AUSTRALIA[V=]

Orasul a fost fondat in 1835 de catre John Battman si John Fawkner care au gasit aici o regiune fertila, exemplul lor fiind urmat si de alti crescatori de vite. In jurul anului 1850, in zona a fost descoperit aur si s-a pornit o goana teribila a cautatorilor de metal pretios. Acest lucru a dus la o dezvoltare neintrerupta a orasului care, intre 1901-1927, a fost chiar capitala tarii. El a ramas centrul administrativ al statului Victoria, port important si nod feroviar laudandu-se nu doar cu aeroportul modern ci si cu cele trei univesitati, cu conservatorul, cu muzeele si Gradina Botanica.

Fosta asezare a cautatorilor de aur are acum peste trei milioane de locuitori, dar poarta amprenta arhitecturii victoriene si eduardiene de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea chiar daca in peisaj apar si multe constructii moderne. Cei mai multi dintre oamenii locului au tinut insa la traditiile tarii din care au plecat. Mai mult au dorit sa creeze ei insisi lucruri demne de a fi lasate urmasilor. De aceea in 1840 resedinta guvernatorului statului Victoria a fost transportata din Anglia si reconstruita in Melbourne piatra cu piatra. Acum a devenit un loc frecventat de turisti si cunoscut sub numele de „La Trobes Cottage”. O situatie similara se petrecuse cu cativa ani inainte, in 1934, cand fusese adusa din Yorkshire casa parinteasca a navigatorului James Cook, descoperitorul Australiei. Casa, careia i se spune „Captain’s Cook Cottage” este decorul unei parcari.

Orasul Melbourne a devenit o gazda primitoare pentru oameni veniti din toate colturile lumii. Exista un cartier chinezesc, in care, inca din 1856, s-a construit templul „See Yup Joss House”, un alt cartier italian, „Mica Italie”, renumit pentru micile sale localuri de tip mediteranean, un cartier grecesc si altul vietnamez. Toate pastreaza influentele etnice ale locurilor de bastina, acestea fiind usor de recunoscut dupa magazinele de tot felul. Orasul este prietenos si plin de viata. Centrul, inchis masinilor, etaleaza magazine elegante, piete largi si o multime de spatii verzi, oferind totodata locuri placute de promenada. Piata centrala, impodobita cu fantani arteziene, este locul in care au loc spectacole de strada, concerte rock si alte distractii gratuite, apreciate mai ales de tineri.

Un farmec deosebit il da orasului vechiul tramvai, a carui infatisare a ramas aceeasi ca acum 100 de ani. Este de obicei verde si are scaune de lemn. Exista desigur si tramvaie noi, dar acestea sunt mult mai putin apreciate de turisti. Unui dintre marii admiratori ai tramvaiului de odinioara a fost Elton John, care chiar a cumparat un asemenea vehicul si l-a expus in gradina casei sale din San Francisco.

In Victorian Art Center sunt expuse lucrari ale pictorilor australieni, printre care si cele ale unor aborigeni. Tot aici pot fi admirate avioane vechi si corabia Polly Woodside, construita la Belfast in 1885. Orasul se umple de si mai multa veselie in luna martie, cand are loc Festivalul Moomba. In limba aborigenilor cuvantul „moomba” inseamna „vino si distreaza-te”. Din nefericire putini nativi mai pot participa la procesiunile de strada sau spectacole. Vechii stapani ai locurilor au fost ucisi de boli, de bautura si de felul inuman, in care au fost tratati de albii veniti aici.

Uriasul munte de gresie Uluru (sau stanca Ayers) se afla in centrul geografic al Australiei si ocupa un loc aparte in inima australienilor – intreg misterul continentului pare a se fi concentrat in aceasta uriasa stanca rosie. Poti lua avionul pana acolo, dar este mult mai interesant sa mergi cu masina. Ora dupa ora, gonesti pe o fasie neagra de asfalt, de-a lungul unei vaste campii brazdate de dune rosii.

Uluru se zareste mai intai ca un deal albastrui, la orizont. Apoi, brusc, devii constient de forta sa, vazandu-l stralucind, rosu-portocaliu, proiectat pe cerul de un albastru intens. Pentru australieni, a privi un apus de soare la Uluru a devenit un fel de obligatie spirituala. William Christie Gosse a fost primul european care a ajuns la Uluru, in 1873, dupa un drum care a durat doua luni de zile.

