ANGLIA[V=]

 Batalia a avut loc la Trafalgar – de aici numele pietei – iar in fruntea flotei invingatoare s-a aflat marele comandant, amiralul Horatio Nelson. Lupta decisiva a avut loc la 21 octombrie si, la scurt timp dupa aceea, comandantul s-a stins din viata in urma ranilor primite.  Dorind sa-l aduca sa-si doarma somnul de veci pe pamantul natal si nu sa-l arunce in valuri dupa obiceiul marinaresc, tovarasii sai au gasit o solutie ingenioasa. Pentru a impiedica degradarea trupului, l-au adus in tara perfect conservat intr-un butoi de whisky. Amiralul a fost ingropat cu onorurile cuvenite in Catedrala Saint Paul unde, peste ani, i-a fost adus alaturi celalalt mare comandant, Ducele de Wellington, invingatorul lui Napoleon in batalia de la Waterloo.

 Initial, piata trebuia sa se numeasca „Regele William al IV-lea” dar s-a renuntat la aceasta idee in urma propunerii lui George Ledwell Taylor, care considera numele Trafalgar mult mai evocator. In deceniul al III-lea al secolului al XIX-lea regele George al IV-lea a dorit sa curete o suprafata de mari dimensiuni in dreptul grajdurilor regale, insarcinandu-l in acest scop pe arhitectul John Nash. Dintre proiectele pentru desenarea pietei a fost acceptat cel al lui Charles Barry, din 1840. Constructia a inceput peste cateva saptamani si locul a fost deschis marelui public la 1 mai 1844 cu toate ca lucrarile nu erau terminate.

 Piata consta intr-un spatiu dreptunghiular de mari dimensiuni marginit de strazi pe trei laturi si o terasa pe latura de nord, in fata Galeriei Nationale. Intreaga suprafata este dominata de statuia lui Nelson, inalta de 5 metri, asezata in varful unei coloane de 56 de metri. Statuia de bronz este opera lui E.H. Baily si monumentul este calculat astfel incat de la nivelul ochilor eroului sa se poata vedea mare.

 Cei patru lei de bronz care strajuiesc coloana sunt realizati de Sir Edwin Lanseer si au fost instalati aici abia in 1868. Monumentul este flancat de doua fantani proiectate de arhitectul Edwin Lutyens in 1937. Acestea au inlocuit alte doua fantani mai vechi, din granit, care, dupa demontarea lor, au fost cumparate de guvernul canadian.

 In colturile pietei au fost montate patru plinte pentru sustinerea unor statui. Cele de pe latura de nord sunt mai mari pentru ca urmau sa sustina statui ecvestre. Au fost montate: statuia lui George al IV-lea realizata de Francis Chantrey, cea a generalului Henry Havelock de William Behnes si cea a lui Charles James Napier de George Cannon Adams. Cea de a patra plinta, destinata statuii lui William al IV-lea, a ramas neocupata din lipsa de fonduri si este folosita pentru expunerea autorizata a unor opere de arta.

 In 2003, Piata Trafalgar a fost supusa unei ample restaurari care au facut-o mai accesibila publicului larg. Porumbeii constituiau una dintre placerile locului, dar faceau prea multa murdarie care dauna mediului. De aceea, spre neplacerea unor iubitori de animale s-au luat masuri pentru diminuarea numarului lor urias atat printr-o lege care interzicea trecatorilor sa le dea mancare, cat si prin adoptarea unor pasari rapitoare.

 Piata constituie si locul unor importante evenimente, concerte, manifestatii, mitinguri. Aici se sarbatoreste in fiecare an, cu mult fast, ziua de Craciun, impodobindu-se un brad pe care locuitorii orasului il primesc din partea guvernului norvegian. Bradul se aprinde in prezenta primarului Londrei si a primarului orasului Oslo, care vine aici special pentru eveniment.

