Leon Volovici

La moartea lui Leon Volovici: Mihail Sebastian, Mircea Eliade şi Mişcarea Legionară

Moartea lui Leon Volovici a survenit înainte de a fi limpezite unele chestiuni. Este vorba printre altele de jurnalul lui Mihail Sebastian şi chestiunea apartenenţei lui Mircea Eliade la Mişcarea Legionară. În necrologul făcut lui Leon Volovici, Vladimir Tismăneanu spune că acesta ar fi fost editorul Jurnalului lui Mihail Sebastian, apărut în 1996 la editura Humanitas. [...]

Leon Volovici, un intelectual român şi israelian

Joi, 19 ianuarie, la Centrul Comunitar Evreiesc din Bucureşti a avut loc loc un colocviu de evocare a vieţii, operei şi personalităţii intelectualului Leon Volovici. Nu mă pot lăuda, spre părerea mea de rău, că l-am cunoscut bine pe Leon Volov

---

http://convorbiri-literare.dntis.ro/FAIFERdec11.htm

http://www.revista22.ro/in-memoriam-leon-volovici-12933.html

http://www.acum.tv/articol/45534/

Nu mă pot lăuda, spre părerea mea de rău, că l-am cunoscut bine pe Leon Volovici. Ne-am întâlnit târziu, abia în 2007, cu prilejul comemorării a 65 de ani a Pogromului de la Iaşi (2007) şi de-atunci ne-am văzut doar de câteva ori. Recunosc, până atunci nici nu am ştiut cine este, preocupările mele fiind de altă natură. Dar, în clipa în care am început să vorbim, am simţit o simpatie extraordinară faţă de el ( şi speram ca şi reciproca să fie adevărată), se întâmplă uneori astfel de sentiment ,de parcă ai fi cunoscut persoana de o viaţă şi ne-am bucurat de fiecare dată când ne-am văzut.

Ascultând însă mărturiile celor care au participat, săptămâna trecută la comemorarea organizată de Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România şi Federaţia Comunităţilor Evreilor din România, în memoria lui, mi-am dat seama că nu am fost o privilegiată, Leon a avut sentimente de colegialitate, simpatie şi prietenie faţă de multă lume, tineri sau mai puţin tineri, cu care s-a întâlnit, a colaborat sau i-a îndrumat. Cu toate acestea, susţin ideea legăturii speciale şi acest lucru am constatat-o nu pentru că ne despărţea doar o săptămână ca vârstă ( eu sunt cea mai mare), ci din mărturile lui din minunata sa carte autobiografică”De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi”. Am fost, în multe privinţe, pe aceeaşi lungime de undă şi de aici probabil această bruscă simpatie subconştientă. Numai că Leon, în afara calităţilor lui intelectuale de excepţie, a fost şi mult mai curajos decât mine sau mulţi alţii de cultură şi pregătire umaniste.

A plecat în Israel la o vârstă la care puţini s-a fi încumetat şi chiar dacă nu era analfabet, mă gândesc la cunoaşterea limbii ebraice, nici nu era pus la punct cu ea în aşa măsură încât să-şi poată exercita în Israel profesia de istoric şi critic literar (specializat în literatura română). Dar Leon nu s-a lăsat. ”S-a încadrat în noua comunitate, a depăşit handicapul necunoaşterii limbii, a lucrat mai întâi la Yad Vaşem, la secţia poloneză, apoi la Universitatea Ebraică din Ierusalim, specializându-se în probleme ale antisemitismului şi Holocaustului. A declarat, a spus prof.univ. Paul Cornea, că a avut o şansă, dar pentru a izbuti era nevoie de calităţile lui Leon- agilitate intelectuală, hărnicie, temacitate, spirit critic şi de sufletul lui-sensibil, cald, plin de umor, sincer şi deschis care avea cultul prieteniei şi o mare doză de înţelepciune. Ştia să asculte pe celălalt şi să dea un sfat”.Poate de aceea a şi fost supranumit rabin ateu, a amintit gen. Mihai Ionescu, care în calitate de vicereşedinte al Comisiei Wiesel, a colaborat cu Leon Volovici. .Prof. Paul Cornea şi mulţi alţi vorbitori – dr. Liviu Rotman, directorul Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor, organizatorul şi moderatorul simpozionului comemorativ, prof. univ. Mircea Anghelescu,dr. Andrei Oişteanu, dr.Alexandru Florian, directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, dr.Lya Benjamin au relevant contribuţia lui adusă în cercetarea problemei antisemitismului din România, menţionând lucrarea “Ideologia naționalistă şi ‘problema evreiască’”. Dar Leon Volovici s-a ocupat şi de problemele actuale ale antisemitismului în Europa, redactând comunicatul “Antisemitic Discourse in Post-Communist Eastern Europe: An Overview” , prezentat în cadrul unui atelier organizat de el în Israel în 2000.. Majoritatea vorbitorilor şi lista este lungă, au scos în evidenţă eforturile pe care le-a făcut Leon Volovici pentru publicarea “Jurnalului” lui Mihail Sebastian. “Fără el acest Jurnal nu ar fi văzut lumina tiparului, a arătat prof. Paul Cornea iar Andrei Oişteanu a menţionat impactul extraordinar al acesei opere asupra opiniei publice româneşti şi internaţionale. La rândul său, ing. Iancu Ţucărman a povestit dificultăţile scoaterii manuscrisului dincolo de graniţă.

Unul dintre aspectele controversate ale simpozionului a fost plasarea lui Leon Volovici într-un mediu cultural. Prof. Paul Cornea a vorbit despre dublul statut de intelectual român şi israelian în contextual în care acesta a publicat şi în România şi în Israel. Prof. univ. Mircea Anghelescu l-a considerat scriitor român din străinătate, la fel ca Norman Manea sau Virgil Duda. Potrivit dr. Liviu Rotman, Leon Volovici a fost ancorat în literatura română dar în Israel el nu s-a simţit ca un refugiat, el a devenit israelian, a gândit ca un israelian care a rămas cu un interes pentru România.. Dr. Alexandru Florian l-a considerat un intelectual plasat în cultura română care a scris pentru societatea românească, chiar şi în Israel. Leon Volovici, a spus el, a fost un intelectual echilibrat, chiar prea echilibrat în abordarea problemelor culturii române. “A ştiut să menţină echilbrul între iubirea pentru literatura română şi poziţia faţă de situaţia evreilor unde a şi avut o atitudine tranşantă când trebuia”, a apreciat jurnalsitul şi poetul Boris Marian Mehr.A reuşit să facă o ţesătură între literature română şi activitatea lui din Israel, a arătat istoricul literar Geo Şerban.

Un omagiu special i-a fost adus de prof. George Voicu. Regretul pe care şi l-a manifestat de multe ori Volovici a fost cu nu avea studii de filosofie deşi avea aură de filosof, fiind un înţelept. Înţelepciunea lui se poate explica prin filiera culturii iudaice, combinată cu un iluminism laic. De aceea lui nu-i plăcea să fie supranumit rabin, a arătat cel care a fost un prieten foarte apropiat al lui Leon Volovici.

Toţi cei care i-au evocat personalitatea au subliniat marea lui calitate de a fi un îndrumător şi apropierea faţă de tineri. Despre aceste trăsături ale omului Volovici au amintit în special dr. Camelia Crăciun care a vorbit în numele tuturor tinerilor care au primit sfaturi de la el, precum şi dr. Măriuca Stanciu care a arătat că Leon Volovici l-a îndemnat să-şi realizeze lucrarea de doctorat despre Moses Gaster. Chiar dacă nu se mai încadrează în categoria tinerilor, şi alţi particpanţi la simpozion au apreciat că au avut de învăţat de la acest intelectual de excepţie. Astfel, gen. Mihail Ionescu a declarat că, după dr. Lya Benjamin,Leon Volovici a fost principalul lui sfătuitor în redactarea părţii pe care a scris-o din Raportul Comisiei Wiesel. Aceeaşi abordare a avut-o şi dr. Liviu Beris care l-a cunoscut în timpul redactării Raportului. “Am învăţat multe de la el. Ca om de ştiinţă, Volovici aprecia diversitatea de idei. A fost un om normal într-o lume anormală”., a arătat el. Un om modest, a cărui pierdere o vom resimţi cu toţii, a apreciat Boris Mehr iar Geo Şerban a considerat că dispariţia lui nu înseamnă o staţiune terminus în cariera lui, existând posibilitatea reeditării operelor sale.

Leon Volovici a fost un cărturar israelian cu profundă înclinaţie către realitatea românească, a spus în încheiere dr. Liviu Rotman. Este importantă cunoaşterea moştenirii lui culturale , de aceea trebuie să evocăm cât mai des memoria lui. A fost un formator de generaţii tinere şi rămâne nemuritor prin aceasta Liviu Rotman a propus redactarea unui volum cu toate luările de cuvânt ale participanţilor şi ale altora care, prin numeroase mesaje trimise, şi-au manifestat dorinţa de a contrbui la volum.

http://www.acum.tv/articol/45037/

Colocviu despre Leon Volovici de Editori ACUM

Scrisoare către rabinul din Buhuși

Ante Scriptum În urmă cu circa 3 ani, când Leon Volovici împlinea 70 de ani, mai mulţi prieteni ai săi ne-am hotărât să-i oferim o carte într-un singur exemplar, cu texte scrise către sau despre el. Frumos editată şi legat

Cetăţean pragmatic al unui univers plin de contradicţii


Istoricul literar şi eseistul, cercetătorul şi ideologul nu pot fi despărţiţi, aşa cum, în amintirea mea, omul public nu poate fi despărţit de prieten sau textul de vocea care îl rosteşte.

Nu pot să citesc un rând scris de Leon şi să nu-i aud vocea bine timbrată, ca şi cum el ar citi rândul acela, cu voce tare (dar nu prea tare: el vorbea calm, uneori cu un uşor accent interogativ, ca şi cum ţi-ar fi cerut părerea) şi vocea să nu-mi recheme imaginea lui de acum mai mulţi ani, bărbat în putere, dar cu barba deja înspicată, cu rucsacul în spate, cu geanta plină de cărţi, de manuscrise şi de proiecte, venind de la o întâlnire sau grăbindu-se la alta, cu unul dintre numeroşii lui prieteni pe care îi avea pretutindeni (acum câţiva ani, după măritişul fiicei sale, vorbea bucuros de nevoia de a lărgi încă mai mult spaţiul inimii lui primitoare pentru a încorpora noua ramură mexicană). Nu pot separa adică imaginea prietenului, a omului delicat care era Leon, de vocea şi de textul scriitorului, de îngemănarea puţin obişnuită dintre generozitatea şi încrederea unui om fundamental bun şi judecata tăioasă în esenţă, chiar dacă moderată în formulări, a unui scriitor de idei. Căci Leon, istoric literar cu respect pentru document şi cetăţean pragmatic al unui univers plin de contradicţii, a fost un scriitor de idei, un spirit speculativ, capabil de generalizări îndrăzneţe, cu formulări elegante şi expresie personală.

Eseistica lui farmecă prin tăietura gordiană pe care o propune uneori, prin judecata limpede şi fără compromisuri, pe care o exprimă cu o francheţe caracteristică pentru gânditorul stăpân pe materia lui, dar şi cu umor şi autoironie. Eseul lui despre pseudonime, care începe cu amintirea debutului său, cu un articol unde încercase utilizarea unui pseudonim, se încheia cu bănuiala, ca o posibilitate pe care o sugera cititorului, că utilizarea unui nume „literar“ cu rezonanţe autohtone putea fi şi semnul unui respect pentru o literatură şi o tradiţie la care respectivul scriitor se simţea părtaş.

Nu acum şi nu aici este posibil să vorbim despre locul lui Leon în dezvoltarea cercetării literare româneşti, dar el este important. El nu a abandonat cu totul epoca „romantică“ a literaturii române, investigată într-o carte remarcabilă din 1976 despre naşterea scriitorului român, nici după ce a plecat din ţară. Studiile sale despre ideologii revoluţiei de la 1848 (Bălcescu şi Heliade Rădulescu, studii sintetizate în textele din marele Dicţionar din 1979) i-au oferit un exerciţiu şi poate chiar un temei istoric pentru cartea sa, fundamentală, consacrată „ideologiei naţionale şi problemei evreieşti în România anilor ’30“, din 1991. El vede preistoria şi istoria Mişcării Legionare din România anilor ‘30 ca o prelungire reziduală a vechiului romantism ideologic şi premerge astfel acţiunii, populară astăzi, de necesară demistificare a unei mitologii, pozitive la mijlocul sec. al XIX-lea, dar generatoare de confuzii prin supravieţuirea ei într-o altă epocă, având cu totul alte caracteristici.

Istoricul literar şi eseistul, cercetătorul şi ideologul nu pot fi despărţiţi, aşa cum, în amintirea mea, omul public nu poate fi despărţit de prieten sau textul de vocea care îl rosteşte.

http://www.revista22.ro/cetatean-pragmatic-al-unui-univers-plin-de-contradictii-12367.html

In memoriam Leon Volovici (1938-2011)

Îmi vine extrem de greu să scriu câ­teva rânduri, cu cap şi coadă, despre despărţirea definitivă de Leon Volovici, vechi şi drag prieten, cu care m-am aflat cel puţin patru decenii într-o relaţie vitală de minte şi

Andrei MURARU - Planetele lui Leon

Niciodată nu se pierde nimic definitiv. Ne-au rămas de la el cuvinte meșteșu-gite, amintiri în efigie, bucăți de text pe care le vom cita la nesfîrșit, idei primite de-a gata, dar mai ales memoria unui om de o rară generozitate. O ființă caldă, nedescoperită, calmă, liniștită, temperată. Leon Volovici a fost un om care a trăit și a murit în tăcere.

L-am văzut ultima dată la Tel Aviv și la Ierusalim, acum trei săptămîni, la o conferință organizată de Institutul Cultural Român. Știam de boala sa, era vizibil schimbat, cu o culoare palidă, se mișca greu, vocea, cu accentul său moldovenesc inconfundabil, îi era joasă. Ne-am promis că ne vom revedea curînd. Pe 16 noiembrie, mi-a scris ultima dată. Un mesaj cald, demn de amintirea lui.

Iași, Varșovia, Ierusalim. Leon Volovici a gravitat toată viața între planetele lui, pe care le-a adorat și cărora le-a fost mereu fidel. A pendulat continuu între trei centre spirituale: „...nu cunosc decît trei planete – una cu centrul la Iași, alta, cea din care a venit Hania (soția sa, n.m.), cu centrul la Varșovia, și a treia, cea mai misterioasă, cu centrul la Ierusalim. Cum vezi, mă plimb și eu de la o planetă la alta...“. Născut în Iași, într-o familie de evrei așkenazi, a petrecut în urbea moldavă 46 de ani din cei 73 de viață. Aici a urmat toate studiile, aici s-a definit ca istoric literar lucrînd două decenii la Institutul de Filologie. Leon avea o afecțiune specială pentru orașul natal, pe care nu l-a uitat vreodată: „Dacă îl privesc acum, de la distanță și «la ora bilanțului», Iașul îmi apare acum ca un oraș minunat prin vechimea și bogăția lui culturală, un spațiu cultural românesc în care eu m-am simțit bine și «acasă». Este și un oraș cu o impresionantă tradiție culturală evreiască, inclusiv cu o componentă a ei de expresie românească“. Redescoperirea spațiului natal a fost, pentru Leon Volovici, o expresie a identității pe care a păstrat-o oriunde l-a purtat viața: „Dacă mă uitam pe fereastră și nu vedeam o colină, cum era întotdeauna la Iași, nu mă simțeam în elementul meu. Probabil de asta m-am adaptat mai ușor la Ierusalim. Dacă mă uit pe fereastră, am impresia că am în față Dealul Repedea sau Dealul Buciumului din Iași“.

Varșovia este orașul în care a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, orașul libertății relative din lagărul socialist. A ajuns aici pentru prima dată în 1971, și scurta vizită l-a marcat profund, dovedindu-se o adevărată călătorie inițiatică, fiind tentat să revină: „Polonia a fost într-adevăr un șoc, și cultural, și politic. [...] M-a impresionat enorm libertatea cu care discutau (intelectualii, n.m.) pe teme politice. O atmosferă de disidență și de opoziție la comunism uluitoare“. Au urmat alte călătorii, alte impresii: „Relația mea cu Polonia s-a adîncit cu vremea. Am mai fost acolo de cîteva ori, dar nu pentru perioade lungi. Polonia îmi este acum destul de familiară“.

S-a despărțit de Iași în 1984 din cauza mizeriei ceaușiste: „Nu mă gîndisem pînă atunci la plecare, toate scenariile mele intelectuale și profesionale erau legate de România și de Iași. Decizia de a pleca era în primul rînd cauzată de degradarea nemaipomenită a vieții în România, degradare politică, economică, degradare psihică, totul“. Prima călătorie în Israel, în 1980, cînd a fost să-și vadă fratele, l-a marcat profund: „Era și prima țară necomunistă pe care o vedeam. A fost și asta o experiență decisivă, totul mi s-a părut fascinant, deși n-am rămas cu o imagine idilică“. Patru ani mai tîrziu, cînd a emigrat alături de mama, soția și cei doi copii ai săi, a trecut prin neliniștile integrării: „Dificultățile psihice de adaptare sînt cele mai chinuitoare, mai ales că te simți un handicapat din cauza necunoașterii limbii și treci zilnic prin situații umilitoare și frustrante. Apoi, sentimentul îngrozitor, provocat de absența unei meserii, a unei competențe de care cineva să aibă nevoie. Ești din nou, ca la naștere, la nivelul zero al relației cu lumea“.

Întrebat, la aproape douăzeci de ani de cînd a părăsit România, dacă aparține mediului israelian, Leon Volovici a răspuns cu franchețe: „Nu, și nici nu cred că am șanse. Adică trăiesc simultan în două spații imaginare și culturale […] și nici nu m-am străduit, de ce aș face-o?“. Dimpotrivă, pentru el și pentru preocupările sale academice, cele două spații culturale i-au dat aripi: „...am descoperit că viața dublă te îmbogățește, te împlinește, nu e un ghetou, ci două trasee paralele: unul is-raelian și unul românesc, cu tot mai multe punți între ele“.

În 1980, cînd a călcat în cetatea sfîntă, Leon s-a lăsat purtat de vraja pămîntului: „Apunea soarele […] și eu m-am așezat pe o piatră și am simțit că piatra era caldă. Din cauza soarelui oriental, pămîntul e cald. Și mă gîndeam eu atunci, aici mi-ar plăcea să mor. Te sperie mai puțin mormîntul dacă știi că pămîntul e cald. Dacă n-a fost să trăiesc aici, mi-ar plăcea să sfîrșesc aici. Întîmplarea face că locuiesc de douăzeci de ani în acest cartier […]. Și pămîntul e în continuare cald“. Închideți ochii și îl veți vedea pe Leon privind colinele „ieșene“ de la Ierusalim cu ochii lui blînzi șezînd pe piatra caldă.

Liviu ROTMAN - Leon Volovici

O veste tristă ne-a înghețat sufletul în prima zi a acestei ierni: prietenul și colegul Leon Volovici, cunoscut cercetător al istoriei și culturii evreiești din România, a plecat dintre noi, răpus de o boală nemiloasă...


Încerc să rememorez de cînd îl cunosc pe Leon Volovici. Și realizez că este vorba despre o relație profesională și umană, ce depășește un sfert de veac. Ne-am cunoscut la jumătatea anilor ’80, în Israel, fiind, printre altele, părtași la aventura intelectuală, patronată de regretatul Jean Ancel, de a edita o revistă de istorie a evreilor din România. Este adevărat, Romanian Jewish Studies a avut numai două numere – ambele în 1987 –, încetîndu-și apariția datorită „eternelor“ motive financiare, dar scurta existență a acestui periodic științific – azi ajuns, din păcate, „raritate bibliofilă“ – a facilitat închegarea unui nucleu de oameni, care a contribuit decisiv la renașterea cercetării istoriei evreilor din România, în special după 1990.

De altfel, de atunci am fost împreună cu Leon, chiar dacă în spații diferite, dar pe același traseu al cunoașterii diverselor aspecte ale trecutului evreo-romån. De atunci, ne-am întîlnit periodic, la diverse manifestări organizate la Tel Aviv, Ierusalim, București, Cluj sau în alte varii locuri. Am fost, pe rînd, gazde sau invitați ai diverselor congrese de specialitate, sau ne-am regăsit „vecini“ pe paginile unor publicații de specialitate. Dar mai presus de toate, am împărtășit valori morale comune și un anumit fel de a percepe faptul istoric.

M-a onorat, acum cîțiva ani, prin invitația de a face parte din colectivul – pe care el îl coordona – ce a redactat partea românească a unei importante enciclopedii a evreilor din Estul Europei, apărută în Statele Unite, în 1908: Jews in Eastern Europe: The YIVO Encyclopedia.

Dar, pentru mine, Leon e important în primul rînd prin ceea ce a scris. Contribuția sa la unele aspecte ale istoriei recente a evreilor, a antisemitismului românesc, în special în perioada interbelică, este remarcabilă. El a reușit să creeze o imagine nouă, clară despre o perioadă deosebit de complexă. În acest context, se detașează lucrarea Ideologie naționalistă și „problema evreiască“ în România anilor ’30, apărută în România, la Humanitas, în 1995 – variantă a lucrării apărute în limba engleză, în 1991 –, prezență permanentă în bibliografia studenților mei. O consider o contribuție de „căpătîi“ în înțelegerea ascensiunii antisemitismului românesc și implicit a „izvoarelor intelectuale“ ale Holocaustului din România. Analiza atentă a diverselor categorii ale clișeelor antisemite, urmărirea textului discursului politic antisemit, cu diversele mutații în timp, explică cu multă claritate evoluția mentalului politic românesc. Deosebit de interesantă – și aș adăuga actuală – este relevarea de către Volovici a legăturii intime dintre antisemitism și erodarea statului de drept. Prin această lucrare, Volovici încearcă și reușește să răspundă la grava întrebare morală, legată de Holocaust: cum a fost posibil?

Leon Volovici a fost puternic implicat în procesul implementării studiilor iudaice, dar și în al celor despre Holocaust în învățămîntul românesc. Colegi și în acest efort, am urmărit în repetate rînduri, la Ierusalim, Cluj sau București, cu cît talent a știut să se apropie de ascultătorii săi. Intransigent în esență, dar cu un ton domol, de autentic moldovean, Leon s-a impus în fața cursanților, cu care a stabilit strînse legături. Multora le rămîne îndrumător, urmărindu-i în diverse etape, inclusiv la nivel de doctorat. De altfel, el este un autentic îndrumător pentru mai multe generații de cercetători. Mulți dintre aceștia sînt, astăzi, cercetători autentici, doctori în științe și duc în drumul lor ceva din „spiritul Leon Volovici“.

I-am citit cu interes diversele volume, în care dialoghează, și am rămas uimit de forța și talentul cu care știe să-și exprime complexele trăiri, ca și de profunda sa sensibilitate. Volumul De la Iași la Ierusalim și înapoi, apărut în 2007, este impresionant pentru ideile expuse. Omul care de decenii se confruntă cu istoria Holocaustului și cu gestiunea memoriei acestuia știe să pună degetul pe rană. Amintind despre Pogromul de la Iași, spunea: „Cu rare excepții, memoria românească refuză să-și interiorizeze tragedia Pogromului, care s-a petrecut nu undeva departe, dincolo de Nistru, ci pe străzile Iașiului, la lumina zilei“. Și tot acolo, Volovici concluzionează: „…dacă memoriei unuia îi opui uitarea și mistificarea, atunci situația este gravă“. Cît de actuală este observația lui Volovici astăzi, cînd încercările de negare sau de minimalizare a tragediei Holocaustului vin din varii direcții, unele neașteptate!

Nu pot să nu amintesc de rolul decisiv pe care l-a avut Leon Volovici într-unul dintre momentele-cheie ale dificilului proces de asumare a Holocaustului de către societatea românească. Este vorba despre apariția Jurnalului lui Mihail Sebastian, în 1996, la Humanitas, în ediția sa, și a Gabrielei Omăt. Leon s-a implicat mult, în toate etapele acestui excepțional act de cultură și educație, inclusiv în dezbaterile ulterioare. Putem spune astăzi că acest document de istorie intelectuală a avut un impact decisiv – în unele cazuri traumatic – asupra unui mental impregnat de false axiome. Poate mai mult decît oricare mărturie, jurnalul lui Sebastian a „forțat“ ușa – pînă atunci blocată – a procesului de recunoaștere a adevărului despre Holocaust. Iar Leon Volovici și-a pus amprenta spirituală asupra acestui proces.

Leon Volovici a înțeles importanța readucerii în actualitate a unor figuri remarcabile ale culturii evreiești din România, prin publicarea memoriilor acestora, cum este cazul amintirilor lui Arnold Schwefelberg – un util izvor al vieții evreiești din Holocaust –, sau mai curînd a publicării, împreună cu Camelia Crăciun, a Eseurilor despre iudaism, ale lui Eugen Relgis, personalitate complexă a spiritualității evreiești a perioadei interbelice. La ultima discuție avută cu Leon la Ierusalim în septembrie, am discutat despre posibilitatea organizării unei dezbateri despre Relgis, la București, la care să participe. Dar nu a fost să fie!

În ultimii ani de viață, în plină luptă cu boala, Leon Volovici a dat o excepțională lecție de generozitate și forță intelectuală. El și-a dedicat tot timpul finalizării și pregătirii pentru tipar a lucrărilor lui Jean Ancel și în primul rînd a volumului doi al memoriilor lui Wilhelm Filderman. Este o excepțională lecție de solidaritate umană și intelectuală, pe care Leon Volovici o lasă urmașilor săi în munca de cercetare.

În viața unui intelectual, reperele morale și intelectuale sînt foarte importante. Pentru mine, unul dintre aceste repere se numește Leon Volovici. Cred, de asemenea, că este important să știi că aparții unei familii spirituale, bazate pe o comunitate de gîndire și de valori morale. Leon, prin ce a scris, prin cercetătorii pe care i-a format, dar mai ales prin statura sa morală, a contribuit la existența unei asemenea comunități ce transcende diversele apartenențe: etnice, religioase, de meridian geografic.

Ovidiu ŞIMONCA - La moartea lui Leon Volovici (1938-2011)
Joi, 1 decembrie, într-un spital din Ierusalim, a murit istoricul literar Leon Volovici, născut la Iaşi, în 1938, stabilit în Israel în 1984. Revista Observator cultural l-a intervievat pe Leon Volovici la Bucureşti, cu ocazia lansării volumului Sertarele exilului, realizat împreună cu Norman Manea.
Reluăm, in memoriam, acel interviu, care a conturat personalitatea lui Leon Volovici şi a prezentat traseul intelectualului evreu, în timpul comunismului românesc. Interviul din 2008 a fost realizat cu ajutorul şi participarea jurnalistei Claudia Postelnicescu.


