ISTORIE=IRLANDA

http://cultural.bzi.ro/asediul-droghedei-19345

Marea Foamete Irlandeza

Castelul Ashford din Irlanda - FOTO

Éamon de Valera, unul dintre conducatorii luptei pentru independenta nationala a Irlandei

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10665/7/
Unul dintre cele mai frumoase orase ale Irlandei, Kilkenny, este plin de comori medievale dar si de cladiri mai noi, in stil victorian, baruri si magazine, care isi oglindesc peretii pictati in apele raului Nore. Numele orasului vine de la Sfantul Canice, care in secolul al VI-lea, a fondat aici o scoala monastica, pe care a numit-o Kil Cainneach sau Biserica lui Canice. In secolul al XII-lea s-a instalat in zona puternica familie Butler, care a ridicat un castel, devenit vestit de-a lungul secolelor si emblema a orasului.

http://www.realitatea.net/serialul-urzeala-tronurilor-a-relansat-turismul-in-irlanda-de-nord_1222692.html

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9474/7/

Situata in sudul Dublinului, Trinity College, cea mai veche universitate din Irlanda, a fost fondata in 1592 de regina Elisabeta I pe terenul confiscat al fostei Staretii a Tuturor Sfintilor. Pana atunci aristocratia anglo-irlandeza protestanta isi trimetea fiii la invatatura pe continent, unde riscau sa fie contaminati de religia catolica. Trinity urma sa devina centrul educatiei protestante si, o perioada de 250 de ani, a ramas singura universitate din Irlanda. A continuat sa fie folosita in special de protestanti pana in a doua jumatate a secolului trecut, respectiv pana in 1966. Pana la acea data studentii catolici care voiau sa studieze la Trinity aveau nevoie de o dispensa speciala din partea arhiepiscopului, in lipsa acesteia riscand excomunicarea. Cu toate acestea spre 1990, 75 la suta dintre cei 8000 de studenti de aici erau de religie catolica.

REPORTAJ
Irlanda, locul cu prostituate legendare şi halbe record


20:08Irlandezii se laudă cu pasiunea lor pentru lucruri lumeşti. Prostituata Molly este cel mai cântat personaj naţional, iar în halba din sediul Guinness poţi turna 14 milioane de halbe normale.Articol complet

Ziua de 17 martie si însemnătatea ei particulară pentru irlandezi
http://www.historia.ro/exclusiv_web/stiati/articol/ziua-17-martie-insemnatatea-ei-particulara-irlandezi
Ziua de 17 martie are o însemnătate particulară pentru irlandezi. Este una din cele mai importante zi din an, căci atunci îl sărbătoresc pe Sf. Patrick. La origini o sărbătoare catolică, în zilele noastre această festivitate e mai degrabă dedicată întregii culturi irlandeze.
Sfântul Patrick s-a născut în secolul al IV-lea în Britannia romană, dar este capturat de irlandezi şi ţinut captiv pe insulă timp de 6 ani. În acea perioadă se dedică religiei, şi tradiţia spune că a avut o revelaţie divină prin care Dumnezeu îi cerea să-I creştineze pe irlandezi. După ce evadează, se întoarce în Irlanda în 432 şi începe procesul de creştinare a irlandezilor, până atunci adepţi ai politeismului. Coform folclorului irlandez, el se folosea de trifoi pentru a explica doctrina creştină a Sfintei Treimi. Deşi Sfântul Patrick a fost urmat de mulţi alţi misionari, el a rămas principalul campion al creştinării irlandeze.
Iniţial, culoarea asociată Sf. Patrick era albastru, dar ulterior a început să se foloseacă mai mult verdele, culoarea simbol a Irlandei. Obiceiul de a purta funde verzi şi trifoi pentru sărbătorirea zilei de 17 martie (ziua morţii lui) datează încă din secolul al XVII-lea.
Sărbătoarea Sfântului Patrick era celebrată, ca un soi de zi naţională, de irlandezi încă din secolele IX-X, dar ziua oficială a fost inclusă în calendarul catolic abia la începutul secolului XVII. În 1903 Ziua Sfântului Patrick a devenit sărbătoare naţională în Irlanda, iar în anii ’90 a apărut şi Festivalul Sf. Patrick.
Toate obiceiurile legate de această sărbătoare se învârt în jurul culorii verzi. Toată lumea poartă haine verzi, trifoi şi, pentru că este vorba de Irlanda, se bea bere. Cei de la Guiness au lansat chiar o ediţie specială a berii lor, ediţia Verde. Şi diaspora irlandeză din toată lumea sărbătoreşte aceastăzi, cele mai imoprtante activităţi având loc în America. De 40 de ani, oraşul Chicago – cu un important segment de populaţie de origine irlandeză – îşi manifestă spiritul de sărbătoare prin transformarea râului Chicago în verde (cu ajutorul unei vopsele vegetale).