 In 1692, avocatul Robert Sawyer, coleg si prieten cu Samuel Pepys, a lasat mostenire locuinta din Highclere singurei sale fiice, Margaret, prima sotie a celui de al optulea conte de Pembroke. Cel de al doilea fiu al acestora, Robert Sawyer Herbert, a mostenit la randul sau proprietatea, a inceput colectia de tablouri iar nepotul si mostenitorul sau, Henry Herbert, a fost numit de regele George al III-lea Baron Porchester si primul con-te de Carnarvon. La sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul celui de al XIX-lea, vechea casa din caramida si piatra a familiei a fost transformata intr-o locuinta eleganta cu accente pastorale. Marile transformari erau insa abia la inceput.

 In 1838, cel de al treilea conte de Carnarvon i-a cerut celui mai vestit arhitect al vremii, Sir Charles Barry, care tocmai terminase lucrarile la Palatul Parlamentului, sa-i transforme casa intr-o resedinta care sa impresioneze intreaga lume. Nu e de mirare ca noua cladire seamana destul de bine cu Palatul Westminster, fiind nu doar opera aceluiasi constructor ci si realizata in aceeasi perioa-da de mari creatii a acestuia. Castelul Highclere este ridicat din caramida rosie, inaltat pe trei nivele, cu mai multe turnuri mici si unul mare, patrat in centru. Era o constructie pe gustul vremii, in special al reginei Victoria, care venise de scurt timp pe tron si adora inovatiile atat in politica tarii cat si in viata culturala. Noul Highclere domina imprejurimile intr-un mod categoric dar interioarele au fost terminate abia in 1878.

 Odata terminat, castelul a devenit un adevarat centru al vietii politice in epoca victoriana. In multe privinte, la inceputul secolului XX, Highclere era prototipul increderii si stralucirii. O serie de documente amintesc petrecerile stralucite la care luau parte politicieni, oameni de stiinta, inovatori, egiptologi, aviatori si militari. In timpul Primului Razboi Mondial, Almina, cea de a cincea contesa de Carnarvon a transformat castelul in spital si, inca din 1914, au inceput sa vina pacienti mai ales din Flandra. A devenit o asistenta priceputa, un paramedic indemanatic, si sute de scrisori de multumire de la fosti pacienti si familiile lor evoca munca ei neobosita si imensa generozitate.

 Dupa razboi familia Carnarvon s-a reinstalat in castel si evenimentul cel mai de seama din viata lor s-a petrecut in 1922, cand cel de al cincilea conte impreuna cu Howard Carter au descoperit mormantul lui Tutankhamon. Rezultatul a fost un ecou imens in toata lumea. Urmand exemplul tatalui sau, dupa moartea acestuia, cel de al saselea conte s-a instalat in Highclere, unde a trait pana in 1986.

 In Timpul Celui de al Doilea Razboi Mondial, Castelul a gazduit copiii evacuati din nordul Londrei. Vremea si-a pus insa dureros amprenta asupra vechilor ziduri. Din 2009 se simte nevoia imperioasa de reparatii care insa depasesc cu mult veniturile proprietarilor. Dintre toate camerele doar cele de la parter si de la primul etaj mai pot fi folosite. Cel putin 50 de incaperi au devenit inutilizabile. Apa, in special, a produs pagube mari, faramitand tavane si pereti. Cel de al optulea conte Carnarvon continua sa spere ca va gasi banii necesari cu toate ca suma este uriasa. De aceea a deschis castelul vizitatorilor, sumele primite permitand repararea unor turnuri si a unor interioare. El si ceilalti membri ai familiei locuiesc in cea mai mare parte a anului intr-o casa din apropiere dar in lunile de iarna se stabilesc la castel, cand publicul este mai putin amator de a-l vizita.

 Castelul cu parcul sau acopera o suprafata de cinci hectare si, in interiorul complexului, pot fi admirate atât apartamentele oficiale, impodobite cu adevarate minuni din colectiile regale, cât si Capela Sfântului Gheorghe, din secolul al XV-lea, una dintre cele mai frumoase cladiri eclesiastice din Anglia si locul unde 10 monarhi si-au gasit odihna vesnica.

