Perjovschi[v=]

Omul zilei: Dan Perjovschi

Dan Perjovschi va desena pe pereţii Royal Ontario Museum (ROM) din Toronto, în prima sa expoziţie solo în Canada, ce va fi inaugurată la 22 februarie, după ce artistul va sta în rezidenţă în muzeu şi se va inspira din presa locală şi internaţională pentru această [...]

Lia Perjovschi:„Îmi place să creez spaţii ...

Hărţile Liei Perjovschi contestă monumentele Suediei


Artista a expus recent în spaţiul public din oraşul Gavle o serie de lucrări care propun istorii subiective ale unor activităţi umane fundamentale.

STIGMA


Dan Perjovschi
Vis A Vis










Intelectualii
nu pot exista pur şi simplu, ei trebuie să aparţină cuiva, fie lui
Băsescu, fie mogulilor, serviciilor, masonilor, spiruhareţilor.
De exemplu, eu sunt intelectualul Liei Perjovsch

Perjovschi ironizează lipsa de “verticalitate” a angajaţilor



Artistul român a ilustrat pereţii interiori ai unui centru artistic
belgian cu desene despre melodramele pieţei de muncă afectate de criza
globală.

Lia Perjovschi a deschis un “Muzeu al Cunoaşterii” la Budapesta





Galeria Műcsarnok – Dorottya găzduieşte o expoziţie gândită ca o enciclopedie subiectivă a universului.

Jazzul vizual al lui Perjovschi se cântă de la Paris la Londra



Până în luna iunie, două proiecte murale ale artistului român pot fi vizitate în galerii din Paris şi Londra.
Pentru prima dată, Perjovschi combină într-o galerie din Paris, în acelaşi proiect, desenul pe perete cu desenul proiectat pe perete, arată acesta pentru cotidianul.ro. Artistul atrage atenţia asupra unor informaţii greşite răspândite de câteva agenţii de presă româneşti în legătură cu expoziţia de la Galerie Michel Rein, vernisată pe 18 aprilie: Institutul Cultural Român din Paris nu s-a implicat în proiectul său. Perjovschi beneficiază de o rezidenţă la Atelierele Internaţionale Recollets, bursă obţinută direct de artist, fără alt sprijin, şi în timpul căreia a putut lucra la desenele şi proiecţiile de la Michel Rein. Bursa Recollets este un program de rezidenţă sprijinit de Ministerul Afacerilor Externe şi Europene din Franţa.
În plus, publicul nu va fi invitat, mai arată artistul, să intervină cu desene proprii, aşa cum precizau agenţiile de presă respective.

“Free Style” reprezintă cea de-a doua expoziţie personală a lui Perjovschi la Michel Rein, iar artistul a acoperit pereţii galeriei cu desene sau proiecţii ale unor desene înfăţişând subiecte de actualitate diverse, de la criza economică la piaţa de artă, neocapitalismul sau “Obamania”. Unul dintre cele mai amuzante desene se referă la recentul summit de la Londra G20: o siluetă neagră este “The President”, aluzia la Obama fiind transparentă, şi toată presa se aruncă asupra ei asaltând-o cu întrebări.

Ceilalţi preşedinţi care au participat la summit sunt înfăţişaţi unul lângă altul, indistinct, într-o mulţime amorfă, denumită generic “Other presidents”, în timp ce Nicolas Sarkozy gesticulează ridicol şi inutil pentru a atrage atenţia presei: “Ici, moi”. Cele trei proiecţii video din expoziţie sunt desene în Power Point din repertoriul artistului din ultimii zece ani. În jurul lor, direct pe perete sunt desene recente, explică Perjovschi. “Aşa cum o spune el însuşi, Perjovschi înţelege lucrurile pe măsură ce le desenează. Stilul său este anarhic, fără structură aparentă. Un fel de jazz vizual. Distanţa între o decizie de impact mondial şi cafeaua de dimineaţă se măsoară în centimetri. Desen după desen, Perjovschi conturează marea istorie a lumii contemporane”, se precizează în textul curatorial ce însoţeşte expoziţia. Acest stil liber, lipsit de reguli şi constrângeri ar putea fi descris cel mai bine, cred curatorii, drept “Free Style”.

Pe 6 mai, artistul român are un nou vernisaj la Bloomberg Art Space din Londra, alături de artista croată Jadranka Kosorcic. În fiecare lună, galeria londoneză invită doi artişti să realizeze lucrări în spaţiile sale expoziţionale. Una dintre noutăţile expoziţiei este că Perjovschi va continua să deseneze, în cadrul unui performance, chiar în timpul vernisajului.

Cum ţi se par scriitorii români contemporani? Ţi-a atras atenţia cineva din garda tînără?

Prin 1994 am fost, cu Groşan şi Cărtărescu, băgat într-o dubiţă şi dus la produs în Germania; ei, lecturi şi eu, desene. A fost un succes. De atunci citesc cam tot ce scriu ei între coperţi sau prin ziare. Gabriela Adameşteanu mi-a fost mulţi ani şefă la 22 şi am devenit prieteni de cînd nu-mi mai este. Am făcut coperte, la editura lui Muşina, la o grămadă de poeţi tineri, i-am făcut şi lui frate-tu copertă la Oedip, regele mamei lui Freud şi la Pizdeţ, dar au scris ăia greşit şi apare alt grafician… Mi-au luat interviu Cecilia Ştefănescu şi, mai nou, Elena Vlădăreanu, că lucrau la ziare, şi de atunci citesc ce publică, proză şi poezie, şi, recunosc, îmi place. Unul dintre cele mai tari interviuri, care a ridicat părul măciucă în capul marilor artişti şi critici de artă români, mi-a fost luat mie şi Liei, în 1998, de către Paul Cernat (şi Mihai Grecea). Pentru că am spus că, dacă nu se reformează, UAP trebuie desfiinţată, marii maeştri au propus să fiu dat afară din Uniune. Nu s-au reformat şi, uite, au fost ei daţi afară din sediu.

M-am intersectat mereu cu scriitorii din generaţia mea, din cauză de presiune comunistă, iar cu cei tineri, din cauză de tranziţie. Braşovenii, Bodiu, Oprea, Muşina, Caius ne-au invitat pe vremuri să ne prezentăm public ca artişti la ei în bibliotecă… M-am împrietenit cu cei care activau în presă. Cu Cezar Paul-Bădescu am fost coleg şi la 22 şi la Exces, am publicat desene în Fracturile lui Ianuş şi, mai nou, în Stare de urgenţă. Eu am debutat la Contrapunct, care era revista tinerilor scriitori şi critici furioşi, Elena Ştefoi, Bogdan Lefter, Hanibal Stănciulescu. Mamma mia, ce timpuri, cu mineriade şi FSN… Cu alte cuvinte, nu-ţi pot da decît o părere subiectivă despre scriitori, că sîntem emoţional încuscriţi. Nu am citit destul să-mi fac o părere calitativă generală, dar mă bucură faptul că mari edituri din România publică tineri şi cărţile lor se vînd. Ceva s-a schimbat, ca la film sau, mai ales, la dans. Cartea de telefon a lui Manolescu este cîntecul de lebădă al unui fel vechi de valorizare a literaturii. Voi, scriitorii, aţi intrat în manualele şcolare şi asta v-a legat de glie şi de limbă. Noi, artiştii, ne-am făcut coada colac şi ne-am cărat unde-am văzut cu ochii să ne găsim Poliromu’, Paralela şi Humanitasu’...



