Nixon/LIDDY[V=]

Rezumarea primului mesaj :

GORDON  LIDDY-
Un liberal este cineva care se simte indatorat fata de aproapele sau,
care datorie este de acord sa o plateasca din banii tai.
=====
RICHARD  NIXON-
Cynthia

Preşedintele american Nixon, criminal de război: “E păcat să nu-i decimăm pe vietnamezi”Aproape 90.000 de pagini şi 200 de ore de înregistrări audio, din 1968 şi până la debutul scandalului Watergate, au fost făcute publice în 2008 de “Biblioteca Nixon”, o instituţie care a trecut, în 2007, din administrarea simpatizanţilor fostului preşedinte în subordinea statului.
Înregistrările aruncă o nouă lumină asupra dilemelor lui Nixon privind escaladarea războiului din Vietnam. “E păcat că nu-i decimăm pe vietnamezi… cu toate criticile privind victimele civile, credeţi-mă: dacă am încerca, locul ăla nenorocit ar fi ras de pe faţa pământului”, i-a spus Nixon unui consilier vorbind despre decizia de a bombarda Vietnamul în prima zi de Crăciun, în 1972. “Sistemul este duşmanul. Profesorii sunt duşmanii. Nu uitaţi niciodată. Scrieţi pe tablă şi nu uitaţi”, le spune Nixon consilierilor săi, cu puţin timp înainte de declanşarea campaniei de bombardamente asupra Hanoiului, pentru a-i pune în gardă faţă de promotorii mişcărilor pacifiste.
Vorbind despre relaţia cu presa, preşedintele îi cere şefului său de cabinet să nu mai ţină legătura cu ziariştii. “Am făcut aceeaşi greşeală ca (fostul preşedinte Dwight) Eisenhower, dar nu atât de mare, pentru că el i-a pupat în fund prea mult pe cei de la «Times»“, a spus Nixon.
În ceea ce-i priveşte pe adversarii politici, noile documentele declasificate arată cum a ştiut Nixon să-şi combată contracandidaţii democraţi în alegerile din 1972. Echipa lui Nixon a strâns dovezi compromiţătoare despre familia candidatului democrat la funcţia de vicepreşedinte, Tom Eagleton, despre dependenţa sa de alcool şi despre vizitele făcute la un spital de psihiatrie. Eagleton s-a retras din cursa electorală la scurt timp, iar contracandidatul George McGovern a fost învins clar de Nixon. “Ce crezi despre discursul lui McGovern despre alegeri? Nu e aceeaşi porcărie cu vulpea în vie? E îngropat, îngropat!”, îi spune Nixon consilierului Charles Colson imediat după anunţul victoriei sale zdrobitoare.

Scandalul Watergate şi cel mai mare preşedinte mincinos din istoria SUA, Richard Nixon
Un spectacol dezgustător de linguşeală la nivel instituţional şi al mass-media a avut loc la sfârşitul lui aprilie 1994, o dată cu moartea fostului preşedinte al SUA, Richard Nixon. Deşi în 1973 a fost pus sub acuzaţie şi apoi nevoit să renunţe la funcţia sa, pierzându-şi onoarea datorită...