 Tot aici se afla Casa de Papusi a Reginei Mary, o adevarata capodopera miniaturala si Galeria de Tablouri, gaz-duind diverse expozitii. Castelul combina elemente de fortificatie reprezentând in acelasi timp un palat si un orasel. Vreme de 1000 de ani, monarhii care au locuit aici au adus noi imbunatatiri resedintei lor. In 1360, Edward al III-lea, care s-a nascut  aici, a creat o sala imensa, purtând numele Sfântului Gheorghe, sfântul patron al Angliei. Sala a fost construita pentru cavalerii Ordinului de Garter, un ordin nou infiintat pentru membrii de elita ai cavaleriei regale.

 Oliver Cromwell a capturat castelul dupa batalia de la Edgehill, in 1642, si pâna la sfârsitul Razboiului Civil acesta a slujit ca inchisoare si sediu al fortelor parlamentare. In 1648, Carol I a fost inchis aici pâna la judecarea si executia sa la Londra, si trupul i-a fost adus tot aici pentru a fi inmormântat in Capela castelului.

 In timpul Restauratiei, Carol al II-lea a hotarât sa faca din castel o resedinta stralucitoare si a creat noi apartamente apelând la priceperea arhitectului Hugh May, a pictorului Antonio Versio si a sculptorului in lemn Grinling Gibbons. De asemenea a adus o serie de modificari parcului, facându-l mai elegant si mai accesibil. George al IV-lea a fost si el un mare iubitor de arta. La cererea sa, in 1820, arhitectul Sir Jeffry Wyat a refacut castelul in stil gotic, adaugându-i creneluri, foisoare si turnuri. Una dintre remarcabilele adaugiri din aceasta perioada a fost Sala Waterloo, in cinstea victoriei obtinute de Ducele de Wellington, in 1815, impotriva lui Napoleon. Sunt reprezentate aici cele mai de seama personalitati din Euro-pa, care au fost implicate in lupta.

 Regina Victoria si printul Albert s-au simtit si ei legati de castel. Printul Albert a murit aici in 1861 si regina l-a inmormântat intr-un spectaculos mausoleu special construit. In timpul Celui de al Doilea Razboi Mondial aici au gasit adapost printesele Elisabeta si Margaret Rose in vreme ce parintii lor erau in Londra. Istoria sfârsitului de secol trecut este marcata de uriasul incendiu din 20 noiembrie 1992. Stingerea lui a durat 15 ore si a fost distrusa o cincime din suprafata castelului. Restaurarea a durat ceva mai putin de cinci ani, perioada care fusese estimata ca necesara. Costurile au fost imense, dar o parte importanta a fost obtinuta prin deschiderea apartamentelor din Palatul Buckingham marelui public, in lunile august si septembrie.

 Castelul Windsor este folosit cu preferinta de regina Angliei pentru cele mai multe dintre weekendurile sale. Aici au loc ceremonii anuale traditionale cum ar fi Ceremonia Waterloo sau cea a Ordinului de Garter, diverse sarbatori de familie si tot intre vechile ziduri sunt gazduiti cei mai de seama oaspeti de peste hotare.

 Construit in 1204 pe un teren inalt in sud de Liffey castelul a fost initial marginit pe trei laturi de apele fluviului Poddle. Sub zidul castelului, un mal abrupt coboara pana in Black Pool (Iazul Negru) sau Dubh Linn de unde si numele orasului. In timpul unor escavari din 1990 au fost gasite urmele unei cetati vikinge, ceea ce indica faptul ca din cele mai vechi timpuri fusese apreciata importanta strategica a locului.