Nu la copertele lui frate-meu au greşit, dar ştiu că la o carte au scris „copertă de Dan Zbarcea“, iar tu i-ai scris editorului: „Ai zbîrcit-o“. Oricum, putea să scrie orice pe copertă, că toată lumea ştia că e un desen de-al tău. În literatură e foarte greu să ai un stil atît de puternic încît să fii recunoscut imediat, aşa cum ai reuşit tu. Îţi mai aminteşti cum ai ajuns la acest stil? Stilul meu e rezultatul unui proces care începe cu frustrarea că naturile statice pe care le-am frecat 12 ani de şcoală de artă (şcoala generală, liceu, facultate) nu m-au ajutat să înţeleg şi să exprim ce se întîmplă în jurul meu: revoluţie, FSN-FSN las-o jos că măcăne, mineriade etc. Începusem de mult (1985) să caut ceva şi o luasem metodic: caroiam hîrtia şi în fiecare careu făceam o meclă diferită. La început, formate mai mici, pe urmă, pe suluri de 2 metri. Era total diferit de ce era în jurul meu, dar marii artişti români din jurii (nume celebre, nu le spui) n-au observat şi au dat premii şi burse numai graficienilor care făceau grafică adevărată, meseriaşă – într-un cuvînt, plictisitoare. Pe urmă a venit Revoluţia şi am aterizat în presă. Presa şi evenimentele din jur mi-au simplificat şi întărit desenul. Pentru prima dată în viaţă comunicam cu adevărat. Vezi cum a evoluat limbajul meu răsfoind colecţiile revistei 22 sau cărţile de artist pe care le fac din 1988.





Un teoretician american (Kristine Stiles) mi-a zis prin 1997 că ce fac la ziar e artă în spaţiul public, apoi Robert Fleck m-a selectat pentru bienala Manifesta 2 să desenez în ziarele din Luxemburg, şi nu în spaţiile de expoziţie. Pe urmă, la Bienala de la Veneţia din 1999 (curatoare: Judit Angel), am desenat direct cu carioca toată podeaua, desene din 22 sau din cărţile pe care i le-am ilustrat lui Patapievici. De atunci, am unificat ce fac la ziar cu ce fac la muzeu şi desenele mele circulă liber dintr-un spaţiu în altul. Străinii au înţeles imediat, românii încă bîlbîie. Vorba lui Kessler: asta-i artă? Am reuşit să am o marcă specifică, deşi, internaţional, există artişti cunoscuţi care desenează pe pereţi (Solakov), alb-negru (Shrigley) sau politic (Pettibon). Mă simt bine că fac o bună sinteză între arta brută, caricatură şi graffiti. Mă simt bine că nu sînt un „maestru“. Am muncit mult pentru asta, dar nu ca boul, ci cu mintea şi carioca ascuţită. Şi, bineînţeles, cu umor.

Pe You Tube sînt mai multe evenimente marca Dan Perjovschi. Ce înseamnă Internetul pentru tine? Cît de des înnoieşti site-ul personal, http://www.perjovschi.ro? Cît de important e Internetul pentru un artist?

N-am mai avut timp de site, că viaţa reală a fost mai plină decît aia virtuală. Mi-am tras pagină web să am varianta mea despre mine. Dar de-abia mă ocup de mine în carne şi oase. You Tube e treaba instituţiilor care mă invită. Eu „performez“ cu plăcere în faţa aparatelor foto sau video şi nu-mi bat prea tare capul, deşi, cînd am văzut că 30.000 de oameni s-au uitat la filmuleţul postat de MoMA, mi s-au cam îmbujorat obrajii. Internetul e un teritoriu fascinant, care promite mai mult decît dă. Eu sînt real, manual, low tech. Dar recunosc, cu toate că păstrez un picior ferm pe pămînt şi nu vreau să mă valorizeze megabiţii, am ajuns dependent de e-mail. Să-mi pot trimite desenele wireless din mijlocul Emiratelor Unite, la timp, să prind închiderea ediţiei revistei 22 mi se pare Star Trek.

Urmăreşti ce se întîmplă şi în afara artei plastice? Cum ţi se par scriitorii contemporani? Ce formaţii muzicale asculţi? Ce hobby-uri ai?Păi, eu sînt un tip extrem de plictisitor, nu beau, nu fumez, nu-mi plac recepţiile, cluburile şi petrecerile. I am happy married. Mai citesc şi eu, ca tot omul, cîte-o carte, mai ales dacă mi-o trimite poetul înainte, să-i fac coperta sau ceva desene înăuntru, mai văd cîte-un DVD, ceva. Uite: recent, la Liverpool, am fost la o seară specială cu filme scurte româneşti, de-alea pline de premii, de zici că aşa le produc ei acum: direct cu lauri pe generic. E ironic, dar accesez cultura românească mai ales în afara României, mai văd şi eu un Puiu la Londra, un dans de-al lui Gabia la Bruxelles, o expoziţie a lui Cantor la Bristol… Ascult muzică aiurea, am pe laptop linkuri la Pink Floyd, Wish you were here, Janis Joplin la Woodstock, Suzanne Vega, My name is Luka, Eminem cu Dido sau Claire Danes cîntînd Time after time… Ascult încontinuu un jazzman algerian excepţional. Pe lîngă textele grele de teorie de artă, încă citesc science fiction. Dar mai ales citesc ziare, ca sursă pentru proiectele mele artistice. Îmi plac arta şi discuţia despre artă (şi contextul ei politic, economic, psihologic). N-am alt hobby.



Ce-ţi place să faci cînd ajungi în România? Ţi-e dor de Sibiu? De atelier? De ducă?

Îmi place să vorbesc cu Lia, să punem ţara şi, de ceva vreme, lumea la cale. Dar de multe ori mergem afară împreună, aşa că n-am mari melancolii. Îmi place să merg la 22 să-mi văd „familia mea extinsă“, să aud ce mai e nou politic, economic, bîrfe, chestii. Îmi place să mă implic în tot soiul de lucruri, mari sau mărunte, şi încerc să fac o diferenţă (deşi în România se pare că nu mai contează şi nu mai rentează).Sibiul este un oraş mişto, ne facem acolo un atelier-depozit-instituţie. Bucureştiul ne-a tras un şut în cur (ne ia atelierul), aşa că parţial ne întoarcem acasă. Or fi şi vîrsta, şi familia (amîndoi sîntem sibieni), şi ideea să lăsăm ceva în urmă (atelierul va putea fi folosit ca un spaţiu de cercetare, expoziţie, bibliotecă). Îmi place la mine la bloc, în Rahova, între cărţi şi lucrări de artă, dar ştiu că un artist contemporan n-are casă, n-are stare… Sîntem nişte pribegi. Azi aici, mîine dincolo… Existăm cît avem expoziţii şi prezenţe publice. În rest, cui îi pasă? Nu ştiu cum dracu’ s-a ajuns la situaţia asta, în care părem nişte milogi care cerşesc bani („banii noştri de taxe“ ţipă la televizor imbecilii care ne fură fără milă de 20 de ani). Ca artist, trebuie mereu să-mi justific existenţa, să cer voie, să-mi cer scuze. Şi cînd colo, lucrurile stau exact pe dos: în primul rînd, în mine au investit mai mult muncitorii germani, austrieci sau francezi (burse şi expoziţii din banii lor de taxe), în al doilea rînd, eu nu cer, eu ofer. Eu ofer acestei ţări şi acestui oraş ceva ce instituţiile statului, toată liota de funcţionari, marii eroi locali şi rafinaţii miniştri ai Culturii nu sînt capabili să facă.