„Eu vreau să cunosc şi vreau să înţeleg“. Interviu cu Leon VOLOVICI

Observator cultural, nr. 423, 15 mai 2008


Dialogul lui Leon Volovici cu Norman Manea, apărut la Editura Polirom sub titlul Sertarele exilului, ne-a îndemnat să-l căutam pe Leon Volovici pentru a-i solicita un interviu. Leon Volovici a susţinut la Universitatea Bucureşti, în această primăvară, seminarii de cultura şi civilizaţia iudaică. În Israel este cercetător principal şi conferenţiar la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Institutul de Iudaism Contemporan şi Centrul Internaţional pentru Studierea Antisemitismului. Volumul Sertarele exilului porneşte de la un dialog dintre Leon Volovici şi Norman Manea care descrie o ţară răvăşită de comunism. După 1980, România devine nu doar un teritoriu al fricii şi al sărăciei, ci şi un loc unde antisemitismul începea să se manifeste. Ce a însemnat pentru Leon Volovici anii ultimi ai ceauşismului? De ce a preferat să emigreze în Israel, în 1984, după ce făcuse o carieră apreciată de istoric literar, fiind coautor la Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900? Şi cum găseşte România cînd se întoarce, în fiecare an? (în 2007 a publicat la Editura Ideea Europeană volumul De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi, o pregnantă confesiune despre „omul sub vremi“ şi decenţa necompromisului). De asemenea, în ultima parte a interviului discutăm despre articolul Martei Petreu care a analizat relaţia dintre Nae Ionescu şi Mihail Sebastian, în vremea cînd cei doi lucrau împreună la Cuvântul.


Cum era Iaşul cînd aţi plecat, cînd aţi emigrat în 1984?
Iaşul a avut din totdeauna un nucleu istoric şi cultural, care s-a menţinut şi în perioada ceauşistă. Dincolo de asta, era un oraş marcat de situaţia politică şi economică din România, care dădea impresia multor prieteni că mai rău nu se poate, că intrase într-un naufragiu. În afară de frica, minciuna şi formele aberante pe care le luase regimul ceauşist, criza economică provocase o „măcinare“ a timpului şi a vieţii de zi cu zi. Pierdeam zile întregi pentru procurarea unor alimente vitale. La Iaşi, în anii ’80, era mai rău ca la Bucureşti. Eu veneam des la Bucureşti, la Biblioteca Academiei; la Bucureşti, încă se mai arunca în magazine cîte un produs... Aflam, de la colegii bucureşteni, că la magazinul din Beldiman, de exemplu, se dă unt. Şi veneam triumfător la Iaşi, cu unt. Sau cu hîrtie igienică. Cei care o procurau îşi purtau cu mîndrie trofeul... Obsesia dobîndirii alimentelor, frigul din locuinţe, frica de a nu fi auzit manifestînd vreo nemulţumire a dus la acea cronică dedublare în comportamentul oamenilor, transmisă cu grijă şi copiilor, pentru a-i feri de „necazuri“ cu autorităţile de la toate nivelele.

Frica v-a făcut să luaţi hotărîrea să plecaţi în Israel?
Parţial. Aş adăuga şi motivele de altă natură despre care am vorbit în dialogul meu cu Norman Manea. Atunci, în acei ani, ajunsesem în impas şi ca intelectual evreu. Naţionalismul de tip xenofob a pus această generaţie de intelectuali evrei într-o situaţie foarte dificilă, de „redescoperire“ şi regîndire a identităţii evreieşti. Cum reacţionezi la atacurile antisemite în presă? Era o „noutate“ care a şocat pe mulţi evrei şi, care, pentru unii, a fost „motorul“ emigrării. Regimul ceauşist, chiar dacă avea filoane subterane antisemite, acestea se manifestau numai în interiorul vieţii de partid. După ’80, „s-a dat drumul“ la aceste manifestări de antisemitism, în revista Săptămîna, condusă de Eugen Barbu, avînd ca „prim-solist“ pe Vadim Tudor.

Ce manifestări antisemite aveţi în vedere?
Cel care a dat tonul a fost Corneliu Vadim Tudor în cîteva „texte programatice“. Atacurile punctuale împotriva lui Norman Manea au venit după aceea. La început au fost atacuri împotriva evreilor şi a rabinului Moses Rosen. A apărut un editorial în revistaSăptămîna, intitulat Idealuri, care era de o violenţă nemaiîntîlnită în România de după război. Semăna foarte mult cu textele din gazetele extremiste dintre cele două războaie mondiale. Se referea la evrei în general, şi la evreii din România.

În nomenclatura comunistă exista o aripă net antisemită

Ce acuze erau?
Erau reluate, pe un ton extrem de violent şi vulgar, obişnuitele clişee antisemite despre evreii „venetici“, ostili ţării sau „vînzători de ţară“, cosmopoliţi, profitori şi tot tacîmul cunoscut din maculatura antisemită de odinioară.

Aveţi o explicaţie, la aproape 30 de ani de la apariţia acelor texte, cum de a permis Partidul Comunist difuzarea lor?
Eu cred că exista în nomenclatura comunistă o aripă net antisemită. Mai era şi o aripă care păstra discreţia în această privinţă. Articolele din Săptămîna cred că reprezentau această aripă antisemită a Partidului Comunist. Articolul nu cred că a apărut cu încuviinţarea lui Ceauşescu. De altfel, după protestele internaţionale şi ale Rabinului Rosen, Vadim Tudor n-a mai semnat cîteva luni.

Au fost cîteva luni cînd n-a mai apărut semnătura lui în gazete.
Cred că a fost o mustrare părintească. Vadim Tudor era „copilul“ lui Ceauşescu. Era o supărare părintească, l-a certat. Într-un fel, a încălcat un consemn: în activul de partid se vorbea într-un fel despre evrei, dar declaraţii publice antisemite nu făceau bine imaginii României.

Cum puteau reacţiona scriitorii evrei în faţa atacurilor antisemite?
Era o situaţie specială. Comunitatea evreilor avea o singură voce, cea a rabinului Rosen, numai ea se putea face auzită public şi putea ajunge la cei de sus. Ceilalţi puteau să protesteze în surdină, să vorbească între ei, eventual să facă o plîngere sau să ceară o audienţă la un nomenclaturist. Protestele şi indignările erau mai mult în culise, în discuţii private. Cel care a protestat atunci, pe cont propriu, a fost Norman Manea, în interviul cu Gheorghe Grigurcu, apărut în revista Familia de la Oradea. Norman Manea a atacat frontal şi într-un mod neobişnuit firii lui – foarte discretă, foarte închisă, solitară – aceste forme de antisemitism care se manifestau, cu precădere, în Săptămîna.

Un joc gratuit: presupuneam că sîntem liberi să scriem ce gîndim

Cum v-aţi cunoscut cu Norman Manea?
Ne-am cunoscut la sfîrşitul anilor ’70, întîmplător, cineva ne-a făcut cunoştinţă. Eu cunoşteam bine viaţa literară, dar pe scriitori importanţi îi cunoşteam numai din scrisul lor. Fiind ieşean, aveam puţine cunoştinţe printre scriitorii din capitală. Pe Norman Manea, însă, îl vizitam des cînd mergeam la Bucureşti. Prin el, i-am cunoscut şi pe alţii, din generaţia lui, cu unii m-am şi împrietenit – Virgil Duda, Lucian Raicu, Sonia Larian, Florin Mugur, George Bălăiţă, Mircea Iorgulescu.

După ce aţi citit interviul din Familia, care a fost reacţia dvs.?
Ştiam în ce situaţie se află. Norman Manea a fost pur şi simplu încolţit cu o violenţă nemaipomenită şi cu foarte evidente accente antisemite. Atunci m-am gîndit să-l provoc, să discutăm toate aceste teme, inclusiv relaţia generaţiei lui de scriitori evrei, afirmaţi după perioada realist-socialistă, după 1965, cu originea lor evreiască, cu tradiţia evreiască, să vedem ce semnificaţie au recentele „scăpări“ antisemite din presa controlată de partid, într-un regim care se bucura de admiraţia Occidentului pentru bunele relaţii cu Israelul şi pentru absenţa propagandei anti-sioniste, atît de virulentă în celelalte ţări comuniste.

Aşa s-a născut această carte. Aşa cum îi spune şi titlul, a fost o carte de sertar. Dvs. îi aduceaţi o întrebare cînd veneaţi de la Iaşi la Bucureşti, la următoarea venire luaţi răspunsul şi îi dădeaţi o nouă întrebare.
Exact aşa a fost.

Nu se putea un protest public şi o solidarizare pe faţă a lui Leon Volovici cu Norman Manea?
Poate că se putea, dar n-a fost... Poate de frică, poate din convingerea mea, de dată recentă, că e cazul să mă pregătesc de plecare. N-am avut curajul unui protest public. Mă retrăsesem... în secolul al XIX-lea, acesta era domeniul meu şi lucram, împreună cu colegii mei, la al doilea volum al Dicţionarului literaturii române.

Puteaţi face o scrisoare către Europa Liberă.
Nu am avut nici o pornire de acest tip. Mi-am definit autoironic situaţia mea, în volumul De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi. Spuneam că făceam parte din marea categorie a oamenilor decenţi. Spun asta şi cu autoironie. Cei decenţi ar fi cei care nu fac şi nu scriu porcării, cei care „nu urlă cu lupii“, dar care nici nu au curajul unei opoziţii publice la ceea ce se întîmplă în jur.

Cum a primit Norman Manea acest semn de prietenie, prietenie ascunsă, prietenie subterană? Prietenia dvs. cu el era mărturisită, dar nezgomotoasă.
Cred că şi Norman Manea simţea nevoia de a da o formă coerentă şi articulată unor gînduri, reflecţii, dileme care se puteau exprima mai bine prin aşternerea lor pe hîrtie, fără intenţia de a publica manuscrisul pe căi ocolite. Amîndoi aveam senzaţia că facem un joc gratuit: să presupunem că sîntem liberi să scriem ce gîndim.

Inhibiţie şi iritare

Prin aceste întrebări şi răspunsuri v-aţi asumat, fiecare, mai acut condiţia de scriitor evreu şi evreitatea.
Norman Manea a trebuit să-şi înfrîngă o anumită inhibiţie şi iritare legate de aceste chestiuni.

De ce inhibiţie? De ce iritare?
Pornea din condiţia sa de scriitor român care se plasa într-o perspectivă evreiască. Aici e o ambiguitate de termeni care provoacă anumite inhibiţii. El nu este scriitor evreu, este scriitor român, ca toţi cei care scriu în limba română. Fac o paranteză: I. Peltz a fost un scriitor foarte cunoscut, între cele două războaie. Eroii romanelor sale sunt evrei. Totul se petrece în cartierele evreieşti ale Bucureştiului. Dar la întrebarea pe care i-a pus-o Ion Vinea în 1935 dacă este scriitor român sau scriitor evreu, I. Peltz, evreul, a răspuns: sînt numai şi numai scriitor român. Şi avea dreptate. Cred că Norman Manea poate răspunde la fel, a şi răspuns în acest mod. Contează limba în care scrii. Cînd se spune despre cineva că e scriitor evreu se mută discuţia în alt plan. Se subînţelege: „scriitor român de origine etnică evreiească“.

Iritarea din ce provenea, la Norman Manea?
Iritarea era provocată de faptul că întrebările mele îl obligau să discute din perspectiva evreului, iar el dorea să fie scriitor român. Tematica lui includea deportarea în Transnistria dar nu apărea niciodată cuvîntul „Transnistria“ sau cuvîntul „evreu“ – cum nu apare nici la Kafka. Şi Kafka a trăit intens aceste frămîntări legate de identitatea evreiască, despre relaţia cu limba germană, dar cuvîntul evreu nu apare niciodată în proza lui şi nu apare nici un personaj evreu. A găsit alte căi de a sugera dilemele identitare şi a le transforma, cum face şi Norman Manea, în teme existenţiale.

Norman Manea spune la un moment dat că îl oboseşte insistenţa pe situaţia identitară.
Mai mult, a apărut în Israel, prin 1972, o antologie de „scriitori evrei de limbă română“, traduşi în ebraică, în care a fost inclus şi Norman Manea cu o povestire. L-a supărat foarte tare, pentru că el era pus într-un „sertar“ cu care nu se identifica. El aparţine literaturii române.

Norman Manea era iritat. De ce dvs. eraţi aşa de insistent să discutaţi problematica evreiască?
Faptul că-l irită nu înseamnă că nu-l preocupă. În plus, această problematică mă preocupa pe mine. De ce doream să discut tocmai cu el această problemă? Cunoşteam şi alţi scriitori evrei din România... Cred însă că nimeni pînă la el, după război, n-a tratat aceaste chestiuni atît de profund, nimeni nu le-a trăit ca experienţe individuale. Avea şi cultura necesară şi o aptitudine deosebită de a problematiza şi de a aşeza aceste chestiuni într-o ecuaţie filozofică şi morală. Cum a scris pe vremuri Mircea Iorgulescu depre Norman Manea: „e dintre foarte puţinii scriitori români intelectuali“.

Cît a durat schimbul epistolar tipărit astăzi în Sertarele exilului?
Cam un an şi jumătate.

Cînd aţi ajuns la finalul acestui dialog epistolar, ce v-aţi dorit? Să păstraţi manuscrisul, să-l tipăriţi în străinătate?
A apărut Deus ex machina: o rudă prin alianţă a Cellei, soţia lui Norman, un istoric american care se afla la Ambasada Americană. Iar o valiză diplomatică trece şi pe sub nasul Securităţii... Eu eram de-acum în Israel, Norman era încă la Bucureşti, manuscrisul a ajuns în America şi de acolo diplomatul respectiv mi l-a trimis prin poştă în Israel.

De ce, la aproape 30 de ani de la acel dialog, v-aţi decis să-l publicaţi? E un dialog inedit care vede abia cum lumina tiparului...
I-am spus lui Norman Manea, încă din ţară: eu nu fac absolut nimic cu manuscrisul fără încuviinţarea ta. Iar Norman Manea, care este şi el „un personaj dilematic în situaţii dilematice“, a ezitat foarte mult să-l publice. I-am trimis textul cînd a ajuns în America. L-a păstrat; între timp au mai fost două dialoguri, de data aceasta nu epistolare, ci faţă în faţă, unul din 1999, video – preluat din proiectul Words& Images: the Jerusalem literary project, şi un altul din 2007, un epilog la Bard College.

Să armonizez cele două identităţi

Totuşi, 30 de ani aţi fost preocupat de evreitate, dvs. l-aţi provocat pe Norman Manea să discute aceste chestiuni. Din punctul dvs. de vedere ce e schimbat în percepţia asupra evreităţii?
Cînd eram la Iaşi, identitatea mea evreiască era un dat care nu mă preocupa în mod special. Cînd m-am decis să plec în Israel am ajuns la o asumare mai evidentă a identităţii evreieşti, care trece pe primul plan: plecam acolo ca evreu. Asta produce şi o treptată reaşezare a acestei identităţi duble. În Israel, eşti evreu, trebuie să înveţi ebraica, eşti în altă istorie, descoperi, paradoxal, că nu ştiai nimic despre istoria adevărată a României în secolul al XX-lea. Ai de învăţat... În cazul meu, am încercat, după plecarea din România, să armonizez cele două identităţi.

V-aţi simţit un marginal cît timp aţi trăit în România?
Marginală era în acei ani comunitatea evreiască din România, nu persecutată, ci trecută pe o linie secundară, tratată diplomatic cu o bine trucată simpatie, bună de pus în vitrina arătată străinătăţii. Eu personal nu mă simţeam un „marginal“, penumbra în care trăiam era opţiunea mea. Lucram într-un institut de istorie literară, la Iaşi. Nu mă preocupa ce facem „noi, evreii“, ci ce face fiecare, individual. Politica naţionalist-xenofobă a regimului a fost diferită de cea a altor regimuri comuniste. În România nu exista nici un fel de propagandă oficială antisemită sau antisionistă. Evreii din celelalte ţări estice ne invidiau. România era singura ţară care a menţinut relaţiile diplomatice cu Israelul. Pe de altă parte, politica lui Ceauşescu, foarte abilă, şi care a reuşit, era de a „însănătoşi“ structura etnică a activului de partid, de a marginaliza comunitatea evreiască, de a-i lăsa pe evrei să plece. Această comunitate evreiască, din ce în ce mai redusă, era marginalizată şi privilegiată. Practic, era reprezentată foarte slab în eşaloanele superioare ale partidului. În acelaşi timp, noi puteam pleca legal. Nu erai în situaţia de a fugi, de a încerca să treci Dunărea înot. Fiecare evreu avea, virtual, un paşaport în buzunar. În ceea ce mă priveşte, cît timp m-am aflat în România, nu puteam să nu mă întreb, stimulat şi de semnalele ostile care veneau „de sus“: faptul că sînt evreu să nu aibă nici o importanţă? Nefiind religios, mă întrebam: prin ce sînt eu evreu? Mai era un element care mă tulbura: tăcerea sau mistificarea în jurul pogromului de la Iaşi din vara anului 1941. Eu ştiam cum am scăpat, şi de ce mai sînt în viaţă, şi ce a fost la Iaşi. Nu sînt convins că aceste teme sînt numai „evreieşti“. Sau n-ar trebui să fie numai evreieşti. Pe de altă parte înţelegeam şi ezitarea lui Norman Manea în a concentra discuţia în primul rînd pe „problema evreiască“, iar raţionamentul lui ar putea fi rezumat astfel: ţara este într-o situaţie catastrofală, de ce venim noi cu probleme specifice evreieşti? De ce să facem noi caz de antisemitism şi de evreitate, cînd România trece printr-o catastrofă naţională, a tuturor? Noi nu ne-am plasat în postura de victime ale regimului, victima era o societate întreagă. Noi măcar mai aveam privilegiul de a pleca. Ceea ce am şi făcut.

Soţia mea m-a îndemnat să plecăm

Cînd v-aţi decis să plecaţi aveaţi doi copii, unul de cinci ani şi jumătate şi un altul de un an şi jumătate. Era o decizie dificilă. Soţia dvs. şi copiii au fost de acord să plecaţi?
Pentru că şi eu sînt un ezitant şi un „dilematic“, soţia a fost cea care a pus întrebarea care „plutea în aer“: noi de ce nu plecăm? Decizia mea avea, aş spune, o motivare multiplă: şi evreiască şi românească, politică şi individuală, era şi o chestiune de supravieţuire, nu în sensul unei primejdii fizice. Soţia mea, venită din Varşovia la Iaşi, era şocată de atmosfera din România, deşi Polonia era tot o ţară controlată de comunişti şi aflată în orbita Kremlinului. Ea suporta greu mai ales duplicitatea şi conformismul generalizat care contrasta cu atmosfera din Polonia anilor ’80.

La 25 de ani de la acel dialog, credeţi că românii, opinia publică, tinerii acestei ţări ştiu mai multe despre atocităţile împotriva evreilor, despre Pogromul de la Iaşi, spre exemplu?
Recunosc că mă preocupă această chestiune, am şi publicat cîteva articole pe tema asta, în engleză. Evit să vorbesc, la modul general, despre „români“, riscul e să cazi în clişee lipsite de sens şi de valoare cognitivă. Aş face diferenţieri. Sînt răspunsuri diferite dacă vorbim despre clasa politică, despre mediul intelectual, despre tineri...

Să le luăm pe rînd. Clasa politică românească.
Clasa politică este marcată de oportunism. În general, în toată lumea, politicienii sînt marcaţi de oportunism, dar într-o societate „de tranziţie“, după decenii de dedublări şi miciună oficială, oportunismul e parcă mai endemic.

Vreţi să spuneţi că şi formarea Comisiei prezidenţiale de studiere a Holocaustului a fost marcată de oportunism?
Mă mulţumesc să spun că n-a fost constituită dintr-un impuls nobil de a stabili adevărul. Decizia fost o rezultantă a contextului politic internaţional, a pragmatismului şi a înţelepciunii politice. Mesajul deschis al liderilor politici era cam acesta şi citez, aproape, dintr-o intervenţie auzită de mine la TVR, atunci cînd s-a dat Ordonanţa de interzicere a simbolurilor fasciste şi antonesciene: noi trebuie să înţelegem că Occidentul şi Statele Unite consideră că regimul Antonescu a fost unul criminal, noi, dacă vrem să intrăm în această lume, trebuie să ne asumăm această poziţie.

Cine spunea asta?
Adrian Năstase, cînd era prim-ministru. Mesajul, în subtext, era acesta: eu nu vă spun că Antonescu este un criminal, dar aşa ne cer „ei“ să spunem şi noi trebuie să ne adaptăm dacă vrem să fim primiţi în „lumea bună“. E, din nou, un dublu limbaj – unul pentru export şi unul „patriotic“, pentru masa alegătorilor, presupusă a fi naţionalistă şi adulatoare a mitului lui Antonescu.

E o mare schimbare, lumea e mult mai grijulie cu ce spune

Ajungem la lumea intelectuală. Aici par să mai fie derapaje ultranaţionaliste şi simpatii legionare... Ele nu sînt foarte vizibile, dar le simţi printre rînduri, le simţi pulsînd în underground.
Nu mă miră. Dar, totuşi, spre deosebire de lumea politică, lumea intelectuală este una mai sinceră, distincţiile sunt mai evidente. Există şi „derapajele“ de care pomeniţi, dar întîlneşti şi intelectuali cu o atitudine morală ireproşabilă în faţa acestor „derapaje“. Există, evident, şi intelectuali care practică un discurs ambiguu, dar şi ei sunt atenţi să nu producă o imagine extremistă, nu e onorabil să faci impresie de intelectual antisemit. E o mare schimbare, lumea e mult mai grijulie cu ce spune. În anii ’30, de care m-am ocupat multă vreme, puteai, în public, să spui orice despre evrei, erai chiar privit cu suspiciune dacă luai apărarea evreilor. Astăzi, chiar dacă unii intelectuali ar avea anumite porniri antisemite, în discursul lor sînt reţinuţi. Vreau să fac o precizare: eu nu mă grăbesc să pun eticheta de antisemit unora care uzează de clişee, glume, anecdote cu iz antisemit, deşi ele trădează o mentalitate şi o predispoziţie. Nu despre asta vorbim, ci de cei care practică un antisemitism coerent, „argumentat“ raţional sau iraţional. Nu acelaşi lucru, al unei anumite reţineri şi al unui autocontrol, se întîmplă cînd e vorba de ţigani. În continuare, poţi să spui în medii onorabile orice vrei despre ţigani... În privinţa asta stăm încă destul de prost...

Ajungem la tineri. Veniţi periodic, din 1993, în România, ţineţi cursuri la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Cum simţiti acest mediu? Şi cum îl priviţi, gîndindu-vă că el beneficiază şi de diverşi magiştri, nu neapărat la şcoală, care fac cultul morţii, al sacrificiului, al devotamentului pentru o cauză.
Contactul meu cu studenţii e cu precădere în mediul tinerilor interesaţi de iudaism, de istoria evreilor, iar impresia e, de cele mai multe ori, încurajatoare. Multe stereotipuri au dispărut sau slăbit, spiritul critic, curiozitatea intelectuală sînt vizibile şi te pot face să fii optimist. Dar tot aceşti tineri îmi atrag atenţia că se creează, treptat, cum spuneaţi, un anumit mit al legionarismului şi al mişcării legionare, prezentată într-o versiune cosmetizată, ca o mişcare spirituală, ortodoxă, preocupată de o renaştere morală, luptînd contra corupţiei şi a politicianismului. Mişcarea legionară este prezentată numai din acest unghi, eludîndu-se celălalt aspect, nu mai puţin esenţial: atunci cînd s-a putut exprima politic, s-a manifestat ca o mişcare teroristă, sîngeroasă, care n-a ezitat să lichideze zeci de personalităţi politice şi culturale sau să pună la cale un pogrom de proporţii şi să viseze la „purificarea“ României de evrei. Mişcarea legionară trebuie luată în întregimea ei, nu poţi să decupezi numai ce-ţi convine, prezentînd-o ca o mişcare spirituală.


Atracţia pentru un fel de romantism legionar


Credeţi că există această problemă: prinde contur un mit al legionarismului?
Da. Nu ştiu încă ce pondere are, ce influenţă are asupra tinerilor. La cursurile pe care le susţin la Bucureşti vin studenţi de la facultăţi diferite, vin şi studenţi de la Teologie Ortodoxă şi chiar ei îmi vorbesc de existenţa acestei atracţii pentru un fel de romantism legionar. Eu îi ascult, îi cred, îi înţeleg. Nu ştiu ce pondere are tentaţia unui legionarism „cu faţă umană“, nu ştiu în ce măsură unii profesori cultivă această orientare; eu constat. Dacă mi se întîmplă să întîlnesc cîte un tînăr atins de această tentaţie, nu-l condamn, nu refuz dialogul dacă tînărul e dispus să afle adevărul, tot adevărul, şi să vadă dincolo de imaginea lui idilizată, de hagiografie martirologică.

Mitologia legionară poate avea vreo consecinţă practică?
Evreii nu sînt în pericol în România. Nu aici e problema. Pericolul este pentru democraţia românească. Fenomene din astea aberante apar, dacă ar fi să vorbim de popularitatea lui Becali...

Am auzit multe vorbe bune despre dvs., despre cum ţineţi cursurile, despre dialogurile pe care le aveţi cu studenţii, acceptîndu-le naivităţile şi ideile lor. Aveţi o carte de bază pentru înţelegerea anilor 30, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască“, apărută la Editura Humanitas, care a avut, înainte de a fi publicată în româneşte, o ediţie în limba engleză la Pergamon, Oxford. Totuşi, de ce credeţi că sînteţi inclus printre detractorii lui Eliade?
Dacă nu sînt întrebat, eu nu vorbesc despre Eliade. N-am nici o preocupare obsesivă legată de afilierea politică legionară a lui Eliade, la cursurile mele nu-mi propun să vorbesc despre Eliade. Nu am nici o pornire împotriva lui Eliade, cum nu am nici o pornire împotriva nimănui. Eu vreau să cunosc şi vreau să înţeleg. Asta e de-ajuns ca să fii socotit „detractor“ de către cei pentru care Eliade e un fetiş, un sfînt la care doar trebuie să te închini. Nu practic idolatria. Există o tendinţă, la unii intelectuali români, de a considera că orice analiză critică a ideilor sale politice drept o profanare. Cultul pentru Eliade s-a amplificat cu timpul. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu Eminescu; eu nu am nici cel mai mic sentiment că-l profanez sau îl „defăimez“ pe Eminescu dacă discut concepţiile lui politice şi ideile lui antisemite. Asta nu mă împiedică să admir genialitatea poetului. Eu nu fac nimănui proces, nu mi-am ales cariera de procuror sau de judecător, dar nici de avocat sau de sacerdot al cultului lui Mircea Elaide. Rostul nostru nu este de a acuza sau de a practica extazul şi apologia. Prefer să încerc să înţeleg un fenomen, să propun o explicaţie, care poate fi contestată, cu condiţia să fie de bună credinţă şi să avem acelaşi scop: hai să lămurim ce a fost, să încercăm să înţelegem de ce s-a întîmplat ce s-a întîmplat...

