de frământată, caracterizată prin războaiele dese purtate între marile clanuri pentru supremaţia pe arhipelag. Ninja sunt o creaţie a acestui mediu anarhic, ei apărând în urma nevoii de agenţi specializaţi în diferite tipuri de misiuni „speciale” pe care samuraii fie nu le puteau îndeplini, fie le considerau neonorabile în raport cu propriul lor statut nobil.
Numele însuşi trebuie lămurit.
Mai citeşte:

Află 10 lucruri de ştiut despre ... samurai

Termenul de ninja este de fapt citirea în fonetică chinezească a două ideograme, care în japoneză s-ar citi shinobi-mono, în traducere, „cel ce deţine sau cunoaşte lucruri ascunse”. Date despre operaţiuni asociabile cu ninja apar încă din sursele istorice din secolul al VIII-lea, însă primele informaţii propriu-zise despre shinobi apar în opera epică „Taiheiki”, scrisă în secolul al XIV-lea, unde sunt amintiţi luptătorii ninja trimişi să incendieze castele. În continuare, shinobi apar din ce în ce mai des în surse, totul pe fondul unei perioade extrem de instabile, ce se întinde din secolul XV până la începutul secolului XVII, cunoscută sub numele de epoca „regatelor combatante” (Sengoku Jidai).
Shinobi sunt folosiţi extensiv de către daimyo (marii nobili) în numeroasele lor războaie. Acum apar inclusiv clanuri specializate de ninja, provenite din provinciile Koga şi Iga, dispuse să îşi ofere serviciile oricărei părţi dispuse să plătească.
Deşi erau specializaţi într-o arie largă de operaţiuni, agenţii erau cel mai des folosiţi pentru spionaj şi pentru luptele de asediu. Există numeroase relatări ale aportului deosebit pe care shinobi îl au la cucerirea facilă a castelelor fortificate. Sursele istorice vorbesc despre infiltrarea nocturnă în castele şi lansarea de atacuri-surpriză, cu scopul de a stârni confuzie şi panică printre apărători. De multe ori, ninja erau folosiţi pur şi simplu pentru a incendia aceste obiective, având în vedere că majoritatea construcţiilor japoneze ale epocii erau realizate din lemn, fiind astfel foarte susceptibile la foc.
În legătură cu celebrul rol al acestora de asasini, sursele istorice sunt mai puţin generoase. Există relatări cu privire la încercări de ucidere a unor figuri importante, dar multe dintre ele au un caracter anecdotic. De altfel, adevărul istoric cu privire la ninja este foarte greu de extras din diferitele izvoare scrise, întrucât acestea se referă la shinobi doar tangenţial, fiind în primul rând preocupate de evenimentele importante ale epocii şi de faptele marilor clanuri şi familii. Însăşi celebra îmbrăcăminte neagră nu este aproape deloc documentabilă.
Află şi despre Arta grădinăritului la tavă

Bonzai, brand japonez născut în China, vândut de americani
Deşi este logic să se presupună că agenţii purtau veşminte de culoare închisă cel puţin pentru operaţiunile din timpul nopţii, se pare că în realitate erau preferate diferitele tipuri de deghizări (în ţărani, călugări, soldaţi etc.), care nu ar fi trezit suspiciuni, precum ar fi făcut-o un costum „specializat”.
Ninja a împrumutat costumul de la păpuşari
O dată cu instaurarea păcii Tokugawa, la începutul secolului al XVII-lea, clanurile shinobi, care trăiau practic de pe urma războiului, sunt nevoite să se adapteze noii realităţi. Foştii războinici deschid şcoli de arte marţiale şi mulţi obţin slujbe oficiale la ­curtea shogunului. În această perioadă de pace, faptele vechilor luptători sunt „redescoperite”, şi ninja capătă un loc predominant atât în cultura populară, cât şi în cea cultă. Avem numeroase povestiri şi legende cu un protagonist ninja.
De cele mai multe ori, acesta are puteri supranaturale (poate păşi pe apă, se poate transforma în animale, poate zbura etc.), folosite pentru a lupta cu forţele malefice. În afară de literatura epocii, mai putem întâlni numeroase figuri de ninja şi în pictură sau în teatrul kabuki. Se pare că tocmai teatrul ar fi sursa celebrului costum întunecat asociat astăzi cu ninja. Îmbrăcămintea era purtată pentru a crea spectatorilor un sentiment de mister, fiind cel mai probabil inspirată din costumaţia maeştrilor păpuşari din teatrul „Bunraku”, care se îmbrăcau în negru pentru a nu atrage atenţia asupra lor în timpul reprezentaţiilor.
Reinventarea unui mit