 Initial in fiecare colt al fortaretei se ridica un turn si ziduri puternice inconjurau actuala Curte de Sus in timp ce un grilaj cu tepuse inchidea poarta de nord, aflata in centrul laturei respective. In jurul anului 1242 a fost construita o capela impodobita cu vitralii. O sala spatioasa, devenita Sala Sfantului Patrick a fost construita si reconstruita pana in 1320. Originalul castel a inspirat probabil un deosebit respect nu doar pentru ca zidurile sale erau permanent impodobite cu capetele rebelilor decapitati ci si pentru ca era unicul loc in care exista apa curenta. In primele secole de dominatie engleza castelul a fost o tinta permanenta a rebelilor irlandezi. In 1534 Silken Thomas, fiul contelui Kildan, a asediat castelul cu tunuri, dar oficialii englezi se aflau in spatele zidurilor inexpugnabile, avand bautura si mancare suficienta si o impresionanta rezerva de praf de pusca. Asediul a fost respins, Silken Thomas a fost capturat si spanzurat impreuna cu cei cinci unchi ai sai.

 In 1684 castelul a fost devastat de un incendiu, reconstructia i-a oferit un aer mai oficial, potrivit functiilor administrative iar Curtea de Sus si cea de Jos au devenit asemanatoare celor din zilele noastre. In acelasi timp aici a functionat un centru militar si inchisoarea orasului. Timp de trei ani intre zidurile sale a fost tinut ostatic dupa obiceiul timpurilor, Hugh Roc O'Donnel, un tanar de 15 ani, din Clanul Ulster, un clan ostil englezilor ca mai toate din tara, dar deosebit de puternic. In ajunul Craciunului din 1592, pe o noapte geroasa, cu viscol, impreuna cu cativa tovarasi, a reusit sa evadeze. Imbracati numai cu camasi de in si avand doar sandale in picioare ei au infruntat vifornita indreptandu-se spre Muntii Wiclow. Hugh Roc a supravietuit, fiind gasit de cativa barzi, care l-au descoperit in zapada, dar ceilalti au murit de epuizare si frig.

 Reconstructiile au continuat in secolul al XVIII-lea si castelul a devenit resedinta viceregelui, reprezentantul puterii engleze in Irlanda. Era acum epicentrul societatii anglo-irlandeze gazduind baluri, sarbatori si oferind un loc de odihna demnitarilor straini care vizitau orasul. Sir Edward Lovett Pearce a redecorat Sala Sfantului Patrick. Din acea perioada dateaza si ornamentarea Curtilor cu caramida rosie, si o multime de alte reconstructii. In 1798 a avut loc o alta rebeliune inabusita de englezi desfasurandu-se unul dintre cele mai sangeroase episoade din istoria tarii. In timp ce zidurile erau impodobite cu cadavre s-a observat ca unul misca. Omul a fost resuscitat si obligat sa renunte la principiile sale. A refuzat categoric si a fost ucis.

 In 1814 a fost construita Capela Regala numita acum "Biserica Sfintei Treimi" si a fost restaurat in stil gotic Turnul Central cu bolte elaborate si reprezentari pe ziduri ale blazoanelor viceregilor incepand cu secolul al XII-lea. Capela a fost declarata "cel mai frumos exemplu de stil gotic in arhitectura Europei". In 1916 Castelul a fost din nou atacat tot fara succes. Din 1922 a fost oferit statului Irlandez si acum gazduieste birouri, depozite de manuscrise si opere de arta; Biblioteca Chester Beatty o galerie Orientala, Muzeul Garda si camere rezervate oficialilor straini care vin aici.

 De-a lungul secolelor a fost neincetat largita si recladita din diferite motive pana in 1719 in timpul miscarii jacobite. Cand guvernul englez a aflat ca fortareata a fost ocupata de capii revoltei, care avea ca scop readucerea Stuartilor pe tronul Angliei, a actionat fara intarziere. In ziua de 10 mai a anului respectiv trei vase de razboi britanice au atacat castelul dar zidurile groase de 5 metri, au rezistat si atunci englezii au navalit in forta, aruncand constructia in aer cu ajutorul celor 343 de butoaie cu praf de pusca gasite inauntru.