Guvernul României a cheltuit milioane pe un brand de ţară intraductibil (fabulospirit), în timp ce eu, cu cîteva mii, am expus în toată lumea. M-au văzut peste o sută de mii de oameni în cel mai important muzeu de artă din lume (atîta era tirajul ziarului meu cu desene, difuzat gratuit şi epuizat în trei luni). Am adunat mai mulţi spectatori decît Naţionala de fotbal. Şi MoMA din New York a fost unul dintre cele 20 de muzee de artă din lumea asta în care am expus în ultimii ani. Eu, un român născut la Sibiu şi locuind la Bucureşti, că aşa scrie pe etichetă. În acele muzee şi centre de artă nu intri dacă nu eşti înţeles, dorit şi respectat. Nu te poate trimite nimeni, doar calitatea artei tale. Şi în timpul ăsta, acasă, cui îi pasă? Unde mă antrenez? Ce uzură fizică şi mentală am ca să rezist la vîrf? Care este politica economică şi culturală a României, a Capitalei şi a Sectorului 5, care mă au ca subiect? Vezi, iar mi-au sărit capacele… De-aia, Mihai, mă bucur şi cînd vin, şi cînd plec din România.

Dacă te-ai trezi într-o dimineaţă într-un alt lagăr socialist, din care n-ai putea să ieşi nicicum, ce crezi că ai face? Aş face la fel, aş rezista cumva. Poate aş face-o mai decis şi mai pe faţă. Habar nu am. N-am fost un model de curaj, dar nici nu m-am supus chitic. Nu m-am lăsat îndoctrinat, n-am făcut atunci ce-au vrut ăia, cum nu fac acum tot ce vor ăştia. În meciul meu cu dictatura, scorul final a fost 3 la 1 pentru mine. În meciul cu capitalismul, e 2 la 2, la pauză. Pe de altă parte, am fost recent în Cuba şi, crede-mă, nici lagărele socialiste nu mai sînt ce-au fost.





Cît de important e pentru tine faptul că ai alături un alt artist, pe Lia Perjovschi? Dacă ai trăi cu un „om normal“, crezi că ai desena altfel?

Poate acum făceam naturi statice… Glumesc! Cred că aş fi desenat la fel, dar nu cred că aş fi avut atîta percutanţă. Lăsat de capul meu în cîteva situaţii, sigur aş fi decis aiurea şi uneori aş fi fost dus de nas. M-aş fi moleşit intelectual. Am avut noroc. De-abia încap doi oameni normali în camerele alea de bloc în care locuim, darămite două voinţe straşnice ca ale noastre. Ar fi trebuit să explodăm de mult. Am avut noroc. Chimia s-a potrivit. Eu sînt un tip dificil, deşi nu par, dacă mă cunoşti de cinci minute sau timp de-o expoziţie – că dai doar de partea mea fermecătoare. În realitate şi tot timpul, sînt un om complicat, obsedat de arta lui, torturat de răzgîndiri, care dă intelectual cu pumnul, ca pe urmă să-şi ceară singur scuze în oglindă… Nu vreau conflicte şi mereu am parte de cîte unul. Lucrurile în România sînt aşa de strigătoare la cer, că am început să ţip şi cînd nu trebuie. Nu mai am timp. Parcă-i o halucinaţie: vin, plec, vin. Cînd stau eu, pleacă Lia. Ni s-au cam întins nervii. Avem, eu şi Lia, experienţe diferite cu aceleaşi oraşe, expoziţii sau oameni, şi de aia vedem lucrurile stereo, în adîncime. Ne înţelegem aprig şi ne certăm la fel. Zilnic. De vreo 25 de ani.

Cum citeşti criticile la expoziţiile tale? Te interesează cronicile despre proiectele tale sau le neglijezi? Le citesc cu mare atenţie pe toate, româneşti sau internaţionale. Citesc şi ce spun oamenii pe bloguri. Un gagiu din America a postat pe blogul lui un desen de-al meu, în care zidul din Berlin se desfăcea în zidul dintre America şi Mexic şi în zidul dintre Israel şi Palestina. Ei bine, au fost vreo sută şi ceva de comentarii la postarea aia. Dacă m-aş lua după ce pasiuni a născut desenul ăla, ar trebui să desenez numai floricele… Sînt fericit cînd dau de analize inteligente, mă apucă disperarea cînd sînt citit greşit, cad în depresie cînd sînt judecat lăutăresc, după ureche. Eu sînt extrem de activ şi ca artist, şi ca prezenţă media, dau interviuri, fac prezentări publice, aşa că nu duc lipsă de cronici şi texte. Nu mă pot plînge. Sînt un răsfăţat al presei. Am strîns un metru de bibliografie. De la reviste extrem de prestigioase din Paris, Londra şi New York la ziare locale din Caen, Nikosia sau Sibiu. S-au scris texte esenţiale despre mine, dar s-au scris şi prostii enorme. Am învăţat să-mi respect comentatorii, pentru că ei mă difuzează în societate. Dar tare aş vrea ca lumea care scrie (mai ales în România) să fie un pic mai bine informată, să poată circula, să vadă mai mult şi, poate, să aibă timp şi energie să citească literatură de specialitate. Critica de artă nu-i ceva de dat cu părerea, e o ştiinţă, un domeniu greu şi sofisticat. Nu poţi trage concluzii şi rade oameni după ce-ai văzut expus pe strada ta sau ai googălit în 5 minute. Pe de altă parte, am învăţat din critici (alea reale, alea răuvoitoare) mai mult decît din laude (prost plasate sau fanteziste). Uneori, neprofesioniştii te văd cu ochi mai proaspeţi. „Finally some intelligent graffiti!“, mi-a spus o doamnă în vîrstă imediat ce-am coborît din macara, după ce desenasem cu creta pe faţada Muzeului de Artă din Sydney. Crystal clear!





Îţi mai aminteşti ce visai să devii în copilărie? Visele tale despre viitor aveau vreo legătură cu desenul?

În copilărie, visam ce voiau comuniştii să visez, adică farfurii zburătoare şi trotuare rulante: „Bine aţi venit în societatea fericită a oamenilor cu roboţi care muncesc!“. Ba nu, cînd eram mic, visam să merg în Cosmos. Mai visez încă. Dacă preţul unei excursii cosmice (de aia în care ieşi cu un avion pe orbită) coboară la 5.000 de euro, mă duc. În ceea ce priveşte meseria, nu-mi aduc aminte… Şi n-avea legătură cu desenul. Cred că m-am gîndit prima dată serios la viitor după 1995, cînd am îndrăznit să gîndesc că aş putea schimba lumea, că vocea mea artistică se poate auzi internaţional, că pot avea posteritate. Şi am început să fac proiecte temporare.

Mie îmi place foarte mult cum scrii. Ai vreun proiect literar, te-ai gîndit să scrii literatură – de exemplu, proză foarte scurtă?