Credeţi că Eliade a fost oportunist cînd simpatiza mişcarea legionară sau era altceva?
Nu, nu cred, e vorba mai curînd de o „naivitate catastrofală“, cum o numeşte prietenul său, Mihail Sebastian. De oportunismul lui se poate vorbi mai curînd după război, cînd se pregătea să intre în lumea celor victorioşi, a americanilor pe care îi detestase mai înainte pentru că au contribuit decisiv la înfrîngerea Germaniei naziste. Dacă ne referim la ieşirile lui antisemite din anii ’30, el n-a fost, în privinţa asta, dintre cei mai activi. Pasiunea lui pentru mişcarea legionară şi pentru Codreanu a fost totală. Ideologic, fusese, mai înainte, mai apropiat de Hasdeu, de Iorga, de Pârvan. Elementul xenofob, nu numai anti-evreiesc, intra în componenţa acestei ideologii naţionaliste. Această percepere a străinului şi a evreului ca străin nociv poate fi găsită şi la Eliade. Exista, la Eliade, această predispoziţie xenofobă. Odată intrat în mişcarea legionară ­– evident, sub influenţa lui Nae Ionescu – Eliade scria şi el despre pericolul evreiesc, e iritat de existenţa unor ţărani evrei în Maramureş care vorbesc idiş, o percepe ca o profanare a unui spirit naţional.

Aţi fost editorul Jurnalului lui Sebastian, apărut în româneşte. Aş vrea să vă cer părerea despre un studiu al Martei Petreu, care se intitulează Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebatian, apărut în România literară. Aţi citit studiul?
Da.

Aţi fost şocat?
Recunosc că am fost şocat.

De ce? Ce v-a şocat?
Am fost şocat nu de citate şi fapte, multe le cunoşteam, ci de concluziile studiului. E un capitol dificil şi delicat din biografia lui Sebastian, un capitol care trebuie analizat în toate detaliile. Marta Petreu o face cu seriozitate şi competenţă, doar că propune o interpretare pe care o socotesc excesivă şi neconvingătoare dacă ţinem seama de tot ce scria Sebastian în perioada colaborării la Cuvântul. E ca şi cum ai spune că Sebastian era ziua un intelectual democrat şi noaptea ieşea cu o bîtă huliganică, primită de la Nae, la vînătoare de democraţi. Imaginea lui Sebastian – „extremist de dreapta“ nu mi se pare plauzibilă, chiar dacă fascinaţia „diabolică“ a lui Nae Ionescu s-a exercitat din plin şi asupra lui Sebastian. Cred că de data aceasta Marta Patreu, o admirabilă exegetă a literaturii şi vieţii politice interbelice, e în situaţia medicului care examinează cu atenţie bolnavul şi pune un diagnostic greşit. Se poate întîmpla oricui.

In Memoriam Leon Volovici (1938-2011): Un distins intelectual umanist

Aflu cu mare tristete de incetarea din viata a respectatului istoric literar, profesor universitar si intelectual critic Leon Volovici. L-am cunoscut bine, ne-am intalnit de multe ori, la Bucuresti, la Washington, la Ierusalim. Ultima data ne-am vazut la Scoala de Vara organizata in cadrul Memorialului de la Sighet in 2008. Era un carturar autentic, un veritabil umanist, un om care respecta nuantele, nu se erija in procuror. Nu scria pamflete, nu se lansa in acuzatii, nu participa la campanii partizane. Pretuia si cultiva obiectivitatea. Intelegea importanta condamnarii totalitarismelor ca pe o obligatie spirituala, politica si mai ales morala. Am recenzat elogios in “Partisan Review” cartea sa despre raportul dintre intelectualii romani si antisemitism. Era un admirabil istoric al ideilor si, nu mai putin, un sociolog al literaturii. A fost membru al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România.

Leon a editat “Jurnalul” lui Mihail Sebastian, cutremurator document psihologic si uman, una dintre marturiile cele mai importante legate de tragedia evreimii din Romania in anii fascizarii tarii si ai celui de-al II-lea razboi mondial. Mi-a daruit acea carte pe data de 19 ianuarie 1997. Era imediat dupa o emisiune in care fusesem invitatul lui Iosif Sava, impreuna cu Mircea Mihaies si Silviu Lupescu, pentru a prezenta cartea mea, aparuta la Polirom, “Reinventarea politicului” (in traducerea lui Alexandru Vlad). Vazuse emisiunea, mi-a spus ulterior, acasa la profesorul Paul Cornea. A scris atunci cateva randuri care m-au emotionat profund. Le reproduc pentru ca ele arata vibranta generozitate si neuitabila caldura a celui care fost Leon Volovici: “Regret ca nu ne-am reintalnit tocmai cand reinventai politica si eu ‘lansam’ acest Jurnal, dar te-am urmarit cu incantare la TV in extraordinarul ‘recital’ de inteligenta si spirit critic. Ti se cuvine cu adevarat omagiul lui Sebastian (si al meu) ! Leon Volovici”.

Exprim aici cele mai sincere condoleante sotiei si celorlati membri ai familiei sale. Prin incetarea din viata a lui Leon Volovici cultura democratica din Romania, comunitatea academica si aceea evreilor de origine romana din Israel pierd o mare personalitate, o fiinta de o impresionanta noblete spirituala.

Despre "sindromul Sebastian"

Interviu cu istoricul Leon Volovici
de la Universitatea Ebraica din Ierusalim

* Despre miscarea ideilor provocata de Jurnalul lui Sebastian * Dupa "ani de seceta", recolta bogata pe campul istoriei evreilor din Romania * Profesori romani tineri care stiu sa asculte si sa puna intrebari, sa dovedeasca sensibilitate si intelegere... *

1. Jurnalul lui Sebastian, pe care l-ai publicat in 1996, impreuna cu Gabriela Omat, la editura Humanitas, a facut valuri in lumea literara din Romania. Ulterior, a declansat polemici aprinse care au capatat si o coloratura politica. Ai putea sintetiza aceasta evolutie, spunandu-ti si parerea despre ea?

- E ciudat dar, la patru ani de la aparitia Jurnalului, e greu de tras concluzii asupra impactului lui, pentru ca acest "sindrom Sebastian" e inca in plina desfasurare in presa culturala din Romania, iar ecourile din strainatate (Franta, Statele Unite, Germania, de curand - Polonia) reverbereaza, la randul lor, in Romania, ca si in Israel, provocand noi reactii si luari de pozitie. In ceea ce priveste "miscarea ideilor" din Romania si efectul Jurnalului, as reaminti patrunzatoarea radiografie a acestui efect in mediile intelectuale romanesti si a semnificatiilor lui, facuta de politologul George Voicu intr-un eseu publicat mai intai in "Sfera Politicii", sub titlul "Reactia de prestigiu", ulterior aparut si in versiune franceza in revista pariziana "Les Temps Modernes" - eseu care, la randul lui, a
provocat numeroase polemici. Pentru ca nu e locul aici sa intru intr-o discutie atat de complexa si
delicata, as spune doar ca Jurnalul a devenit, pentru multi intelectuali romani (dar si pentru intelectualii evrei) un fel de test esential, care-i *obliga* sa-si defineasca optiunile lor intelectuale si politice, sa ia cunostinta si sa-si asume capitole dramatice din istoria contemporana, politica si intelectuala, a Romaniei, cum ar fi angajamentul fascist al unor intelectuali de frunte, in anii '30, politica extrem-antisemita a regimului Antonescu, masacrarea sau deportarea in masa a evreilor din Basarabia si Bucovina, ca si inrolarea pripita a unor intelectuali evrei, dupa razboi, in slujba unui nou regim totalitar. Un test, deci, pe care unii il trec, altii nu...

2. Ce e nou in cercetarea istorica legata de istoria evreilor din Romania?

- Dupa ani de seceta, suntem acum, in ultimul deceniu, intr-o faza fericita: apar mereu studii importante, in Romania (mai ales la editura Hasefer), in Israel sau in Occident, sunt editate documente, carti de memorialistica, sinteze de amploare. La Cluj si Iasi apar reviste solide de studii iudaice consacrate istoriei evreilor din Romania, volume importante apar la Centrul
"Goren Goldstein" de la Universitatea din Tel Aviv, ca si la centrul de studii al Federatiei comunitatilor evreiesti din Romania.

3. Care crezi ca sunt lucrarile cele mai importante si mai
innoitoare?

- Voi da numai cateva exemple din ultimii ani: memoriile lui Moses Gaster, editate de istoricul Victor Eskenasy, studiile lui Jean Ancel, Radu Ioanid si Efraim Ofir despre perioada
antonesciana, volumele de documente oficiale publicate de Lya Benjamin din aceeasi perioada, studiul lui Liviu Rotman despre "scoala israelito-romana", studiile lui Carol Iancu despre
perioada luptei pentru emancipare, republicarea scrierilor lui W. Filderman (editor: Th. Wexler), eseurile lui Andrei Oisteanu despre imaginea evreului in folclorul romanesc. Recent a aparut,
in engleza si romana, o comprehensiva Istorie a evreilor din Transilvania in epoca Emanciparii, scrisa de Ladislau Gyemant.
Pentru aria vietii intelectuale si culturale evreiesti din Romania, care imi este, cum stii, mai apropiata, sa amintesc ca Dictionarul neconventional al lui Mirodan a ajuns la voluml II si
inainteaza incet, dar sigur, spre al treilea. Tot despre scriitorii evrei din Romania, criticul A.B. Yoffe a publicat, in ebraica, un volum amplu; Andrei Corbea are substantiale eseuri si antologii dedicate lui Paul Celan si scriitorilor evrei din Bucovina. Sa mai adaug, daca imi ingadui, doua volume editate de mine, la Hasefer: "Iudaism si elenism", culegerea de eseuri de tinerete ale lui B. Fundoianu si "Amintirile unui intelectual evreu din Romania" scrise de Arnold Schwefelberg.

4. Tocmai vroiam sa te intreb despre acest ultim volum, pe care
l-ai prefatat si adnotat. Cum ai gasit manuscrisul?

- Manuscrisul se afla de mai mult timp in arhiva Yad Vashem, unde am lucrat si eu cativa ani. A fost depus chiar de Arnold Schwefelberg, in timpul unei vizite in Israel. M-a impresionat de
indata frumusetea morala si sensibilitatea acestui intelectual evreu, ca si vointa lui de a depune o marturie cat mai obiectiva despre generatia sa, trecuta prin incercarile atat de dramatice ale secolului in care a trait. Pentru editia cartii a fost folosita copia (identica, de altfel, cu aceea de la Yad Vashem) aflata in posesia pictoritei Maria Constantin, fiica juristului Arnold Schwefelberg. Am avut apoi si sansa unei riguroase redactoare de carte, doamna Paula Litman, care s-a ingrijit de acuratetea editarii.

5. Ce parere ai despre tezele unor istorici romani care neaga
Holocaustul in general sau care diminueaza amploarea suferintelor
evreilor din Romania? Sau care au preluat teza "industria
Holocaustului"?

- Formula "industria Holocaustului" nu apartine istoricilor romani, ci unui politolog evreu american, Finkelstein, care a publicat recent o carte cu acest titlu. Intentia declarata a autorului e de a combate folosirea abuziva a Holocaustului de catre organizatiile evreiesti americane sau manipularea lui politica in sprjinul statului israelian. Rezultaul, insa, e un pamflet violent, dominat de un obsesiv sindrom anti-israelian, impotriva oricarei abordari a temei Holocaustului, contestarea
istoriografiei pe aceasta tema, ajungand la concluzii aberante, de uz propagandistic. Printre unii istorici si publicisti din Romania, formati la scoala national-ceausista, cartea a gasit (si va gasi) multa adeziune, cum s-a intamplat si cu un produs asemanator, apartinand lui Roger Garaudy.

6. O intrebare in acelasi "context": ai fost de curand unul
dintre lectorii seminarului de la Yad Vashem pentru un grup de
profesori de istorie din Romania. Cu ce impresii ai ramas?

- Recunosc ca am fost destul de sceptic in privinta reusitei acestui curs, primul de acest fel pentru profesori de istorie de la liceele din Romania, tocmai pentru ca stiam cum era ocultata tema in perioada ceausista si cum e mistificata acum de unii "specialisti" in istorie contemporana si in "problema evreiasca". A fost, insa, pentru mine o surpriza placuta sa intalnesc tineri
(majoritatea) care au stiut sa depaseasca obisnuitele clisee propagandistice cu care au fost hraniti, stiau sa asculte si sa puna intrebari, sa dovedeasca sensibilitate si intelegere pentru un capitol atat de tragic din istoria evreilor, atat de dificil si pentru istoria contemporana a Romaniei. Cred ca e o experienta care merita a fi repetata anual, cum se practica de mai multi ani cu profesori si educatori din multe alte tari.

6. Ai scris un studiu amanuntit despre rabinul Moses
Rosen, ai vorbit despre meritele lui si ai mentionat
si unele elemente negative in ceea ce-l priveste. Vrei sa
faci o sinteza a concluziilor din acel studiu? Au
trecut mai mult de doi ani de la publicarea lui; daca l-ai
republica, ai mai adauga ceva?

- In afara de eseul la care te referi, am avut de cateva ori prilejul sa vorbesc, in Israel, in Romania sau in strainatate, despre personalitatea rabinului Rosen. De fiecare data discutiile au fost foarte aprinse. De regula, admiratorii lui neconditionati imi reproseaza ca am indraznit o evaluare
critica a activitatii sale, iar cei ce vad in fostul rabin-sef un personaj "demonic" imi reproseaza o prea mare intelegere. Nu-i pot impaca nici pe unii, nici pe altii, pentru ca pe mine nu ma
intereseaza nici sa compun o apologie, nici o contestare totala a lui. Incerc doar sa inteleg si sa explic, argumentat, atitudinile unui important lider comunitar si religios evreu, cu o personalitate puternica si dominatoare, in imprejurarile cu totul neobisnuite si anormale ale unui regim de tip dictatorial, ateist. Un regim care a practicat o politica pragmatica, abila, aparent avantajoasa fata de evrei, dublata de forme insidioase de antisemitism. Comportamentul si strategia rabinului Rosen fata de Ceausescu - implicand talent diplomatic, curaj, o mare arta a manipularii, ca si concesii inevitabile , dar si unele evitabile si regretabile - alcatuiesc un capitol fascinant si plin de semnificatii din istoria contemporana a evreilor din centrul si estul Europei.
Daca as mai adauga ceva? Da, as urmari mai atent efectele politicii rabinului Rosen asupra evreilor din Romania, cu o speciala privire asupra intelectualilor evrei, mai ales in perioada ceausista. Poate ca o sa si scriu in curand acest "capitol".

7. Urmaresti activitatea scriitorilor israelieni de limba romana?

- Nu in mod sistematic, sunt cativa scriitori pe care ii pretuiesc in mod deosbit.

8. Ai putea remarca (sau recomanda) cateva carti recente?

- Da, fireste, si cu toata caldura: romanul lui Virgil Duda, "Viata cu efect intarziat" (despre care imi parvin si mie ecouri entuziaste de la cititori din Romania si de aici), tulburatorul scenariu-poem al Mircea Saucan, aparut in franceza, "Funerailles a Bucarest" (editura Minimum) si romanul exceptional al lui Alexandru Sever, "Insomniacii", aparut chiar luna trecuta, tot la Hasefer.

9. Ce e nou la "Cercul cultural din Ierusalim", de care te ocupi
alaturi de Costel Safirman?

- Acum e vacanta, Safirman a fost foarte ocupat cu festivalul international de film, dar la toamna avem un eveniment important: acordarea premiului "Sebastian Costin".
10. Cine e laureatul din acest an?
- Aibi putintica rabdare, in curind va fi anuntat. Deocamdata iti "dezvalui" componenta juriului: in afara de C. Safirman si de mine, profesorul Michael Finkenthal si scriitorii B. Elvin si Mircea Horia Simionescu.

www.isro-press.net/Interviuri/Leon.Volovici.htm

Evrei romani si romani evrei

Exista la Ierusalim, de aproape un deceniu, unul dintre foarte putinele cercuri culturale din lume initiate de oameni plecati din Romania, "formati in cultura romaneasca", si care au simtit nevoia "de a pastra valorile in care s-au format, odata cu efortul, uneori chinuitor sau tardiv, de a se integra" intr-o noua limba si intr-o noua cultura. Explicatia pe care am citat-o ii apartine unuia dintre cei doi initiatori ai Cercului Cultural din Ierusalim, istoricul literar Leon Volovici, si figureaza in cuvantul inainte al unei masive culegeri* unde sunt reproduse aproape toate discutiile care au avut loc intre 1993 si 2001 acolo. Celalalt animator al Cercului este regizorul Costel Safirman. Intalnirile se tin la Cinemateca din Ierusalim, unde lucreaza Costel Safirman, mai exact in biblioteca institutiei; directoarea Centrului de film din capitala Israelului, Lia van Leer, este de altfel originara din Balti (Basarabia).

Invitati, protagonisti cum le spune Leon Volovici, sunt, iarasi cu formularea lui, "scriitori si artisti din Romania, din exilul romanesc si din Israel", iar publicul este format din intelectuali ce provin in general din valurile tarzii de imigranti originari din Romania. "Intalnirile" se tin, in medie, cam o data la doua luni. Cum Cercul nu are fonduri pentru a putea face invitatii speciale, prezentele celor veniti din afara Israelului sunt inevitabil dependente de hazardul calatoriilor acolo, fie acestea private, fie cu un oarecare prilej institutional. Se organizeaza de asemenea "mese rotunde", cand fie sunt evocate personalitati (in volum - Florin Mugur, Paul Celan, Irina Gorun), fie sunt discutate diferite teme, de la cele specifice locului (integrarea culturala a scriitorilor israelieni originari din Romania) la cele de interes istoric si cultural romanesc (Teatrul Baraseum in anii razboiului, functionarea scolilor evreiesti in aceeasi perioada; in pregatire e o discutie despre avangarda romaneasca). Din 1998 se decerneaza anual premiul "Sebastian Costin", creat si subventionat de vaduva eminentului poet si traducator; memoriei lui ii si este de altfel inchinat acest volum, de sperat ca doar primul dintr-o serie.

Initiativa privata si sustinuta exclusiv prin benevolat, Cercul Cultural din Ierusalim nu are totusi, judecand dupa calitatea si nivelul discutiilor transcrise in carte, acel cam antipatic aer de amatorism entuziast ce caracterizeaza de obicei asemenea asociatii, sfarseste prin a le submina si se preteaza la atitudini complezente, de nu chiar dulcege.

Meritul dintai il au cei doi animatori, Leon Volovici si Costel Safirman, ale caror competente profesionale se imbina si se completeaza intr-un chip foarte fericit. Primul, istoric literar si al ideilor culturale, este si un fin cunoscator al literaturii romane contemporane; al doilea, autor intre altele al unui memorabil film despre Liviu Ciulei punand in scena Furtuna, este o veritabila arhiva vie a vietii cinematografice si teatrale romanesti din perioada postbelica. Nu mai putin importanta este si calitatea, adesea exceptionala, a invitatilor, fie ca este vorba de exilati din Romania, de israelieni originari din Romania sau de vizitatori din Romania. In mod firesc, majoritatea o reprezinta evreii.

Dubla determinare

Iar dintre acestia cei mai multi sunt literati.
Consecinta cea mai izbitoare a acestor doua imprejurari este prevalenta agonicului. Indiferent daca vin din Romania, din tari in care s-au exilat ori sunt "localnici", israelieni, scriitorii romani evrei au, chiar daca nu intotdeauna direct si explicit, o constiinta a extinctiei ineluctabile, ca specie, nu ca indivizi. "Constat - zice Radu Cosasu - ca sunt ultimul sau penultimul. Adica in spatele meu, ca nuvelist evreu de limba romana, mai e Adriana Bittel. Dupa Adriana Bittel nu mai e nimeni in Romania, acum".

Explicatia consta in diminuarea comunitatii evreiesti din Romania, ajunsa, cum spune profesorul Nicolae Cajal intr-un alt dialog din volum, la un "numar critic" ("suntem in momentul de fata circa 13.500"; inca si mai dramatic, "peste 70% sunt peste saizeci si cinci de ani. Tineret nu avem aproape deloc".).

Istoria evreilor din Romania este pe cale de a se incheia, iar cei care probabil traiesc si resimt in modul cel mai tragic perspectiva acestei stingeri deloc indepartate a comunitatii lor sunt scriitorii romani de origine evreiasca. Nu se poate sti daca Leon Volovici si Costel Safirman vor fi avut sau nu, cand au constituit Cercul Cultural din Ierusalim, constiinta ca dialogurile de aici cu scriitori romani evrei au si semnificatia unor ultime marturii, fapt este ca adunate in volum ele poarta aura unui sfasietor amurg. Disparitia comunitatii evreiesti este in sine pentru Romania o pierdere imensa, cu neputinta de evaluat, chiar o tragedie, iar in plan cultural si literar consecintele ei vor fi de lunga durata si de o incalculabila gravitate. Nici o alta comunitate din Romania diferita de cea majoritara nu a contribuit atat de mult si atat de profund la modelarea culturii si literaturii romane moderne cum a facut-o comunitatea evreiasca, nici o alta comunitate nu a dat culturii si literaturii romane atatea figuri de seama.

Este insa, poate fi identitatea evreiasca (etnica si/sau religioasa) un factor de separare, chiar de revendicare a independentei culturale si literare fata de cultura si literatura romana? Spunem scriitori romani evrei sau scriitori evrei romani, de nu chiar scriitori evrei de limba romana? Intrebuintata, de exemplu, de Al. Mirodan chiar in titlul unui dictionar literar intocmit de el, aceasta din urma formula ("scriitori evrei de limba romana") a fost judicios discutata de Gabriel Dimisianu, care, intr-un articol din 1998, gasea mai potrivita expresia "scriitori romani de origine evreiasca". Dupa Gabriel Dimisianu, titlul dictionarului lui Mirodan ar fi chiar "frustrant pentru literatura romana".

Cu patru ani mai inainte, intr-un dialog tinut la Cercul Cultural din Ierusalim, Sebastian Costin spusese ca scriitorii evrei din Romania veniti in Israel "care vor mai exista intr-o lunga perspectiva istorica, vor apartine culturii romanesti".

Intr-un memorabil numar dublu de acum doi ani al revistei Vatra (10-11/2000), a carui tema era formulata oarecum dezinvolt (Cum poate fi cineva scriitor roman evreu), probabil pentru preintampinarea radicalismelor, era reprodus si un articol mai vechi al lui Leon Volovici, unde viitorul animator al Cercului Cultural din Ierusalim afirmase ca scriitorii evrei "apartin literaturii romane si multi dintre ei au adus in cuprinsul ei valori specifice si o sensibilitate care exprima fondul lor etnic si resursele unei mari traditii". "Dar - observa in continuare Leon Volovici - relatia dintre cele doua radacini si echilibrul fragil dintre componentele sale, mereu tulburat de agresiuni exterioare, au facut si fac dificila, uneori imposibila, asumarea lor senina si plenara".

Era din 1986 acel articol; un deceniu si jumatate mai tarziu, aceasta asumare nu mai era doar "dificila" si "uneori imposibila", ci avea sa devina un subiect exploziv. In introducerea la mentionatul numar tematic al revistei Vatra, Al. Cistelecan remarca instituirea unei tiranii a susceptibilitatii, "facand din tema sensibila a evreitatii o tema tabu". Cu efecte dezastruoase: "Nu exista nici un mod fara riscuri de a mai discuta aceasta problema. Sau una din subsidiaritatea ori vecinatatea ei. Acuza de antisemitism poate veni din te miri ce" - scria criticul.

Poate imposibil, dar sigur necesar

Poate veni, intr-adevar, din orice si poate viza pe oricine, inclusiv pe evrei. Nu e insa un fenomen specific romanesc; nu demult, mai multi intelectuali francezi de origine evreiasca au fost trecuti pe o injurioasa "lista neagra" intocmita de extremisti evrei, care ii denuntau ca antisemiti. Pe aceasta lista se afla, intre altii, si Jean Daniel, directorul saptamanalului Le Nouvel Observateur, una dintre cele mai respectabile figuri ale vietii intelectuale franceze de astazi: el era calificat drept "renegat profesionist".

Un limbaj in plan romanesc intru totul comparabil cu limbajul si atitudinile gen "Romania Mare": extremistii de toate orientarile au in comun gustul pentru expresia violenta si triviala, pentru anateme, etichetari si excluderi sumare.

Adevaratul, marele risc al exacerbarii susceptibilitatilor nu este totusi cel de a fi acuzat de antisemitism, chiar daca el nu poate fi contestat: riscul cel mai grav consta mai degraba in blocarea discutiilor despre "problema evreiasca".

In ajungerea la concluzia ca dezbaterea e imposibila, ceea ce echivaleaza cu a lasa liber terenul pentru extremisti si deliranti de toate soiurile. Fiindca susceptibilitatile nu sunt domeniul exclusiv al evreilor, exista si un vast spatiu al susceptibilitatilor privitoare la evrei, iar infruntarea dintre cele doua tipuri de susceptibilitate duce inevitabil la tensiuni, exagerari, excese si paroxisme. Din acest punct de vedere, ceea ce s-a intamplat in Romania incepand din 1990 reprezinta un caz aproape didactic de substituire a unei discutii necesare printr-o dezolanta si pustiitoare violenta verbala. Ceea ce spune B. Elvin, intr-unul din dialogurile gazduite de Cercul Cultural din Ierusalim, despre atmosfera intelectuala de dupa prabusirea comunismului este perfect valabil si pentru caracterizarea dezbaterilor despre problema evreiasca - "dupa sfarsitul ideologiilor s-a instalat in spatiul postcomunist un climat incendiar, opiniile fiind adesea prea iritate, sentintele categorice, ideile exclusive. S-a petrecut un proces de radicalizare a parerilor si de fanatizare a convingerilor".

Cu adaugirea ca in privinta "problemei evreiesti" existau circumstante favorizante. Regimul comunist o evacuase aproape integral din spatiul public. O evacuase atat ca fenomen istoric dramatic si complex, ce aparuse inca de la constituirea statului roman modern si luase la sfarsitul anilor ‘30 forma persecutiei rasiale institutionalizate, ce avea sa fie dusa, la inceputul anilor ‘40, pana la barbaria exterminarii in masa, cat si ca realitate actuala. Concomitent, supralicitarea nationalista din anii dictaturii lui Ceausescu recuperase mult, nu se poate sti daca spontan sau deliberat, din retorica legionara, dar cu o estompare tactica la nivel public a dimensiunii antisemite. Exista insa un antisemitism difuz, nemarturisit, dar tot mai virulent, stimulat uneori prin calculate si controlate "iesiri" ale unor neoficiali, dar lesne recognoscibili ca atare, purtatori de cuvant ai oficialitatii. Dupa caderea regimului comunist si in contextul traumelor multiple ale schimbarii de curs istoric, relevarea existentei antisemitismului ca realitate istorica permanenta de la crearea Romaniei a avut efectul unui soc. Societatea romaneasca descoperea sau era obligata sa descopere ca sub fatada sloganurilor decorativ patriotice se aflase de fapt o istorie a discriminarii, careia nu-i lipsise nici dimensiunea crimei in masa si institutionalizate. Descoperea totodata, efectul eliberarii mai mult decat al libertatii, ca legionarismul si ortodoxismul nu erau niste defuncte momente de istorie politica si culturala, ci nostalgii active si cu puternice tendinte de regenerare. Descoperea, in sfarsit, existenta unui antisemitism desantat si grobian, de cea mai abjecta specie, a carui exprimare publica avea sa se banalizeze, sa devina fapt acceptat, poate si fiindca vacarmul postcomunist anula capacitatea de diferentiere intre radicalisme si extremisme de tot felul.