Revolutia din 1848, ratată în Anglia şi Irlanda
http://www.historia.ro/exclusiv_web/stiati/articol/revolutia-1848-ratata-anglia-irlanda
Revoluţia din 1848 a izbucnit în toată Europa, din Franţa până în Rusia. Unele state erau proaspăt „întinse” politic, Rusia în Polonia, Franţa în Algeria. Între 1848-1851 Franţa a intervenit în Algeria pentru a rezolva o serie de revolte iar Rusia în noile provincii occidentale stăpânite. În alte părţi ale Europei în 1848, vechiile monarhii şi imperile, au luptat împotrivat liberalismului naţional: de exemplu forţe ale monarhiei prusace în Silezia, Austria şi Ungaria, Lombardia şi Veneto.
Anul 1848 a găsit Marea Britanie într-o situație diferită de restul continentului. În timp ce baricadele zguduiau monarhiile europene, provocând schimbări constituționale, în Anglia mișcările revoluționari au avut o intensitate mică, iar sistemul constituțional a rămas intact. În teritoriul britanic chartismul a revenit pentru un scurt timp în 1848 iar în Irlanda sleită de foamete, revolta condusa de William Smith O`Brien a fost înnăbușită într-o cultura de varză din Tipperary. Dacă în anul 1848 tot mai multe regimuri europene garantau constituții mai liberale, în Marea Britanie şi Irlanda primele semene ale unei reforme se simt după anii șaizeci, relatează athenian-legacy.com
Dar pentru o mai bună înţelegere a evenimentelor din 1848 în Anglia, trebuie să fixăm nişte repere în contextul extern în care se găsea imperiul britanic, ce a influenţat mişcările politice din Anglia şi Irlanda.
La începutul anilor `40 ai secolului al XIX-la ca şi Franţa şi Rusia, Anglia şi-a extins posesiunile (coloniile), anexând Hong Kong în orientul îndepărtat în 1843, Labuan în Indonezia în 1846, Natal în 1843, Râul Orange din Sud Africa în 1848, Gambia în 1843, Afganistan în 1842, Sind indian în 1843, Punjab 1846-1849, Santara în 1848 şi Sambalpur în 1849 .
După aceste noi anexări, Anglia a fost nevoită să îşi asigure graniţele iar prima măsură era una de ordin intern, pacificând disensiunile interetnice din regiuni pentru a asigura liniştea extinderii pieţii economice britanice. Imperiul britanic era condus prin forţă şi nu printr-un relativ consens cum era de exemplu cel austriac. Parlamentele regionale au fost dizolvate iar la conducerea provinciilor erau numiţi guvernatori. Preocuparea externă a guvernului din Londra a creat şi o emulaţie sentimentală a populaţiei engleze faţă de acest regim a cărui prestigiu era de necontestat după succesele militare.

Clasa de mijloc britanică spre deosebire de colegii lor continentali, au fost loiali coroanei în 1848. Ei s-au mulţumit cu reformele legiferate de politicieni, care promiteau alte schimbări (liberalizări) în viitor dar treptat. „ În timpul zilelor anului 1848, Anglia a stat deoparte, neclintită aparent nezdruncinabilă.
Reformele erau deja la putere în Anglia. ” Aceste aspecte au determinat englezii să aibă încredere în propriile instituţii şi într-un viitor mai bun prospectat de acestea. Mulţi dintre supuşii englezi ai coroanei considerau că era o onoare pentru ei să trăiscă în Marea Britanie a secolului al XIX-lea, o naţiune atât de diferită faţă de celelalte state europene. Fără clasa de mijloc, chartistii nu aveau cum să reuşească să provoace o revoluţie.
Nici măcar viziunea chartiştilor nu era una radicală. Ei percepeau revoluţia ca pe un fenomen greu adaptabil civilizaţiei engleze specific revoluţionarilor continentali. Aceşti revoluţionari de meserie, considerau la rândule că în Anglia nu se poate produce o revoluţie.
Chartiştii s-au orientat spre a colabora cu grupuri sociale nemulţumite de politica metropolei. Chartiştii internaţionalişti, străinii (agenţi parizieni) şi extremiştii irlandezi au susţinut programul chartist.
Implicaţia revoluţionarilor irlandezi a fost una substanţială. În ciuda preocupării produse de agitatorii englezi şi agenţii străini, autorităţile britanice erau mai atente mai degrabă la activitatea irlandezilor radicali din Dublin şi New York. Guvernul se ferea de infiltrările irlandeze în mişcarea chartistă mai degrabă decât influenţele franceze.
Era clar că irlandezii naţionalişti s-au fraternizat cu chartiştii în 1848 aşa cum nu se mai întâmplase înainte. În anii precedenţi, irlandezii s-au regăsit în mişcarea chartistă din Londra, dar chartismul niciodata nu s-a regăsit în Irlanda. Una dintre cauzele principale ale necolaborării acestor forţe ce militau pentru reforme a fost dorinţa lui Daniel O`Connell ce nu dorea să lege mişcarea naţionalistă de chartism.