 Distrus in cea mai mare parte, castelul a ramas o ruina vreme de aproape 200 de ani, pana cand locotenent-colonelul John MacRac-Gilstrap a cumparat in 1911 insula si a demarat reconstructia fortaretei. Dupa 20 de ani de munca istovitoare, castelul a fost redeschis in 1932. Restaurarile au avut ca scop mentinerea vechilor ziduri ca o mostenire pentru generatiile viitoare. Reconstructia a inclus si crearea unui pod cu arcuri facand astfel accesul mai usor. Vechile planuri au fost gasite doar cand restaurarea era aproape terminata. De aceea actuala infatisare a castelului difera mult de cea initiala si unii o considera chiar numai "un vis romantic". Intrarea se face acum pe latura de est printr-un portal inchis cu un grilaj cu tepuse. Deasupra usii este o inscriptie referindu-se la luptele duse veacuri intregi intre clanuri pentru stapanirea castelului si ceva mai sus blazoanele a doua dintre aceste clanuri. Prin portal se patrunde intr-o curte interioara, aflata la un nivel mai jos si expunand o multime de roci din care odinioara se inaltase un turn. Constructiile actuale din sud-estul castelului reflecta formele timpurii ale fortaretei, inclusiv un turn cu scari circulare care pare a fi ceva mai mare decat cel original. In sud-vestul in forma de L numai o parte a fost reconstruita realizandu-se o cladire cu trei etaje.

 In aripa de nord a fost ridicata o platforma de pe care poate fi admirat integral splendidul peisaj in vreme ce un turn mic ocupa coltul de nord-vest. Se pare ca turnul a respectat dimensiunile originale, cu toate ca la parter se afla acum o singura incapere, reprezentand un tunel cu bolta. Deasupra primului nivel este Holul pentru Banchete cu un tavan de stejar, un semineu si o multime de ornamente reprezentand steme si blazoane din secolul al XV-lea. Amatorii au posibilitatea de a organiza aici nunti si alte evenimente. O serie de camere mici aflate in ziduri pot fi usor accesate. Vizitatorilor li se ofera o plimbare minunata prin aceste incaperi pline de artefacte, de arme si alte lucruri de pret dar si prilejul de a putea admira din afara zidurilor viata delfinilor, a pasarilor si a altor vietuitoare.

Fortareata a avut un rol important la 2 februarie 1141, in timpul luptei pentru tronul Angliei dintre regele Stephen si imparateasa Maud. Castelul a suferit mai tarziu un asediu, fiind urmat de o alta batalie la 20 mai 1217 in timpul domniei regelui John. A fost o perioada de lupta intre rege si baroni, lupta care a dus la semnarea vestitei Magna Carta, la 15 iunie 1215. Ca si alte castele normande, castelul a fost folosit si ca inchisoare. Aceasta a fost construita in 1787 si extinsa in 1847.

Datornicilor inchisi aici li se ofereau anumite contacte sociale, in vreme ce criminalii erau tinuti intr-o perfecta izolare. In consecinta chiar locurile in capela erau concepute complet separate unul de celalalt, astfel incat preotul sa-i poata vedea pe toti dar ei sa nu se poata vedea unul pe altul. Mormintele celor executati se afla in pivnita castelului, purtand inscriptionate doar initialele condamnatilor si data executiei. Pentru ca totul sa fie si mai inspaimantator, bancile din capela erau in forma de sicrie, amintind pensionarilor ca nimeni nu va iesi viu de aici. In jurul anului 1878 sistemul de izolare a fost desfiintat si detinutii au fost transferati in noua inchisoare la iesirea spre est din oras. Inchisoarea castelului a ramas parasita o vreme pana cand in celulele ei au fost mutate arhivele orasului.

In secolul al XIX-lea, in 1872, aici fusese spanzurat un anume Fred Hory, evenimentul reprezentand prima executie efectuata de vestitul calau William Marwood. De altfel, pana in 1868 prizonierii erau spanzurati pe turnul mural dinspre nord-est, in fata unui public numeros. Una dintre atractiile castelului o constituie faptul ca aici se afla unul dintre cele patru exemplare din Magna Carta, semnata de regele John in 1215, dupa intalnirea cu baronii la Runnymede. Exista si o expozitie evocand originea acestui document si efectele sale. Anumite sectiuni ale castelului, impreuna cu capela, au fost transformate in muzeu. Aripa unde erau inchise femeile in penitenciar a fost deschisa vizitatorilor in 2005.