Un deficit de sensibilitate si aptitudini democratice, "compensat" prin reactii vehemente, lipsite de discernamant si control critic, iata ce a prefacut oricum delicata "problema evreiasca" intr-o tema riscanta, exploziva, imposibila. Prima consecinta a fost retransarea in comunitarisme etnico-religioase de tipul noi si ei (noi, evreii sau noi, romanii, ei, evreii sau ei, romanii). Dialogurile de la Centrul Cultural din Ierusalim nu sunt lipsite de accente de acest gen, unele delirante. A doua a fost reducerea enormului si nici astazi depasitului impas democratic al Romaniei postcomuniste la existenta antisemitismului. Invitat al Cercului Cultural din Ierusalim, Radu Cosasu observa, de pilda, ca "in presa israeliana problema antisemitismului obtureaza problema evolutiei democratice". Fiindca evolutia democratica include opozitia la antisemitism, dar nu se reduce la ea.

Slaba reactie a societatii civile romanesti la antisemitism tine mai curand de o slabiciune a spiritului ei democratic decat de un antisemitism latent, cum s-a sustinut si cum sustin si cativa, unul sau doi, dintre invitatii mai exaltati ai dialogurilor de la Ierusalim. Cel mai proeminent in acest sens este politologul Michael Shafir, aflat intr-unul din momentele lui cele mai neinspirate intelectual. "Tarile ortodoxe nu concep statul altfel decat ca stat national", afirma astfel analistul, parca atins brusc de amnezie: in realitate, si este o informatie banala, statul-natiune este o creatie franceza, iar singura alta tara europeana care a tins catre crearea unui stat-natiune este Ungaria; nici francezii, nici ungurii nu sunt insa ortodocsi.

Romania, tara majoritar ortodoxa, este o natiune-stat, ca si Germania sau Italia, care nu sunt ortodoxe. Intr-un neasteptat elan polemic deosebit de prost conceput, acelasi totusi in general rezonabil analist ajunge sa denunte existenta unui "cerc" de intelectuali romani din Romania (sunt citati Nicolae Manolescu si Gabriel Liiceanu), sustinuti si influentati in rau de la Paris de Monica Lovinescu. Pe care Michael Shafir o califica expeditiv ca avand "pozitii radicale antidemocratice"! Desigur, este dreptul oricui, inclusiv al lui Michael Shafir, sa conteste cutare opinie sau atitudine a Monicai Lovinescu, nu e nici o nenorocire aici, dimpotriva, dezacordul intelectual este in conditii normale necesar ca aerul pentru orice dezbatare.

Insa "modelul" in care, desigur involuntar, intra Michael Shafir este cel al atacurilor de altadata ale publicatiilor protocroniste si al celor de azi de hibrida factura legionaro-nationalist-comuniste: "grupul" de la Bucuresti "influentat" de duhul rau de la Paris este un stereotip care circula, iata, ce dezagreabila surpriza!, de la Saptamana lui Eugen Barbu si Romania Mare a lui Corneliu Vadim Tudor pana la actualul analist principal de la Radio Europa Libera...
O dovada ca excesele, ori de unde si de la cine ar veni, sunt principala piedica in calea dezbaterii. Carte de dialoguri, deseori emotionante, cu multe observatii profunde si adevarate, Intalniri la Ierusalim ar putea fi si un prim pas catre instituirea unui necesar dialog intelectual, fara noi si fara ei. Un dialog pe care multi il cred imposibil (unii il si fac), dar care este cu atat mai necesar.
* Intalniri la Ierusalim, organizate si consemnate de Costel Safirman si Leon Volovici, Editura Fundatiei Culturale Romane, 2001.
http://www.revista22.ro/html/index.php?art=266&nr=2002-11-25&cecaut=Evrei romani si romani evrei

Este o lipsa de demnitate sa inviti un artist ce s-a dovedit antisemit" - interviu cu Leon Volovici, profesor la Universitatea Ebraica din Ierusalim
In comunitatea evreieasca din Romania, dar mai ales in rindul evreilor din Israel, originari din tara noastra, este de actualitate dezbaterea asupra oportunitatii invitarii la Ierusalim a cunoscutului artist Gheorghe Zamfir. Prezenta acestuia, controversat pentru atitudinea sa antisemita, este in general nedorita, chiar daca nimeni nu ii poate refuza dreptul la libera circulatie. Un interviu pe acest subiect cu Leon Volovici, profesor la Universitatea Ebraica din Ierusalim, cercetator stiintific la Institutul de Studiere a Antisemitismului. Interviul a fost realizat de postul de radio "Vocea Israelului"

Reporter: Inevitabil, discutind despre antisemitism, nu putem sa nu facem legatura cu un caz concret de antisemitism care a stirnit vii polemici in Israel si continua sa stirneasca - este cazul artistului de talie internationala Gheorghe Zamfir, care urmeaza chiar sa concerteze in Israel si ale carui expresii si atitudini antisemite, sint deja de notorietate publica. Cum va raportati la faptul ca acest artist soseste totusi, in Israel, si va concerta in citeva dintre marile orase?
Leon Volovici: In primul rind, iesirile violent antisemite ale lui Zamfir reprezinta pentru mine un caz foarte trist, pentru ca este vorba de un artist de valoare si care era foarte apreciat de toata lumea si in Israel, as spune, cu deosebire. Din punct de vedere intelectual, este o forma total aberanta de antisemitism, ba as spune ca apartine de formele paranoice de antisemitism. Am citit articolele lui din "Romania Mare" si mi se par absolut stupefiante. In privinta polemicilor provocate de programatul concert din Israel..(…) as spune ca este o lipsa totala de demnitate a invita un artist care s-a manifestat cu atata violenta si vulgaritate impotriva evreilor, impotriva iudaismului, apelind la cele mai odioase teme ale antisemitismului, pe care l-a numit paranoic, adica despre conspiratia evreiasca, despre dominarea lumii, despre elemente luate din Evul Mediu, mi se pare, sau justificarea Holocaustului, fie negarea lui, fie justificarea lui printr-o pedeapsa divina etc. Sint texte absolut delirante si cel putin atita demnitate din partea noastra este sa nu participam la asemenea concerte, in nici-un caz, sa nu promovam un artist care a derapat intr-un mod atat de rusinos.

R: Trebuie sa spun aici ca majoritatea persoanelor cu care am stat de vorba pe aceasta tema s-au exprimat in acelasi ton, mentionind ca fiind o tara democratica Israelul nu va putea interzice si nu va interzice accesul dlui Gheorghe Zamfir in interior si nu ii va opri acestuia concertele dar, in acelasi timp, aceste persoane despre care vorbesc s-au manifestat solicitind publicului israelian de origine romana sa boicoteze, sa nu participe la aceste concerte. Ramine de vazut daca, intr-adevar, lucrurile asa se vor si intampla.
L. V: Boicotarea mi se pare un gest public firesc, chestiunea intrarii in tara recunosc ca nu ma preocupa, este o chestiune legala, o chestiune legata de Ministerul de Interne si, ca persoana particulara, Gheorghe Zamfir vine in Israel pe cont propriu. Mie imi este total indiferent. Era vorba despre participarea noastra chiar, am inteles ca este vorba si de un fel de suport din partea Ambasadei Romane, daca este adevarat, mi se pare la fel de inadmisibil. Aceasta este chestiunea care ne intereseaza si este o chestiune de atitudine publica si nu o chestiune legata de formalitatile Ministerului de Interne privind trecerea granitei.


http://www.divers.ro/opinii_ro?wid=37620&func=viewSubmission&sid=5972

Leon Volovici în dialog cu Ovidiu Pecican




O.P.: Stimaţi telespectatori, mă bucur să ne revedem din nou la Clujul trăit. Astăzi îl am ca oaspete, pentru dumneavoastră, pe domnul Leon Volovici. Mă bucur să vă regăsesc, domnule Volovici, şi bine aţi revenit în Cluj!

L.V.: Bine v-am găsit.

O.P.: Sînteţi cercetător la Institutul de Istorie Contemporană a Evreilor din Ierusalim, care funcţionează, dacă am înţeles bine, în cadrul Universităţii Ebraice. Sînteţi şi conferenţiar universitar acolo. În această calitate veniţi de mai bine de zece ani la Cluj?

L.V.: Vin aproape în fiecare an şi predau la Centrul de Studii Iudaice, invitat de profesorul Gyémánt. E o experienţă foarte interesantă, care îmi dă şi satisfacţia de a preda în limba română. Am plecat foarte tîrziu din România şi recunosc că mi-e greu să predau în ebraică.

O.P.: Ce fel de cursuri predaţi la Institutul de Studii Iudaice “Moshe Carmily” din Cluj?

L.V.: În general sînt teme legate de istoria culturală şi intelectuală a evreilor din centrul şi estul Europei. Uneori numai despre istoria evreilor din România. Alteori cu o tematică mai largă, legată şi de centrul Europei. Aria cronologică este aceasta: perioada modernă, de după emancipare.

O.P.: Aşadar nu vă rezumaţi doar la secolul XX.

L.V.: Nu. Să spunem: de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea. La Ierusalim, la Universitatea Ebraică, predau despre perioada de după emancipare. E pentru prima dată cînd la Universitatea Ebraică se predă un curs numai despre istoria evreilor din România. Am avut această şansă de a-i convinge, pentru că pînă acum nu a fost inclus un curs exclusiv despre România. România era cuprinsă în cadrul istoriei evreilor din centrul şi estul Europei.

O.P.: Dumneavoastră, ca ieşean de origine, cu studiile la Iaşi, cu o carieră întreagă în mediile ieşene, aţi ales totuşi cu circa zece ani în urmă să veniţi la Cluj. Înţeleg că între timp mai predaţi şi la Bucureşti, şi la Iaşi, la institute de acelaşi fel.

L.V.: N-a fost o simplă alegere. La data aceea Clujul era singura universitate cu un centru de studii iudaice. După părerea mea, e în continuare cel mai bun centru din ţară. Între timp, după Bucureşti şi Iaşi, au mai apărut şi altele, la Craiova, la Arad, la Oradea…

O.P.: La Timişoara nu?

L.V.: Nu. Acolo asemenea tematici sînt în cadrul centrului de studii central-europene…

O.P.: “A treia Europă”.

L.V.: Aşa cred. E un centru bine profilat, cu profesori excelenţi, pe care îi ştiu mai curînd din activităţilor lor publice.

O.P.: Nu din nevoia unor ditirambi, ci pur şi simplu pentru a înţelege mai bine: de ce spuneaţi că acest centru clujean este pînă azi cel mai performant?

L.V.: Pentru că a fost bine “clădit” de la bun început. În sensul că are nu numai un spaţiu de predare, dar are o bibliotecă specializată pe teme privind istoria evreilor, cum nu există la nici o universitate din ţară deocamdată (şi o spun cu părere de rău pentru ceilalţi) şi pentru că se bucură de sprijinul conducerii Universităţii clujene. Consider că pentru asemenea tematică – de altfel orice tematică în domeniul ştiinţelor umanistice - dacă studentul nu are la dispoziţie o bibliotecă bună, cursul, oricît ar fi de interesant şi oricît ar fi profesorul de bun pedagog, nu este suficient. O ştim foarte bine din propria noastră experienţă de foşti studenţi: un curs universitar este în primul rînd o invitaţie la lectură. Eu doar îl ajut pe student să gîndească şi să examineze critic ceea ce citeşte.

O.P.: S-a profilat între timp, în opinia dumneavoastră, o şcoală de iudaistică clujeană? Au început să apară deja tezele de doctorat ale discipolilor…

L.V.: Sînt oameni tineri, cu foarte bune lucrări de doctorat, care între timp au şi devenit cadre didactice la acest centru. Mă bucur să urmăresc evoluţia lor. Nu ştiu în ce măsură e o şcoală clujeană, dar e un fenomen mai general, în universităţile din România, şi pe care am prilejul să-l comentez cu prietenii de la Universitatea Ebraică, cei care la rîndul lor au fost aici. Mă gîndesc în primul rînd la profesorul Moshe Idel. În România, interesul pentru studiile iudaice este cu totul deosebit. A apărut o pleiadă întreagă de tineri pasionaţi de subiecte din toate domeniile: începînd cu mistica iudaică, studiile biblice, pînă la studii despre istoria politică a Israelului, sau istoria modernă şi contemporană, de care mă ocup şi eu.

O.P.: Pînă cînd nu trecem la alte subiecte care, fără îndoială, merită să fie abordate în discuţia noastră (cum ar fi tematica asupra căreia se focalizează toate aceste cercetări), aş stărui asupra Clujului şi a atmosferei pe care o întîlniţi aici. A veni de zece ani, sistematic, măcar o dată pe an, înseamnă a avea şi o scurtă (sau lungă, depinde cum o consideraţi) istorie de viaţă clujeană. V-aţi făcut prieteni aici?

L.V.: E o istorie personală mult mai lungă şi e mult peste aceşti zece ani. Înainte de a veni de la Ierusalim, am venit de la Iaşi aici. De fapt, Clujul pentru mine a însemnat, începînd din a doua jumătate a anilor ‘60, adică de prin 1967-1968: Adrian Marino. Veneam cît de des puteam la Cluj. Veneam pentru bibliotecă sau pentru arhive, cînd lucram în cadrul institutului de istorie literară de la Iaşi. Dar în primul rînd veneam ca să mă întîlnesc cu Adrian Marino, de care am fost foarte legat şi care m-a influenţat enorm. Pot spune că în domeniul istoriei ideilor literare, în general în domeniul istoriei ideilor, mă consider şi eu un discipol al lui. El se ocupa de acest domeniu, iar pe plan teoretic nimeni nu făcea aşa ceva în ţară, într-un mod foarte original, foarte conectat la studiile care se făceau în lume. Era pentru mine şi un model de intelectual, şi un model în domeniul studierii ideilor, al ideilor literare de care m-am ocupat eu însumi. De altfel, era ca un fel de ritual: stăteam toată ziua la bibliotecă, Adrian Marino lucra acasă, în ritmul lui, la care n-a renunţat pînă la sfîrşit. La ora 6 el de obicei se oprea, mă opream şi eu la bibliotecă, ne întîlneam şi ieşeam la plimbare prin Cluj.

O.P.: Pe unde vă plimbaţi, prin Cluj?

L.V.: În primul rînd pe strada lui, pe General Grigorescu. Înainte se chema Rákoczi. Îl luam de-acasă şi ieşeam. E un lucru interesant: de la el am aflat atunci amintiri din perioada detenţiei şi despre alţi deţinuţi politici. Era doar la cîţiva ani de la întoarcerea din domiciliul forţat în Bărăgan. În casă nu atingea acest subiect. Probabil că vroia să evite eventuale microfoane. Dar dacă ieşeam şi ne plimbam prin parc sau pe străzi, pe diverse trasee, atunci aflam primele mărturii din sursă directă despre perioada de închisoare, despre care vorbea cu mult calm şi luciditate. Legătura noastră a rămas permanentă.

O.P.: Aveţi şi o corespondenţă cu domnul Marino?

L.V.: Multe dintre scrisorile primite de la Adrian Marino sînt cu mine, la Ierusalim.

O.P.: Vă gîndiţi să le publicaţi în timp?

L.V.: În măsura în care vor prezenta interes, m-am gîndit să le aşez în ordine. Le-am păstrat pe toate. Au fost printre primele scrisori pe care le-am primit în Israel, după plecarea din 1984. Marino continua în modul cel mai firesc relaţia noastră, ca şi cum mi-ar fi scris la Iaşi. El mi le trimitea la Ierusalim, atunci cînd mulţi din prietenii şi cunoştinţele mele n-aveau curaj să-mi mai scrie.

O.P.: Exista spaima de cenzură.

L.V.: El era într-adevăr un om liber. Avea acest sentiment. Am scris atunci, la o aniversare a lui, un articol într-o revistă de limba română din Israel, Minimum, editată de Alex. Mirodan. Asta era cam prin 1986 sau 1987. Mă mîndresc cu articolul acela, pentru că, într-un fel, parcă aş fi ştiut ce va urma. Articolul se chema: Un intelectual al viitorului. În sensul că acest tip de spirit liber, deschis culturii europene, preocupat de idei, acesta va fi modelul intelectualului în viitor. Lui Marino i-a plăcut textul. Eu atunci eram liber, pentru că plecasem din România ceauşistă, iar el era aici, în Cluj. Dar el se simţea de asemeni un om liber.

O.P.: Avea acea libertate interioară.

L.V.: A fost o relaţie care a durat pînă la sfîrşitul vieţii lui. Ultima oară l-am reîntîlnit, cred, cu un an înainte de a muri. Eram foarte legat şi de doamna Lidia Bote, care este o eminentă specialistă în literatura franceză şi în istoria influenţei franceze asupra literaturii române. Mă gîndesc la cartea aceea admirabilă despre simbolismul românesc, pe care o ştim cu toţii.

O.P.: Socotesc că ar fi minunat dacă s-ar reedita şi dacă doamna Bote ar consimţi să iasă puţin din discreţia care o caracterizează. E o atitudine elegantă, dar uneori pare defensivă.

L.V.: Aşa este. Era un cuplu fascinant încă de atunci, de cînd i-am cunoscut, din anii ‘60 şi pînă acum. E unul din momentele luminoase ale biografiei mele.

O.P.: Vă amintiţi prima întîlnire cu Adrian Marino, pe viu?

L.V.: Remarcasem cîteva articole, prin ‘64, cred, despre Europa, semnate M. Adrian. El tocmai ieşise din închisoare. Avea încă interdicţie de semnătură şi cel care-l publica era George Ivaşcu.

O.P.: La Contemporanul?

L.V.: La Contemporanul încă nu. Avea să fie ceva mai tîrziu. Era la revista Lumea. Acolo a scris primele articole despre ideea de Europa la cărturarii români. Apoi a devenit o carte: Pentru Europa. Pe urmă a fost un articol care cred că a apărut în revista Steaua: despre Ion Minulescu. Admirabil! Mă gîndeam că e un critic tînăr, de mare viitor. Am aflat apoi că nu mai e chiar aşa de tînăr şi cine este acest M. Adrian…

O.P.: Şi ce istorie avea în spate…

L.V.: Da. Pe urmă s-a întîmplat să aflu că este ieşean. Încă un motiv de a mă simţi ataşat de el. I-am scris întîi din Iaşi, pentru că aveam de discutat diverse probleme de teorie literară care mă preocupau pentru lucrarea de doctorat şi pentru Dicţionarul literaturii române la care lucram pe-atunci. El a fost unul dintre maeştrii mei în a interpreta şi a gîndi istoria ideilor.

O.P.: Cum a fost prima întîlnire efectivă?

L.V.: L-am vizitat împreună cu un coleg, ne-a primit cordial, colegial, in felul lui pasionat de idei, de informaţii, cu o putere asociativă fără pereche în spaţiul culturii europene. Ne-a pus la dispoziţie fişierul lui, enorm la data aceea, pe teme şi pe nume. Pe urmă ne-a dat caietele lui, pe care le-am folosit şi pentru Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, la care lucram împreună cu colegii mei. Legătura a fost foarte rapidă. Am rămas într-un contact permanent: ne scriam, ne întîlneam. Printr-o întîmplare, am avut prilejul s-o cunosc şi pe mama lui Marino. Călătoream o dată de la Iaşi la Bucureşti, cu o colegă, mergeam pentru documentare la Biblioteca Academiei. În compartiment era o doamnă foarte în vîrstă, foarte distinsă. Părea să asculte cu atenţie ce vorbeam cu colega mea. Ne-a întrebat dacă sîntem studenţi la Litere (aşa a dedus după subiectele pe care le discutam). I-am zis că nu mai sîntem studenţi, sîntem cercetători la Institutul Academiei “Al. Philippide” din Iaşi. Ne-a spus că fiul ei este şi el istoric literar şi estetician: Adrian Marino. Ne-a întrebat dacă am auzit de el. I-am răspuns că am auzit şi că am citit tot ce a publicat. Era nemaipomenit de mîndră. A început – lucru absolut extraordinar – să ne vorbească despre cariera lui, mai întîi ca student remarcat de Călinescu. Ne spunea ce scrie şi ce preocupări are. Asta era prin anii ‘70. Lui Marino îi apăruse deja Viaţa lui Macedonski. Noi cunoşteam la vremea aceea biografia lui Marino. Dar ea îi făcea o biografie modificată, în sensul că perioada de detenţie nu mai apărea deloc. Şi aveai impresia unei cariere absolut normale şi strălucite, fără nici o întrerupere, aşa cum ar fi trebuit să fie.

O.P.: Mama domnului Marino comitea o reparaţie biografică, de fapt.

L.V.: Exact. Şi era emoţionant.

O.P.: Acum cînd vă aud, vă mărturisesc că sînt mişcat să aflu că maestrul dumneavoastră era un cercetător clujean, şi anume unul neînregimentat în nici o instituţie. Domnul Marino îşi făcea un punct de glorie din faptul că nu a fost retribuit de stat, nu a fost angajat cu condică de prezenţă. La Iaşi nu mă îndoiesc că aţi avut totuşi cîţiva dascăli eminenţi, care v-au format întrucîtva.

L.V.: Am fost legat de unii dintre profesori. Dar n-a fost o perioadă fericită, din 1957 pînă în 1962. Nu mai erau profesorii care au format marile generaţii de istorici literari. Dar sigur că de unii eram ataşaţi, în condiţiile în care şi ei erau foarte atenţi la ceea ce spun, la ceea ce predau. N-a fost o perioadă prea bună.

O.P.: Aţi evocat, în cîteva cuvinte, figura specială a lui Adrian Marino. Totuşi, venind la Cluj, pe filiera aceasta a studiilor de istorie literară, fără îndoială că vă vedeaţi şi cu alţi colegi. Cum era Clujul acestor medii, în anii ‘60, ‘70, ‘80?

L.V.: Într-adevăr, am legat chiar prietenii cu unii colegi clujeni, de aceeaşi vîrstă sau puţin mai tineri, avînd teme comune. Din acei ani, am rămas pînă astăzi în contact cu eminenţi istorici literari clujeni, Ion Pop, Aurel Sasu, Mariana Vartic. Cu Ion Pop am avut şi prilejul de a mă reîntîlni şi colabora în proiecte legate de poetul şi filosoful Beniamin Fundoianu, despre care Ion Pop a scris eseuri excelente. Ne-am reîntîlnit şi la conferinţe la Paris sau în România. Cu profesorul lor, Mircea Zaciu, am avut, aici, la Cluj, o singură întîlnire, dar foarte neobişnuită, poate o voi evoca odată.

Un alt nucleu de interes al meu, dar după plecarea din ţară, este relaţia cu revista Apostrof, publicaţie pe care o preţuiesc foarte mult, şi cu Marta Petreu, care mi se pare una din figurile de intelectual cele mai interesante şi mai puternice în spaţiul cultural românesc actual. Am o mare preţuire faţă de ceea ce scrie şi pentru felul în care se implică în viaţa publică şi intelectuală. Apoi, mă simt foarte legat de Ion Vartic, un om de teatru şi un eseist excepţional. În ultimii ani, m-am împrietenit cu Sandu Frunză, un tînăr filosof, cunoscut pe vremea studiilor sale la Universitatea din Ierusalim. Am rămas într-o legătură permanentă, “electronică”, dar şi prin întîlniri periodice. Într-o excelentă relaţie de colaborare mă aflu, de mai mulţi ani, cu profesorul Ladislau Gyémánt. Dintre tinerii universitari clujeni, mi-au devenit prieteni, pot spune, Claudia Ursuţiu, Grigore Buda, Maria Ghitta, Lucian Butaru. Cercul prietenilor s-a lărgit prin stabilirea la Cluj a unui vechi prieten, profesorul Michael Shafir. Un alt clujean, un om admirabil, cu care m-am împrietenit “fulgerător” este poetul Vasile Igna, cunoscut printr-un prieten comun, neuitatul Iordan Chimet, şi el foarte legat de Cluj şi clujeni.

O.P.: Chestiunea care mă interesează foarte mult, vă mărturisesc, este cum de aţi ales să urmaţi calea cercetării istorico-literare, şi mai ales cu referire la literatura română? Poate că după 1984 cariera dumneavoastră s-ar fi putut derula mai cu folos – risc şi eu o ipoteză – pe altă tematică, mai fascinantă. Dar dumneavoastră v-aţi păstrat intereseul pentru fenomene cum ar fi apariţia scriitorului în cultura română – aveţi o carte apărută recent la Curtea Veche, într-o reeditare, dacă nu mă înşel.

L.V.: E o carte apărută mai întîi la Iaşi, în 1976, la Editura Junimea. Este o variantă a tezei de doctorat: Apariţia scriitorului în cultura română. Şi aici se simte influenţa lui Adrian Marino. Ideea de scriitor, conceptul de poet, mitul poetului şi apoi statutul social al poetului şi al scriitorului în cultura română, încă în faza de început – de la primii care au conştiinţa că sînt scriitori sau poeţi – în ce măsură au devenit ei treptat o categorie socială, o profesiune. În acelaşi timp, cum s-a construit mitul romantic al poetului şi al scriitorului, în cultura română.

O.P.: Aţi încercat să surprindeţi profesionalizarea acestei vocaţii?

L.V.: Exact. Acesta e tocmai unul dintre capitole: profesionalizarea scriitorului! Şi cine sînt primii scriitori profesionişti, cum se manifestă ei, cînd apare cenzura, cum apar primele drepturi de autor, societăţile literare…

O.P.: Semnele unei instituţionalizări…

L.V.: …care ţin de generaţia paşoptistă. Aici e cu siguranţă şi influenţa unui alt istoric literar foarte important de care sînt foarte legat, ca discipol şi apoi ca prieten. E vorba de profesorul Paul Cornea.

O.P.: Cartea lui, Originile romantismului românesc, rămîne fundamentală.

L.V.: Aşa este.

O.P.: De la aceste chestiuni, de mare interes pentru oricine e preocupat de istoria literaturii române, a culturii române, a culturii din Europa centrală sau sud-estică, aţi pornit pentru a avansa spre o tematică mai ascuţită. Aveţi o carte foarte bine cunoscută în mediile intelectuale româneşti, dar nu doar aici, referitoare la raportarea omului de cultură român la problematica evreiască.

L.V.: De fapt “problema evreiască” e o componentă a unei ideologii antisemite. Evreii n-au o “problemă evreiască”. O au alţii, aceia care îi văd pe evrei ca o “problemă”, sau cînd evreii au un statut diferit, pentru că societatea, sau statul respectiv nu le dau drepturile fireşti. Atunci apare “problema”, pentru că ai creat-o! Ajungînd în Israel, mi-am dat seama că nimeni nu are nevoie de filologi români. Nimeni nu-mi va spune să predau literatura română la universitate, pentru că nu se învăţa aşa ceva. Româna figurează printre limbile romanice, dar nu se predă. Situaţia s-a mai schimbat, în ultimii ani. Pentru mine era foarte important să rămîn într-un spaţiu cultural. In cazul meu, a fost o deplasare a accentului spre domeniul istoric. Am vrut să leg, în acelaşi timp, preocupările ţinînd de istoria evreilor din România de viaţa intelectuală evreiască din România, de preocupările mele privind cultura română. Pe acest teren se înscrie şi “problema evreiască” în ideologia naţională. Am ales secolul XX, când chestiunea devine mai dramatică şi are mai multe forme de manifestare. Acest studiu a apărut în Anglia, şi apoi s-a publicat în româneşte, mai întîi într-o revistă din exilul românesc din Germania, editată de Ion Solacolu…

O.P.: Dialog. Apare la Dietzenbach.