Moartea „călăuzitorului” naţionalist din 1847 a creat premizele colaborării dintre cele două curente. Mulţi dintre naţionaliştii irlandezi considerau că o colaborare cu chartiştii ar putea duce la anularea Actului de Unire de la 1801.
În 1848, nici un grup social nu a fost mai activ ca irlandezii de pe lângă mişcarea chartistă dar revitalizarea acestei mişcări nu le aparţine. Primele simptome ale chartismului au apărut în iarna dintre anii 1847-1848 când revoluţionarii pregăteau a treia petiţie.
Revoluţiile de la 1848, în special cea franceză au creat o stare de emulaţie în rândul revoluţionarilor irlandezi. Mulţi chartişti englezi au primit cu braţele deschise revoluţionarii irlandezi deoarece „desfăşurau un război în teritoriul inamic” aşa cum bine sesiza Ernest Jones. Presa ne-chartistă denunţa importul de „furie celtică” . În Liverpool, Manchester agitaţiile irlandeze susţineau chartiştii.
Conspiraţiile revoluţionarilor irlandezi erau reale, ei dorind să provoace panică în Marea Britanie pentru a determina plecarea trupelor britanice din insulă. Numeroşi chartişti au fost arestaţi deoarece discursurile lor erau considerate a fi radicale, stimulatoare de revoltă, insurecţie.

Marea Foamete 1845-1849 aproape a lichidat Irlanda
Groaznica foamete din 1817, suprapopularea, reducerea loturilor de pământ, a determinat cultivarea celei mai productive plante, cartoful. În 1845 o ciupercă loveşte cultura de cartof ce îi provoacă putrezirea. Anglia dar mai ales Irlanda vor fi foarte afectate de acesta ciupercă. Marea Foamete din 1845 – 1849 a provocat o distrugerea oricărei speranţe de o imbunătăţire a unei legături între cele două popoare.

Irlandezii contemporani acelor ani, au învinovăţit guvernul de la Londra pentru puţinul suport acordat irlandezilor.
Cartoful a fost introdus în Irlanda în 1590, deoarece creştea uşor fără prea multă preocupare, în condiţii sărăcăcioase. „Cauza epidemiei a fost, phytophthora infestans, o ciupercă purtată de vânt, ploaie şi insecte ce a venit în Irlanda din Anglia respectiv continentul european” .
Teoria economică dominantă în politica britanică la mijlocul secolului al XIX-lea era laissez-faire. În ciuda acestei atitudini, răspunsul inițial pentru rezolvarea problemelor provocate de epidemie a cabinetului de la Londra condus de Robert Peel a fost unul intervenționist, trimițând în Irlanda o comisie științifică pentru a studia problema.
La sfârșitul anului 1845, prețul la alimente a crescut inclusiv la cartof dublându-se! În același timp producția de grâu din Irlanda era direcționată către metropolă. În adunări publice sa cerut să fie oprit exportul de grâu și chiar încurajat importul. Începând cu anul 1845, guvernul de la Londra a scăzut inițial apoi a anulat taxele vamale ce priveau importul de cereale. În ciuda acestor măsuri o buna parte din populația Irlandei era atât de săracă încât nu își permitea să cumpere la nici un preț cereale.
Pentru a veni și în ajutorul categoriilor sociale defavorizate, executivul de la Londra a încercat să rezolve problema prin crearea de locuri de muncă în infrastructură pentru a oferi un servici celor ce nu aveau un venit. În vara lui 1846, doar 140.000 de irlandezi au fost angajați la lucrări publice. Aceștia puteau să-și întrețină familia, deci cam 600.000-700.000 (din peste 8.000.000 locuitori) de irlandezi aveau o modestă hrană asigurată.