Castelul a intrat acum in posesia Consiliului Local Lincolshire si este considerat monument istoric. Este impodobit printre altele, cu un balcon suspendat, inchis cu ferestre, incorporat in poarta principala si cu un bust al lui George al III-lea, realizat de Joseph Pauzetta. In capatul de vest al constructiei au fost ridicate in 1826 asa-zisele Curti Assize, folosite si in zilele noastre. In castel sunt gazduite si diverse activitati culturale, concerte si alte manifestari indragite de marele public.

Inconjurat de ziduri, impresioneaza atat prin aspectul sau de fortareata inexpugnabila cat si prin legendele care il prezinta ca pe un loc bantuit de spirite de tot felul.

IRINA STOICA

Acest grup de insule apartine Marii Britanii si este cel mai izolat arhipelag din lume. Tarmul cel mai apropiat este Africa de Sud, la 2816 km spre est, iar spre vest, America de Sud, aflata la o distanta de 3360 km. Arhipelagul Tristan da Cunha a fost anexat de Marea Britanie la 1816 iar aici traiesc doar 262 de persoane. Cercetatorii cred ca acestea au ca stramosi cei 8 barbati si 7 femei care au ajuns pe insula intre 1816 si 1908. Considerata cea mai izolata insula locuita din lume, poate fi vizitata doar cu aprobarea Consiliului insulei si un certificat dat de politia locala.

Este cea mai sudica insula din arhipelagul arctic Svalbard. In ciuda distantei mari fata de continentul european (643 km) si a lipsei de vegetatie, insula a gazduit, de-a lungul vremii, mai multe activitati cum ar fi mineritul, pescuitul si vanatoarea de balene. Astazi, fiind declarata rezervatie naturala, singurii oameni care mai traiesc pe insula sunt angajatii statiei meteorologice Herwighamna.

Aceasta insula detine recordul pentru cea mai inaccesibila insula nelocuita din lume. Suprafata sa este acoperita aproape in intregime de un ghetar iar falezele sale sunt abrupte. Cel mai apropiat continent este Antarctica, aflat la circa 1600 km spre sud. Desi insula poarta numele exploratorului francez Charles Bouvet de Lozier, ea depinde de Norvegia din 1930. Insula este o rezervatie naturala fiind vizitata, din cand in cand, de un vas de cercetare.

Este de fapt o roca de mici dimensiuni, aflata la 49 km de Anglia, consemnata in Cartea Recordurilor ca fiind cea mai mica insula din lume pe care se gaseste o... cladire. Bishop Rock se afla la extremitatea atlantica a insulelor Scilly din vestul peninsulei Cornwall iar farul construit de englezi la 1858 lumineaza si astazi. Considerat de britanici un simbol al tarii lor, in 1991, farul a fost complet modernizat. Are zece etaje iar functionarea sa este total automatizata. Ultimul paznic a parasit insula in decembrie 1992.

In 1986, insulele St. Kilda din Scotia au fost incluse in Patrimoniul Mondial UNESCO, datorita frumusetii lor naturale, remarcandu-se prin unele dintre cele mai inalte faleze din Europa si prin coloniile unor specii de pasari rare. Cercetatorii au fost surprinsi sa descopere ca aceste insule aflate la 100 de km de M. Britanie au fost locuite, in ciuda conditiilor neprielnice, inca din cele mai vechi timpuri. Boreray este cea mai "neprietenoasa" dintre insulele St. Kilda.

Un alt loc periculos este insula North Sentinel din Oceanul Indian. Aici se afla cea mai izolata civilizatie care nu vrea sa aiba de-a face cu lumea moderna. Doar un antropolog indian a reusit sa se imprieteneasca cu membrii ei, dupa 24 de ani de eforturi. Salbaticie totala. De-a lungul istoriei, multi si-au incercat norocul de-a ajunge in aceste locuri izolate si periculoase dar, deosebit de atractive, nu numai pentru specialisti.

IOANA FLORIA