La jumătatea secolului XIX, Japonia renunţă la politica izolaţionistă şi porneşte pe un drum al modernizării rapide urmând modelul american. Valorile tradiţionale vor începe să coexiste alături de cele occidentale. Din această îmbinare se va naşte imaginea luptătorului ninja, aşa cum îl ştim astăzi. Lansarea şi succesul filmului „Shinobi-no-mono” (1962) vor declanşa un val de creaţii în cinematografie, televiziune şi literatură, ce vor face din ninja un personaj central al culturii de masă.
Revistele cu benzi desenate, foarte populare în SUA, Japonia, dar şi pe bătrânul continent au şlefuit atent trăsăturile mitologice ale noului personaj creat. Astăzi, tot ceea ce poate fi asociat cu termenul de shinobi este pentru Japonia o importantă sursă de venit, obţinută atât din vânzarea produselor multimedia, cât şi prin aportul financiar adus de turism, precum în cazul festivalului „Iga Ueno Ninja Festa”, din oraşul Iga, care atrage anual câteva zeci de mii de vizitatori.
În Occident, ninja şi-au făcut intrarea pentru prima dată în filmul „You Only Live Twice” (1967), al cincilea film din seria James Bond, avându-l ca protagonist pe Sean Connery. Succesul peliculei a determinat un val de filme despre războinicii costumaţi în negru, culminând cu anii 1980, când se lansează sute de producţii cinematografice de valoare artistică cel puţin discutabilă.
La începutul secolului XXI, deşi gradul de prezenţă în filme a scăzut, ninja sunt în continuare deosebit de vizibili în jocurile video, desenele animate (poate unul dintre cele mai cunoscute seriale de animaţie care a înflăcărat copilăria şi adolescenţa multor copii din estul Europei a fost „Ţestoasele Ninja”-1984), precum şi în lumea virtuală a Internetului. Astăzi, după ce au reuşit să scape uitării generale, găsindu-şi în universul virtual orice calităţi îşi doresc, „războinicii din umbră” sunt o valoare culturală care nu mai aparţine doar Japoniei, ci lumii întregi.

Sfantul cu sabie: Miyamoto Musashi

Samuraii reprezinta, pentru occidentali, un capitol misterios si fascinant in istoria Japoniei. Un capitol la fel de abscons ca si multe alte aspecte ale civilizatiei nipone, greu de inteles sau de acceptat pentru mentalitatea noastra. Feudali puternici, cu un deosebit cod al onoarei, pe langa care cel al cavalerilor medievali parea o gluma, samuraii au dominat timp de secole viata politica a tarii de la Soare Rasare, lasand in urma lor o amintire de nesters. Dintre toti, poate cel mai straniu si mai controversat ramane Miyamoto Musashi, inca venerat ca un erou de japonezi.

Doua decenii de la moartea fostului imparat al Japoniei


Familia imperiala japoneza a participat ieri la o ceremonie sobra de comemorare a 20 de ani de la moartea fostului imparat Hirohito, perceput in Occident drept un simbol al agresiunii japoneze din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Imparatul Akihito, fiul lui Hirohito, si sotia sa, imparateasa Michiko, s-au inclinat in fata mormantului fostului monarh, in cadrul unei ceremonii shintoiste la care au mai participat premierul Taro Aso, precum si alti politicieni si membri ai familiei imperiale.
Hirohito, tratat odinioara drept fiinta divina de catre japonezi, a ramas pe tron dupa 1945 de fortele de ocupatie ale Statelor Unite intr-o tentativa de a mentine stabilitatea intr-o tara devastata de distrugerile razboiului. Imparatul a ramas pe parcursul intregii vieti asociat cu agresiunea japoneza din secolul XX, iar gesturi simbolice precum renuntarea la statutul sau divin nu i-au ameliorat prea mult imaginea.
Venirea la tron in 1989 a lui Akihito a ajutat Japonia sa intoarca o pagina in relatia cu fostele sale colonii din Asia si sa-si defineasca o noua identitate ca natiune pasnica, noteaza Reuters.
In 1992, a devenit primul imparat japonez care a vizitat China, exprimandu-si regretul pentru abuzurile comise in timpul razboiului. A facut mari eforturi pentru a se apropia de japonezul de rand, apreciaza comentatorii, dar statutul casei imperiale ramane mult mai distant pentru populatie decat in alte monarhii constitutionale.
Desi a urcat pe tron la moartea tatalui sau, la 7 ianuarie 1989, incoronarea lui Akihito va fi marcata printr-o serie de festivitati in luna noiembrie. In acest an cuplul imperial aniverseaza si implinirea a 50 de ani de casnicie.
http://www.cronicaromana.ro/index.php?art=91844

14 august 1281 - Flota mongola, distrusa de vântul divin

Dupa o prima tentativa esuata de cucerire a Japoniei, intreprinsa in 1274 de Kublai Han, nepotul marelui Genghis, trupele mongole au reluat ofensiva, sapte ani mai târziu. 100.000 soldati mongoli si chinezi si 40.000 coreeni au plecat, la bordul a 4000 de corabii, spre insulele arhipelagului nipon. Dar flota coreeana a fost surprinsa de o teribila furtuna si imprastiata, majoritatea corabiilor fiind nevoite sa revina pe continent.

