ANGLIA[V=]

La Hampton Court, langa Londra cardinalul Wolsey ridicase o splendida casa de tara din caramida, cu o curte larga si un sant care inconjura intreaga proprietate. Locuinta respectiva trezise invidia regelui inca de la inceputul constructiei, in 1515. Poarta de intrare fusese decorata de artistul italian Giovanni de Maiano cu zece discuri de teracota smaltuita, reprezentand busturile unor imparati romani. Cele 280 de camere fusesera si ele splendid impodobite dupa indicatiile cardinalului si erau gata in orice clipa sa primeasca oaspeti.

Dupa caderea in dizgratie a lui Wolsey si executia sa in 1529, palatul i-a revenit regelui care a hotarat sa-l largeasca. Cand Henric al VIII-lea a terminat lucrarile, Hampton Court era un palat mai mult decat luxos, de doua ori mai mare decat constructia initiala. Avea acum trei curti printre care curtea principala si "Curtea ceasului" si noi apartamente regale in care, printre alti oaspeti de seama, au locuit cinci din cele sase neveste ale regelui. Se spune chiar ca palatul este bantuit de umbrele Janei Seymour si Catherinei Howard. Constructiei i se adaugasera, langa elegantele galerii, o splendida capela si Marele Hol. Acesta, a fost realizat in stil gotic intre 1531-1536. Elemente renascentiste au fost incastrate acoperisului avand o multime de turnuri de dimensiuni diferite si decoratii de ghips cu motive reprezentand tot felul de manunchiuri de frunze.

Dupa Revolutia Glorioasa din 1688, Wilhelm de Orania l-a insarcinat pe vestitul arhitect al vremii Cristopher Wren cu transformarea Palatului Hampton. Astfel constructia a primit o noua infatisare in stil Baroc. Inspirat de creatiile frantuzesti ale lui Mansart si Le Vau, Wren a facut numeroase desene, printre care unul care implica distrugerea intregului palat cu exceptia Marelui Hol. In cele din urma a renuntat la demolarea cladirii asa cum facuse la Greenwich, unde Spitalul Regal devenise o capodopera in stil Baroc.

Pentru lucrarile destinate palatului a hotarat sa nu se atinga nici de Curtea Principala si Curtea Ceasului. S-a multumit sa desfiinteze numai Curtea Tudor si sa construiasca in loc o aripa eleganta, clasica, o aripa cu siruri de camere si galerii dominand Curtea Fantanii din zilele noastre.

In desenele pentru noua aripa, ridicata din caramida cu ornamente din piatra de Portland, Wren a respins pompa uneori obositoare a unor palate ca Wersailles, preferand sa ofere suveranilor un loc demn de odihnitoare retragere. Totusi gradinile care inconjurau noua constructie erau concepute in stilul frantuzesc preferat in epoca. Astazi Palatul Hampton, cu gradinile sale ce ocupa o suprafata de 24 de hectare pe malul Tamisei, cu marea vie si faimosul labirint, este considerat una dintre cele mai elegante si mai pretioase piese ale arhitecturii britanice.

Teritoriul a fost locuit din vremuri imemoriale, din Epoca Pietrei si cea a Bronzului si pâna in zilele noastre s-au pastrat ruine din Epoca Fierului. Orasul s-a dezvoltat mai ales dupa 1685, când s-au refugiat aici hughenotii francezi veniti dupa revocarea Edictului din Nantes. Industria textila si constructiile navale au adus prosperitate orasului care a fost mai putin norocos in secolul al XX-lea, fiind bombardat in timpul Celui de al Doilea Razboi Mondial si devenind apoi scena unor mai mari tulburari sociale si politice.

In Belfast insa o multime de cladiri si-au mentinut aerul victorian si eleganta traditionala. Dintre acestea trebuie mentionata in primul rând Primaria, o constructie impunatoare, de forma rectangulara, dominând centrul Pietei Donegall. A fost ridicata in 1888 când regina Victoria a garantat localitatii statutul de oras. Cladirea a fost completata in 1906 si este un admirabil exemplu de arta victoriana. Proiectul a fost realizat de tânarul arhitect londonez Alfred Brumwell Thomas iar domul central al acesteia, inalt de 52 metri, a devenit un reper al orasului. Piata Donegell care inconjoara Primaria este la rândul ei marginita de alte cladiri victoriene dintre care se remarca biblioteca publica „Linen Hall Library”.