N-am. N-am timp. Am ceva vag în cap. Şi nu e literatură, ci mai mult o grămadă de texte despre artă şi politică, un soi de cum văd eu ce-a fost şi este. Tot îmi zic: las’ că la vară stau deoparte şi scriu, dar, uite, vara trecută am predat şi am expus, vara care vine, la fel. Poate în avion sau în tren să mai am ceva răgaz. Sau poate fac şi eu ca amicul meu, artistul Neville Gabie, care s-a cărat în Antarctica 4 luni, celular nu şi-a luat şi nimeni n-o să-i ciocănească-n uşă…Atîtea lucruri m-au indignat în ultima vreme: scandalul Poneiului Roz, atacul mîrşav împotriva ICR, darea afară din sediu a Uniunii Artiştilor Plastici, darea în judecată a unui artist nu atît pentru arta pe care-o face, ci pentru că-i ungur, pierderea de galerii şi ateliere, dezinteresul cras al autorităţilor locale şi naţionale faţă de statutul şi condiţia artistului contemporan. Mă gîtuie revolta şi-mi vine să scriu, dar n-am timp, aşa că scriu în cap. Dacă aş putea să înfig un cablu în tîmplă să downloadez instant, aş avea cartea pe loc. Scrisul e pentru mine ceva extrem de dificil. Mereu sînt nemulţumit. Am rubrica aia, „Vis-à-vis“, în 22, care are 15 cuvinte, pe care le tot moşmolesc o săptămînă şi pe urmă, după ce-au fost tipărite, aş schimba jumate.





.

PERJOVSCHI non-stop
http://www.observatorcultural.ro/PERJOVSCHI-non-stop*articleID_21561-articles_details.html

Despre Dan Perjovschi se pot spune atîtea lucruri. Cel mai expus artist român în marile muzee ale lumii e deja un truism. Chiar zilele acestea va realiza o serie de desene pe teme de actualitate precum criza financiară sau Carla Bruni Sarkozy, pe pereţii galeriei Michel Rein din Paris. Omul, ca şi opera lui, ilustrează perfect ideea de „Free Style“.



Dan, acum eşti mereu în mişcare, „pe drum“, desenînd pereţii prin Europa. Şi nu numai. Acasă, cînd şi unde te pot recunoaşte oamenii?

Mihai, poţi să te vîri sub nasul oamenilor, să le stai în ochi, şi ei să nu te „recunoască“. Eu sînt un tip hiperactiv: cînd nu expun, dau din gură la radio sau prin ziare (ca acum, aici, cu tine), pentru că revendic artistic spaţiul public, politic, social sau media. În înţelesul tradiţional al cuvîntului „artă“ (ei, nu chiar aşa de tradiţional!), expoziţia sub formă de zid, făcută de mine la Centrul Naţional al Dansului, din buricul tîrgului Bucureşti, stă deschisă de la începutul lui 2008, 7 zile pe săptămînă, 24 din 24 de ore. Mai mare acces nu se poate.

Ai desenat mulţi pereţi publici sau prin muzee mai mult sau mai puţin celebre; unde ţi-a plăcut cel mai mult să lucrezi? Unde a fost cel mai greu să fugi de propria artă? Îmi amintesc cum a fost ştergerea urmelor perjovschiene de pe pereţii din Brukenthal.Îmi place peste tot, pentru că de fiecare dată e diferit – şi cînd sînt cocoţat la 8 metri înălţime pe faţada Muzeului de Artă din Sydney, şi cînd stau în genunchi la Centrul de artă Wiels din Bruxelles. La Sibiu, a fost o excepţie că mi-am „ucis“ singur arta (la noi, instituţiile nu sînt capabile să facă bine lucrurile şi mai bine le faci tu cap-coadă; tu centrezi, tu dai cu capul). De obicei, nu sînt de faţă cînd se petrece ştergerea, pentru că, oricît de încîntătoare pare ideea, realitatea nu-i aşa mişto. Ţin cu dinţii de conceptul ăsta, pentru că mă eliberează de mine însumi. Ca să nu spun că mă salvează de idioţii ăia plini de bani, care nu mă pot cumpăra şi agăţa în budă, lîngă favoriţii lor, Bălaşa sau Dali. La mine, fiecare proiect e ceva nou şi, în acelaşi timp, o retrospectivă. Accidentele mă stimulează, lipsurile mă determină. De la Pompidou Paris la subsolul unui bloc din Chişinău nu-i decît un pas.



După căderea comunismului în estul Europei, ai realizat multe performanţe. Unii îşi amintesc de performance-ul cu „România“ pe umăr, alţii, de „alo, centru’, mă auzi?“ etc. Care a fost ultima ta performanţă şi unde a avut loc? Cînd alegi să te exprimi prin astfel de acte artistice?

Păi am făcut cîte ceva şi înainte de-a cădea Zidul din Berlin. Mai puţin public, dar, posibil, mai radical. Eu şi Lia ne-am folosit apartamentul în care am locuit la Oradea după 1985 ca spaţiu pentru acţiuni şi intervenţii artistice. În casă, în afara cenzurii. Acţiunile alea au devenit referinţe ale istoriei artei contemporane, iar documentaţia lor face acum carieră în muzeele occidentale.

Performanţele mele artistice au fost mai mult contraperformanţe: prin 1998, am pictat la Iaşi, cu public, o natură statică, cum mi s-a cerut pe vremuri să fac pentru a intra la facultate. Nu multă lume din public a rezistat 5 ore şi majorităţii i s-a părut o idee tîmpită. N-au înţeles. Pictura nu mi-a ieşit şi, vorba unuia dintre spectatori, „ăsta n-o să intre niciodată la facultate!“.

Ultima mea performanţă standard a fost prin delegaţie. Anul trecut am tocmit nişte tineri să facă pe statuile vii în Piaţa Universităţii – unii, mineri, alţii, studenţi. Cît să-şi aducă lumea aminte de istoria recentă care nu ne dă pace. O săptămînă, cîteva ore pe zi, oamenii ăia au interpretat istoria la nivelul pămîntului, fără soclu, fără patetisme, fără mişcare, unul lîngă altul, faţă în faţă sau spate în spate. Întrebarea pe care o puneam cu această sculptură minimală nu era morală – cine e călău şi cine, victimă. Întrebarea mea era ce s-a ales de actorii dramei folosiţi politic şi degrabă uitaţi economic. Vezi ce s-a întîmplat anul ăsta cu ultima tragedie din subteran sau comedia salariilor din educaţie. Catastrofe şi dezastre pe toată linia. Acum nu mai fac performanţe, dar fac lecturi publice. Tot aia.
Ai publicat cîteva albume-cărţi. Cum îl vezi pe „cititorul“ tău?




Am publicat vreo 15 cărţi de artist, majoritatea în Vest. Sînt unul dintre cei mai „traduşi“ autori români. Ha-ha! Habar n-am care-i publicul acestor cărţi, pentru că – teoretic – mă adresez la toată lumea în egală măsură, nu degeaba folosesc o „limbă populară“ care pare caricatură, dar nu e, care pare graffiti, dar nu e, care pare artă şi – cine ştie?! – poate e.„Cititorul“ meu ar trebui să fie omul nou, contemporan, educat, urban, cosmopolit, deschis la minte, cu umor şi cultură, cu întrebări la care poate eu am nişte răspunsuri.