Japonia păstrează cu sfinţenie mitul samurailor

Shinto, religia nescrisa a Japoniei


In afara de budism, Japonia mai gazduieste o religie aproape nescrisa, care insa, dateaza din epoca preistorica.

Imparateasa Japoniei, o viata trista Nascuta in 1934, imparateasa Michiko a Japoniei provine dintr-o familie "de rind", fiind fiica industriasului Hidesaburo Shoda. In 1959, s-a casatorit cu actualul imparat Akihito (pe atunci doar print mostenitor), pe care l-a cunoscut cu ocazia unui meci de tenis, intrind prin casatorie in cea mai veche familie domnitoare de pe glob. Conform vechilor cronici nipone Kojiki si Nihon Shoki, primul imparat al Tarii Soarelui Rasare, Jimmu Tenno (descendent al zeitei Soarelui, Amaterasu Omikami), s-a urcat pe tron in anul 660 i.e.n., fiind stramosul de nimeni contestat al actualului imparat. In afara de "pacatul capital" de a nu apartine prin nastere ultra-traditionalistei aristocratii nipone, care timp de aproape trei milenii a furnizat sotii imparatilor, nou-venita mai avea inca un "pacat ca ...

Gradina pasilor linistiti
Japonezii comiteau arta moderna cu jumatate de mileniu înaintea europenilor. Iata o afirmatie din ce în ce mai larg raspandita si acceptata de criticii de arta care, fara sa faca un exercitiu gratuit de admiratie, percep concretizarea gandirii filosofice budiste ca pe o manifestare a unui instinct artistic cu totul iesit din comun.O categorie esentiala a exteriorizarii tezelor specifice ramurii zen a budismului japonez o reprezinta Gradinile Muntelui Uscat si Gradinile Apei Muntelui Uscat. Ambele sunt gradini-zen, adica „oaze unde natura îti verifica flexibilitatea mintii” sau, într-un joc simplu al cuvintelor, „realitatea de dincolo de realitate”.

Fara a arunca vreo umbra peiorativa asupra inventivitatii lor, se poate spune ca europenii au „descoperit” arta moderna o data cu apartia fotografiei. Artistii au abandonat treptat – în artele vizuale – perceperea realitatii asa cum este ea, caci acest mesaj îl aducea, înca din secolul XIX, fotografia. Astfel au aparut impresionismul, postimpresionismul si simbolismul, atingandu-se ulterior piscul abstractiunii.
Iar în secolul în care Manet si suita asezau praful peste romantici (si nu numai), japonezii stiau de foarte multe secole sa concretizeze notiunile abstracte ale gandirii budismului-zen. Principiul fundamental al caii spre linistea interioara era deja statuat de înteleptii japonezi din secolele VIII-IX, iar prin fertila imaginatie a preotilor budisti ai veacurilor XIV-XV, Gradinile Zen au devenit inseparabile pentru templele acestui captivant cult asiatic.

Precum tehnicile feng-shui de acomodare a universului nostru cu universul cel mare, Gradina Zen are mai multe nivele de aprofundare a modului prin care ne putem descoperi linistea din noi însine si a o consuma pentru binele spiritului propriu. Cea mai adancita în gandirea zen-budista este Gradina Muntelui Uscat, unde cel fara o minte flexibila vede doar o „familie” de pietre dispusa „dezordonat” într-un patrulater plin cu nisip sau pietris fin valurit.
Daca fantezia nu-ti lucreaza febril, nu vezi muntii care îmbratiseaza norii, nu observi asocierea ombilicala dintre principiile Yin si Yang, stalpii diametral opusi ai universului mare si ai celui personal. Mesajele acestei forme de „arta moderna japoneza”, veche de secole, sunt si mai subtile daca afli – de exemplu – ca faimoasa Gradina de Piatra a templului Roan-ji (Kyoto) are cincisprezece munti (pietre) asezate astfel încat sa observi, din orice colt, numai paisprezece! Adica doua realitati contopite într-una singura, cum transmite un principiu zen.