In 1894 a fost ridicata Opera, realizata dupa desenele si planurile lui Frank Matcham. Basoreliefurile si ornamentele aurite si mai ales frescele tavanului, purtând semnatura artistului irlandez Cherith McKinstry, dau o deosebita stralucire acestei cladiri. Exista si câteva influente orientale cum ar fi elefantii si imitatiile scrierilor sanscrite. In 1963 aici si-a facut debutul britanic marele Pavarotti in rolul locotenentului Pinkerton din opera Madame Butterfly de Puccinni.

Una dintre cauzele pentru care constructiile din Belfast au avut un ritm de dezvoltare mai lent a fost faptul ca pamântul era expus inundatiilor, asadar foarte mlastinos, o fundatie nesigura pentru cladiri. De aceea spre port au fost aduse gramezi de roci pentru o sustinere adecvata. Pe o asemenea fundatie a fost ridicat turnul cu ceas Albert Memorial, un fel de mini Big-Ben, desenat de W.J. Barre in stil neogotic in 1867 si expunând o statuie a printului Albert, sotul reginei Victoria.

Universitatea – Queen’s University – dateaza din 1849 si a fost ridicata in stil Tudor dupa planurile lui Sir Charles Lanyon. In apropierea Universitatii se afla Gradina botanica deschisa inca din 1827, cu multe poteci intortocheate si straturi de trandafiri. Sera, aflata in mijloc, este o admirabila combinatie de sticla si fier realizata de acelasi arhitect Sir Charles Lanyon. In sera sunt pastrate specii rare de plante, cele mai multe de origine tropicala având o vechime de peste 100 de ani. Una dintre cele mai cunoscute costructii ale orasului este Catedrala St. Anne, a carei constructie in stil romanesc a inceput in 1899, a durat peste 80 de ani si inca nu este cu desavârsire terminata. Remarcabil este baptisierul cu vitraliile sale si mozaicul realizat in 1920.

In Belfast exista o multime de baruri care dau farmec orasului. Cel mai cunoscut dintre ele este „Crown Liquor Saloon”, construit in 1885 de Patrick Flanagan, cu vizibile influente spaniole si italiene. Vitraliile, ornamentele, lambriurile si mai ales locurile confortabile, unde clientii au la dispozitie un clopotel pentru a chema barmanul, au facut barul vestit in intreaga lume. Localul a avut mult de suferit in urma bombardamentelor dar a fost minutios restaurat in 1981. Pasajele acoperite, facând legatura intre diverse baruri sunt si ele specifice orasului, cel mai cunoscut fiind Pottinger’s Entry.

Hotelul Europa si-a capatat nefericitul renume de a fi fost cel mai bombardat edificiu din Europa. Astazi este un loc preferat de celebritatile care se opresc in oras. Multe ziduri ale cladirilor sunt decorate cu desene, cele mai multe având semnificatii politice. In vest, peretii cladirilor catolice expun scene inspirate din evenimentele petrecute intre 1845-1848 si personificari feminine ale libertatii in vreme ce pe cladirile protestante apar steaguri si flori si, mai rar, scene din batalii.

Cu vechile sale cladiri, cu strazile largi si unduitorul Avon, care curge prin mijlocul sau, orasul, fost important centru comercial, este in zilele noastre un adevarat pol cultural al Marii Britanii. Pretutindeni esti intampinat de imagini, mai vechi sau mai noi, evocand atat personalitatea cat si opera lui Shakespeare, „Lebada din Avon” cum a fost supranumit marele Will.

Pe malul raului se inalta, impresionant si evocator, Teatrul Regal Shakespeare. Vestit in lumea intreaga, acesta se afla in locul unui alt teatru mai vechi, construit in 1879, in care 10 zile pe an se desfasura un festival Shakespeare. Acesta a fost distrus de un incendiu si, pe locul sau a fost ridicat actualul teatru, in 1932.

Un adevarat simbol al operei dramaturgului este Statuia Bufonului, executata de sculptorul James Butler in 1994. Bufonul, specific pieselor lui Shakespeare, reprezinta, asa cum spune artistul, comedia si tragedia deopotriva, iar pe soclul statuii sunt gravate o serie de replici ale diferitilor bufoni din operele marelui dramaturg.