[

Artistul Dan Perjovschi din nou la Paris
http://www.atac-online.ro/05-04-2009/Artistul-Dan-Perjovschi-din-nou-la-Paris.html
Dan Perjovschi va realiza o serie de desene pe teme de actualitate, precum criza financiară sau Carla Bruni Sarkozy, pe pereţii galeriei Michel Rein din Paris, acestea urmând să fie prezentate publicului într-o expoziţie intitulată „Free Style”, care va fi vernisată pe 18 aprilie.
Potrivit Institutului Cultural Român (ICR), Perjovschi va acoperi pereţii galeriei Michel Rein, care îl reprezintă în Franţa, cu desene privind subiecte de actualitate, precum criza economică, prima doamnă a Franţei - Carla Bruni Sarkozy, piaţa de artă, Parisul, primăvara etc. Spectatorii vor fi invitaţi să deseneze şi ei pe pereţii galeriei şi să abordeze, la rândul lor, subiectele ilustrate de Dan Perjovschi. Expoziţia, care va transforma galeria într-o „adevărată cutie de rezonanţă a actualităţii”, va rămâne deschisă până pe 23 mai.
„Prin desenele sale simple, tranşante şi ancorate în problemele sociale şi politice actuale, care l-au făcut celebru pe plan internaţional, Dan Perjovschi este cel mai expus artist român în marile muzee ale lumii, MoMa de la New York, Tate Modern din Londra, Centre Pompidou de la Paris etc”, notează scriitorul şi curatorul Charles Esche, în catalogul Bienalei Internaţionale de la Istanbul din 2005. „Folosind probabil cea mai simplă şi cea mai economică dintre practicile de artă contemporană, creaţiile lui Perjovschi reuşesc să abordeze o paletă foarte largă de subiecte politice, economice şi artistice”, precizează Esche.
„Trăind la Bucureşti, imaginea sa asupra lumii este totodată determinată de acest loc şi modificată de toate contradicţiile, de înţelepciunea şi absurditatea pe care mondializarea le oferă cu ajutorul mijloacelor de comunicare. Lucrările lui sunt pline de umor, muşcătoare şi uneori acide prin modul în care prezintă comportamentul uman şi slăbiciunile lui” mai spune Charles Esche. Expoziţiile lui Perjovski sunt influenţate de istoria, tradiţiile şi cultura locului în care expune. El a definit arta contemporană şi felul în care ea este prezentată în muzee cu ironia sa caracteristică: „Cubism, Impresionism, Abstract Expresionism, Modernism, Postmodernism, Cafeteria, Shop”.

Perjovschi vorbeste cu mortii
Editura Cartier a lansat ieri, la Facultatea de Litere, volumul "Urmuz. Pagini bizare, cu 15 interventii de Dan Perjovschi", care aduna textele cunoscute ale avangardistului, precum si o serie de "desene" apartinand artistului contemporan.

Desenele sunt fotocopii ale paginilor finale din carnetelele de lucru ale lui Perjovschi, cuprinzand o multime de schite ale desenelor, dar si planuri, cheltuieli, adrese sau nume.

"Pentru fiecare lucrare de mari dimensiuni – detaliaza Dan Perjovschi geneza proiectului sau – concep desenele in niste carnetele care intra in buzunar. Pe ultimele pagini ale acestor carnetele notez nume de oameni si strazi, ce mai am de facut, ce e musai sa nu fac, ce sa-mi aduc aminte, ce sa uit. Fara sa vreau, paginile astea au devenit «ceva» in sine, un limbaj original, jumatate desen, jumatate text, care se face sincer, fara ca eu sa stiu, artistic. Realitatea este acoperita cu semne misterioase, mai greu de citit din prima, absurde intr-un colt, exacte in celalalt. Toate pictogramele astea, care lasa loc mai multor interpretari decat ce fac in mod obisnuit, reprezinta viata mea dintre 2003 si 2008, sunt cele mai urmuziene desene ale mele." Pe cei obisnuiti cu stilul direct si clar al artistului, cu desenele sale pline de "schepsis", desenele din acest volum ii vor contraria cu siguranta, prin aerul lor ermetic de mazgaleli facute la sfarsitul unei agende, de "magma" din care se nasc expozitiile viitoare ale artistului.

Exista, fireste, o multime de adnotari fara legatura cu arta (adrese, memento-uri, nume, planuri etc.), totusi desenele raman cele mai numeroase: unele dintre ele sunt taiate cu X-uri, semn ca au cazut la selectia finala a artistului. Interventiile lui Perjovschi nu comenteaza textul, asa cum se intampla in cartile obisnuite, ci fac un discurs paralel: "In cartea asta eu nu-l ilustrez pe Urmuz. Desenele mele il insotesc. Cea mai buna insotire pe care am gasit-o au fost ultimele pagini ale carnetelelor mele de notite unde desenez continuu si de unde, hocus-pocus, creez instalatiile mele uriase din muzeele lumii.
In aceste carnetele, pe ultimele pagini notez tot soiul de chestii, imi reamintesc desene, nume, adrese, sterg, bifez, intorc foaia invers etc. Paginile astea au o viata a lor si o estetica a lor. Se fac si se desfac pe sine. Am lasat designul in mana Cartier-ului si bine am facut. Nu m-as fi descurcat. Asa, cartea e ca un obiect uitat pe masa pe care s-au asezat pahare si s-a scuturat scrum. Cineva a adnotat paginile cu insemne de neinteles. Bizar!", exclama artistul, cu clara trimitere la poetica urmuziana.

Perjovschi featuring Urmuz
Volumul aparut la editura din Republica Moldova este rodul "colateral" al unui proiect vizand avangarda istorica: "Arta de avangarda si arta contemporana sunt interesante, mai ales in punctele in care ultima se intalneste cu prima. si s-a tot intalnit pana acum, ultima intalnire de acest fel intamplandu-se anul trecut, la Varsovia, prin proiectul «Dada East», in care Marcel Iancu, Arthur Segal si Tristan Tzara s-au intalnit, printre altii, cu Haruki Farocki, Dan Perjovschi si Lia Perjovschi. De data aceasta, i-am stabilit intalnire lui Dan Perjovschi cu Urmuz.
Titlul «Pagini bizare» este unul comun, fiecare a venit la aceasta intalnire cu paginile lui bizare, stabilind un «art featuring art» provocator de ambele parti, in mixajul artistului vizual Vitalie Coroban, care s-a ocupat de layout", explica Igor Mocanu, PR-ul editurii Cartier. Cartea are un concept destul de ingenios, imitand copertile dosarelor cartonate de acum 40 de ani, mancate de timp si de uzura; de multe ori, aceste dosare servesc drept adapost pentru insemnari si schite. Se stie ca avangardistii refuzau ideea de opera sau capodopera, preferand ideea de obiect artistic care "se face", pe scurt, de arta ca "work in progress"; acesta e punctul in care se intalnesc cei doi artisti, cu toate diferentele dintre ei.
"Oricat ar parea de curios, eu sunt cel mai putin in masura sa ilustrez Urmuz. Ca artist, mi-am facut un stil din franchete si directete fara rest. Desenez direct si la obiect. Or, Urmuz este un text peste text care creeaza imagini peste imagini. Eu comprim un film sau un articol intr-o singura imagine... De aia multa vreme am tras de timp si am dat din colt in colt. De aia am gasit (mai bine zis, Igor a gasit) termenul interventie, si nu ilustratie."
Urmuz s-a sinucis la 40 de ani
Scriitorul, nascut in 1883, a fost magistrat de profesie, lucrand ca judecator in judetele Arges, Tulcea si la Targoviste, iar dupa 1913, ca grefier la Inalta Curte de Casatie. De scris, a inceput sa scrie ca sa-si distreze rudele, parodiind stilul pompos si formal al prozei contemporane lui. Tudor Arghezi este cel care il descopera, publicandu-l in "Cugetul romanesc" (1922). In anul urmator se sinucide, fara sa lase vreo explicatie.