L.V.: Da. Solacolu mi-a spus atunci, în 1993: dacă nici o editură românească nu se grăbeşte să-ţi propună să editezi cartea în versiune românească, îţi propun eu. Şi apoi a venit sugestia Editurii Humanitas.

O.P.: Cum a fost primită ediţia engleză, iar apoi şi cea românească? A existat interes pentru ea? Şi dacă da – din partea cui?

L.V.: Ediţia engleză a avut recenzii numai în lumea occidentală: în Statele Unite, în Anglia, în Franţa. Ecourile în România au apărut după publicarea în limba română. S-a scris mult. Inclusiv o recenzie admirabilă a lui Adrian Marino. Pentru mine era foarte important cum va reacţiona el la o temă care de-acum era diferită de subiectele mele de pînă atunci. El a înţeles perfect spiritul acestei lucrări şi a văzut includerea ei în istoria ideilor. Există şi idei antisemite, care au evoluţia lor. Cine urmăreşte istoria ideilor, istoria mentalităţilor, istoria intelectuală, ajunge şi la această temă. El aşa şi-a conceput recenzia, care a fost una dintre cele mai pertinente. Sigur că au fost şi reacţii critice, ostile. Totul era înscris în tematica propriu-zisă, care este în sine destul de inflamantă.

O.P.: Nu este uşor să te confrunţi cu o tradiţie incomodă. E de înţeles că unii cititori rămîn şocaţi cînd află că marile figuri, pe care manualele le celebrează, au avut şi unele luări de poziţie neomologabile astăzi. Probabil că asta explică într-o anumită măsură cîteva dintre reacţiile ostile, nu neapărat cele care vin dinspre extrema dreaptă. Dar ceea ce vreau eu să vă întreb, în continuarea dialogului nostru: cum vedeţi toată discuţia din jurul cărţii dumneavoastră de odinioară, acum, după publicarea Raportului Wiesel, unde iarăşi marile nume ale culturii române apar conotate cu declaraţii antisemite foarte drastice: de la Kogălniceanu, la Hasdeu, Eminescu şi atîţia alţii.

L.V.: Cercetarea mea de atunci, privind antisemitismul intelectual din cadrul ideologiilor naţionaliste din anii dintre cele două războaie, se oprea în pragul celui de-al doilea război mondial. Raportul Comisiei Wiesel – din care am făcut şi eu parte, de altfel – începe oarecum din acest punct, pentru că se ocupă de perioada celui de-al doilea război mondial şi de perioada Antonescu.

O.P.: Fără a ignora însă antecedentele.

L.V.: Da, există un capitol introductiv despre condiţiile politice şi tradiţiile unor idei antisemite şi relaţia lor cu politica urmată de Antonescu, din 1940 pînă la sfîrşitul războiului. Raportul Wiesel şi-a propus, în primul rînd, să reconstituie fazele politicii guvernului Antonescu faţă de evrei, în acea perioadă: legislaţia antisemită, toate formele de discriminare, apoi descrierea masacrelor din Bucovina, Basarabia şi Transnistria şi toate celelalte aspecte legate de capitolul românesc al Holocaustului.

O.P.: Credeţi că ar fi fost posibilă această politică antonesciană fără legile guvernului Goga-Cuza?

L.V.: Decretele emise de guvernul condus de Octavian Goga au fost un început, care a fost imediat continuat nu numai de Antonescu, dar şi, anterior, de dictatura regală şi de guvernul Gigurtu. Totul a mers spre o treptată agravare. Guvernul Antonescu n-a făcut decît să lărgească şi să consolideze această legislaţie, ducînd-o la paroxism în timpul războiului şi, sub influenţă germană, devenind o politică de eliminare a evreilor din România. Eliminare pe care Antonescu n-o vedea neapărat – după părerea mea – în spiritul nazist, de exterminare totală. Eliminarea, în concepţia lui Antonescu, putea fi şi prin deportare dincolo de Urali, prin emigrare, dar şi prin masacre, cum s-a întîmplat în anumite zone.

O.P.: V-aş întreba cîte ceva din culisele acestei comisii. Cum a lucrat ea? Vă întruneaţi periodic? Sau corespondaţi prin e-mail?

L.V.: Au fost trei întîlniri, fiecare însemnînd o săptămînă intensă de lucru în grup. Dar totul s-a desfăşurat de-a lungul unui an. O întîlnire a fost la Bucureşti, una la Washington şi una la Ierusalim. Cu toţii eram împărţiţi pe grupe, pe teme. Fiecare ştia ce are de făcut. Legătura se făcea prin internet, ceea ce uşurează colaborarea. La întîlnirile care i-au urmat celei dintîi, existau de-acum capitole, propuneri, formulări etc. De fapt totul reprezintă o sinteză, în bună parte, a cercetărilor care s-au făcut. Eu nu am fost tocmai pe domeniul meu propriu-zis, în analiza acestui aspect, al faptelor aşa cum s-au desfăşurat în timpul războiului. Există specialişti care au lucrat o viaţă în arhive. În primul rînd Jean Ancel, de la Institutul Yad Vashem din Ierusalim, Radu Ioanid şi Paul Shapiro de la Muzeul Holocaustului din Washington, Lya Benjamin şi Mihail Ionescu din Bucureşti şi alţi istorici şi sociologi români, israelieni, francezi etc. A fost şi un specialist român foarte bun, Viorel Achim, pentru istoria romilor şi soarta lor sub Antonescu: deportarea romilor, parţiala masacrare (cam jumătate din populaţia romilor deportaţi în Transnistria). A fost un specialist eminent, Randolph Braham, pentru Transilvania de Nord, aflată sub autoritate maghiară, de unde a avut loc deportarea la Auschwitz. S-au acoperit toate aceste aspecte: şi legislaţia, şi viaţa comunităţii evreieşti în timpul războiului. E, într-un fel, o sinteză a studiilor existente şi un text pe care în final l-am acceptat cu toţii, după multe discuţii şi polemici. Dar cred că e un lucru pozitiv, care trebuia făcut.

O.P.: Raportul Comisiei Wiesel a fost tipărit într-un tiraj destul de mic, iniţial, anul trecut, de către Editura Polirom. Lucru excelent, dacă ar fi ajuns acel tiraj în librării. Din păcate n-a putut fi văzut acolo şi am aflat că editorul a reluat, cu forţe noi, publicarea Raportului. Ce s-a întîmplat, de fapt?

L.V.: Publicarea a fost patronată de Ministerul de Externe al României. Primul tiraj, în întregime, a fost difuzat de Ministerul de Externe, nu în librării, ci a fost trimis la instituţii de învăţămînt, biblioteci publice, specialişti şi în străinătate. Există o versiune în engleză şi acelaşi text în versiune românească. Sînt două volume distincte, care nu au intrat în librării. Textul era accesibil şi pe internet. Acum am aflat şi eu că într-adevăr a apărut un nou tiraj, care se va difuza în mod normal, ca orice carte, prin librării.

O.P.: Cîte exemplare va avea noul tiraj?

L.V.: Nu ştiu, nu cunosc aceste detalii. Raportul are în jur de 400 de pagini şi încă un volum anexă, editat de Lya Benjamin, care cuprinde numai documente. Un volum masiv, cu o selecţie din documentele oficiale de la comandamentul militar, de la protocoalele şedinţelor Consiliului de Miniştri, rapoartele semnate de Antonescu etc. - tot ceea ce e semnificativ pentru înţelegerea acestui capitol din istoria României.

O.P.: Cred că e important ca Raportul să fie tipărit, pentru că nu toţi cititorii au acces la internet sau ştiu să-l folosească. Dar în ce priveşte lucrările comisiei, aş vrea să vă întreb dacă au existat momente de tensiune, de mare opinteală în elucidarea unor aspecte?

L.V.: Au fost în mod inevitabil şi momente de tensiune şi polemici. Nu neapărat între istoricii israelieni sau americani, pe de o parte, şi cei români, pe de altă parte. N-au fost fronturi comune. Ci polemici între istorici, pur şi simplu. Puteau fi dezacorduri între doi specialişti israelieni, sau între doi istorici români. Dar cred că toţi participanţii au fost de bună credinţă. Era important să restabilim adevărul. Acolo unde sînt evaluări, interpretări statistice diferite, pot exista diferenţe şi vor exista şi de-acum înainte. Importantă este constituirea unui corpus de documente şi o sinteză a faptelor principale, pentru cei interesaţi să cunoască adevărul.

O.P.: Practic, aşadar, aceste discuţii au intervenit în jurul interpretărilor, nu al faptelor.

L.V.: Aşa este. Şi nu erau chiar piedici de netrecut. Sigur că au fost şi capitole mai delicate, legate mai ales de discursul public şi politic din România, după 1989, privitor la Antonescu şi la perioada războiului. Aici simţeai că tensiunea creşte. Pînă la urmă au înţeles cu toţii că e o chestiune esenţială. Interesul tuturor era ca aceste tensiuni să fie limpezite. Sper că au înţeles şi liderii politici că imaginea frumoasă a României şi a istoriei sale n-o obţii prin cosmetizări, prin mistificări, ci prin curajul de a restabili adevărul. Curajul celor de astăzi, aceasta e imaginea frumoasă a României de care toţi politicienii se îngrijesc, şi nu încercarea de a înfrumuseţa unele capitole din trecut, sau de a le ascunde sub un covor colorat.

O.P.: În această notă, vorbind despre imaginea României în legătură cu Raportul Comisiei Wiesel, aş aminti o pagină neagră pe care a scris-o Hannah Arendt într-o lucrare faimoasă: Eichmann în Ierusalim, dedicată României, pe care ea o vede foarte antisemită. Spuneţi-mi, Raportul Comisiei confirmă această imagine integral, sau o atenuează, o nuanţează, ori poate chiar Hannah Arendt e depăşită prin revelaţiile pe care Raportul le face?

L.V.: România a avut această reputaţie de “ţară antisemită”, încă din vremea conferinţei de pace de la Berlin din 1878, cînd liderii politici români din “Vechiul Regat” s-au opus cu înverşunare, în ciuda presiunilor internaţionale, modificării constituţiei care ar fi permis încetăţenirea evreilor. Hannah Arendt reia această formulare scriind că România era cea mai antisemită ţară din Europa. În general eu refuz să folosesc asemenea epitete, pentru că sînt greu de demonstrat şi e uşor să cazi în stereotipuri. Aşa cum, în aceeaşi măsură, nu are nici un sens să spui: “poporul român este antisemit” sau “poporul român nu este antisemit”. Sînt două propoziţii fără sens. “Poporul” e o abstracţie, un concept metafizic. În al doilea rînd, vorbim de anumite perioade, evoluţia unei societăţi, un anumit timp. Poţi încerca să explici o mentalitate, un comportament social, un comportament electoral, dacă ai datele necesare. Fără îndoială însă, dacă avem în vedere legislaţia antisemită şi multe alte forme de discriminare la sfîrşitul anilor '30, politica oficială a României era printre cele mai antisemite din Europa. În cazul Hannei Arendt, cred că e vorba şi de altceva. Teoria ei era că numai antisemitismul nu explică Holocaustul, iar cazul României întărea teoria ei. Iată că România “cea mai antisemită ţară din Europa antebelică”, cum scrie ea, are la sfîrşitul războiului un număr mare de supravieţuitori, cam jumătate din populaţia evreiască de dinainte de război. E o apreciere de politolog, care nu se încurcă prea mult cu istoria şi cu datele. Dar cădea bine în demonstraţia ei. E adevărat că nu e suficientă o retorică antisemită sau chiar o legislaţie antisemită ca să explici genocidul. Raportul Wiesel nu se bazează pe astfel de afirmaţii, ci pe analiza concretă a evoluţiei politice din România, a legislaţiei antisemite şi în primul rînd pe analiza procesului de ghetoizare, a deportărilor şi masacrelor.

O.P.: Dacă ar fi să sintetizaţi concluziile Raportului în două fraze, ce aţi putea spune despre România acelor ani şi atitudinea ei antisemită?

L.V.: Nu despre România în general, ci despre România în timpul regimului lui Antonescu. Pentru masacrarea sau deportarea şi dispariţia practic a jumătate din populaţia evreiască din România, în principal este responsabil Ion Antonescu. Vina i se poate atribui lui şi regimului pe care l-a reprezentat, cu miniştrii săi şi întregul aparat militar, poliţienesc şi administrativ. În măsura în care cealaltă jumătate a evreilor a supravieţuit, asta ţine tot de politica diferită a lui Antonescu, după anul 1942. Nu din umanism, nu din filosemitism, ci dintr-un calcul pragmatic: “acum e interesul nostru să nu-i omorîm; e în interesul nostru să nu-i dăm pe mîna nemţilor”. Nemţii presau şi chiar au obţinut un acord de deportare totală, cu un plan foarte precis cum va avea loc deportarea spre Polonia ocupată de nazişti, unde era un lagăr de exterminare imediată: aceasta era să fie soarta evreilor din Vechiul Regat şi din Transilvania de Sud. În măsura în care a avut destulă autoritate şi independenţă de a decide masacrele şi deportările, în aceeaşi măsură Antonescu a putut decide să nu mai meargă în această direcţie, după 1942, să nu urmeze planul Soluţiei Finale. A considerat că e mai bine pentru interesul românesc să n-o facă. Prefera să rezolve aşa cum ştia el problema evreiască, adică să scape de evrei total, dar nu neapărat să-i ucidă. Aceasta e şi diferenţa dintre Hitler şi Antonescu. E vorba de responsabilitatea unui guvern, care nu era sub ocupaţie, era doar sub influenţă germană, sub presiune germană. Asta aş spune ca apreciere generală.

O.P.: Vă întreb, în încheiere, ce planuri veţi mai avea la Cluj?

L.V.: În următoarele ore mă întorc la Bucureşti, pentru încă două zile, şi apoi plec la Ierusalim. La Bucureşti mă voi întîlni cu prietenii pe care încă nu i-am văzut şi care mă aşteaptă. Am foarte mulţi prieteni acolo. Sper să mai intru mîine prin librării, unde n-am ajuns încă. Voi reveni aici în luna octombrie, pentru o conferinţă organizată la Universitatea din Cluj.

O.P.: Stimate domnule Volovici, vă mulţumesc pentru consistenta discuţie pe care ne-aţi prilejuit-o.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Volovici_Pecican.htm

Exorcizarea miturilor si tabuurilor in societatea romaneasca

„Nae Ionescu fusese mai mult decit profesorul meu favorit; il consideram maestrul meu, «ghidul» care imi fusese daruit ca sa-mi pot implini destinul.“
„Moartea lui Nae Ionescu ma afectase profund; imi pierdusem maestrul, calauza; spiritualiceste, ramasesem orfan.“
Aceste cuvinte, apartinindu-i unui renumit savant roman si american, Mircea Eliade, referitoare la idolul sau si al „tinerei generatii“ din perioada interbelica, sint citate in cartea lui George Voicu Mitul Nae Ionescu. Ea a aparut aproape in acelasi timp cu alte doua volume ale aceluiasi autor: Zeii cei rai. Cultura conspiratiei in Romania postcomunista si Teme antisemite in discursul public, care isi propun o operatie de demontare a unor mituri si fantasme ideologice prezente in cultura romaneasca a secolului XX, ce au reusit sa se perpetueze, adaptindu-se de-a lungul perioadei comuniste, si sa erupa, cu sporita vigoare, in perioada postcomunista.
George Voicu este sociolog de formatie si istoric al ideilor politice, in prezent profesor la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti. A publicat in urma cu citiva ani o analiza comprehensiva a sistemului multipartinic, Pluripartidismul. O teorie a democratiei (Bucuresti, Editura All, 1998). Scrisul sau calm, bine temperat, nu anunta si nu cauta furtuna polemica in care s-a trezit antrenat in presa din Romania si din Franta. Dar cele trei carti aparute explica intr-o masura pasiunile stirnite.
G. Voicu, poate ca nimeni altul in viata intelectuala romaneasca, nu ezita sa atace tabuurile si miturile, mai vechi si mai noi, ale unei bune parti a mediului intelectual romanesc. Unele dintre aceste mituri si tabuuri sint direct legate de „problema evreiasca“ in Romania, cu deosebire temele generate de confruntarea cu capitolele ei cele mai dramatice: raspunderea autoritatilor romanesti pentru masacrarea sau deportarea in masa a populatiei evreiesti din Basarabia si Bucovina in timpul celui de-al doilea razboi mondial; antisemitismul unor intelectuali deveniti modele intelectuale si pentru generatiile de azi; intensa circulatie actuala a stereotipurilor antisemite in discursul public, inclusiv moda comparatiei „Holocaust-Gulag“; prezenta obsesiva a paradigmei conspirationiste in acelasi discurs.
G. Voicu nu este singur in aceasta temerara intreprindere; l-au precedat, din generatia celor afirmati dupa al doilea razboi mondial, intelectuali de marca precum Adrian Marino, Iordan Chimet, Petru Cretia, Z. Ornea, Nicolae Balota, Andrei Pippidi, sau altii mai tineri, ca Marta Petreu, Andrei Cornea, Andrei Oisteanu, Ioan Constantinescu. O pozitie asemanatoare a fost puternic exprimata de scriitori si intelectuali din exil, precum Norman Manea, Michael Shafir, S. Damian, Matei Calinescu, Vladimir Tismaneanu, Virgil Nemoianu, Andrei Codrescu. Nimeni, insa, n-a abordat aceste chestiuni atit de sistematic si cu atita vigoare cum a facut-o George Voicu.
Mitul Nae Ionescu
George Voicu se concentreaza mai intii asupra figurii profesorului de metafizica Nae Ionescu, de la Universitatea din Bucuresti, a carui personalitate a fascinat o intreaga generatie de intelectuali straluciti (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica s.a.) si a influentat orientarea unora dintre ei, in anii ’30, spre identificarea cu ideologia fascista si antitisemitismul Garzii de Fier1.
Cine a fost acest misterios Nae Ionescu, care le-a putut lasa contemporanilor sai o imagine atit de controversata, oscilind intre un personaj demonic-genial si un cabotin, cu o opera filozofica de o originalitate indoielnica?
„Nae Ionescu (1890-1940), logician roman, metafizician, filozof al religiilor, profesor de logica si metafizica la Universitatea Bucuresti… Lectiile si scrierile lui au suscitat un interes nou pentru metafizica si filozofia religiilor in Romania.“
Prezentarea laconica, epurata de orice referire la filozofia sa politica, compusa de Mircea Eliade pentru The Encyclopedia of Philosophy (ed. Paul Edwards, Macmillan, NY, 1967, p. 212), trece peste efectele dezastruoase ale charismei si „demoniei“ lui Nae Ionescu, peste greaua mostenire politica, resimtita si astazi in viata intelectuala romaneasca.
Direct sau prin intermediul stralucitilor sai discipoli, mitul lui Nae Ionescu, demonstreaza George Voicu, patroneaza si acum evolutia multor intelectuali, fiind la originea a nu putine devieri nationaliste actuale.
Intorcindu-se la surse – bogata activitate publicistica a lui Nae Ionescu –, Voicu examineaza gindirea lui politica, dovedind ca si inaintea afilierii sale entuziaste la Garda de Fier, in 1933, Nae Ionescu a fost consecvent antidemocrat si antiliberal, adept al unei teorii colectiviste si al unui absolutism politic de dreapta. Inamicii cei mai periculosi sint, pentru el, cum e de asteptat, rationalismul si iluminismul, iudaismul si masoneria, gindirea anglo-saxona si, fireste, Liga Natiunilor.
Cultul postcomunist al lui Nae Ionescu e departe de a avea un singur resort. George Voicu decupeaza cu minutiozitate motivarile sale variate, in functie de agenda culturala, politica sau ideologica a fiecarei categorii de admiratori. Noua dreapta e atrasa de misticismul sau ortodoxist, de radicalismul colectivist si antiparlamentar, de respingerea valorilor Occidentului si promovarea unui autohtonism de coloratura rural-balcanica.
Unii lideri de opinie din viata intelectuala si academica vad inca in Nae Ionescu un model cultural de gindire metafizica si mistica, ocultind fondul politic, eminamente antieuropean, ca si formele acute de xenofobie si un antisemitism „rafinat“ si justificat teologic. Pentru altii, nu putini, Nae Ionescu e un personaj fabulos, un sfint roman, ale carui contururi ramin mereu ambigue.
„O mistificare de proportii“, exclama George Voicu la capatul unei demonstratii bine argumentate. Dupa cartea lui Voicu va fi mult mai greu de continuat obisnuitul discurs despre profesorul genial si charismatic, lasind in ceata intregul sau mesaj politic totalitarist.
O „estetica a spectacularului“ dominanta in cultura romana ar fi, dupa Voicu, una dintre explicatiile acestui cult neobisnuit. Este un simptom de imaturitate a culturii politice care a facilitat, observa el, capitularea multor intelectuali in fata unei alte ideologii totalitare, impuse de puterea sovietica, contribuind si la partiala legitimare a national-comunismului ceausist.
Teoriile conspiratiei
De la nivelul unui caz – cultul unui guru spiritual –, George Voicu trece, in Zeii cei rai, la un sub-produs al acestei culturi a spectacularului: viziunea conspirativa, atit de productiva in perioada postcomunista2. Utilizind cu precadere conceptele definite de Karl Popper in interpretarea „teoriei sociale a conspiratiei“ (Societatea deschisa) si ale recentei carti a lui Daniel Pipes (Conspiracy), Voicu izbuteste sa puna la punct o tehnica a analizei textelor conspirationiste care permite o abordare sistematica a lor, o clasificare tematica si mai ales o tipologie a functionarii gindirii conspirationiste, detectabila in capitolele care grupeaza enormul material: Revelatia conspirationista (mecanismele „iluminarii“), Cine conspira?; De ce conspira?; Cum conspira?. Fireste, evreii si masonii au partea leului. Scopurile lor sint binecunoscute: dominarea lumii, distrugerea lumii crestine sau „iudaizarea“ ei, cu deosebire transformarea Romaniei intr-o colonie, fie israeliana, fie americana.
Voicu ia in serios o zona vasta a toxinelor pe care le produce o societate inca puternic marcata de lunga boala a pervertirii comuniste si national-comuniste, dar si de consecintele unei dificile faze de tranzitie, de instabilitate economica si sociala. E o zona subculturala si sociala dispretuita sau ignorata de lumea intelectuala, desi recentele performante electorale ale unor corifei ai teoriei conspiratiei si ale formatiunilor politice care le promoveaza ar putea avertiza ca, daca intorci spatele unui pericol social, el nu inceteaza sa existe.
Cine sint autorii bogatei literaturi conspirationiste? In afara de previzibila categorie a grafomanilor cu bogata imaginatie paranoida, autorii se recruteaza din zone profesionale variate: gazetari, autori de literatura fantasmagorica, dar si politicieni si parlamentari, scriitori, profesori universitari. Foarte activi si prolifici sint citiva fosti ofiteri de Securitate. In afara de carti si brosuri, presa este principala cale de diseminare a discursului conspirationist, la loc de frunte fiind Romania Mare, organul puternicului partid extremist cu acelasi nume, condus de fostul zelator al lui Ceausescu, Corneliu Vadim Tudor. Unei alte directii extremiste, a dreptei ortodoxiste si prolegionare, apartine revista Puncte cardinale. Proeminenti printre ei sint citiva tineri intelectuali cu o buna cultura occidentala, impartasind un fel de fundamentalism crestin, intr-un stil sofisticat, emfatic teologic, departe de agresivitatea ultranationalista a fostilor suporteri ai lui Ceausescu.
Acumularea cantitativa a exemplelor adunate in cartea lui Voicu, ca si datele despre succesul de distribuire a acestor produse (unele adevarate best-sellers) dau o idee a proportiei unei devieri sociale grave, pe care Voicu o exploreaza cu sentimentul unei necesare opere de igiena sociala. Ca „echipament de protectie“ pentru aceasta scufundare intr-un mediu verbal si mental toxic, Voicu adopta o necesara terapie a umorului, sprijinita de sugestive citate din autori satirici celebri, dar nu pierde din vedere gravitatea unei maladii care afecteaza discursul public, viata politica, atingind uneori si viata intelectuala.
Voicu demonstreaza convingator ca literatura conspirationista functioneaza ca o ideologie politica, bine articulata, care isi propune demonizarea strainului si a minoritatilor etnice, urmarind sa transfere intreaga cauzalitate a fenomenelor sociale asupra unor forte straine misterioase si dusmanoase, ca in fragmentul citat de autor dintr-o brosura recenta: „Aproape tot haosul care exista astazi in Romania si in general pe aceasta planeta a fost si este dirijat intr-un mod diabolic de Miscarea Sionista“ (p. 78).
„In mod diabolic“, precizarea e mereu obligatorie, pentru ca, la fel ca in Protocoalele Inteleptilor Sionului, demonismul ramine cea mai stabila trasatura a evreului conspirator. Daca ceilalti conspiratori, scrie Voicu reluind metafora lui Popper, sint „zeii cei rai“, evreul e Zeul si Raul suprem, adica Satan.
Presupusul complot evreiesc sau masonic pare a fi o cheie ideala cu care se poate descifra secretul schimbarilor extraordinare din ultimii ani. Interpretarea ideologica, impusa in mod oficial, s-a prabusit; ramine necompromis numai intelesul ascuns, irational si mistic, pentru ca acesta a fost respins de ideologia marxista. Mitul unei conspiratii evreiesti pare sa ofere o explicatie clara a evenimentelor, da coerenta contradictoriilor prototipuri evreiesti imaginare (atit capitaliste, cit si comuniste): evreul mitic poate folosi orice mijloc pentru a domina lumea.
Un numar mare de carti ilustreaza in detaliu imagistica apocaliptica a pretinsului imperialism evreiesc care tinteste sa stabileasca o republica universala prin intermediul unor institutii deja existente, create cu acest scop diabolic: Organizatia Natiunilor Unite, Fondul Monetar International si NATO. Dupa „iudaizarea“ Statelor Unite, este acum rindul Europei, in conformitate cu Protocoalele Inteleptilor Sionului, pentru a distruge societatea crestina traditionala si statele nationale.
Capacitatea neobisnuita a mitului de a-si asuma asemenea radacini eclectice si contradictorii este posibila din cauza reprezentarii proteice a evreului ca intruchipare a primejdiei. Multiplele lui radacini – legate de religie, superstitii si mituri populare, de anxietati individuale sau sociale, de xenofobie, precum si de o demonizare a „celuilalt“ – transforma motivul intr-un mit puternic, concentrind toate tipurile de pericole care bintuie civilizatia occidentala, adica distrugerea crestinismului, decaderea morala, abandonarea valorilor traditionale, degenerarea „rasei ariene“.
In aceste circumstante, se intensifica frica de o patrundere insidioasa a unui element periculos, difuz, toxic, un virus sau un rau invizibil, o forta diabolica, gata sa foloseasca noile tehnologii pentru a perverti si a controla omenirea.
Aceasta veche-noua realitate mitologica despre un inamic puternic, fara contururi precise, se intilneste cu tendinta de a evita responsabilitatea morala sau asumarea unei examinari critice a trecutului. Perioadele de instabilitate politica sint, in mod evident, favorabile acestei „socializari“ a imaginatiei paranoide. Explicatiile extravagante, bizare sau apocaliptice sint percepute ca fiind poate putin exagerate, dar nu lipsite de sens. Aceasta noua „realitate“ este rationalizata in discursul public; de regula, este marginala la nivelul institutiilor politice, dar nu respinsa in mod deschis. Aceste teorii au cistigat o popularitate neasteptata si fac parte dintr-o noua subcultura care influenteaza, in grade diferite, comportamentul social si politic al anumitor segmente ale populatiei.
In aceste scenarii conspirativ demonice nu sint multe innoiri, cu exceptia unor „conspiratori“ de data recenta, cu deosebire de organizatiile internationale „globalizante“. Originalitatea contributiei romanesti este vazuta de Voicu cu deosebire intr-o „teribila, nestapinita febra a exprimarii“ (p. 186), dublata de un umor involuntar.
In spiritul lui Karl Popper, Voicu detecteaza in viziunea conspirationista un arhetip religios si o finalitate politica: lichidarea democratiei si restabilirea unei paradisiace „virste de aur“. Astfel, teoria conspiratiei aduna toate marile mituri politice, pentru a le asambla intr-un rationament ideologic unitar, devenit „un ingredient esential al multor ideologii politice radicale“ (p. 227).
Stereotipuri antisemite
Mitul conspiratiei mondiale evreiesti este bine reprezentat si in a treia carte a lui Voicu, Teme antisemite in discursul public, alaturi de alte opt teme pe care le defineste si le ilustreaza, in functie de relevanta lor ideologica actuala: „evreii au adus comunismul“, „evreii au demolat comunismul“, „evreii sint profitorii noii ordini politice“, „«antiromanismul» evreilor“, caracterul „demonic“ al evreilor; inocentarea legionarilor; reabilitarea lui Antonescu; negarea sau minimalizarea Holocaustului.
Inainte de a deconstrui si clasifica stereotipurile antisemite din discursul public din Romania, Voicu le fixeaza succint radacinile istorice, reperate in antisemitismul traditional, ca si formele specifice, derivate din ideologia comunista in varianta sa nationalista introdusa de Ceausescu.
Mijloacele de colportare a acestui discurs sint aceleasi ca si in cazul literaturii conspirationiste, la care se adauga o cale foarte fertila, inca neexplorata de autor: Internetul si posibilitatile lui nelimitate de a raspindi materiale propagandistice antisemite.
O polemica aprinsa
Scandalul care a precedat cu putin aparitia cartilor lui George Voicu a avut ca obiect o chestiune mentionata in volume, dar care e abordata frontal intr-un eseu aparut mai intii intr-o revista romaneasca de stiinte politice, Sfera politicii (Nr. 63, 1998), si tradus ulterior in revista franceza Les Temps Modernes (Nr. 606, 1999).
Voicu alege aici ca punct de referinta polemica iscata de jurnalul scriitorului Mihail Sebastian, aparut in 1996, care a provocat numeroase reactii, multe generate de dezvaluirile privitoare la angajamentul fascist al prietenilor sai, printre care si Mircea Eliade.
In discutie nu mai e antisemitismul deschis, vulgar, ci circulatia unor stereotipuri si clisee cu conotatii antisemite sau vizind minimalizarea Holocaustului, detectate in scrisul unor intelectuali romani de prestigiu si lideri de opinie. Voicu se concentreaza asupra folosirii abuzive a comparatiei Holocaust versus Gulag si a manipularii acestei analogii in discursul intelectual si politic. O alta chestiune ridicata de Voicu este succesul cartii lui Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, printre unii intelectuali romani de frunte. Apelul la Garaudy ca la o autoritate in chestiunea Holocaustului, observa pe drept Voicu, „este unul din cele mai stupefiante si mai triste lucruri intimplate in aceasta perioada in cultura romana“.
Furtuna declansata de eseul lui Voicu a fost intensificata de faptul ca inconfortabilele observatii apareau si la Paris, comentate si in Le Monde, si veneau pe fondul unei atmosfere deja incarcate, in urma unor polemici provocate, pe teme asemanatoare, de eseurile scriitorului Norman Manea si ale politologului Michael Shafir3.
In ciuda acuzatiilor care i s-au adus, cu deosebire aceea ca ar eticheta ca „antisemiti“ intelectuali de elita – ceea ce Voicu a evitat cu buna stiinta –, principala lui preocupare a fost de a-i indemna pe intelectuali sa constientizeze probleme multa vreme evitate din cauza tabuurilor perioadei comuniste si cultului nediferentiat al unor intelectuali din perioada interbelica. Mesajul lui Voicu e pe cit de limpede, pe atit de greu de urmat in circumstantele actuale: concentrarea justificata pe dezvaluirea crimelor din perioada comunista si analiza Gulagului nu trebuie sa estompeze o discutie deschisa despre radacinile succesului actual al extremismului politic si o evaluare critica a gindirii antidemocratice si antisemite a unor idoli intelectuali din trecut: „Cita vreme intelectualii romani vor considera aceasta problema ca secundara, pitoreasca, irelevanta, jenanta sau, si mai grav, ca antinationala sau ca falsa, temindu-se ca abordind-o ar comite un sacrilegiu, atita vreme cultura romana se va afla sub apasarea unor complexe idolatre, care o vor trage inapoi, intr-un ev revolut. Romania va fi astfel condamnata la un statut periferic si exotic, prea putin permeabil, riguros judecind, la valorile culturii europene sau occidentale“.