Casa in care s-a nascut Shakespeare, in 1564, se afla pe Hanley Street, devenita una dintre strazile cele mai cunoscute ale orasului. La moartea tatalui sau, in 1601, casa a revenit dramaturgului, iar acesta a lasat-o fiicei sale mai mari. Acum apartine trustului Shakespeare Memorial si este mobilata asa cum a fost odinioara, continand multe obiecte de atunci. In gradina cresc multi arbori, diverse flori, de fapt toate plantele mentionate in operele shakespeariene.

Nu departe de Stratford, la Shottery, este casuta sotiei lui Shakespeare, Anne Hathaway. Fiica a unui fermier, ea a primit casa de la parinti si, pana in 1892, asezarea a functionat ca ferma. Casa, datand din secolul al XVI-lea, este inconjurata de o gradina englezeasca si o livada. Interiorul pastreaza o serie de obiecte si mobilierul care au rezistat trecerii timpului, inclusiv scaunul pe care, conform traditiei, se aseza tanarul Will cand o curta pe Anne.

Din casa mare, pe care si-a ridicat-o Shakespeare cand s-a intors la Stratford, nu a mai ramas nici o caramida. Dupa moartea dramaturgului, in 1616, casa a revenit fiicei sale, Susanna, dar aceasta, la randul ei, a vandut-o. In 1759, proprietarul, un anume Mr. Gastrell, a fost atat de agasat de numarul mare de vizitatori care bateau la usa casei, incat pur si simplu a demolat-o. Totodata a taiat si dudul care fusese plantat in gradina de Shakespeare, dar se pare ca din tulpina lui a crescut altul, iar oamenii din sat au luat crengute din copacul taiat si le-au plantat in propriile curti.

Pe locul casei demolate se intinde acum o gradina, un amestec ametitor de flori colorate inconjurate de garduri vii. Alaturi se inalta o casa care a apartinut lui Thomas Mash, casatorit cu nepoata scriitorului. Transformata in muzeu, a pastrat intacte vechile camere dintre care se remarca salonul-sufragerie, cu cate un semineu la ambele capete. In resedinta numita Hall’s Croft au locuit Susanna, fiica dramaturgului si sotul ei, doctorul John Hall. Una dintre cele mai frumoase case din oras, ridicata pe jumatate din lemn, a fost restaurata ca in timpul vietii doctorului. In camerele de sus a fost organizata o exceptionala expozitie cu instrumentele medicale si plantele medicinale folosite de el.

„Grammar School”, scoala in care Shakespeare a predat pentru scurt timp elevilor, este tot o cladire pe jumatate din lemn. Pe langa multimea locurilor legate de istoria orasului si de personalitatea lui Shakespeare, trebuie amintita Biserica Sfanta Treime, in care acesta a fost botezat in 1564. Noul edificiu dateaza din secolul al XIV-lea dar turla a fost ridiata in 1763. In biserica au fost inmormantati dramaturgul, sotia sa si fiica cea mare. Piatra de mormant poate fi vazuta in apropierea altarului si, alaturi, se inalta un monument realizat la cativa ani dupa moartea lui Shakespeare.

Pe malurile Avonului pot fi admirate si Gradinile Baucroft, locuri de liniste pentru locuitorii orasului. Aici se afla o fantana comemorativa, construita cu prilejul implinirii a 800 de ani de la data cand regele Richard Inima de Leu a dat orasului dreptul de a face comert. Alaturi de gradini se inalta Grower Memorial, monument dezvelit in 1888, dominat de statuia lui Shakespeare, asezat intr-o pozitie ganditoare. In jurul soclului sunt patru statui reprezentand personaje shakesperiene: Hamlet, Lady Macbeth, Falstaf si Henry al V-lea, simbolizand: filosofia, tragedia, comedia si istoria.

In apropiere, raul este traversat de Podul Clopton, cu 14 arce de piatra, construit in secolul al XV-lea, inlocuind un mai vechi pod de lemn si facand usoara trecerea spre marele teatru unde din martie pana in octombrie sunt interpretate numai piese de Shakespeare.

Sapaturile arheologice au scos la iveala, in aceasta zona in care primii crestini s-au asezat in jurul anului 705, ruinele unor case cladite din caramizi crude intarite cu paie si fundatiile unor constructii din piatra, o parte dintre ele apartinand unei abatii, si ale bisericii principale construita intre secolele XIII-XIV.