Dan Perjovschi - Cetăţean de Onoare al Sibiului - (VIDEO)





Artistul Dan Perjovschi, graficianul revistei "22", a primit titlul de “Cetăţean de Onoare al Municipiului Sibiu”. Ceremonia a fost oficiată pe 23 martie 2009 de primarul Klaus Johannis, care

Lia Perjovschi despre statutul artistului pe axa Vest-Est: In Vest iti cumpara si stranutul, aici poti sa te dai si cu capul de pereti. E o chestie de evolutie

DAN PERJOVSCHI: "Comunismul cubanez rezista la 24 de grade tot anul"

C
uba se afla la o rascruce a istoriei sale: dupa aproape 50 de ani de la preluarea puterii, Fidel Castro s-a retras in februarie 2008, lasand conducerea tarii fratelui sau, Raul. Acesta a initiat o serie de reforme, dar adevarata schimbare nu poate veni decat dupa disparitia fizica a lui Fidel Castro.
Dan Perjovschi, artist larg recunoscut pe plan international si grafician al revistei 22, s-a aflat la Havana in luna decembrie a anului trecut, unde a participat la o serie de workshopuri, la invitatia unei artiste cubaneze.

Cum ai ajuns sa mergi in Cuba in decembrie anul trecut?
De capul meu nu ma duceam, pentru ca am mai fost in locuri problematice (Cipru, Dubai) care m-au rascolit si m-au deprimat. Dar m-a invitat o artista tare, Tania Bruguera, care-i cubaneza, dar preda in America si se bucura de un statut special (e cunoscuta in afara si inauntru, asa ca e lasata in pace si afara, si inauntru) si care are la Havana, in casa ei personala, o scoala de arta alternativa: Catedra de arte e conducta (in traducere ar fi Scoala de arte si comportament). Cam ce faceam eu si cu Lia in atelierul nostru din curtea Scolii de Arta. Deosebirea este ca Tania lucreaza cu studenti si a institutionalizat proiectul. Cursul dureaza de doi ani si proiectul exista de trei. Facultatea lor de arte ii plateste un asistent (a noastra ma da afara din atelier si n-a interesat pe nimeni niciodata ce platforma educationala am construit noi acolo etc.). Bugetul e acoperit de artista, care pune bani de la ea (cum am facut si noi) sau aplica si ia granturi (cum noi n-am reusit). Tania invita in fiecare saptamana pe cineva (artist, teoretician, curator, jurnalist, filozof): cand face rost de bani, acel cineva e din strainatate; cand n-are bani, e cineva din Havana sau din Cuba.
Un numar selectat de 15 studenti participa "oficial" la aceste workshopuri, care se fac dupa masa, pentru ca dimineata au cursuri, timp de cateva luni pe an. Majoritatea studentilor sunt din Cuba, dar am avut si costaricani, si spanioli. Usile sunt deschise si altor studenti sau absolventi. Si ei vin daca-i intereseaza artistul. Camera e plina tot timpul. In general, nu se vorbeste decat spaniola, o mare problema, si am avut nevoie de translator. A trebuit sa ma adaptez. Nu m-am putut baza pe arma mea numita spontaneitate, asa ca jumatate de curs s-a dus. Toata lumea e deschisa si dornica de dialog, asa ca ne-am adaptat cu totii sa vorbim prin cineva si, pana la urma, a mers bine. Dupa doi ani de curs, studentii se aleg cu foarte multe cunostinte practice, ceva relatii, plus o diploma simbolica. Rationamentul Taniei e precis: daca artistii cubanezi nu pot calatori in lume, sa aducem lumea la ei.
Pe mine m-a sfatuit Claire Bishop, teoreticiana din Londra, si de aceea m-am dus, caci pentru o vreme am ezitat. M-am deprimat, dar n-am regretat.
Cum au fost relatiile cu oficialitatile cubaneze?
In Bucuresti, excelente. Femeia de la consulat, care a raspuns la telefon (nu-i ca la vestici, unde vorbesti cu roboti), a fost extrem de amabila. Eu eram cam nervos, ca de cand ma fatai liber prin Europa si mai am ceva ani de viza americana valabila, am uitat de cozi, acte, copii in doua exemplare, formularul completat si nu stiu cate stampile. Am luat viza imediat, in baza unei invitatii si a 20 de dolari cash. Ieftin ca braga. In Cuba n-am dat de niciun oficial, desi m-am uitat peste umar permanent.
Artistii cubanezi sunt vii intr-o tara semimoarta
Ce ne poti spune despre mediul artistic din Cuba?
Mediul artistic este interesant. N-am apucat sa vad prea multe, pentru ca m-am holbat mai mult la oras, aveam zilnic workshop cu studentii si astia-ti mananca creierul. Dar dupa cat am vazut, pot sa-ti spun ca acolo, in afara de arta oficiala (care nu-i ca la noi, cultul personalitatii), se face mai mult sau mai putin la vedere o arta interesanta, critica si angajata (cea care nu-i place lui Erwin Kessler). Pentru ca este acolo e si mai interesanta. E pura schizofrenie, cum a fost la noi. Esti liber sa faci aproape ce vrei, te urecheaza doar daca sari gardul facand nu stiu ce nazdravanie in strada, dar nu poti expune cand si unde vrei. Nu poti calatori. Cubanezii o duc prost, dar nu sunt prosti. Nu inchid tot si nu cenzureaza tot. Permit exceptii. O lasa pe Tania sa mearga sa expuna in lume ca sa beneficieze de renumele ei si sa faca sistemul mai greu criticabil. Cand am fost acolo, Tania a luat un premiu barosan de la olandezi, decernat oficial si cu mare tam-tam. Ca la noi, iti aduci aminte? Trebuia ca strainii sa te protejeze de romanii tai.
Cubanezii nu au mare lucru de facut si asta inseamna ca au timp de cultura. Numai ca informatia e limitata si cenzurata. Ce paradox!
Exact cum cadeau impresionati strainii la noi, si artistii cubanezi impresioneaza, pentru ca sunt vii intr-o tara semimoarta. Au o sensibilitate si o expresie foarte interesante. Studentii cu care am lucrat erau bine informati (mai vin cataloage, mai au acces la Internet prin amici straini) si erau activi. As recomanda generatiei plictisite din Romania o vizita acolo ca sa pretuiasca libertatea, conditiile si timpul pe care le au la dispozitie. Daca ma citeste Levente, artistul roman dat in judecata de nationalistii romani din cauza artei lui si a ideilor lor fixe, n-o sa ma creada (nici artistii saltati de pe strada cand cu NATO n-or sa ma creada). Ce sa facem, suntem si noi o democratie tanara, mai avem de invatat.
Dar acesta este adevarul, pentru ca te astepti in Cuba la indobitocire in masa (si nu e deloc asa ceva), valorizezi pozitiv tot ce vezi mai acatarii. Stii, multa vreme m-au ofensat comentariile occidentale, cum ca societatea din care eu veneam ar fi fost mai umana, oamenii ar fi stat mai aproape unul de altul si ar fi pretuit mai mult decat valorile materiale. Nu am inteles ce vor sa zica si ma enervam mereu. In Cuba imi venea mie sa le zic lor acelasi lucru: "Jinduiti la chestii care o sa va faca greata!". Dar n-as fi avut dreptate, cum n-au avut cei care-mi puneau in carca nostalgiile lor. Ca artist, degeaba ai timp liber daca n-ai libertate.
O saracie lucie pe care pluteste nomenclatura
Ce imagini, situatii, mentalitati te-au frapat acolo?
Cubanezii au tras un "protestdrom" in fata ambasadei americane, adica un loc de concerte si demonstratii antiimperialiste. Americanii au tras un ecran pe ambasada pe care baga CNN si alte dracovenii occidentale, cubanezii au tras repede in fata ambasadei o padure de drapele sa nu se mai vada ecranul. Tot asa... ca Stan si Bran.
Apoi, m-au frapat cozile uriase la filme (era Festivalul filmului latino-american) si la Internet. N-ai voie sa ai Internet acasa, asa ca te duci si faci coada la Internet cafe-urile oficiale, unde e usor sa fii controlat.
Havana este un oras uluitor de frumos, ruinat, cazut in barba si in sine. Cartierele si parti din centru sunt uitate de Dumnezeu. In schimb, zona turistica din Havana veche (Lipscani-ul lor) e restaurata complet, scumpa si plina de turisti in pantaloni scurti. Din cauza lipsei de resurse, orice chestie se recicleaza, casele sunt pictate trei sferturi cu albastru, un sfert roz, pentru ca atat a ajuns culoarea... Portile de metal sunt improvizate si cusute cu sarma, de arata ca dantelele. Masinile din filmele cu cowboy inca circula. O saracie lucie pe care pluteste nomenclatura (astia au masini).
Muzeul National de Arta nu are picturi realist-socialiste si niciun tablou cu Fidel. Pentru ca m-am asteptat sa vad asa ceva si n-am vazut, mi s-a parut mai bun decat, probabil, este in realitate.
M-au mai frapat cele doua monede, pesos convertibili si pesos pur si simplu, adica bani de turisti si bani de cetateni. Diferenta este teribila. Oamenii castiga mai nimic, dar macar acum au voie sa intre in hotelurile care altadata erau numai pentru straini si, daca au pesos convertibili, nu-i mai aresteaza nimeni. In restaurantele de turisti, preturile sunt ca in Germania (daca nu mai scumpe, adica la fel ca in Romania), dar pe strada, la chioscuri sau ferestre, poti cumpara mancare cu aproape nimic. Cubanezii mananca la fel ca noi... si prajiturile au carne.
Cel mai uluitor este sa vezi o mare goala de vapoare si barci, pentru ca e interzis sa detii orice pluteste. Cred ca nici colace sau mingi de cauciuc n-ai voie, pentru ca poate inoti cu ele pana in Florida. E asa de trist sa vezi cupluri imbratisate uitandu-se in zare la o mare goala.
Cum e libertatea de exprimare si cea artistica acolo?
Pentru mine a fost confuz. Am avut permanent un stres: ma gandeam ca, din sala aia plina de studenti, care-o fi cel care va da raportul. Si acum, cand scriu, ma gandesc sa nu-i fac rau Taniei, deci ma cenzurez si nu va spun tot adevarul. Asta este. M-am ferit sa intreb de-amboulea, sa nu fac rau, si cand m-am luat la discutii pe strada (mi s-a spus si s-a adeverit: oamenii te vad pronto ca esti turist, ca-ti sucesti capul dupa case si fete pe strada, si intra rapid in vorba, extrem de volubili si deschisi, dar asta era si la noi cand vroiau sa-ti schimbe valuta si sa-ti fure portofelul) si oamenii nu se fereau sa spuna ca-i nasol (unul m-a dus sa le vad alimentarele pe cartela, cu liste cu creta pe tabla: ti-ai luat malaiul si zaharul, pac! un semn pe tabla si luna asta pa si pusi). M-am gandit: cine-o fi tipul asta cu care stau de vorba? Cu alte cuvinte, Razvan, n-am scapat de mine in Cuba si m-am uitat de jur imprejur cu ochii dinauntru.
Am facut cu studentii mei un soi de publicatie comuna, un fanzin, fiecare om cate o pagina, si, pentru ca acolo cu xeroxurile e mai greu, am folosit indigo sa ne copiem manual desenele intr-un numar suficient de exemplare. Lipsa a dat calitate artistica, copiile manuale fiind extrem de plastice (de parca-i musai sa ai lipsa ca sa faci ceva interesant). Exista in fanzine (fiecare a primit unul fara difuzare externa, ca sa zic asa) pagini critice sau ironice la presedintele care-si lasa fratele presedinte, la viata de zi cu zi... multe au o ironie vesela, nu distructiva, ca la noi. Ei nu se pun la pamant, se intreaba care-i treaba si fac ce pot din ce au.
Dar daca-l critica pe Fidel, asta nu-i face pe americani mai simpatici...
Cubanezii au un raport de fidelitate cu Fidel
Cum crezi ca va evolua Cuba dupa disparitia fizica a lui Fidel Castro?
Pai, el aproape a disparut. E extrem de interesant ca lumea, chiar si cand il critica cu voce mai tare sau mai soptita, ii spune apropiat, pe numele mic, Fidel, si nu ceausescu (cu c mic, cum faceam noi, viteji, dupa). Cubanezii au cu Fidel un raport pur si simplu de fidelitate. N-au ce manca, nu pot calatori, nu pot injura, dar La Revolucion inca exista. Cei mai tineri sunt mai critici, dar restul lumii e fermecat, cred, inca de idealurile unei revolutii care nu si-a tinut promisiunile (suna familiar?). Raul a relaxat lucrurile si asta se simte, dar cred ca numai disparitia lui Fidel ii va elibera.
Cuba este o insula care depinde economic (Havana Club si trabuce rulate cu mana) de straini (turisti si prieteni de ideologie). Comunismul cubanez a evoluat, dar nu are resursele chinezesti. La ei, iarna este ca vara si comunismul rezista la 24 de grade tot anul.
Ti-a amintit cumva Cuba de acum de Romania de dinainte de 89?
Da. Mai putin palmierii. astia au venit dupa.
La Romania m-am gandit, de aceea nu m-am putut bucura de receptia de la Ambasada Olandei de care pomeneam mai devreme. Se stransese acolo lume buna (si culta) - ca la Coen Stork - si eu nu stiam care-s securistii. Ma gandeam ca poate-l bag in belele pe interlocutorul meu, atragandu-l in discutii politice. Am vorbit numai tampenii. Tare nasol m-am simtit. Am tulit-o imediat dupa masline...