Vietnam: dilemele lui Nixon
LE FIGARO (Franţa) - Cum se conduce în culise un război? Cum se hotărăşte un preşedinte dacă să-i bomardeze sau nu pe civili? Aceste întrebări primesc un început de răspuns prin publicarea a 198 de ore de înregistrări ale lui Richard Nixon, preşedinte al Statelor Unite din 1969 pînă în 1974, împreună cu numeroasele note adresate de consilieri ai săi, de felul unui Henry Kissinger. Printre documentele care reţin atenţia, o notă de 7 pagini datată 8 octombrie 1969 şi semnată de secretarul său la Apărare, Melvin Laird. În Memorandum, el îi prezintă lui Nixon mizele «Joint Chiefs of Staff concept», un plan de bătălie al gradelor înalte de la Pentagon împotriva Vietnamului de Nord, implicînd în special bombardamente intensive. „Dat fiind amplasamentul ţintel or în zone intens populate, dar şi elementul de surpriză ce se va utiliza, victimele civile vor fi probabil substanţiale“. Preocuparea aceasta nu este atît morală cît politică: documentele arată în ce grad Administraţia Nixon fusese conştientă de faptul că bătălia cea mare se dă de fapt în sînul opiniei publice. „Dacă pierderile americane ar creşte, reacţia publicului poate fi devastatoare“, mai scrie Laird, adăugînd că „nu ajunge numai să se spună că pierderile vor fi reduse pe termen lung“ tocmai datorită acestei creşteri pe termen scurt. Ca pînă la urmă, el să considere că apasă „mari dubii“ asupra eficacităţii planului gradelor superioare, iar Nixon să nu mai acorde unda verde pentru el. Tot bătălia pentru opinia publică americană se află şi în centrul unui alt document, o conversaţie înregistrată în Biroul Oval, în decembrie 1972, cu cîteva zile înaintea bombardamentelor masive asupra oraşelor Hanoi şi Haiphong, în care Nixon îi cere lui Kissinger să aibă permanent în vedere care sînt pîrghiile care i-ar putea face pe americani să încline în favoarea taberei anti-război. „Să nu uitaţi niciodată“–, previne Richard Nixon, – „presa este inamicul, establishment-ul este inamicul. Profesorii sînt inamicul“. „Studenţii sînt inamicul“, repetă mai departe preşedint ele. „Scrieţi asta pe o tablă de o sută de ori şi să n-o uitaţi niciodată“.

Nixon: „E păcat să nu-i decimăm pe vietnamezi”


Noi documente ale administraţiei Nixon au fost declasificate, demonstrând atât cinismul, cât şi eficienţa fostului preşedinte în gestionarea conflictului din Vietnam.

Nixon, speriat de armele nucleare ale Israelului

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=16020&art=39686&cHash=0ee5150597


O serie de documente declasificate recent arata ca, in 1969, eforturile de inarmare ale Tel Avivului au pus pe jar administratia americana.

In 1969, administratia americana era extrem de ingrijorata din cauza eforturilor depuse de Israel pentru inarmarea nucleara. Asta reiese dintr-o serie de documente secrete din perioada presedintelui Richard Nixon, declasificate recent de Washington. Printre actele facute publice se numara si un raport alarmant referitor la evolutia Orientului Mijlociu, realizat de Henry Kissinger (care era, pe atunci, consilier prezidential pe probleme de securitate). ,,Israelienii, care se numara printre putinele popoare amenintate cu disparitia, sint probabil mai dispusi decit orice alta natiune sa foloseasca arma atomica”, se arata in raportul lui Kissinger, datat 19 iulie 1969.

Documentul mai subliniaza si unele activitati ilegale la care a recurs Tel Avivul pentru a-si crea arme puternice. ,,Exista dovezi indirecte care sugereaza ca o cantitate considerabila de material fisionabil, folosit in programul nuclear israelian, a fost obtinuta ilegal din SUA, in 1965. Daca am incerca sa convingem administratia din Tel Aviv sa inghete cercetarile in acest domeniu, am avea o mare problema: inspectiile nu ne-ar fi de nici un folos. In Israel exista atit de multe locuri in care poti ascunde substante interzise incit n-am reusi niciodata sa le verificam pe toate. Cred ca israelienii ne-au inselat cu acest program sau poate chiar au furat tehnologie de la noi”, scria Henry Kissinger in raportul sau.

Documentul i-a fost trimis liderului de la Casa Alba din acea perioada, Richard Nixon, care tocmai se pregatea sa se intilneasca cu premierul israelian Golda Meir. Actul l-a nelinistit pe presedinte foarte tare. Mai ales ca Golda Meir era celebra pentru duritatea discursului, iar Nixon se afla la inceput de mandat. Potrivit analistilor, documentele recent declasificate scot in evidenta o relatie strinsa, insa plina de probleme, intre SUA si Israel. Statul evreu nu a recunoscut niciodata oficial ca ar detine arme nucleare, dar expertii internationali sint aproape siguri de acest lucru.

Printre hirtiile publicate recent se numara si alte documente care releva probleme stringente ale acelei vremi. Astfel, administratia din Washington incerca sa determine Arabia Saudita sa se implice mai mult in stabilizarea Orientului Mijlociu. De asemenea, SUA au analizat posibilitatea sprijinirii unei revolte kurde in Irak, in anii ’70, iar in 1970, regele Hussein al Iordaniei i-a cerut lui Nixon sa atace Siria.