Primele documente atesta faptul ca in 1190, calugarii au descoperit ramasitele pamantesti ale regelui si ale sotiei sale, Guinevere, dupa ce un bard englez i-ar fi dezvaluit regelui Henric al II-lea locul inhumarii, informatie transmisa apoi abatelui din Glastonbury. In alte documente ulterioare se releva faptul ca mormantul sau s-ar afla la Bridgent, in sudul Tarii Galilor.

Calugarii au facut sapaturi si in cele din urma au gasit, la o adancime de doi metri o lespede din piatra si o cruce din plumb cu o inscriptie in limba latina: „Hic jacet inclitus rex Arthuris in insula Avalon” („Aici zace spre odihna vestitul rege Arthur in insula Avalon”). Sub lespede se afla un sicriu dintr-un trunchi de copac scobit in care erau asezate osemintele unui barbat cu craniul spart, care a avut o inaltime de peste doi metri, alaturi de cele ale unei femei, atribuite reginei Guinevere, cel mai important indiciu fiind resturile de par blond. In studiile intreprinse de arheologi englezi, publicate in 1962, autenticitatea osemintelor nu a fost confirmata.

La poalele colinei se afla un put vechi cu apa rosiatica, din cauza oxidului de fier, cunoscut sub doua denumiri: Izvorul Sangelui si Fantana Potirului, locul in care ar fi fost ascuns nepretuitul Graal, potirul din care a baut Iisus Hristos la Cina cea de Taina si pe care Iosif din Arimateea l-ar fi adus in Anglia. Un potir cu puteri miraculoase, cautat de cavaleri ai Mesei Rotunde din anturajul regelui Arthur.

Legendele pe aceasta tema au conferit regiunii o aura de mister. Un mister amplificat si de diverse relatari senzationale cum ar fi de pilda cea a cronicarului Wiliam de Malmesbury (secolul XII) care evoca intr-una din scrierile sale o aparitie feminina care plutea, raspandind o lumina nemaivazuta in cele patru zari.

In cartea „Templul stelar din Glastonbury”, Khatarine Maltwood (scriitoare si artist plastic) pretinde ca a descoperit un grup de figuri uriase in configuratia unui teren din regiune, dupa ce a studiat o editie din cartea „Inalta istorie a Sfantului Graal”, scrisa in jurul anului 1200 de un calugar. Aceste figuri sunt „desenate” de rauri, poteci, dealuri, canale etc., reprezentand, in opinia cercetatoarei, cele douasprezece zodii, efigiile fiind inscrise intr-un cerc cu diametrul de 16 kilometri. Simbolistica acestui presupus zodiac a fost studiata, completata cu detalii de numerosi adepti ai acestuia.

Palatul Westminster a inceput sa fie sediu de guvernamant din prima jumatate a secolului al XI-lea dar aceasta functie a fost sporadica pana in 1547 cand a devenit permanenta. Actualul edificiu neogotic, datand din 1850, este opera lui Charles Barry si Augustus Pugin si inlocuieste structura originala distrusa aproape complet in noaptea de 16 octombrie 1834, in timpul unui incendiu. Cripta si clopotnitele medievale ale capelei Sfantul Stefan sunt singurele care au scapat de foc si au fost savant incorporate noului edificiu impreuna cu Sala Westminster care servise vreme de 600 de ani ca Palat de Justitie. Marele salon cu plafon de lemn, al carui arc are o deschidere de 20 de metri a fost construit de William Rufus in 1097, apoi restaurat de Richard al II-lea in 1398. Incaperea a fost cadrul unor mari evenimente istorice de la sarbatori de incoronare pana la procesele marilor oameni de stat considerati tradatori. Aici au fost judecati si condamnati la moarte: Sir Thomas More, Carol I, William Walace, Guy Fowkes, Contele de Essex si multi altii. In 1605 celebrul complot al lui Gunpowder a esuat in incercarea de a arunca parlamentul in aer. In 1941 un bombardament dusman a cauzat mari distrugeri la Camera Comunelor. Cea mai mare parte din lemnul necesar reconstructiei, terminata in 1950, a fost adus din cele mai indepartate colturi ale Commonwealthului.