După ce a anulat Legea Cerealelor, primul ministrul Peel a rămas fără suportul conservatorilor fiind nevoit să demisioneze. În locul acestuia a venit un exigent practicant al laissez-faire, lordul John Russell. Dar iată cum Robert Peel își încheia mandatul, într-un discurs din Parlament: ”Bunule Dumnezeu, stai într-un birou, consideri și calculezi, câtă diaree, circulație a sângelui și dizenterie poate un popor suporta încât este de ajuns pentru tine ca să îl hrănești?”
Politica promovată de Russell consta în sprijinirea landlorzilor, aceștia urmând a face angajări de muncitori, deci statul ajuta indirect cetățeanul. Russell considera că ajutorul acordat irlandezilor trebuia suportat tot de aceștia. În 1846, guvernul englez a refuzat un cargo cu porumb american pentru Irlanda deoarece îi încălca filozofia politică. Oare cum vedeau irlandezii acelor vremuri aceste stângăcii politice ale Londrei?
Din punctul de vedere al numeroși istorici irlandezi dar și englezi, guvernarea lui Russell s-a facut vinovată parțial pentru milioanele de victime produse de epidemie.”Russell și colegii săi nu au reușit să intervină în structura economiei irlandeze pentru a stopa din efectele produse de epidemie” .
Eforturile comunității, a asociaților culturale sau confesionale pentru a ajuta populația afectată să iasă din dificultate nu au lipsit. Quakerii au fost printre primii care au intervenit în ajutorul irlandezilor prin asociația lor ”The society of friends”, în noiembrie 1846 când câțiva membrii din Dublin au format un Comitet Central de Ajutor. Activitatea acestui comitet si ajutor dat de quakeri a fost binevenit, într-un moment în care statul nu putea să ofere un ajutor consistent celor în suferință.
Numeroși quakeri au criticat imobilitatea guvernului și slabele măsuri de ajutorare. Quakerii au donat numeroase alimente, grâu din America, orez, biscuiți dar si haine. În perioada 1846-1847 quakerii au donat 200.000 lire pentru ajutorarea irlandezilor .

Asociația de Ajutor Britanică înființată în 1847 a colectat bani din Anglia, America și Australia. Fondurile au fost distribuite irlandezilor afectați de epidemie la insistența reginei Victoria. Cele 173.533 de lire strânse au stimulat Asociația la un efort mai mare, astfel acesta a răspuns solicitării reginei de a mai strânge fonduri. În final aproximativ 470.000 de lire au luat calea Irlandei .
Donații au venit și din cele mai neașteptate surse. Calcutta, India a trimis 16.500 de lire în 1847, Bombay încă 3000, Florența, Italia, Antigua, Franța, Jamaica, Barbaros au contribuit cu sume de bani. Tribul Choctaw din America de Nord a trimis 710 dolari și sinagogile din Marea Britanie și SUA au strâns sume generoase pentru irlandezi.
În 1847 Irlanda a fost răvășită de o nouă epidemie, de febră tifoidă care a atins chiar și orașele bine aprovizionate ca Belfast și Dublin. Din cauza gradului mare al mortalității metropola este nevoită să aprobe o lege ce privea distribuirea gratuită de hrană celor nevoiași (Soup Kitchen Act).
Aproxiamtiv 3.000.000 de irlandezi au beneficiat de acest ajutor. Deoarece guvernul englez incepea să fie nemulțumit de ajutorul „generos” acordat irladezilor au ridicat forma gratuită. Soluția cea mai la îndemâna pentru irlandezi în fața abandonului statal a reprezentat-o emigrarea în Imperiu și în SUA.
Anul 1848 nu a schimbat situația agriculturii irlandeze, cartoful fiind atacat de acea ciupercă blestemată. Procesul început în 1845 şi-a găsit desăvârşirea în 1848 când trupuri neînsufleţite se puteau găsi pe strazi.

Sfârşitul acestei perioade tragice (1845-1849) pentru irlandezi, a schimbat mentalul colectiv, aşa cum nici un război sau politică ostilă nu mai reuşise. Vechea animozitate faţă de vecinul englez sa transformat într-o adevărată ură (Anglofobie). Irlandezii supravieţuitori au sădit în cultura lor un „a nu mai fi niciodata ce a fost” un sentiment similar evreilor vizavi de ororiile produse de holocaust în epoca contemporană.
Privind retrospectiv şi obiectiv faţă de ambele părţi, trebuie precizat că un principal vinovat nu putem găsi pentru „marea foamete” deoarece nu a existat. Asemenea inundaţilor, incediilor, cutremurelor, epidemia a fost o calamitate naturală la care nu s-au găsit cele mai fericite soluţii în acel moment. Există însă numeroşi istorici irlandezi care susţin ca un export substanţial de alimente ar fi putut aduce la minim mortalitatea.
Marea Foamete a provocat culturii şi limbii irlandeze pagube mai mari decât oricare război sau invazie străină. La cinzeci de ani după dezastru, aproximativ 600.000 de irlandezi îşi mai vorbeau limba. Marea Foamete este totodată şi un factor modernizator, după epidemie Irlanda transformându-se radical şi încercând să-şi reînvie tradiţiile.