______

1. Vezi Leon Volovici: Nationalist Ideology and Antisemitism: The Case of the Romanian Intellectuals in the 1930s, Oxford, Pergamon, 1991. Editia romaneasca: Bucuresti, Humanitas, 1995.
2. Extrase din aceasta carte au aparut in traducere franceza in Les Temps Modernes, Nr. 613, martie-mai 2001. In acelasi numar al revistei, o analiza pertinenta a studiilor lui G. Voicu si a polemicilor recente – in studiul lui Mihai Dinu Gheorghiu, Conspiration et désenchantement: les conditions d’une nouvelle production idéologique en Roumanie.
3. Pentru o analiza cuprinzatoare a acestor polemici, vezi Michael Shafir, The Man They Love to Hate: Norman Manea’s Smail’s House Between Holocaust and Gulag, in East European Jewish Affairs (Vol. 30, Nr. 1, 2000).

Traducere de
Anca MITITELU

(Text aparut in East European Jewish Affairs, London, Vol. 31, Nr. 2, 2001. Traducerea a fost revizuita de autor.)

Post-Scriptum
La un an dupa aparitia comentariului meu in revista londoneza, constat ca in polemicile care au urmat in jurul textelor lui George Voicu se petrece un lucru pe cit de ciudat, pe atit de regretabil. Treptat, cum s-a intimplat si in cazul altora, punctele lui de vedere sint, macar partial, acceptate, pentru unii devin chiar evidente, dar inversunarea initiala impotriva lui ramine intacta. Critica ideilor lui a fost inlocuita cu un tenace efort de discreditare – definitiva, daca s-ar putea – a autorului. S-ar parea ca se tinde spre un ritual (laic si intelectual) al uciderii simbolice a mesagerului. Sa fie acesta pretul asumarii mesajului sau?

Bucuresti, aprilie 2002



http://www.observatorcultural.ro/Exorcizarea-miturilor-si-tabuurilor-in-societatea-romaneasca*articleID_1941-articles_details.html

Societatea e intr-adevar intr-un proces accelerat de democratizare, chiar daca nu e detensionata



O
data intors ati resimtit diferenta fata de Romania epocii comuniste; o
oarecare liberalizare a societatii, o detensionare in mediul social si
intelectual?



Liberalizarea
nu e chiar oarecare, este evidenta. Schimbarea este foarte importanta.
Detensionare n-as zice, pentru ca au aparut alte tensiuni. Din
perspectiva celui care urmareste realitatea romaneasca de la distanta,
mi se par cam ciudate discutiile daca in Romania a fost sau nu
revolutie. Nici o revolutie nu e in stare pura, totul se amesteca; se
amesteca si oportunisme si incercari de restabilire partiala a ceea ce
a fost, dar schimbarea este radicala: te poti exprima liber si ai
posibilitatea de a calatori. Deci societatea e intr-adevar intr-un
proces accelerat de democratizare, chiar daca nu e detensionata.



Credeti ca in clipa aceasta societatea romaneasca este pregatita sa se priveasca in oglinda propriului trecut?



Spun mai intii nu. Si adaug ca segmente ale acestei societati, in special din mediul intelectual, da. E un proces care a inceput extrem de greu. Schimbarea
e vizibila in primul rind printre tineri, la generatia formata dupa
‘90. Nu-mi dau seama in ce proportie, dar procesul e vizibil. Insa
boala a fost grea si de lunga durata si lucrurile nu se schimba foarte
repede, fiindca stagnarea, tabuurile si mistificarea au fost extrem de
puternice.



Sunt altii care nu doresc sa se elibereze de aceste mistificari, pentru ca sunt mai comode, ii feresc de orice judecata critica



A
aparut Raportul final al Comisiei asupra Holocaustului romanesc si
acesta este contestat din ambele directii, atit de cercetatorii tineri,
cit si de cei mai in virsta. Intrebarea
este: considerati ca generatia „virstnica“ este oarecum compromisa
moral, ca fiind supusa agresiunii ideologice comuniste, ca sufera de un
viciu formativ, care ii denatureaza viziunea asupra realitatii?



N-as
folosi termenul de generatie, pentru ca si acolo exista diferente,
chiar mai mult decit exceptii. Sigur ca e mult mai greu pentru cei care
s-au format in perioada comunista, care au cultivat si care s-au atasat
unor mituri si unor stereotipuri mistificatoare, care ofereau o
oarecare satisfactie privind acest capitol din trecut. Acestia accepta foarte greu lucruri contrare a ceea ce au auzit pina acum. Nu folosesc termenul de generatie pentru ca sunt mai multe categorii. Sunt
cei care au fost victimele unei deformari generate de educatie sau de
ignoranta, nu din vina lor, si care au o stare de perplexitate cind
afla despre acest capitol al istoriei romanesti. Am primit mesaje de la
diferite persoane stabilite in Occident, care imi spuneau: „Am
trait ca intr-un tunel intunecat, n-am stiut niciodata aceste lucruri“.
Sunt altii care nu doresc sa se elibereze de aceste mistificari, pentru
ca sunt mai comode, ii feresc de orice judecata critica.



Pot invoca pe Aderca sau pe Mircea Eliade, care defineau antisemitismul ca un simptom al lenii intelectuale.



E
si lene intelectuala, e si o atrofiere a simtului critic, atrofiere
care a inceput inainte de perioada comunista. Exista o anumita
perceptie paradisiaca asupra istoriei nationale. Aceasta perceptie se
reflecta, de exemplu, in usurinta cu care ni se reproseaza
„culpabilizarea poporului roman“. Tu vorbesti despre crimele unui anumit regim, despre vinovatia unor anumiti politicieni, despre masacre si deportari concrete si
ti se raspunde ca culpabilizezi poporul roman, chiar daca tu nu
folosesti niciodata acest cuvint si nu te referi la „poporul roman“,
care e un concept metafizic. Nu exista o istorie buna sau rea, demna
sau nedemna, la care sa atenteze cineva. Exista o istorie reala, cu
zonele ei de umbra si penumbra.



A
existat o retorica similara si in Polonia. Cind s-a pus problema unor
pogromuri facute de polonezi, s-a scos de la naftalina fantasma
„poporului“ si a culpabilizarii colective.



Comparatia
cu Polonia se potriveste si nu prea. Sa va spun care e diferenta. E
adevarat ca poti gasi reactii de acest tip, acuzatii ca vrei sa
denigrezi poporul polonez s.a.m.d. In acelasi timp, incomparabil mai
mult ca in Romania, acolo vei gasi istorici si intelectuali care sunt
foarte hotariti sa infrunte aceste temeri. Va pot da un singur exemplu.
Acum citiva ani a aparut acea relatare a pogromului de la Jedwabne,
despre care in Israel inca nu discuta nimeni. Poate ca unii stiau.
Discutia a plecat de la studiile unui istoric american de origine
poloneza, Jan T. Gross, despre o crima din timpul razboiului,
masacrarea de catre localnici a 1600 de evrei dintr-o localitate, adica
a intregii comunitati, fara ca nemtii sa intervina in vreun fel. Deci a
fost o initiativa locala, facuta numai de polonezi, ceea ce a socat
foarte tare. Societatea poloneza s-a autoreprezentat intotdeauna in
postura de victima. E cu totul alta situatie fata de Romania. Polonia a
fost ocupata, anihilata din punct de vedere politic. Si iata ca dintr-o
data se pierde acest rol exclusiv de victima, aparind zone in care
calaul e chiar polonez. Sigur ca asta a declansat o furtuna. A venit
atunci la Yad Vashem o delegatie de istorici polonezi, in frunte cu
fostul prim-ministru Mazowiecki, si ne-au invitat la o discutie, in
special pe cei care stiam polona. Am participat la aceste discutii.
Initiativa de a aduce aceasta tragedie la cunostinta opiniei publice
israeliene a apartinut polonezilor. Ei au luat atitudine, ei au pornit
discutia, pentru ca au considerat ca au obligatia morala sa o faca.
Spuneti-mi daca situatia e asemanatoare in Romania.



Cel care stie sa se confrunte cu adevarul, acela da imaginea frumoasa a Romaniei



V-as
raspunde, amintindu-va ca in 2002 Guvernul Nastase nega in mod hotarit
intr-un comunicat de presa existenta Holocaustului pe teritoriul
Romaniei.



In
urma acestei gafe monumentale si a altora care au urmat, liderii
politici romani de atunci si-au dat acordul pentru infiintarea Comisiei
de Studiere a Holocaustului. A fost si o incercare de a drege imaginea
publica a politicienilor de atunci. Asadar, actiunea a avut o motivatie
mai curind politica decit morala. Exista o diferenta chiar si la
nivelul politicienilor, desi politicienii in general sunt asemanatori.
In atitudinile politicienilor romani privitoare la aceasta chestiune a
fost foarte mult oportunism. In Polonia, recunosc ca spre surprinderea
mea, presedintele Kwasniewski a fost cit se poate de prompt si de
raspicat in chestiunea Jedwabne. A avut un discurs deschis, de asumare
a responsabilitatii. Sigur, e om politic si tine seama de imagine, dar
aici observ din nou o diferenta fata de Romania.
Intelectualii polonezi si unii lideri politici au inteles mult mai
devreme decit au inteles politicienii si o buna parte din intelectualii romani, ca imaginea frumoasa a tarii nu e obtinuta prin mistificari si cosmetizarea trecutului. Aceasta
imagine o da intelectualul de acum. Cel care stie sa se confrunte cu
adevarul, acela da imaginea frumoasa a Romaniei. Si pot sa mai dau
exemple de asemenea dezbateri la care am participat si in care veneau
polonezii si vorbeau ei mai deschis decit o faceau chiar istoricii
israelieni sau americani. Orice occidental care asista la asemenea
dezbateri spunea: „Aceasta e imaginea Poloniei. Uite ce
intelectualitate au“. Vinovatia acestor crime ale trecutului nu trece
de la o generatie la alta. E vorba numai de o responsabilitate morala
si de curajul de a infrunta adevarul indiferent cit de dureros ar fi el.



Ati participat la discutii de acest gen si in Romania. Cum a reactionat partea romana?



La
astfel de dezbateri te trezeai cu cite un reprezentant oficial care
tinea un fel de discurs ceausist in care iti explica imoralitatea
„culpabilizarii colective“ si iti demonstra ca Antonescu a suportat miscarea
sionista. Mai ca iti venea sa il treci pe dictator in rindul „dreptilor
intre popoare“... Situatia s-a schimbat in ultimii ani intr-o anumita
masura. Pe aceasta tema, cu totul altfel vorbeste si scrie, de pilda,
actualul ministru de externe Mihai Razvan Ungureanu, care a impresionat
audienta americana si israeliana prin sinceritate si prin felul deschis si competent de a aborda acest capitol.



Cine a initiat un program sistematic de exterminare a evreilor este Germania, nu Romania



Credeti ca modelul statului etnicist, „national unitar“ preluat de Romania,
caracterizat prin centralizare administrativa, birocratizare si
rationalizare a structurilor de putere a avut drept consecinta oarecum
perversa Holocaustul? Spre deosebire de Germania, unde statul a fost
confiscat de o grupare politica criminala, in Romania extremistii au
fost inlaturati de Antonescu, iar crimele au fost facute de
administratia normala a statului. Wermacht-ul german a avut o implicare
foarte redusa in organizarea crimelor, singura zona unde s-a ucis sub
jurisdictia directa a armatei germane fiind Iugoslavia.



Felul
in care ati rezumat evolutia spre Holocaust da impresia unei linii
deterministe si ati putea spune ca un asemenea stat duce la Holocaust.
Nu! Nu orice stat centralizat si cu o ideologie nationala la baza a dus
la Holocaust. Cine a initiat un program sistematic de exterminare a
evreilor este Germania, nu Romania.
Germania nazista vine cu acest program, care reprezinta o depasire a
antisemitismului traditional, in sensul trecerii de la vorbe la fapte;
o trecere sistematica si dupa criterii rasiale. In principiu, nici un evreu de nicaieri nu are scapare. Numai
pentru faptul ca s-a nascut evreu este condamnat la moarte. O asemenea
ideologie si o asemenea politica nu a aparut in alt stat. E adevarat ca
sunt state, inclusiv Romania, in care ideologia nationala dominanta are
un puternic element xenofob si antisemit, care nu duce insa in mod
obligatoriu la genocid, dar pregateste terenul pentru eventualitatea in
care apare un asemenea program.



Dumneavoastra
vedeti Holocaustul romanesc drept o chestiune conjuncturala. Eu as
putea sa spun ca dimpotriva, stoparea lui reprezinta o dovada de
oportunism, generat de frica de pedeapsa, in eventualitatea ca Germania pierde razboiul.



Cred ca intentia lui Antonescu ca politician si ideolog nationalist antisemit radical era de a „curata tara
de evrei“. Asta nu insemna neaparat dorinta de a-i omori pe toti, ca in
cazul nazistilor, ci de a scapa de ei intr-un fel sau altul. Sa-i
aruncam intii dincolo de Nistru, spune el, apoi dincolo de Urali. Care
or sa moara, or sa moara; care or sa plece, or sa plece. Deci e un
program de „curatare a Romaniei“ de acest element strain, considerat
primejdios, dar nu neaparat prin masacrare. Masacrul la care acest
regim a participat in anumite zone (Basarabia, Bucovina si Transnistria) a aparut in conditii de razboi, in conditiile asocierii la planul german. El nu era organizat atit de sistematic si atit de bine justificat ideologic, ca acel german.



Este partener de dialog si polemica cel care este interesat in aceeasi masura sa cunoasca adevarul



Unul
din paradoxurile celui de al Doilea Razboi Mondial este faptul ca
masacrele romanesti pornesc inaintea celor germane si intr-o maniera
mult mai brutala, semnalata si de rapoartele SS.



Rapoartele
germane nu sunt provocate de umanismul ofiterilor nazisti, ci de
dezordinea in care sunt facute aceste masacre. In rapoarte nemtii se
pling ca romanii lasa cadavrele pe cimp, asta provoaca epidemii, deci
ca nu se lucreaza sistematic, nemteste, cum s-ar spune. Pentru ei era o
forma de barbarie. Daca faci o treaba, fa-o ca lumea. Pentru aceste
crime, guvernul Antonescu are toata responsabilitatea, cu oscilarile
politice de dupa aceea si cu paradoxurile pe care le stim: crutarea
unei parti a evreimii romane. Nu as folosi formula „Holocaust
romanesc“, ci as spune „capitolul romanesc al Holocaustului“. Diferenta
ar fi in sensul ca la programul solutiei finale initiat de Germania
nazista Romania s-a asociat, a profitat de un moment prielnic pentru a
rezolva chestiunea evreiasca si, in vara anului 1942, a fost chiar
dispusa sa accepte programul german de lichidare a evreilor din Vechiul
Regat si Transilvania de sud. Problemele sunt foarte complicate, eu
formulez aici punctul meu de vedere. Cred ca acest Raport care
sintetizeaza stadiul actual al cercetarilor in acest domeniu extrem de
complex este si un punct de plecare pentru noi cercetari, pentru
aprofundare. El aduna cel putin o baza documentara facuta de
cercetatori foarte experimentati, in arhive, chiar daca cifrele sunt
aproximative. Este foarte greu de stabilit cifre exacte pentru o
asemenea masina uriasa de masacrare si desigur, Raportul poate fi
discutat si criticat. Este partener de dialog si polemica cel care este
interesat in aceeasi masura sa cunoasca adevarul. Cel
care e interesat numai de a mistifica acest capitol nu e partener de
dialog, pentru ca nu are aceleasi obiective. Pe el il intereseaza cum
se poate drege imaginea. Faptul ca imaginea e mincinoasa e mai putin
important pentru el.

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7717

Interviu realizat de Laurentiu Ursu







LEON VOLOVICI,
conferentiar universitar la Universitatea Ebraica din Ierusalim,
specializat in sociologia culturii si istoria ideilor, antisemitism,
relatii evrei-neevrei in cultura est-europeana, istoria evreilor din
Romania.

1962 – absolvent al Facultatii de Filologie, la Universitatea Al. I. Cuza din Iasi.

1975 – doctor al Universitatii Al. I. Cuza din Iasi.

1964-1984 – cercetator la Institutul „Al. Philippide�? al Academiei Romane, in Iasi.

1969-1979 – membru in echipa editoriala si unul din autorii Dictionarului literaturii romane de la origini pîna la 1900, publicat in 1979.

1976 – ii este publicata teza de doctorat Aparitia scriitorului in cultura romana, Junimea, Iasi.

1984 – emigreaza in Israel.

1984-1990 – cercetator la Arhivele Yad Vashem in Ierusalim.

1990 - pina in prezent – cercetator principal si editor al seriei ACTA (Analysis of Current Trends in Antisemitism), la Vidal Sassoon International Center for the Study of Antisemitism, The Hebrew University, Jerusalem.

1994 - pina in prezent –
Profesor invitat la Universitatile din Bucuresti, Cluj si Iasi, unde
preda cursuri despre istoria intelectuala a evreilor din centrul si
estul Europei in perioada moderna.

Din 2002 sustine la Universitatea Ebraica, Institute of Contemporary Jewry, un seminar despre istoria evreilor din Romania si Ungaria.

2002-pina in prezent – editor pentru Istoria Evreilor din Romania, la Jews in Eastern Europe: The YIVO Encyclopedia.

Carti publicate:

Aparitia scriitorului in cultura romana, Junimea, Iasi, 1976, editia a doua, Bucuresti, Curtea Veche, 2005.

Dictionarul literaturii romane de la origini pîna la 1900 (coautor), Ed. Academiei, 1979.

Nationalist Ideology and Antisemitism: The Case of Romanian Intellectuals in the 1930s, Oxford, Pergamon Press, 1991.

Ideologia nationalista si „problema evreiasca“ in Romania anilor ‘30, Bucuresti, Humanitas, 1995.

Carti editate:

Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, Introducere si note de Leon Volovici, text ingrijit de Gabriela Omat, Bucuresti, Humanitas, 1996; editia in ebraica, 2003.

B. Fundoianu, Iudaism si elenism, editata de Leon Volovici si Remus Zastroiu, Bucuresti, Hasefer, 1999.

Arnold Schwefelberg, Amintirile unui intelectual evreu din Romania, Bucuresti, Hasefer, 2000.

Intîlniri la Ierusalim, editata de Leon Volovici si Costel Safirman. Bucuresti, Fundatia Culturala Romana, 2001.



Autor a numeroase eseuri, studii si articole, publicate in limbile ebraica, engleza, franceza, germana si romana.





Pogromul a marcat teribil aceasta comunitate ieseana



As
dori sa ne descrieti perioada ieseana, copilaria, anii de formare;
istoria dumneavoastra intelectuala, daca imi este permis sa spun asa.



Sunt nascut la Iasi, parintii mei sunt nascuti la Iasi.
Cred ca si bunicii, dar nu sunt sigur. Deci reprezint cam a treia
generatie de ieseni si pina la virsta de 45 de ani n-am plecat din Iasi
decît pentru perioade scurte. Sunt intr-adevar foarte legat de Iasi.
Daca e vorba de copilarie, e o copilarie mai dificila, legata de
perioada razboiului. Primele mele amintiri sunt din ultimii doi ani ai
razboiului, de la virsta de 4-5 ani. In perioada pogromului aveam sub
trei ani, nu-mi amintesc nimic. Stiu foarte amanuntit ce s-a intimplat,
pentru ca pogromul acesta a devenit pentru evreii ieseni un fel de saga a
familiilor. Stiu ce s-a intimplat cu vecinii si cu rudele, cine a murit
si cum a murit, unde s-a ascuns fiecare... Pogromul a marcat teribil
aceasta comunitate ieseana. Dupa razboi am avut o copilarie obisnuita.
Scoala primara am facut-o pe Sararie; cladirea nu mai exista astazi.
Era la inceputul strazii, venind dinspre Tirgul Cucului. Parintii mei
erau foarte modesti. Vorbeau limba idis intre ei, dar cu copiii vorbeau
romaneste sau idis, insa noi raspundeam intotdeauna in roma- neste.
Bunicii de care imi amintesc, cei din partea tatei, vorbeau aproape
exclusiv idis. Stiau romaneste, dar slab, adica nu o romana autentica.
E caracteristic pentru aceasta evolutie: bunicii sunt inca legati de
limba idis, parintii sunt bilingvi, iar nepotii sunt de limba romana.



Am trecut prin liceu fara sa aud pronuntat de catre profesori numele lui Blaga, Arghezi sau Titu Maiorescu



Liceul unde l-ati facut?



L-am facut la National, in Iasi.
O perioada nefericita. Nu am amintiri pozitive despre liceu, din motive
legate de acea perioada. Am trecut prin liceu fara sa aud pronuntat de
catre profesori numele lui Blaga, Arghezi sau Titu Maiorescu. Am auzit
de ei intimplator, din alte surse, nu de acasa, deoarece parintii mei
nu aveau vreo initiere culturala mai profunda pe teren romanesc. Aceste
goluri pe care ti le dadea educatia in perioada stalinista erau uneori
compensate, in cazul altora, de parinti, care apucasera alta scoala,
alta formatie. Nu a fost cazul meu.



Nu ati avut o biblioteca acasa...