Inregistrarile prezidentiale arunca lumina asupra razboiului din Vietnam
Nixon a luat in calcul un atac nuclear impotriva nord-vietnamezilor

Cu doar cateva saptamani inainte de a ordona cele mai violente atacuri ale razboiului din Vietnam, fostul presedinte american Richard Nixon a avansat ideea folosirii bombei nucleare impotriva dusmanilor din Asia. Propunerea a fost respinsa din start de consilierul sau pe probleme de securitate nationala, Henry Kissinger.
Sugestia dura a lui Nixon, descoperita pe casetele cu 500 de ore de inregistrare a discutiilor prezidentiale facute publice joi in SUA, a survenit unei serii de optiuni combatante avansate de Kissinger, precum atacarea centralelor electrice. Discutia a fost datata 25 aprilie 1972.
"Mai bine as folosi bomba nucleara", a spus Nixon.
"Cred ca ar fi prea mult", a raspuns Kissinger.
"Bomba nucleara. Te supara ideea?", a intrebat Nixon. "Vreau sa vezi imaginea in ansamblul ei."
Intr-un interviu publicat de revista "Time" in 1985, Nixon recunostea ca a luat in calcul folosirea armei atomice, dar s-a razgandit, pentru ca ar fi avut de suferit civilii, lucru pe care nu si-l dorea.
Cat de preocupat era, de fapt, fostul lider de la Casa Alba de suferintele nord-vietnamezilor s-a vazut din aceleasi inregistrari. In iunie 1972, el ii spunea consilierului sau pe probleme interne, Charles Colson: "Vrem sa decimam locul acela blestemat de Dumnezeu".
Materialele puse la dispozitia publicului cuprind inregistrari realizate pe o perioada de sase luni (prima parte a anului 1972). In premiera, istoricii si cercetatorii pot folosi propriile echipamente pentru a copia casetele si a le folosi in munca stiintifica.
Pe langa sfarsitul razboiului din Vietnam, inregistrarile aduc lumina si in alte probleme, precum pregatirile pentru turneul istoric in China, succesiunea lui Edgar Hoover in fruntea FBI si scandalul Watergate. Alte doua serii de casete vor fi facute publice pana in 2005.
Inregistrarile au fost realizate cu ajutorul echipamentelor speciale instalate la Casa Alba in februarie 1971 de catre Departamentul tehnic al serviciilor secrete americane. Multi dintre interlocutorii lui Nixon nu au stiut ca sunt inregistrati. Existenta casetelor a fost adusa la cunostinta opiniei publice in 1973, in plin scandal Watergate, iar echipamentele de ascultare, dezinstalate in august 1974.


Kissinger in China: "Nu recunoastem independenta Taiwanului"

Henry Kisssinger s-a folosit de intalnirea istorica cu premierul chinez Zhou Enlai, in 1971, care a condus la normalizarea relatiilor bilaterale, pentru a oferi detalii cu privire la schimbarea radicala a politicii Statelor Unite fata de Taiwan in schimbul ajutorului chinez pentru a sfarsi razboiul din Vietnam, releva documentele secrete facute publice joi.
Potrivit documentelor in cauza, SUA se gandisera chiar la o retragere unilaterala din Vietnam. Consilierul Casei Albe ar fi promis atunci ca SUA nu vor sprijini independenta Taiwanului, ca raspuns la solicitarea Chinei de a recunoaste ca insula separatista era parte indivizibila a teritoriului chinez si trebuia readusa sub conducerea Beijingului. Statele Unite au spus chiar ca-si vor retrage doua treimi din trupele stationate in Taiwan si ca vad evolutia diferendului dintre cele doua Chine in directia indicata de premierul Zhou Enlai.
Versiunea de pe casete contrazice propriile declaratii ale lui Kissinger si memoriile acestuia.
Contactat telefonic la Londra, Kissinger a declarat pentru "New York Times" ca memoriile sale au fost interpretate gresit. "Modul in care m-am exprimat a fost unul nepotrivit si regret acest lucru. Dar recunosteam in continuare Guvernul taiwanez. Trebuia sa oferim o declaratie de principiu pentru a ne croi drum catre problemele care ne interesau pe noi. Aceasta a fost intentia".
http://www.curentul.ro/arhive/2002/curentul.php?numar=20020302&cat=8&subcat=100&subart=14699