Perjovschi poposeşte în Arizona şi într-o proză absurdă



Artistul a ironizat criza economică mondială în cadrul unei expoziţii aniversare organizate de un muzeu american şi a ilustrat o carte scrisă de Urmuz.
Claire Schneider, unul dintre curatorii expoziţiei “Seriously funny”, arată că cei zece artişti au fost selectaţi pentru expoziţia care celebrează zece ani de la înfiinţarea Scottsdale Museum of Contemporary Art (SMoCA) pentru că evenimentul ar “putea ajuta publicul să înţeleagă ceva din felul în care văd artiştii lumea”. Cassandra Coblentz, celălalt curator al expoziţiei, arată că cei zece au în comun faptul că “provin din tradiţia artei conceptuale cu implicaţii sociale şi politice. Deşi cultivă genuri diferite de umor şi lucrează cu medii la fel de diverse - video, sculptură, pictură, proiect conceptual sau performance -, cu toţii se referă cu umor, unul cathartic, purificator, la problemele dure ale vieţii”.

Cinci dintre artiştii invitaţi la SMoCA, Kjellgren Alkire, Alexandro Diaz, Nina Katchadourian, Martin Kersels şi Dan Perjovschi, au creat lucrări noi pentru evenimentul din Arizona. Reputatul artist italian Maurizio Cattelan a expus o sculptură din 2001, “Frankie and Jamie”, ce înfăţişează doi poliţişti newyorkezi realizaţi din plastic şi îmbrăcaţi în uniforme din material textil, aşezaţi într-o poziţie amuzantă şi nefirească: în cap. Claire Schneider precizează că sculptura a fost realizată în 2001, ca o comemorare a tragediei de la 11 septembrie şi ca meditaţie despre pierderea autorităţii: “Sugerează că a menţine controlul complet asupra unei societăţi este doar o utopie”.