Mult mai agreabile în ceea ce priveste perceptia si efortul de imaginatie (înlesnite si de cunoasterea doctrinei, evident) sunt Gradinile Apei Muntelui Uscat, în care verdeata îsi recapata forta de a bucura ochiul, întrucat verdele clorofilian domina luciul siliconic al pietrelor. Obligatoriu, un fir de apa se insinueaza cu o voiosie copilareasca în peisaj. Totul pare o poveste simpla, cu un suflet bantuit de angoase ce-si gaseste odihna într-un colt de natura atat de banal.
Numai ca Zen te învata sa pasesti, sa descoperi Calea. Un „vers” al sau spune: „Eu car apa si muntii si nu obosesc. Asta-i farmecul vietii”. Si ca sa te îndemne sa crezi ca poti sa faci aceste carausii, Zen îti sugereaza ca tu însuti poti fi de piatra. În consecinta, gradina are pasii pe care trebuie sa-i urmezi însemnati cu piatra. Pasii tai de granit strabat atat padurea, cat si apa. Tu esti mai tare decat ele, dar nu trebuie sa le ranesti niciodata. Doar gandul acesta te raneste pe tine însuti...

Sogunii, matasea si dinastia Ming
Viata portughezilor n-a fost una roz în zona cuprinsa între Marea Rosie si Oceanul Indian, asa cum nu fusese nici atunci cand Vasco da Gama a reusit, primul, sa descopere o ruta maritima spre India; India adevarata, si nu cea închipuita de Cristofor Columb. E drept ca acum, la jumatatea secolului al XVI-lea si la jumatate de secol de la marea izbanda maritima, problemele erau mai numeroase si asta din cauza ca dupa ce euforia descoperirii geografice trecuse, portughezii au fost tentati sa devina si stapanii comertului din aceasta zona.Situatie complicata si de pretentiile financiare, dar si de întinderea zonei lor de influenta înspre China. Si lucrurile nu s-au oprit aici, iar hazardul a avut si el rolul sau. Dar pana a trece mai departe, sa amintim totusi ca, în ciuda faptului ca portughezii au fost pusi pe fuga de la hotarele marelui imperiu al Chinei si a faptului ca au fost complet exclusi din circuitul marfurilor în relatia cu China, ei au reusit sa se infiltreze, pentru ca acesta este cuvantul, în relatiile economice cu chinezii, dar nu pe cale oficiala, ci pe la „subsol”, folosind asadar culoarele economiei subterane.
Si aceasta „inginerie” a continuat pana cand, observand guvernul chinez ca e mai mare pierderea la vistierie permitand comertul subteran în care se infiltrasera negustorii straini, acesta a decis în 1530 sa ridice complet interdictia impusa comerciantilor straini si sa aduca, astfel, economia subterana la lumina zilei. Asa se face ca dupa un sfert de secol de la aceasta manevra, mai precis în anul 1555, primele referinte despre o comunitate de negustori portughezi stabilita la Macau apar în însemnarile oficiale.
Astfel, Macau devine o piesa importanta în comertul cu matase, argint, aur si portelan, între Gao, China si Japonia. De ce apare si Japonia în acest nod comercial? Pentru ca, printr-o întamplare, de fapt un accident obisnuit pe mare, Japonia a fost descoperita, mult dupa America, mai exact în anul 1542, cand o corabie cu marfuri si cu negustori a fost împinsa în afara rutei de un taifun.
Dupa 15 zile de deriva, curentii i-ai dus pe nefericiti pe insulele Japoniei. Nefiind înarmati, neavand aer de luptatori si cu atat mai putin de invadatori, negustorii au fost bine primiti de japonezi, care i-au ajutat sa-si repare corabia si în cele din urma naufragiatii si marfurile lor au ajuns cu bine la Malacca. În acelasi an, 1542, a fost fondata Societatea lui Iisus, ai carui membri sunt mai bine cunoscuti sub numele de Iezuiti. Unul dintre fondatorii acestui ordin a fost Sf. Francis Xavier, care a si întreprins o misiune în Japonia, în anul 1549.
Întamplarea a facut ca misiunea lui sa pice prost, pentru ca Japonia, în acel moment, se confrunta cu o mare dezordine civila datorata în primul rand caderii guvernului central. Împaratul Japoniei fusese adus în postura de figurant, puterea centrala a tarii trecand în mana sogunului. Acest lucru aducea numai dezavantaje, deoarece sogunul a fost nevoit sa faca fata unor lupte intestine pentru putere si, mai ales, s-a dovedit incapabil sa stapaneasca ambitiile sefilor locali si disputele dintre diferitele manastiri ai caror membri puneau la cale incursiuni regulate asupra oraselor, în cautare de provizii. Xavier s-a trezit astfel în mijlocul unui lac cu ape tulburi, în care era imposibil sa pescuiasca ceva.

Adevăruri şi minciuni despre Japonia
http://www.evenimentul.ro/local/article/120673,8,baseArticle.html

Adevaratul ultim samurai – Mishima