Nixon n-a stiut! Afacerea Watergate, o poveste cu turnatori si prostituate

http://www.gardianul.ro/2007/10/20/istorie-c43/nixon_n_a_stiut_afacerea_watergate_o_poveste_cu_turnatori_si_prostituate-s103148.html


„Watergate“ ramane „lungul cosmar al natiunii“, cum il caracteriza presedintele Gerald Ford. In urma sa, Richard Nixon a devenit singurul presedinte al SUA silit sa demisioneze. Misterele afacerii „Watergate“ nu au fost complet elucidate, dar in ultimii ani s-au facut mai multe dezvaluiri ce pun intr-o alta lumina faptele. Va prezentam istoria rescrisa a acestui caz celebru.

Watergate este un complex comercial si rezidential in Washington D.C. Acolo, in 17 iunie 1972, in jurul orei 2 noaptea, Frank Wills, agent de paza, observa ca un sigiliu aplicat pe inchizatoarea unei usi a fost relipit de o mâna precauta in rastimpul cât el isi efectuase „rondul“. Initial, paznicul indepartase sigiliul deoarece banda impiedica inchiderea usii. Alarmat, cheama politia, care surprinde in sediul Comitetului National al Partidului Democrat cinci persoane având asupra lor echipamente electronice de supraveghere. Numele lor: Bernard Barker, Virgilio González, Eugenio Martínez, James W. McCord Jr. si Frank Sturgis. Investigatiile au aratat ca infractorii se af






lau la a doua spargere in sediul democratilor, prima petrecåndu-se cu doua saptamâni inainte. Motivul revenirii: repararea unor dispozitive de ascultare implantate in timpul primei incursiuni si, dupa unele sugestii, fotografierea unor documente secrete. In timpul cercetarilor se dovedeste ca toti cinci aveau legaturi cu CIA.

La audieri participa din partea ziarului Washington Post reporterul Bob Woodward impreuna cu Carl Bernstein. Ancheta lor dureaza mai multe luni. Marea majoritate a faptelor relatate de cei doi reporteri erau bine-cunoscute celor implicati oficial in investigatii: FBI sau o serie de investigatori guvernamentali, acestia fiind de altfel si sursele lor de informatii. Efortul jurnalistilor a mentinut insa interesul publicului asupra cazului. In acest timp, Richard Nixon, presedintele republican de atunci, parea ca urma a fi reales indiscutabil pentru al doilea mandat.

La audierea sa, McCord, unul dintre spargatori, s-a prezentat chiar ca fiind angajat al CIA, dar procurorul districtual al Washingtonului descopera ca acesta se afla si pe statele de plata ale CRP (Committee to Re-elect the President), ca seful securitatii. Intr-unul din carnetele de insemnari ale lui Bernard Baker, se descopera numele unei persoane din anturajul presedintelui Nixon: E. Howard Hunt, cel desemnat in 1961 de CIA sa conduca tentativa de invadare a Cubei, esuata lamentabil in Golful Porcilor. Acum era proaspatul consilier al unuia dintre principalii strategi politici ai lui Nixon.

Proces de un milion de dolari intentat CRP
In ciuda evidentelor, Ron Ziegler, purtatorul de cuvânt al presedintiei, califica spargerea ca fiind o „tâlharie de mâna a treia“. Nixon declara: „Casa Alba nu are nici un amestec“. Numai ca Lawrence F. O’Brien, presedintele Partidului Democrat, era de alta parere, calificând intreaga afacere drept „un act flagrant de spionaj politic“, motiv pentru care deschide un proces de un milion de dolari impotriva CRP.