Nu,
nu am avut. Biblioteca eu am creat-o. Eu am adus primele carti de
literatura, desigur, in romana. Apoi am urmat Facultatea de Filologie,
cum se chema pe atunci. Dupa terminarea facultatii am fost doi ani profesor intr-un sat – in comuna Bivolari. Am locuit acolo. Mai veneam la Iasi, cind puteam. Am fost foarte norocos, pentru ca am ajuns acolo la un an dupa incheierea colectivizarii. Invatatorii si profesorii
din sat mi-au povestit ce aveau ei de facut in loc de scoala. Trebuiau
sa convinga taranii de binefacerile comunismului, prin mijloace mai
mult sau mai putin pasnice.



Mai existau atunci evrei in zona Prutului?



In Bivolari mai erau trei familii. Inainte
de razboi fusese un tirg evreiesc. Nu am stiut asta. Am ajuns acolo
intimplator. L-am ales pentru ca am vazut ca exista un autobuz
Iasi-Bivolari si ma gindeam ca pot sa vin din cind in cind acasa. Partea
interesanta e ca unul din copiii din clasa venea din aceste familii
evreiesti. Era un copil orfan de mama, in clasa a saptea atunci, foarte
dotat si foarte dornic de literatura. Mereu trebuia sa-i dau carti de
citit. Acuma este poet si romancier israelian.



Il puteti mentiona?



Da.
Si-a schimbat numele acolo, l-a ebraizat. E si un foarte bun
traducator, cel mai bun traducator din romana in ebraica. Numele lui e
Yotam Reuveni. Numele in Romania era Jean Riven. El a tradus Istoria ideilor religioase si Mitul eternei reintoarceri de Mircea Eliade. Amai tradus eseurile lui Cioran, basme populare romanesti, mitologie populara si, mai recent, Fundoianu si Jurnalul lui Sebastian.



Se
vede ca ati avut mina buna. Ati nimerit exact unde trebuia, unde era
cineva care avea un destin cultural in fata. Ati mai avut asemenea
cazuri in istoria dumneavoastra romaneasca?



In cei doi ani in sat s-a nimerit sa am citiva copii exceptionali. Si
ma mindresc, pentru ca am simtit de atunci ca erau exceptionali. Erau
baieti de tarani, uneori tarani foarte saraci; ii simteam ca sunt
intr-adevar extrem de dotati. Unul este profesor universitar de
matematica la Universitatea din Iasi, Gheorghe Rusu. Mai sunt citiva
foarte buni, de care am fost foarte legat. Eram un profesor tinar, abia
terminasem facultatea si am ramas atasat de ei foarte multi ani. Dupa acesti doi ani, am dat concurs la Institutul Philippide. Acolo am dat si doctoratul, despre Aparitia scriitorului in cultura romana.



Am inteles ca ati participat activ la elaborarea Dictionarului literaturii romane de la origini pina la 1900, care ramine, de altfel, cea mai mare realizare a Institutului Philippide.



Initiatorul
proiectului a fost directorul de atunci, care era lingvist, Nicolae
Ursu. El a considerat ca rolul acestor colective ale Academiei este sa
faca cercetari pe teme ample, inaccesibile unui singur individ. Eu am
fost la inceput un fel de dispecer, apoi a fost intr-adevar o conducere
colectiva. Am amintiri foarte placute legate de aceasta perioada.



De cit timp nu ati mai fost la Iasi?



Am
mai fost invitat la conferinte. A fost o conferinta chiar la Institutul
Philippide, legata de Fundoianu, o conferinta mare si foarte reusita.
Au participat personalitati din Romania, Franta, Germania si Israel. Apoi am mai fost la o conferinta organizata de Institutul Xenopol, despre istoria evreilor din Romania.
Am participat acum 3 ani la prima editie a Festivalului de cultura
idis, demarat la initiativa directorului Centrului Cultural Francez din
Iasi, Paul Levi, un francez originar din Tunis, cred. E foarte
semnificativ ca el a atras atentia iesenilor ca au aici o traditie
culturala de care nu se ocupa si care e extraordinara: teatrul idis.
Levi a organizat acest festival care acum continua anual. Si tot el a
avut ideea, care mi s-a parut ciudata la inceput, de a organiza un
colocviu la Universitate, una din temele abordate fiind relatia dintre
Nae Ionescu si Mihail Sebastian. Au participat Andrei Plesu, Paul Cornea, eu, iar din Franta au fost Edgar Reichman si Pierre Pachet. Am mai fost o data la lansarea Jurnalului lui Sebastian la Palatul Culturii.



Toti acestia sunt scriitori romani, dincolo de originea lor etnica



Cum
ati resimtit transplantarea din cultura romana intr-o alta limba si
cultura? Exista o obsesie a limbii romane la autorii evrei? Ma gindesc
la seria care incepe cu lingvistii evrei din secolul al XIX-lea si
sfirseste cu F. Aderca si Norman Manea. As putea sa-l citez pe Manea cu
unul din visele sale, in care visa ca americanii vorbesc deja romaneste.



Da,
si eu am asemenea vise privitoare la israelieni. Tot astept sa inceapa
sa vorbeasca cu totii romaneste, ca sa-mi fie si mie mai usor. Cazurile
de care ati pomenit sunt foarte diferite. Chestiunea scriitorilor care
scriu in exil e foarte nuantata. Din acest punct de vedere, pentru ca
v-ati referit la limba, nu vad nici o deosebire intre un scriitor roman
de origine evreiasca, precum Norman Manea, si un alt scriitor, sa
spunem, Tepeneag, pentru ca ei sunt doi scriitori romani in exil, cu
aceleasi probleme, dileme, tensiuni si frustrari legate de faptul ca
scriu in limba romana, intr-un mediu care nu e de limba romana.
Diferenta apare cind e vorba de temele lor. Unele sunt temele lui
Norman Manea si altele sunt temele altor scriitori romani stabiliti in
exil. Dar in planul istoriei literaturii romane, care include si pe
scriitorii din exil, nu vad diferenta. Toti acestia sunt scriitori
romani, dincolo de originea lor etnica. Problematica lor, legata
desigur si de biografia fiecaruia, poate fi diferita. In Israel
lucrurile sunt putin diferite, pentru ca si acolo s-au stabilit
scriitori romani, mai ales in perioada Ceausescu. Unii sunt chiar
foarte importanti, dupa parerea mea, cum sunt Alexandru Sever si Virgil
Duda.



Exista vreo distinctie literara importanta obtinuta in Israel de scriitori evrei originari din Romania?



Exista premii si distinctii in mediul originarilor din Romania. E o insula de cultura si de literatura romana. Diferenta dintre acesti scriitori care s-au stabilit in Israel
si scriitori aflati in exil in SUA sau in Franta e importanta, dar in
ce priveste relatia cu limba e cam aceeasi problematica. Ei continua sa
scrie in limba romana in Israel.
Problema este cea a statutului lor in relatie cu mediul. E greu sa spui
ca ei sunt in exil, desi poti sa-i consideri scriitori romani in
diaspora. Mediul respectiv, ideologia nationala a tarii ii considera
imediat israelieni. Integrarea nu este totala, in primul rind din
motive lingvistice. Chiar daca inveti ebraica, o inveti la nivelul
uzului comun, nu ai accesul atit de profund al unui nativ. Eu nu am
ajuns acolo ca prozator sau poet. Am urmat mai curind o linie
academica, in care a trebuit sa transpun in ebraica un discurs deja
constituit, ceea ce e oricum mai usor decit literatura in aceasta
limba. Foarte putini scriitori, chiar tineri, ajunsi in Israel au
trecut la limba ebraica. Sunt citeva cazuri celebre, cum e Ephraim
Kishon, care a venit din Ungaria si a ajuns o celebritate si care e cel
mai cunoscut scriitor israelian din strainatate, cel mai tradus. El
incepuse sa scrie in Ungaria, in maghiara, dar, o data ajuns in Israel,
a reusit sa treaca la limba ebraica cu succes. Mai sunt citeva cazuri,
foarte putine. Cei mai multi duc intr-un fel o existenta pe doua
planuri distincte, in sensul ca sunt legati de cititorii lor
potentiali, vorbitorii de limba romana, dar si de mediul israelian, de
limba ebraica.

Am trăit aici zile de groaznică tensiune […] Sunt zile în care simt
de pretutindeni primejdii, ameninţări... Parcă aş fi fugărit, încolţit
din toate părţile. (17 dec. 1940) Iar în vara anului 1941, încă
traumatizat de amintirea pogromului din Bucureşti, şi cu trei zile
înainte de intrarea României în război, îi scrie: Au fost – şi
probabil între timp ai aflat – unele zile de teroare şi de spaimă, din
care nimeni dintre noi nu putea şti dacă va scăpa cu viaţă sau nu: mă
gândeam atunci că undeva în Pacific este un vapor care pluteşte în
libertate şi că pe coverta acelui vapor eşti tu. (19 iunie 1941)Din
discreţie, prudenţă şi de teama cenzurii, scrisorile nu fac nicio
aluzie la faptul că „groaznica tensiune“, ameninţările şi primejdiile
îi privesc numai pe evrei şi pe
Sebastian ca evreu. Poate că
această imagine epurată de orice referire la condiţia de evreu
intensifică tendinţa lui Sebastian de a găsi o cale esopică, sau de
parabolă, de a esenţializa literar situaţia înfricoşătoare prin care
trec el şi ai săi în aceste zile, o dramă al cărei deznodământ e
necunoscut. Vaporul pe puntea căreia se afla, fericită, Nadia îi
provoacă nostalgii şi reverii de captiv visând libertatea, dar şi, prin
contrast, imaginea obsesivă a propriului naufragiu.
Ca şi în
Jurnal, Sebastian revine în scrisori asupra contrastului dintre cele
două lumi care stau acum faţă în faţă, cea prinsă în capcană şi
cealaltă, nepăsătoare şi înconştientă:Am intrat alaltăseară un
moment la Nestor, unde trebuia să văd un prieten din provincie. Era
seara, cofetăria era plină de lume (oameni tineri, veselie, blănuri,
uniforme, o rumoare de râsete, de saluturi expansive...) şi am rămas un
moment uimit în prag. Era o lume care nu ştiam că există. Atâta voie
bună, atâta nepăsare! Eu trăiesc de o săptămână într-o teroare cruntă,
care mă înăbuşă – şi totuşi la un pas de mine există această lume
imposibilă, de neînţeles în liniştea sau poate în inconştienţa ei. (5
dec. 1940) În realitate, Sebastian oscilează, insuportabil,
între cele două lumi, pentru că el a fost până de curând un familiar al
celor pe care îi priveşte acum stupefiat la Nestor şi la Capşa,
conştient totuşi că soarta celor din capcană, în ultima instanţă, va
fi, inevitabil, şi soarta lui.
În toamna anului 1941, plecarea vasului „Struma“ îi provoacă din nou reveria unei evadări din încercuire: Niciodată
nu m-am gândit cu atâta intensitate la plecare. Ştiu că e absurd, ştiu
că e imposibil, ştiu că e inutil, ştiu că e prea târziu – but I can’t
help it. Mă ameţeşte gândul plecării. Liber, liber – undeva departe.
Pleacă peste câteva zile un vapor cu 750 de evrei imigranţi – şi deşi
nu sunt printre ei, şi nici nu pot fi, mă obsedează. […]
„Struma“ –
ca să ajung până acolo ar fi trebuit să am simţul aventurii şi – mai
ales – să fiu mai tânăr, mai sănătos, mai puţin ruinat de viaţă. (16
oct. 1941, p. 401-402)După câteva luni, tragedia vasului scufundat devine şi pentru el un simbol al „destinului nostru“ (26 febr. 1942, p. 443).
Acum apare şi ideea din care se va naşte piesa Insula. În 20 martie 1942, notează în Jurnal: Beate
Fredanov îmi sugerează să scriu o piesă despre „Struma“. Sugestie care
mă pune pe gânduri, mai ales că se întâlneşte cu vechiul meu gând de a
scrie o piesă cu naufragiaţi, încercând undeva pe o insulă să reînceapă
o altă viaţă. (p. 448) În lunile următoare, Sebastian notează cu obişnuita lui febrilitate fazele închegării piesei:Viziune
subită, aproape violentă, a unei piese de teatru nouă, care s-a
precipitat dintr-odată dintr-o serie de gânduri fără obiect precis. E
ceva intens, încordat, de o simplicitate şi de o putere care mă
ameţeşte puţin. Aş vrea să pot scrie imediat, automat, cu ochii
închişi. Dar ştie Dumnezeu ce se va alege şi din asta, ca din atâtea
altele. (4 iulie 1942, p. 458)A doua zi continuă: Am
scris ieri scenariul piesei văzută – aşa de ameţitor – sâmbătă seara.
La drept vorbind, la un interval de o noapte, exaltarea mea din ajun mi
se părea naivă. Vraja trecuse. Simţeam că totul pierduse din mister.
Eram parcă puţin jenat de mine însumi. Dar scriind scenariul, m-am
animat din nou – şi nu numai că am reuşit să pun pe hârtie gândurile
intense şi totuşi confuze de sâmbătă seara – dar le-am precizat, le-am
dat amploare, le-am dat contur. (6 iulie 1942, p. 459)Subiectul
e destul de simplu: trei oameni care nu au nimic comun între ei şi
care, probabil, în viaţa normală nu s-ar fi intersectat niciodată se
pomenesc prinşi şi blocaţi într-o insulă undeva în America de Sud,
datorită izbucnirii unui război civil. Nadia – alegerea numelui ei e
acum evidentă, după publicarea scrisorilor – e o tânără înrudită cu
eroinele cunoscute ale lui Sebastian; Boby e un tânăr şi de-acum
celebru fotbalist, se va îndrăgosti, fireşte, de Nadia, precum Jeff de
Corina în Jocul de-a vacanţa; iar Manuel e un dinamic şi prosper
bancher. Au ajuns întâmplător pentru un foarte scurt popas pe insulă şi
se pomenesc peste noapte într-o capcană, din care nu se ştie când şi
dacă vor scăpa. Cert este că, dacă vor scăpa, ei nu vor mai fi aceiaşi.

Din acest moment, al blocării într-un loc fără ieşire, sub
ameninţarea războiului şi a pericolului de a muri de foame,
similitudinile dintre situaţia lor şi cea a evreilor din Bucureştii
anilor de război este frapantă. Sebastian va şti să scoată toate
efectele posibile, toate semnificaţiile unei situaţii-limită. Eroii vor
fi obligaţi să regândească viaţa lor de până atunci, să descopere
câteva adevăruri esenţiale, până atunci neglijate, prinşi fiind de
preocupări legate de carieră, avere, faimă, mici satisfacţii
personale.
Cele trei personaje sunt parcă trei ipostaze ale
stării de spirit, schimbătoare de la o zi la alta, a lui Sebastian
însuşi în anii războiului. Îndârjirea lui de a supravieţui şi a depune
apoi mărturie despre anii războiului o regăsim în voinţa Nadiei de a
face faţă catastrofei, decisă să facă orice pentru a rămâne în viaţă.
Intermitentele elanuri de tinereţe, urmate de căderi descurajante,
întâlnite frecvent în Jurnal, sunt şi ale tânărului Boby, dornic de
succes şi de dragoste, iar gândul sinuciderii care îl tentează pe
Manuel e similar cu cel al lui Sebastian în momentele când teama şi
disperarea ajung la paroxism.
Insula devenită capcană a adunat
laolaltă trei oameni din trei lumi diferite, tot aşa cum Bucureştiul
anilor de război i-a silit pe toţi evreii să descopere că le este
destinată, foarte probabil, aceeaşi soartă. În aceste momente,
Sebastian scrutează ironic şi nemulţumit naivitatea soluţiilor sale la
dilemele identitare propuse în De două mii de ani...:Ce ridicolă
a fost încercarea mea de a face în De două mii de ani... o cronică a
unor drame care erau încă la începutul lor. Poate tinereţea să fie o
scuză valabilă? Mă va lăsa viaţa să-mi iau cândva, mai târziu, revanşa?
(29 iulie 1941, p. 365)Tot acum face încercări timide de a se
reintegra în ritmurile tradiţionale ale vieţii evreieşti. Are nostalgia
unui „seider-nacht adevărat“, posteşte şi merge la templu de Yom Kipur,
nu din religiozitate, ci dintr-o „nevoie de căldură, de linişte“ (11
oct. 1943). „Mi se pare uneori că legăturile noastre cu iudaismul pot
fi refăcute“, notează într-o zi (1 aprilie 1942, p. 450).
În
Jurnal, când primejdiile sunt iminente, referirile sunt la noi, la un
personaj colectiv, la un destin sau o tragedie colectivă. E o
solidaritate silită de împrejurări excepţionale, dar care are valoarea
unei experienţe existenţiale care schimbă hotărâtor relaţiile dintre
oameni. E un sentiment pe care dramaturgul îl transmite eroinei din
Insula. „Vreau să rămân credincioasă întâmplării care ne-a strîns pe
noi trei laolaltă“6 (p. 285), spune şi Nadia. Tot ea are şi memorabila
replică cu care se încheie actul II: „Nu vreau ca soarele, mîine
dimineaţă, să răsară fără noi“ (p. 303).
Asemănătoare e situaţia
celor trei eroi cu situaţia evreilor din Bucureştii anilor de război şi
în ceea ce priveşte relaţia cu populaţia locală. Primejdia în care se
află cei trei captivi e diferită şi mai mare decât a localnicilor.
Asemănătoare este şi ostilitatea şi suspiciunea cu care sunt priviţi de
localnici. „Sunteţi suspecţi în tot cartierul“ – le spune agentul de
poliţie. „Nimeni nu ştie de unde veniţi, ce căutaţi“ (p. 294). Ca şi
evreii bucureşteni somaţi de autorităţi să adune o sumă fabuloasă sub
ameninţarea deportării, cei trei, spune poliţistul, au pus în vânzare
„pe ascuns tot felul de lucruri scumpe, pe preţuri de nimic, haine,
geamantane, încălţăminte, un ceas de aur, obiecte dubioase, care nu se
ştie cum v-au căzut în mână“ (p. 295). După care le dă un sfat, atât de
familiar în acei ani: „Plecaţi de aici. Şterge-ţi-o“ (p. 295); „Prin
urmare, dispăreţi de aici“ (p. 296).
Sebastian, civilul care refuză
înregimentarea, orice fel de înregimentare, nu uită că solidaritatea
funcţionează numai în faţa primejdiei colective. La scurt timp după
încheierea războiului, el păstrează aceeaşi distanţă faţă de toate
chemările mobilizatoare, inclusiv ale celor care vin din partea
confraţilor evrei.
Început frenetic, lucrul la piesă începe să
treneze, mai ales după încheierea actului II, şi îndoielile sunt tot
mai paralizante: După câteva zile de inerţie completă, parcă
am reuşit în sfârşit să urnesc lucrurile din loc. Dar la ce bun? Nu
cred că voi face o piesă convenabilă pentru Leny şi Baraşeum. (17 oct.
1942, p. 478)
Poate că pe alocuri tonul e prea grav – pentru ce vrea
Leny şi pentru ce poate primi publicul de la Baraşeum. Dar, aşa cum am
pornit, nu mai e vorba de a face o piesă pe măsura lor, ci de a face o
piesă pur şi simplu. Foarte posibil să rămân cu ea în sertar – ceea ce
la urma urmelor nu-mi displace, deşi am atâta nevoie de bani. Dacă n-ar
fi lipsa banilor, nici nu m-aş gândi la reprezentare. O piesă
reprezentată, o carte tipărită, un articol, orice semn făcut în public
– e un act de prezenţă şi de acceptare. Or, eu nu mă consider prezent –
şi nu accept. (22 oct. 1942, p. 478)
Cusurul cel mai mare este că
actul I e pură comedie, în timp ce actul II trece aproape spre dramă.
Schimbarea de ton e prea netă. Aproape că nu mai sunt două acte ale
aceleiaşi piese. Situaţia iniţială e prea comică, pentru a permite un
ton atât de grav mai târziu. (19 nov. 1942, p. 484)Întrerupe lucrul la piesă pentru a traduce „o farsă stupidă“, pentru a câştiga ceva bani, dar revine în ianuarie 1943:
Mă
voi sili să termin totul până sâmbătă şi pe urmă – cu sentimentul de a
mă spăla pe mâini şi de a mă apropia de un lucru în sfârşit curat – voi
reveni la Insula. [s.n.] (28 ian. 1943, p. 499) După o lună însă, e în continuare într-o „pană de scenariu“ (18 febr. 1943, p. 503).
După o nouă încercare, notează descurajat: Am
abandonat deocamdată Insula. Nu mergea şi pace bună. Voi încerca să
revin după 8-10 zile, după ce voi fi luat oarecare distanţă. O piesă e
totdeauna ameţitor de simplă la punctul de plecare. Dificultăţile şi
rezistenţele vin mai târziu. (24 febr. 1943, p. 504)Ultima însemnare despre lucrul la Insula e din 2 mai 1943: Mă întorc cu gândul de a lucra cât mai mult în teatru. Să termin Insula. Să încep Ursa Mare. (p. 511)Mă
întreb care sunt cauzele impasului şi dificultăţii de a duce la capăt o
piesă care părea să fi intrat pe făgaş sigur. Ca şi Sebastian şi ai
lui, eroii piesei sunt prinşi într-o situaţie fără ieşire, într-o
aşteptare bântuită de temeri şi primejdii. Scriitorul a simţit
instinctiv că aici este, ar putea fi, nucleul unei creaţii literare
care să-l aducă înapoi la tema lui. În condiţiile în care trăia şi
lucra atunci – când totul se putea spulbera de la o zi la alta –,
împins şi de „cererea pieţei“, adică potrivit cu reportoriul teatrului
Baraşeum, Sebastian oscilează şi ezită, tinde spre tonalitatea şi
tiparele Jocului de-a vacanţa sau Steaua fără nume, la care lucrează
cam în acelaşi timp. El grefează pe aceste tipare imaginea insulei
visate devenită capcană. Dar situaţia în care se aflau evreii în Europa
ocupată şi în România lui Antonescu e prea gravă şi primejdia din jur
prea mare pentru a încăpea în ţesătura unei „comedii dramatice“, cum
îşi caracteriza el însuşi piesele. Poate că aceasta e explicaţia
impasului în care intră Sebastian după scrierea actului II.
Tema
insulei-capcană mai revine o dată în dramatizarea Potopul, după
suedezul Henning Berger7. De data asta, o catastrofă naturală – un
„potop“ – provoacă experienţa-limită a celor prinşi într-un spaţiu
închis în aşteptarea unui posibil sfârşit iminent. Nu e greu de
închipuit ce rezonanţă aveau unele replici la acea dată: „Nu vezi că
totul e sfârşit?“; „Noi de aici nu mai ieşim“; „Ce e groaznic e că
oamenii nu pricep lucrurile astea simple decât atunci când văd moartea
cu ochii“; „Toţi devenim mai inteligenţi când ne prăbuşim. Sunt şi
catastrofele bune la ceva“.
ÎN ÎNCERCAREA de a găsi o metaforă
esenţială care să exprime drama prin care a trecut, Sebastian a avut
mai curând sentimentul eşecului. Teatrul nu era atunci calea cea mai
adecvată de a exprima amploarea tragediei petrecute în anii războiului,
destrămarea mediului intelectual de care se ataşase cu atâta fervoare
şi dăruire, ca şi naufragiul opţiunii lui. De aici şi gândul de a
reveni pe altă cale, mai complexă, la tema obsedantă.De scris
cândva – în primele zile ale păcii – o cronică a anilor de război.
„Fapte, texte, oameni“ – în genul Cum am devenit huligan. Un fel de
memorial personal al acestei teribile călătorii. Dar vom ajunge la
capătul ei? (22 dec. 1942, p. 488)Şi din nou, în primele zile după război: Într-o zi voi scrie o carte. E încă cel mai bun lucru pe care-l am de făcut. (31 august 1944, p. 557)Poate
că nici nu era pe deplin conştient atunci că această carte el o
alcătuise pas cu pas prin însemnările din Jurnal, devenit opera lui cea
mai deplină, în care a adunat, cum a dorit, „fapte, texte, oameni“, dar
şi opera în care s-a zidit pe sine, cu tot universul lui de gânduri şi
cu propria lui viaţă.