Camera Lorzilor, care, ca prin minune, a scapat de bombardamente, este somptuos decorata si in acelasi timp locul de intalnire al nobililor si prelatilor. Peretii sunt acoperiti de picturi si cu 18 statui reprezentandu-i pe baronii care l-au obligat in 1215 pe Ioan cel Fara de Tara sa semneze, la Runimede, Magna Charta, considerata prima constitutie din lume. In dreptul peretelui de sud al acestei camere se afla tronul aurit cu baldachin al reginei si in dreapta acestuia un tron mai mic pentru printul consort. Lordul cancelar care prezideaza adunarea sta asezat pe un sac plin cu lana, ca un simbol al importantei pe care lana a avut-o in economia britanica.

Talentul lui Pugin in decoratiile gotice apare in mod evident in camera special rezervata reginei cu admirabile decoratii in lemn si mai multe picturi de William Dyce reprezentand legenda regelui Arthur. Galeria regala expune doua picturi enorme semnate de Daniel Maclise: "Moartea lui Nelson" si "Intalnirea dintre Wellington si Blucher dupa Waterloo". Tot aici se afla statuile aurite ale monarhilor de la regele Alfred la regina Ana.

Deschiderea Parlamentului are loc anual la sfarsitul lui octombrie, inceputul lui noiembrie sau dupa alegerile parlamentare. Regina soseste in caleasca aurita si se opreste la Camera Lorzilor. Camera Comunelor nu admite prezenta suveranilor de peste 300 de ani, de cand nu i-a permis intrarea lui Carol I aici. Discursul suveranei, este transmis si in Holul Central unde fiecare cetatean are dreptul sa intre si sa asculte.

IRINA STOICA

In aceasta batalie trupele engleze si austriece, conduse de ducele de Marlborough si Eugeniu de Savoia, au luat prin surprindere trupele bavareze si pe cele franceze, patrunzând pâna in mijlocul lor si capturând 13000 de soldati. Alti 18.000 au fost ucisi, raniti sau au murit inecati. Armata franceza a suferit prima infrângere dupa aproape 50 de ani, iar Bavaria a iesit din razboi.

Palatul, ridicat din initiativa Parlamentului Britanic, a primit numele faimoasei batalii, iar lucrarile au fost incredintate arhitectului Sir John Vanbrugh. Acesta se remarcase in egala masura ca scriitor si soldat, fiind chiar inchis de francezii care il considerau spion. Arhitectul, care realizase si Castelul Howard, din Yorkshire, era nu doar omul momentului ci si un artist deosebit de priceput, asa ca alegerea sa a fost cât se poate de fireasca. Vanbrugh a lucrat in colaborare cu Nicolas Hawksmoot, unul dintre discipolii lui Christopher Wren.

Hawksmoot a devenit celebru si pentru cele sase biserici pe care le-a proiectat in Londra in a doua decada a secolului al XVIII-lea. Vanbrugh si Hawksmoot au vrut ca prin opera lor sa rivalizeze cu cele mai mari castele europene, inclusiv Versailles. Constructia a inceput in 1705 si a fost complet terminata 20 de ani mai târziu, respectiv in 1725. Poate ca nu s-a realizat chiar un Versailles englezesc, dar a fost cu siguranta cea mai monumentala constructie privata ridicata pâna la momentul respectiv in Britania. Este, de asemenea un minunat exemplu de baroc englez.

Palatul Blenheim este o cladire rectilinie, perfect simetrica, in care copul central este flancat de doua aripi cu colonade, fiecare construita in jurul unei curti. Stilul sobru al intrarii principale este subliniat de porticul larg si de uriasele coloane corintiene. Totul sugereaza profunzime, lipsind ornamentele greoaie.

Desenul intregului colos de piatra, acoperind multe hotare in Oxfordshire, a pus pe prim-plan grandoarea, in detrimentul confortului casnic. De exemplu bucatariile au fost gazduite in una din aripile exterioare, la un sfert de mila departare de sufrageriile din corpul principal. Sarah, ducesa de Marlborough, n-a facut niciun secret din faptul ca ea ar fi preferat confortul in locul maretiei.

Remarcabile sunt, gradinile palatului. La inceputul secolului al XIX-lea, Henri Wise, gradinarul reginei Anne, le-a proiectat dupa stilul formalist al palatului Versailles. Mai târziu, Capability Brown le-a refacut in stil pastoral, cu paduri, pajisti si canale parând naturale. Castelul si-a mentinut proprietarii de-a lungul vremii, nefiind cedat unei alte familii. In secolul trecut aici a fost casa uneia dintre cele mai de seama personalitati ale tarii, celebrul Winston Churchill.