In timp ce ancheta trena, iar stirile despre Watergate se mutasera spre ultimele pagini ale ziarelor, in noiembrie 1972, presedintele Nixon reuseste sa-si reinnoiasca mandatul la Casa Alba. Numai ca explozia fusese doar amânata, nu si evitata !
Pe 8 ianuarie 1973, cei cinci spargatori apar in fata tribunalului sub acuzatiile de conspiratie, patrundere prin efractie si instalarea de dispozitive de ascultare. Acuzatii, cu exceptia lui McCord si Liddy, pledeaza vinovat la toate capetele de acuzare, dar, platiti de catre CRP, refuza sa dea orice fel de detalii. Faptul il infurie pe judecatorul John Sirica. Acesta propune pedepse de 30 de ani fiecaruia, lasând insa sa se inteleaga faptul ca va reduce sentintele in momentul in care acuzatii vor coopera cu instanta.

Consilierul presedintelui incepe sa marturiseasca
McCord este singurul care cedeaza, marturisind, in martie 1973, ca avocatul John Dean si Jeb Magruder, fost director adjunct la CRP, fusesera la curent cu spargerea. El dezvaluie ca organizatia pentru care lucreaza le-a cumparat tacerea, stabilindu-le strategia de urmat de-a lungul procesului.

In loc ca totul sa se termine odata cu condamnarea celor implicati, ancheta ajunge in Senat. Tot mai multi angajati ai Casei Albe sunt chemati in fata comisiei senatoriale. Audierile fiind televizate, natiunea este martora unei adevarate avalanse de acuzatii, amenintari si zvonuri. Avocatul John Dean, consilier special al presedintelui, accepta sa coopereze cu comisia senatoriala, prezentând, cu numeroase detalii si probe, o Casa Alba profund implicata in acoperirea scandalului. El probeaza ca Richard Nixon stiuse de manevrele de acoperire cel putin de pe data de 15 septembrie 1972, in timp ce presedintele afirmase ca aflase despre aceste actiuni abia pe 21 martie 1973.

Pe data de 30 aprilie 1973, Nixon este fortat sa ceara demisia a doi dintre cei mai importanti colaboratori, H.R. Haldeman – seful sau de cabinet, si John Elrichman – consilierul pe probleme de politica interna. Ei vor fi judecati si trimisi dupa gratii. Deloc surprinzator, Nixon il concediaza si pe John Dean.

Audierile, televizate de-a lungul intregii veri, captiveaza intreaga opinie publica si ii aduc lui Nixon lovituri politice devastatoare. Pe 13 iulie, comisia afla in timpul audierii lui Alexander Butterfield, asistent al presedintelui, despre mecanismele de ascultare si inregistrare implementate la Casa Alba inca din primavara 1971, capabile sa declanseze automat inregistrarea oricarei discutii din Biroul Oval. Imediat, acuzatorul special desemnat de Ministerul Justitiei, profesorul de drept de la Harvard Archibald Cox, impreuna cu judecatorul Sirica au inceput demersurile pentru obtinerea dovezilor inregistrate.

Masacrul de sâmbata seara - epurari politice in Justitie
Nixon refuza insa eliberarea casetelor, citând privilegiul executiv, ordonându-i lui Cox - pe care-l numea „napârca fanatica“ - sa se retraga. Cox, caruia guvernul ii promisese independenta, a rezistat. Refuzul lui Cox conduce la „Masacrul de sâmbata seara“ din 20 octombrie 1973, când Nixon ordona destituirea lui.

Ca sa nu fie silit sa execute ordinul, procurorul general Elliot Richardson a demisionat. Apoi a demisionat si adjunctul lui. Desi actiunea fusese programata pentru sfârsitul de saptamâna, ca sa poata evita reactia opiniei publice, ea a provocat, in termenii folositi de generalul Alexander Haig, noul sef al personalului de la Casa Alba, „un uragan“.

In acest context, Nixon, uluit, cedeaza partial presiunilor comisiei, aprobând eliberarea a sapte dintre cele noua benzi solicitate. Transcrierea acestora, care confirma in mare depozitiile lui Dean, creeaza din nou momente penibile pentru Casa Alba când se descopera lipsa a 18 minute si jumatate de inregistrari. Tapul ispasitor este gasit in persoana secretarei lui Nixon, Rose Mary Woods, care declara ca ea a sters accidental continutul convorbirilor, desi la reconstituire i-a fost imposibil sa demonstreze cum a facut-o. Analizele ulterioare de laborator evidentiaza intentia in stergerea continutului, gasindu-se noua suprascrieri ale casetei.