Dan Perjovschi a acoperit un perete cu desene care ironizează, ca de obicei, situaţii politice sau probleme sociale din varii zone ale lumii, “cu un ochi foarte atent la viaţa cotidiană, cu o ureche mereu atentă la manipulările prin media, dar şi o constantă îngrijorare faţă de «ce ni s-a întâmplat, ce s-a întâmplat cu lumea în care trăim»“, detaliază Schneider. Artistul român schiţează imagini ale crizei financiare: clădiri ale unor bănci care se prăbuşesc sunt oprite, ilar, de bancheri disperaţi că înăuntru “aveam o petrecere”, unii se plâng de buzunarele proprii prin care flutură vântul, în timp ce nişte mâini misterioase arată că la fel de goi sunt şi creierii respectivilor. Perjovschi mai ironizează machismul, oamenii care-şi pierd timpul zapând non-stop printre canalele de televiziune sau atrage atenţia asupra efectului de seră etc.

“Deşi pregătit să facă pictură tradiţionalistă, s-a confruntat cu sărăcia disperată a ţării sale şi cu constrângerile impuse de regimul comunist şi a ales să lucreze în maniera cea mai directă”, îl descrie Schneider pe Dan Perjovschi. Aceasta mai arată că “metodele lui Perjovschi ironizează elitismul «marii arte»; ele nu cer aproape nici un fel de material şi nici fonduri băneşti şi stimulează modestia”.

În luna martie, Editura Cartier va lansa volumul “Pagini bizare” de Urmuz, ce reeditează texte ale autorului român care a influenţat literatura română de avangardă, însoţite de desene semnate de Perjovschi. “Toate pictogramele astea, care lasă loc interpretărilor mai mult decât ce fac în mod obişnuit, reprezintă viaţa mea dintre 2003 şi 2008, sunt cele mai urmuziene desene ale mele”, explică artistul în prefaţa volumului. În desenele din volum se intersectează schiţe ale unor lucrări viitoare de-ale lui Perjovschi cu notiţe despre evenimente la care trebuie să participe sau diferite probleme de care artistul nu trebuie să uite.

Ele fac referire, de exemplu, la expoziţii la care artistul şi soţia sa sunt invitaţi. Ironiile sau umorul cu care tratează problemele sociale şi politice din ultimii ani se completează cu elemente de culise ale vieţii unui artist cu o agendă extrem de încărcată. Discordanţa dintre cele două lumi, cea a politicii şi a economiei şi cea a artistului, frapează atât de puternic încât privitorul poate trăi un soi de angoasă a absurdului, cu atât mai mult cu cât notiţele lui Perjovschi au fost făcute fără un proiect iniţial, astfel că alăturarea unor subiecte atât de diferite în aceeaşi pagină este mai mult sau mai puţin întâmplătoare.

Volumul va fi lansat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, eveniment însoţit de un performance, în timpul căruia Dan Perjovschi va desena cu creta pe tabla triplă din amfiteatrul instituţiei, luându-l pe Urmuz ca temă, arată Igor Mocanu, PR manager al Editurii Cartier.

Desene de Dan Perjovschi, expuse la Tate Liverpool
http://www.atac-online.ro/13-01-2009/Desene-de-Dan-Perjovschi-expuse-la-Tate-Liverpool.html
Artistul român Dan Perjovschi expune la Muzeul Tate Liverpool, până pe 1 februarie, în cadrul expoziţiei colective „The Fifth Floor: Ideas Taking Space”, care include lucrări ale unor artişti din alte 8 ţări ale lumii, informează Centrul Cultural Român de la Londra.
Desenele lui Dan Perjovschi, de o actualitate dezarmantă şi cu rezonanţe politice, constituind o reacţie la probleme locale şi naţionale, au apărut pe diverse suporturi, de la caietele artistului, la ziare şi galerii din jurul lumii. La Tate Liverpool, artistul român a desenat pe pereţii şi pe scările galeriei, atât înaintea, cât şi în timpul expoziţiei, lucrând alături de elevii din oraş. Pentru prima dată, el şi-a invitat publicul să realizeze propriile desene pe lângă ale sale. În luna decembrie, în timp ce lucra pentru expoziţia de la Tate, Dan Perjovschi a realizat şi desene însoţitoare pentru ştiri din News Magazine, publicate pe site-ul BBC.
În cadrul proiectului „The Fifth Floor”, de la Tate Liverpool, mai expun Pawel Althamer (Polonia), Olivier Bardin (Franţa), Rineke Dijkstra (Olanda), Nina Edge şi Paul Rooney din Liverpool, grupul suedez International Festival, Peter Liversidge (Marea Britanie), Rafael Lozano-Hemmer (Mexic), Tino Sehgal (Germania) şi grupul de artişti Xijing Men, cu membri din China, Japonia şi Coreea de Sud. Expoziţia este însoţită de un volum cu lucrări ale artiştilor participanţi, dar şi interviuri şi eseuri, lucrare editată de Peter Gorschluter, directorul de expoziţii de la Tate Liverpool, publicată de Liverpool University Press.

Artistul Dan Perjovschi, la Liverpool
Artistul roman Dan Perjovschi participa joi, 18 decembrie, la Tate Liverpool, in intervalul orar 16:00-17:00, la o discutie despre lucrarile sale, transmite Romanian Global News, care citeaza Fundatia Ratiu. Dialogul are loc la etajul al patrulea al geleriei din Liverpool, iar intrarea este libera. Grafician cunoscut in intrega lume, pentru prima data, in cadrul acestei manifesatri artistul isi va invita audienta sa deseneze cu el.
Dan Perjovschi (46 de ani) este grafician, autor de performance, apologet critic si satiric al artei politice. Operele lui Perjovschi au putut fi vazute pe peretii si tavanele de la MoMA, New York (2007), Tate Modern, Londra (2006), Muzeul Ludwig din Koln (2005). La Bienala de la Venetia, din 2007, desenele lui Perjovschi puteau fi luate chiar pe haine de vizitatorii pavilionului Arsenale, de pe peretii coridorului de acces. Dan Perjovschi a primit premiul George Maciunas in 2004

Prima retrospectivă marca Dan Perjovschi Pe 28 noiembrie, la Galeria Posibilă din Bucureşti va fi vernisată o arhivă cu desene şi texte de şi/sau despre artistul român.

Expoziţia cuprinde 15 cărţi de artist, ultima fiind publicată chiar cu ocazia vernisajului de vineri, plus cataloage de expoziţie şi colecţia completă a revistei “22”, al cărei colaborator, începând cu numărul 100, este Dan Perjovschi. Artistul desenează cu marker sau cu cretă pe pereţii instituţiilor de artă din întreaga lume, însă intervenţiile sale durează de cele mai multe ori cât proiectul care le-a generat, adică uneori de-a lungul câtorva ani.

“Fie că dispar progresiv în interacţiunea cu vizitatorii sau sunt pur şi simplu acoperite la sfârşitul expoziţiei, desenele nu rămân pe termen lung în nici unul dintre spaţiile arhitecturale pe care le-au populat.

Dan Perjovschi expune cot la cot cu Damien Hirst la Florenţa


Pe 13 noiembrie, la Centrul de Cultură Contemporană Strozzina al Palatului Strozzi, Perjovschi participă la o expoziţie colectivă alături de unul dintre cei mai bine cotaţi artişti ai lumii.

Criza (DAN PERJOVSCHI)

Norocul prostului (DAN PERJOVSCHI )