El a botezat muntele „stanca Ayers“, dupa Sir Henry Ayers, important om politic australian al acelei perioade. Pentru aborigenii Pitjantjatjara si Yankunytjatjara – care se autodenumesc Anangu –, Uluru reprezinta o parte vitala a religiei, filosofiei si organizarii lor sociale. Ei considera toate formele de viata si de relief din regiunea Uluru ca facand parte dintr-o singura forta suprema, Tjukurpa, care le guverneaza toate aspectele existentei. Pana in anii ’70-’80, Uluru si teritoriile inconjuratoare – „catedrala“ aborigenilor – erau asociate culturii europene, fara a se pomeni de Anangu sau de Tjukurpa. Schimbarea a venit treptat.

La mijlocul anilor ’80, aborigenii au fost recunoscuti ca avand drepturi la Uluru, iar traditiile si obiceiurile lor au fost redescoperite. Zona a fost „curatata“ de invazia civilizatiei moderne, iar in 1983 s-a construit Yulara – un complex turistic situat la 20 de km de Uluru. In 1985, in cadrul unei ceremonii emotionante si reparatorii, oficialitatile australiene au inmanat un titlu de pro­prietate inalienabil stapanilor de drept ai muntelui – populatiile Anangu –, care, la randul lor, au semnat un acord ce stipula ca Uluru va deveni parc national, sub obladuire guvernamentala.

De-a lungul timpului, contactele aborigenilor cu europenii au fost aproape inexistente. Au trait in „salbaticie“, liberi si mandri. Astazi in varsta de 60-70 de ani, cativa dintre acesti oameni sunt in comitetul de conducere al Parcului National. La aproximativ 20 de kilometri vest de Uluru, se inalta o alta formatiune stancoasa, cu numeroase varfuri rotunjite. Anangu o numesc Kata Tjuta, ceea ce inseamna „multe capete“. Kata Tjuta este un loc sacru, unde doar barbatilor initiati le este permis accesul.

Am strabatut tinutul Uluru insotit de cinci aborigeni Anangu. Cel mai batran dintre ei se numea Kata Kura si era un barbat de 80 de ani, inca in putere. Cei cinci stiu totul despre tinutul lor: sunt parte vie a unui urias si fascinant organism viu. Ar putea oare acesti oameni sa fie convertiti la „civilizatia“ europeana? Poate ca da. Oricum, in acel caz, ar arata precum o mana varata intr-un pantof – nu doar inestetica, dar si complet nefunctionala. Din pacate, lumii „civilizate“ i-a luat cateva sute bune de ani sa priceapa ca nu detine nici adevarul absolut, nici reteta unica de vietuire pe Pamant.

Anangu imi povestesc cat de greu le era sa-si procure hrana in vreme de seceta. Cand vanau vite sau oi, politia ii trimitea la inchisoare – unul dintre ei imi arata cicatricile pe care catusele i le-au lasat pe glezne. „Cand eram doar un copil, mi-am vazut familia vanand vite. Cu totii am mancat, desi stiam ca nu avem voie. Am mancat, apoi ne-am ascuns. Intr-o zi, am vazut cum vin politistii si iau barbati si femei, ne ucid cainii si le dau foc. Politistii erau oameni nebuni, ingrozitor de rai – nici nu le pasa ca eram aproape morti de foame.“

Dincolo de frumusetea halucinanta a locurilor, am invatat la Uluru lectia respectului pierdut: a respectului fata de semeni, oricare ar fi filosofia lor de viata, a respectului fata de lucrurile insufletite si de cele neinsufletite, deopotriva. Am reinvatat lectia de demult a dragostei si a credintei. Indeobste, pentru a deveni una cu aceste sentimente, noi, cei „civilizati“, pasim pragul unei biserici, al unei catedrale si luam aminte la predicile preotilor invesmantati in straie de ceremonie.

Am trait acelasi sentiment ratacind pe potecile muntelui Uluru si ascultand povestile unor Anangu care umbla aproape goi si se hranesc cu furnici facatoare de miere. Niste „salbatici“. „Pentru noi, viitorul si trecutul sunt una. Uluru si Kata Tjuta sunt vii si sunt o parte din noi, asa cum si noi suntem, alaturi de flori si de animale, o parte din aceste locuri. Ele ne dau motivul pentru care traim – sa fim o parte din armonie. Credinta noastra e buna, este asa cum ar trebui sa fie Credinta.“