Invocarea «securitatii nationale» n-a tinut
Chestiunea accesului la casete devine vitala si este rezolvata de Curtea Suprema, care pe data de 24 iulie 1974 decide in unanimitate ca tribunalul sa asculte si celelalte benzi. Comisia Juridica a Camerei Reprezentantilor, care declansase procedura de punere sub acuzare, emite prima citatie trimisa vreodata unui presedinte.

Nemaiputând tergiversa, Casa Alba a predat inregistrarile, insotite de 1.200 de pagini de transcriere a discutiilor si de precizarile lui Nixon ca din cauza unor expresii vulgare si a unor chestiuni privind securitatea nationala transcrierile benzilor nu erau exacte si aveau omisiuni. Comisia a retranscris benzile, stabilind varianta exacta a discutiilor, care se deosebea in multe privinte de transcrierile Casei Albe. Este momentul in care credibilitatea presedintelui Nixon se prabuseste. In consecinta, dupa audieri publice, Comisia Juridica a votat, la 30 iulie 1974, discutarea punerii sub acuzare a Presedintelui SUA in fata Camerei Reprezentantilor, in baza a trei capete de acuzare: obstructionarea justitiei, depasirea prerogativelor prezidentiale si tentativa de a impiedica procedura de punere sub acuzare.

Desi Nixon continua sa joace tare, pe 5 august asigurând public natiunea americana ca actiunile sale in cazul Watergate nu pot justifica si determina gestul extrem al demisiei, realitatile ii devin tot mai potrivnice, motiv pentru care cei mai apropiati prieteni si sustinatori politici ii retrag increderea si il sfatuiesc sa se retraga.

In noaptea de 9 august 1974, Nixon apare la televiziune si anunta ca a doua zi la prânz isi va inainta demisia. Afirma ca nu se considera vinovat si nu are nici un fel de regrete, o face doar datorita faptului ca isi da seama ca nu mai are sustinere politica in Congres.

Gerald Ford, noul presedinte, proclama pe 8 septembrie amnistierea „oricaror delicte impotriva Statelor Unite“ pe care le-ar fi comis Nixon in timpul mandatului prezidential. In schimb, multi dintre oamenii sai de incredere au fost arestati si condamnati pentru implicare directa in Afacerea „Watergate“.

Fostul presedinte si-a sustinut nevinovatia pâna la moartea survenita in 1994, desi conform cutumei americane acceptarea gratierii inseamna, implicit, admiterea vinovatiei.

Democratii fusesera preveniti de un turnator
Afacerea „Watergate“ nu s-a terminat odata cu demisia lui Nixon. Multe enigme si mistere continua sa inconjoare aceasta istorie. Nu s-a aflat cine si de ce a ordonat patrunderea ilegala in sediul central al Partidului Democrat. Nici macar ale cui telefoane au fost ascultate. Si cu atât mai putin când a inceput operatia de acoperire, pe cine a acoperit si pentru ce. Totusi, o serie de secrete au fost recent dezvaluite.Intr-un hotel din apropiere, coordonând actiunea celor cinci intrusi, se aflau E. Howard Hunt, „fost“ agent operativ CIA, si G. Gordon Liddy, „instalatorul-sef“ al Casei Albe. Ambii, alaturi de „fostul microfonist“ CIA , James McCord, erau oameni din umbra ai lui Nixon. Carl Schoffer, ofiterul de politie care a efectuat arestarile, fusese prevenit anterior, fie de democrati, fie de unul dintre spargatori, motiv pentru care, desi isi terminase schimbul si desi era aniversarea lui, ceruse prelungirea turei cu inca opt ore si se afla gata de interventie la doar câteva strazi de imobilul Watergate.

Stim de asemenea ca in aprilie 1972 un detectiv particular, pe nume A.J. Woolstein-Smith i-a informat pe adjunctul lui Larry O’Brien, presedintele Partidului Democrat, si pe ziaristul Jack Anderson despre iminenta actiunii de spionaj din sediul partidului, indicând amanunte si detalii, care ulterior s-au dovedit a fi exacte. Aceste detalii, deloc lipsite de importanta, nu sunt in masura sa aduca precizari capabile sa schimbe datele problemei. In schimb, anchete elaborate de prestigiosi ziaristi de investigatii precum Len Colodni, Robert Gettlin, Ron Rosembaun si altii au schimbat radical datele probleme.