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=466

Insula lui Mihail Sebastian. Bucureşti, 1939-1944
Leon VoloviciODATĂ
CU apariţia romanului De două mii de ani… (1934), urmat la scurt timp
de eseul Cum am devenit huligan (1935), Mihail Sebastian a fost mereu
în centrul dezbaterilor privind dubla identitate culturală a
scriitorilor evrei afirmaţi şi integraţi, în grade diferite, în
literatura română în perioada cea mai dificilă din istoria prezenţei
evreilor în cultura română. Chestiunea a revenit inevitabil, cu vigoare
şi cu semnificaţii noi, după apariţia Jurnalului (1996).
Pe
aceeaşi temă, dar dintr-un alt unghi, propun aici câteva ipoteze şi
puncte de vedere. Pornesc mai întâi de la constatarea unui paradox care
nu încetează să mă intrige: scriitorul care a fost – poate şi mai este
– acuzat că e asimilist, că a întors spatele lumii evreieşti din care
provine, că n-a vrut să fie evreu etc. este – în literatura română –
scriitorul cel mai preocupat de identitatea evreiască, respinge
sarcastic „comedia asimilistă“, cum o numeşte el, propune una dintre
cele mai profunde meditaţii despre esenţa iudaismului şi condiţia de a
fi evreu în Europa modernă şi în România, în particular. Tot el include
chiar în opera lui de ficţiune – în romanul De două mii de ani... –
mediul sionist din România, figuri de sionişti veniţi din Palestina,
printre ei şi Zeev Jabotinski. În sfârşit, tot Sebastian schiţează, cu
evidentă simpatie, lumea evreiască tradiţională, legată de cultura
idiş.
Iată ce declara chiar Sebastian într-un dialog cu Camil
Baltazar în iunie 1934 – şi cu asta ajung la subiectul meu – despre
romanul De două mii de ani...:

Ştiam că voi scrie într-o zi
această carte. În-tr-un fel, a fost poate unica mea raţiune de „a mă
face scriitor“ [s.n.] (lucru pe care nu l-am dorit şi pe care nici azi
nu-l doresc). Aveam de spus anumite lucruri, care mă sufocaseră în cele
mai vechi amintiri ale mele de copilărie şi adolescenţă. Credeam că
spunându-le mă voi simţi mai liber. Iată că le-am spus1.Pentru
că Baltazar e surprins de confesiune, tocmai într-o perioadă când
publicişti din presa evreiască şi alţi comentatori îl acuză de renegare
sau de recentă reconvertire la iudaism, Sebastian precizează: Nu
te poţi converti la o tragedie. Nu e o convertire şi nici măcar o
întoarcere nu e. Am rămas mereu evreu, fără simulare, fără echivoc. Dar
am crezut şi cred că e posibil, evreu fiind, să iubeşti cultura
românească şi să creezi în cadrul ei. Nu mai puţin
surprinzătoare, pe aceeaşi temă, e o însemnare din Jurnal, la o
relectură a romanului, în 27 mai 1936. De altfel, cum ştim, de-a lungul
Jurnalului, mai ales în anii războiului, Sebastian va reveni cu
reflecţii semnificative asupra cărţii sale: Recitesc
întâmplător câteva capitole din De două mii de ani... […] Am avut o
adevărată surpriză. Cu excepţia câtorva pasaje, care au un prea
accentuat aer de evreu [s.n.], restul mi se pare excepţional2.Contradicţia
dintre cele două afirmaţii e numai aparentă. Ne amintim că unul din
focarele polemicilor aprinse în jurul romanului a fost şi insistenţa
lui Sebastian, exprimată cu deosebire în eseul Cum am devenit huligan,
dar şi de eroul său, evident un alter ego al autorului, că e interesat
de „problema evreiască“ sau drama evreiască numai ca o trăire
individuală; drama este explorată şi asumată ca o experienţă
existenţială.
Cunoscându-şi foarte bine predispoziţia şi
aptitudinile lui pentru o literatură de introspecţie, având în Marcel
Proust poate modelul suprem, Sebastian nu e deloc înclinat să devină un
scriitor al lumii evreieşti – de tipul Ion Călugăru sau I. Peltz (ambii
scriitori preţuiţi de Sebastian). El e obsedat de esenţa chestiunii, de
condiţia de evreu, mai ales în împrejurări dramatice, cu care să se
confrunte de unul singur.
După experienţa dură a receptării
romanului, Sebastian nu renunţă la „tema scriitorului“, cum ar fi spus
Marin Preda, dar – înaintez această ipoteză – încearcă să-i găsească
alte forme de expresie, mai camuflate aş zice. E o strategie literară
adusă la desăvârşire de Franz Kafka, în opera căruia nu există nicio
„tematică evreiască“, iar cuvântul „evreu“ nu apare niciodată. Nici
Sebastian nu mai scrie după 1935 despre evrei, decât atunci când scrie
despre cărţi şi spectacole cu temă evreiască, dar preocuparea de a
reveni la temă este evidentă. Poate şi un anumit tip de caractere din
piesele sale sugerează alteritatea lor. Ei sunt, în ochii celorlalţi,
puţin bizari, diferiţi, ciudaţi, parcă de pe altă lume. Există în
scrisul lui Sebastian o preocupare constantă, tot mai accentuată în
anii războiului, de a vedea în condiţia de evreu o dramatică experienţă
umană, cu semnificaţii care depăşesc dilemele iudaismului şi ale
prezenţei evreilor în lumea creştină. Preocuparea mi se pare evidentă
cu deosebire în piesa neterminată Insula – o încercare, poate eşuată,
de a reveni într-un mod mai transparent la tema considerată, cum îi
declarase lui Camil Baltazar, „unica mea raţiune de a mă face
scriitor“.
Motivul insulei apare frecvent în scrisul lui
Sebastian şi are o evoluţie semnificativă, reflectând şi mutaţiile care
au loc în felul lui de a se raporta la chestiunea pe care o discutăm.
Insula, ca şi aşezările izolate la munte – pensiunea Weber, de pildă,
puntea unui vapor navigând pe ocean sau planeta necunoscută din Steaua
fără nume –, este un teritoriu privilegiat pentru cei care caută o
izolare temporară, o regăsire a sinelui şi a elementelor esenţiale ale
vieţii. Insula e teritoriul reveriei şi al singurătăţii dorite, pentru
că e sinonimă cu libertatea, crede şi eroul romanului De două mii de
ani... N-aş spune, cum se afirmă frecvent, că e un spaţiu al evaziunii
din realitate, ci mai curând aspiraţia spre un univers alternativ, mai
autentic şi mai armonios decât realitatea cotidiană, cu alienările şi
risipirea ei haotică. Farmecul pieselor lui Sebastian se află şi în
aceste tărâmuri ale libertăţii şi fanteziei, create nu pentru a fugi de
realitate, ci pentru a o confrunta mai bine pregătit prin energia
afectivă şi spirituală pe care eroii o primesc prin contactul,
inevitabil temporar, cu acea „insulă“.
Dar insula poate fi şi o
metaforă cu semnificaţie ideologică, ea sugerează o utopie sortită
eşecului. Într-un comentariu pe marginea volumului Noi… Breviar iudaic
(1932) al ideologului mesianic-sionist A. L. Zissu, Sebastian notează-l
Zissu crede a fi găsit insula spirituală pe care neamul lui Israel să
poată poposi calm şi constructiv. Mă tem că este, în această credinţă a
d-sale, mai multă deznădejde decât linişte3.„… mai multă
deznădejde decât linişte“ – foarte curând, Sebastian va ajunge la
aceeaşi încheiere şi în privinţa propriei sale „insule spirituale“.
Insula este şi metafora izolării şi imposibilităţii de a transmite celuilalt o imagine veridică despre tine:Ce
greu e să comunici cu oamenii [notează el în Jurnal]. Circulă tot felul
de imagini şi idei despre tine însuţi. Nu ştii de unde vin, cum au luat
naştere, pe ce se sprijină. Nici măcar nu le cunoşti. Şi între timp,
viaţa ta adevărată e ca o insulă. (13 oct. 1944, p. 569)În primele zile ale războiului, insula visată poate fi o cameră de lucru văzută, de pildă, în locuinţa istoricului D. Pippidi: Odaia
lui Pippidi (am trecut câteva clipe pe la el, să-i duc nişte cărţi) e
un fel de insulă în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. O masă de lucru, o
bibliotecă, singurătate, lumină, linişte. (17 noiembrie 1941, p. 416)Dar
o odaie liniştită într-o cetate asediată, cum percepea el Bucureştiul
atunci, e o colivie, ca să folosim de data asta o sugestie kafkiană. În
colivie, păsările captive pot trăi, e loc şi pentru idile şi drame
personale, fără să ştii ce intenţii are cu tine stăpânul coliviei.
Colivia caută pasărea sună misteriosul aforism al lui Kafka, sugerând o
putere spirituală malefică pornită în căutarea şi ademenirea victimei4.
Colivia în care se pomeneşte Sebastian se transformă de la o zi la alta
într-o capcană. Jurnalul consemnează, pas cu pas, cu sporită nelinişte,
spaimă şi disperare, implacabila apropiere a unei ameninţări fatale. E
ca o încercuire tot mai accelerată după intrarea trupelor germane în
Varşovia şi apoi ocuparea Parisului.
Bucureştiul pare un vapor care mai pluteşte liniştit cu pasageri, ignorând iresponsabil naufragiul iminent: Totul
e confuz, nesigur, încă neangajat, încă nedecis. Şi ceea ce mi se pare
cu totul neverosimil, e acest Bucureşti luminat, vioi, plin de lume, cu
restaurantele pline, cu străzile animate, un Bucureşti cel mult curios
de ce se întâmplă, dar nu intrat în panică şi nici conştient de
prezenţa unei tragedii care a izbucnit. (2 septembrie 1939, p. 227)
Ce-mi
rămîne de făcut în aceste zile, care pot fi ultimele? Aş vrea să ascult
mereu muzică – e singurul meu stupefiant. Vom muri într-o zi ca nişte
găini tăiate. Ar trebui să aştept dezastrul care vine, cu mai puţină
destrămare, cu mai multă atenţie şi cu ochii deschişi. (17 septembrie
1939, p. 231)
Asasinarea lui Armand Călinescu marchează în
seismograful lui Sebastian intrarea Bucureştiului în zona catastrofei
mai mari care a afectat o bună parte a Europei: Străzile sunt
animate, automobilele circulă, sergenţii de stradă sunt la postul lor,
oprind şi liberând circulaţia, prăvăliile sunt deschise – nimic nu pare
deranjat din mecanismul
acestui mare oraş, şi totuşi, undeva, în
însuşi centrul acestui mecanism, s-a dat o lovitură teribilă, lovitură
care nu se simte încă. Suntem parcă într-un oraş dinamitat, care va
sări în aer peste cinci minute, dar care deocamdată continuă să
trăiască, inconştient, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. (21
septembrie 1939, p. 233)Din aceste zile, Sebastian are tot mai
obsesiv sentimentul apartenenţei la un destin colectiv, că e martor,
poate şi victimă, la un nou capitol tragic din istoria evreiască.
Citeşte asiduu din Istoria evreilor de Dubnow:E bine să ştii că
eşti dintr-un neam care de-a lungul veacurilor a văzut multe – unele
mai groaznice chiar decît cele de azi. (25 septembrie 1939, p. 235)Acel
eu orgolios şi demn din De două mii de ani... a devenit acum noi,
accentuând sentimentul că expansiunea nazistă readuce pe toţi evreii
din nou împreună în faţa unui pericol mortal colectiv. Lumea
românească, cu care a dorit cu ardoare să se identifice în felul lui,
ca „om de la Dunăre“, reprezintă acum pe ceilalţi, a căror soartă poate
va fi dură, dar va fi diferită de soarta evreiască, pentru că asupra
evreilor pluteşte spectrul morţii: Nici un moment nu le trece
prin cap oamenilor ăstora obiectivi că triumful german aduce sclavia,
propria lor sclavie. Deosebirea este însă că, în timp ce lor le aduce
numai sclavia, nouă ne aduce moartea. E o deosebire care schimbă în
întregime felul de a privi lucrurile. (31 mai 1940, p. 280)Primejdia ia forme halucinante în preajma şi în zilele Rebeliunii Legionare, iar sentimentul încercuirii e terifiant:
De
oriunde, în orice moment, e cu putinţă să năvălească de afară nu ştiu
ce primejdii, pe care le ştiu de fapt prezente totdeauna, dar cu care
mă obişnuiesc, până a nu le mai simţi. Şi deodată, totul devine
apăsător, imediat, sufocant. Ai vrea să strigi după ajutor – dar spre
cine? cu ce glas? cu ce cuvinte? (14 ianuarie 1941, p. 288)
Cu
fiecare nouă plecare (a lui Dupront după a lui Lassaigne) sporeşte
sentimentul că rămânem aici închişi, că cercul se strânge în jurul
nostru, mereu mai aproape, şi că nu mai e, în nici o direcţie, scăpare.
(14 februarie 1941, p. 306)În ajunul intrării României în
război şi apoi pe măsură ce veştile despre masacrele împotriva evreilor
ajung la Bucureşti, Sebastian e terorizat de spaimă şi de sentimentul
apropierii unui cataclism care îi va nimici pe toţi: Seara ne
adunăm acasă devreme. Cu obloanele trase, cu telefonul închis,
sentimentul de apăsare, de nelinişte creşte. Ce se va întâmpla cu noi?
Abea îndrăznesc să întreb. (22 iunie 1941, p. 349)
Zile de
îngrijorare extremă. Te simţi apăsat, fugărit, ca într-un coşmar. Şi pe
urmă, de prea multă oboseală, încetezi să mai gândeşti, căzând parcă
din nou într-o apatie de plumb, din care te va trezi din nou o nouă
veste, o nouă şoaptă. (5 iulie 1941, p. 354)
Moartea e posibilă în
fiecare zi, în fiecare ceas. Ceea ce s-a petrecut la Iaşi (şi încă nu
mă pot decide să scriu aici tot ce am aflat între timp) se poate
oricând repeta aici. (17 iulie, 1941)Pe măsură ce primejdia
sporeşte de la o zi la alta, insula e o himeră. O încercare de evadare
prin convertire din capcana condiţiei de evreu este acum, gândeşte
Sebastian, zadarnică şi reprobabilă:Chiar dacă lucrul n-ar fi
aşa de grotesc, chiar dacă n-ar fi aşa de stupid şi zadarnic – încă nu
mi-ar trebui argumente. Undeva, într-o insulă cu soare şi umbră, în
plină pace, în plină securitate, în plină fericire, mi-ar fi la urma
urmelor indiferent dacă sunt sau nu sunt evreu. Dar aici, acum, nu pot
fi altceva. Şi cred că nici nu vreau. Astăzi mai acut decât altădată,
sentimentul că nu e adevărat, că totul e îngrozitor de ireal, că mă
zbat într-un coşmar, că mă afund în el – şi că ar trebui să mă trezesc.
Numai de n-aş înnebuni. Mă simt aşa de ostenit încât uneori mi-e frică
să nu mă destram, să nu-mi pierd controlul. (17 dec. 1941, p. 424)Din
această perioadă datează şi scrisorile către foarte tânăra Nadia,
plecată cu părinţii în Statele Unite5. Sebastian îi scrie în 1940:

In privinta Holocaustului eu nu
consider ca tara, poporul roman au facut Holocaustul. Participarea la
Holocaustul dezlantuit de nazisti a fost si ramane in
responsabilitatea/ iresponsabilitatea unor guvernanti in frunte cu
maresalul pe care tot mai multi ignoranti il proslavesc, Ion Antonescu.
Un om scolit in Vest, cu o anumita educatie, cu merite in Razboiul de
Intregire, la care au participat si militari evrei, unii eroic, sa
spuna in sedinta guvernului ca „evreul este Satana“, ca el, Antonescu,
lupta cu iudeo-bolsevismul, nu cu URSS, care acaparase teritorii
romanesti, pare incredibil, dar este adevarat. Ma opresc. De curand am
publicat in revista „Contemporanul – Ideea europeana“ o recenzie
extinsa despre o carte care elogiaza pe romanii, ungurii, germanii ce
au salvat vietile unor evrei in anii Holocaustului. Sunt exemple
concrete si absolut emotionante. Deci nu sunt complexat ca traiesc in
Romania, desi am vizitat multe tari, inclusiv patria stramosilor,
Israel. De visat, visez in limba poetilor, care este universala, un fel
de esperanto fara cuvinte. Va multumesc ca mi-ati dat ocazia sa va
raspund la intrebari.

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=12310

Intr-una din primele zile petrecute in afara casei parintesti, printre
elevii clasei I a scolii primare izraelite din Moinesti, eu si alti
copii ne-am obraznicit si invatatorul ne-a atras atentia ca vom plati
scump impertinenta. Ne va pedepsi asa incat sa nu mai pacatuim cat vom
trai. A rostit amenintarea pe un ton plapand, ca unul detinand ca
avutie doar sensibilitatea si o seama de cunostinte care insa nu
cumpaneau capacitatea lui redusa de a lupta cu viata, omitand cu
dinadinsul sa precizeze in ce va consta sanctiunea. Iar cum avea
reputatia – transmisa din generatie in generatie – a unui om crud si
perfid in numele dreptatii, am intrat in panica. O groaza ce se
amplifica pe masura ce trecea timpul. Asteptam deznodamantul – oricat
de cumplit urma sa fie – ca pe o izbavire, tot intrebandu-ne in fel si
chip ce chin urma sa induram. La finele orelor de curs, invatatorul
ne-a comunicat sec ca s-a razgandit si ne iarta. Am resimtit gratierea
ca o jignire; era ca si cum as fi fost tras pe sfoara. Mai ales ca mi-a
dezvaluit vocatia catastrofica, adeverindu-mi vulnerabilitatea. Un
academician francez socoate ca orice om umilit e un evreu de onoare.
Marturisesc ca n-am incercat un simtamant de mandrie. Cu atat mai putin
unul de usurare.
Peste doi ani am fost nevoiti sa ne mutam la Bucuresti si am frecventat
clasele a treia si a patra la „Ion Heliade Radulescu“. Intr-o
dimineata, agatat de scara arhiaglomeratului tramvai 14, niste colegi
m-au imbrancit – in dreptul liceului „Mihai Viteazul“ – si am cazut pe
caldaram. N-am patit mare lucru daca trec peste motivatia actului lor.
Asa am descoperit ca puteam conta mai curand pe culpa de a fi evreu
decat pe dovezile lor de bunavointa, pana in ceasul acela numeroase. Nu
despart cele doua intamplari. Mai bine zis, trec deliberat peste ceea
ce le deosebeste, ma straduiesc sa nu iau in seama diferentele, pe care
doar un orb nu le-ar vedea, in speranta ca avansez spre miezul
lucrurilor.
Nu mult dupa aceea, elev la liceul „Cultura – Max Aziel“, am fost
incadrat ca si ceilalti adolescenti in detasamentele de munca
obligatorie, lucrand la ingrijirea gradinilor din Bucuresti. Eu unul am
fost repartizat la Velodrom, unde-i acum stadionul Dinamo, sub porunca
unui fost membru al Legiunii Straine care cine stie din ce motive isi
luase talpasita din Algeria. Acest francez dintr-un sat de la poalele
Pirineilor, puturos, ciomagar si betiv, care o data pe luna ne punea cu
fata la pamant si trecea victorios peste noi, putea fi inmuiat in
restul vremii cu palinca de pere din Maramures. Foarte curand insa,
detasamentului i s-a dat alta misiune. Dupa fiecare bombardament, ne
prezentam la liceul „Spiru Haret“ si, imbarcati in camioane, plecam
spre nordul capitalei. Acolo dezgropam cadavrele din ruinele caselor.
La inceput ne cuprindea o usoara ameteala si munceam cu respiratia
intretaiata de tulburare si o senzatie de sfarseala la inima, dar pe
urma am prins a ne obisnui pana si cu duhoarea cadavrelor nedescoperite
la timp si intrate in putrefactie. Ce-i drept, traiul ne-a fost usurat
de comandantul detasamentului, un ofiter in rezerva pe numele sau J. V.
Pandelescu, viitorul cronicar muzical, care profita de orice ragaz
pentru a ne invata sa intelegem arta. Ceea ce nu izbutea nici el era sa
evite ca „ostasii“ lui sa devina tinta furiei asasine a rudelor ori
prietenilor celor ramasi in viata, de parca noi adusesem prapadul si
purtam raspunderea dezastrului. Erau fiinte cu judecata, cu simtul
realitatii si nu neaparat victimele unui impuls de razbunare, dar gata
sa se transforme in criminali. De unde si cum isi facuse loc in ei
pornirea de a omori? Interogatia asta m-a pus pe ganduri. Am reflectat
– vrand, nevrand – la cat de subtire, cat de fragil ramane stratul de
omenie in mai fiecare. Nu-i neaparat nevoie sa fii un caracter abject –
imi ziceam – ca sa comiti cele mai cumplite infamii. Nu-i absolut
necesar sa cedezi unei dorinte de a corecta destinul, pentru a ucide. E
destul sa uiti de tine, sa nu te iei in seama pentru a savarsi pana si
o crima. Cum era cat pe-aci sa comita tatal unei fete, al carei trup
zdrobit il extrasesem din daramaturile unei case cu acoperisul din
placi de gudron, de la capatul Caii Grivitei, acolo unde drumul inainta
paralel cu linia ferata. Am scapat cu viata fiindca potentialul asasin
a reintrat in posesia constiintei de sine si, inspaimantat de ce era
gata sa faptuiasca, s-a retras cativa pasi. Desigur, si eu ma
speriasem. Ma speriasem crancen. Curgea apa de pe mine. Ceea ce la urma
urmei era normal. In acelasi timp, m-am dispretuit, deoarece sub
presiunea spaimei si pentru a nu ma face de rusine in fata celorlalti
putin a lipsit sa lovesc eu cel dintai. Asa am aflat ca trebuie sa
raman cu orice risc eu insumi. Dar tot dand mintii de lucru am ajuns la
incheierea ca si dispretul de sine, dus prea departe, poate fi nociv.
Atunci si apoi, de multe alte ori am fost pus in situatia de a medita
la frica. Frica de a fi evreu, frica de celalalt evreu, frica de a nu
fi la „inaltimea“ situatiei, ori de cate ori eram insultat dintr-un
motiv ori altul. Urmarea acestor reflectii a fost ca am ajuns la
concluzia ca, asemenea actorului, trebuie sa ma imprumut altuia. Mi-am
ales un personaj sters, pastrand cu strasnicie secretul ca, beneficiind
de intelegerea tatalui, am absolvit o scoala de jiu-jitsu sub
conducerea lui Toma Panaitescu, altadata o legenda a artelor martiale.
Asadar am intrupat o faptura cu o personalitate abia vizibila si scoasa
din teaca doar la nevoie, a carei a doua limba materna era tacerea.
Aveam orgoliul de a interpreta credibil pe cineva care a aflat de
timpuriu ce avem in comun noi pamantenii, de ce nu se cuvenea nici
s-ascund ca sunt evreu, nici sa-mi exhib identitatea, ori sa consider
ca etnia confera fie inferioritate, fie superioritate. Un mod de a
exprima cu rezerve dubla identitate a unui solitar.

Am indoieli ca in receptarea literaturii mele am fost defavorizat mai
mult decat oricare alt scriitor neafiliat vreunui grup promotional.
Cand si cand am beneficiat de antisemitismul bine disimulat al unora
dintre judecatori. Ma pregateau pentru posteritate.

Cat despre limba in care visez, trebuie sa ma dau de gol: sunt un
insomniac cu vechi state de serviciu. Daca se intampla totusi ca in
noptile astea nedormite sa visez cateva franturi de clipa, ma trezesc
imediat mut de uimire. Abia apoi incerc sa-mi explic miracolul.
Fireste, in romana.

La intrebarea daca amintirile Holocaustului raman dureroase raspund
indirect, citandu-l pe laureatul Premiului Nobel in 2002, Imre Kertesz:
„Poate ca-mi datorez propria supravietuire faptului de a fi trecut de
la o dictatura la alta, ceea ce m-a scutit de imense deziluzii. Bunicii
mei materni si-au gasit moartea in Holocaust, bunicii paterni au fost
zdrobiti de puterea lui Rakosi. Dictaturile sunt toate la fel. Ataca
personalitatea. Suprima simtul responsabilitatii si pun oamenii in
situatii imposibile... Intr-o dictatura esti privat de alegere. De unde
lupta de a deveni constient. E un travaliu interior foarte nelinistitor
care precede vremea scrierii.“

„M-am simtit mereu evreu de limba romana“
BORIS MARIAN

Stimati colegi Daniel Cristea- Enache si Mihai Iovanel,

Printre alte preocupari si obligatii o am si pe aceea, chiar placuta,
de a monitoriza jurnalistic presa culturala, iar „Cultura“ este una
dintre preferate, felicitari realizatorilor, colaboratorilor, etc.
Ideea „dosarului“ Dvs. este foarte buna si actuala, in conditiile unei
exacerbari a diverselor forme de xenofobie, pe plan mondial. Tema
coexistentei evreilor si romanilor a fost tratata in multe feluri,
adeseori corect. Dubla identitate a scriitorilor evrei de limba romana,
printre care, cu voia Dvs., m-as include si pe mine a fost dezbatuta si
este mereu actuala, incepand cu Mihail Sebastian pana la scriitorii din
Israel, unde exista o Asociatie a Scriitorilor israelieni de limba
romana, asociatie ce nu se prea regaseste in alte tari, in afara
granitelor Romaniei. Dar va spun lucruri stiute, probabil. Voi raspunde
pe rand si disciplinat la intrebarile Dvs. care mi se par judicios
formulate. In prezent, in Romania sunt putini scriitori evrei, multi au
murit, au emigrat. Personal cunosc cativa poeti, Toma George Maiorescu,
Grisa Gherghei, Martha Izsak, l-am cunoscut si l-am admirat pe Florin
Mugur, azi putin cam uitat, iar dintre prozatori il cunosc oarecum pe
Gheorghe Schwartz, un om de o minunata perseverenta, dar si mult
talent. La nici unul dintre acesti valorosi scriitori nu pot spune ca
am gasit un specific iudaic, pe care il semnala G. Calinescu in
interbelic. Desigur, fiecare dintre ei au in memorie o istorie, anumite
repere pe care nu le parasesc, dar nu fac din ele un punct nodal.
Intelepciunea poate fi biblica, talmudica , jocul poate fi chiar
cabalistic, dar toate sunt „pietricele“ intr-un mare mozaic al culturii
universale. Si apoi, in ciuda unei crude istorii, sa nu uitam ca
iudaismul biblic sta la baza cestinismului, a culturii ce s-a format
din aceste doua traditii. Deci nu exista o „insula pentru specificul
scriitorului evreu in Romania“. Aici, cred ca marele G. Calinescu a
gresit, desi gestul sau de a discuta despre scriitori evrei in anul
1940, an de exacerbare a antisemitismului la noi, a fost un gest, am
spune, eroic. A gresit apasand pe nuanta evreiasca, pe caracterul
„nevrotic“ al personajelor din prozele evreilor scriitori. Este
adevarat ca Peltz, Benador, Calugaru, fara a fi scriitori mari, au
reprezentat o anumita tendinta de ancorare in mediul ghetoizat,
evreiesc, aceasta era realitatea in interbelic, cu Dudesti, Vacaresti,
strazi care nu mai au azi aceeasi infatisare, chiar deloc. Fundoianu,
Sebastian, Tzara, Isou, Gherasim Luca, s.a. au depasit cu mult conditia
de scriitor „tipic“ evreu, fara a „demisiona“ din propria etnie. In
privinta mea as avea ceva de spus. Prin anii 60-70 trimiteam versuri la
„Atelierul literar“ al generosului si exigentului Geo Dumitrescu ,
publicam alaturi de Gabriel Chifu , Gheorghe Azap, Aurelian Titu
Dumitrescu, Aurel Dumitrascu, Adrian Alui Gheorghe, s.a. Nu pot uita
indemnul binevoitor al maestrului Geo de a-mi alege un pseudonim
literar. O facea cu cea mai buna intentie. Astfel am ajuns Boris
Marian, asa cum sunt, poet in Romania, printre alti poeti. Spre
deosebire de alte tari unde numele nu prea conteaza, ci doar valoarea,
in Romania anilor postbelici, nu numai scriitorii, dar mai cu seama
oamenii politici trebuiau sa poarte nume neaose – Petre Lupu, Leonte
Rautu, Mihail Florescu, etc. La fel compozitorii, artistii plastici ,
nu toti, dar multi purtau nume romanesti suta la suta. Acum se
reproseaza exact pe dos ce li se cerea atunci, in anii 50. Desigur, A.
Toma nu a fost poet prea grozav, ba chiar mediocru, desi avea nume
romanesc. Este o alta chestiune, de valoare. Citind „Istoria“ lui
Marian Popa am vazut urmarea erorii lui Calinescu. Acest Popa, pe care
nu am cum sa-l stimez, face o adevarata „purificare“, separand evreii
de ceilalti scriitori. Rusinos. Istoria lui Alex Stefanescu, apoi cea a
lui Nicolae Manolescu se ridica, desigur, la alte cote. Dar si aici am
o oarecare retinere, desi s-ar putea sa gresesc. Candva se spunea ca
trebuie sa fii exceptional ca sa intri la facultate, fiind evreu. Adica
era vorba de un „numerus clausus“. Nu vreau sã acuz pe nimeni de
discriminare. Mi se par, probabil, fiind mai sensibil, prea putine
personalitati puse in lumina, din etnia, spun din etnia si nu mediul,
care nu mai exista, evreiasca. Dar exista si recunoasteri certe, precum
in cazul lui Vona, Ornea, Crohmalniceanu, Mugur, iar Banus si Nina
Cassian sunt si ele, dar cu retineri explicabile. Mai departe – eu nu
mi-am delimitat explicit o anumita apartenenta, mai bine zis, m-am
simtit mereu evreu de limba romana, cum spunea frumos Zigu Ornea despre
patria sa, limba romana sau Sebastian – „un evreu de la Dunare“. Nu am
avut trauma scriitorului ostracizat din cauza evreitatii, ca Sebastian,
slava Domnului. Ma supara, desigur, apologia unor veritabili xenofobi
din interbelic, dar nu am ce face. Fiecare isi alege modelul.