John Dean a pus la cale jaful fara sa-si anunte seful
Astazi este mai mult ca sigur ca nivelul organizatoric a fost mai jos de Nixon si fara stiinta sa, cheia afacerii detinând-o consilierul prezidential John Dean, initiator solitar al interventiei, cel care in timpul anchetei am vazut ca a fost cel dintâi care a inceput sa „toarne“ din „casa“ lui Nixon, altfel spus, sa influenteze ancheta indepartând-o de mobilul real. Acest mobil a fost bine documentat de cunoscutul reporter de investigatii Jim Hougan in cartea sa „Secret Agenda“, unde demonstreaza ca adevarata tinta a spargerii a fost un dosar secret cuprinzând nume, numere de telefon si chiar fotografii ale unor prostituate, organizate intr-o retea de call-girl, care opera in Columbia Plaza, la câteva strazi de Watergate.

Conform lui Phillip Bailley, un avocat proxenet, un functionar al CPD aranja intâlniri intre prostituate si bosii Partidului Democrat. Dosarul de „marketing“ al afacerii s-ar fi aflat exact in biroul violat. Arestarea lui Bailley pentru proxenetism a dus la spargerea din imobilul Watergate, deoarece John Dean, interesat de foloasele politice ce s-ar putea trage din afacerea prostituatelor, in urma unor consultari cu procurorul de caz, afla ca in agenda lui Bailley exista numele logodnicei sale, Maureen Bincer, prietena si vecina a madamei ce coordona reteaua. Cum urma ca cei doi sa se casatoreasca in curând, Dean trece la actiune, trimitând o echipa la sediul democratilor, pentru a pune mâna pe dosarul ce s-ar fi aflat acolo. Odata izbucnit scandalul, John Dean incepe operatiunile de musamalizare a afacerii, menite a-l apara pe el, si nu pe Nixon. Presedintele, desi implicat in alte cazuri, „cade de fraier“ si marseaza, din reflex politic, la actiunile de musamalizare a unei operatii despre care nu stia mai nimic.

CIA si-a protejat reteaua de prostitutie
Dar pe actiunea lui John Dean s-au altoit si alte interese, fapt sugerat de Jim Hougan in 1992, la 20 de ani de la evenimente: „Daca se incearca intelegerea Afacerii „Watergate“ in termenii unei actiuni monolitice, condusa de o echipa de agenti secreti, cu un singur scop, nu se va reusi niciodata“.

Este mai mult ca sigur ca reteaua de prostituate din dosarul dorit de Dean era creatia unei operatii ilegale a CIA, care aduna informatii despre nomenclatura de partid si, cum era cazul lui Dean, le furniza „logodnice“ si „sotii“. Mai mult chiar, se pare ca agentul sub acoperire James McCord incerca sa protejeze o operatiune a CIA pe care „infractorii“ de la Casa Alba erau pe cale s-o dezvaluie involuntar: presedintele Partidului Democrat, Larry O’Brien, informator al controversatului Howard Hughes, ar fi putut avea cunostinta despre o colaborare ultrasecreta intre Hughes si CIA pentru recuperarea unui submarin sovietic scufundat.

Nu mai putin lipsita de importanta este relatia dintre ziaristul Bob Woodward de la Washington Post si misteriosul Gura Sparta (Deep Throat), informatorul sau guvernamental, care pe tot parcursul scandalului i-a furnizat „pe surse“ ponturile care apoi explodau in cadrul comisiei de ancheta. La sfârsitul lunii mai a anului 2005, intr-un interviu acordat revistei Vanity Fair, cel in cauza a marturisit: numele sau este Mark Felt, adica numarul doi al FBI in vremea scandalului.

GORDON  LIDDY-
Un liberal este cineva care se simte indatorat fata de aproapele sau,
care datorie este de acord sa o plateasca din banii tai.
=====
RICHARD  NIXON-
Cynthia