Leon Volovici

„...aceasta durere s-a indepartat de mine odata cu scurgerea anilor“
MIREL BRATEŞ

1. Exista, sigur, un asemenea nod – un fascicul format din instinctul
de prezervatie si din viziuni literare individualizate-legate de
evreitatea scriitorului; temele predilecte ale scriitorilor evrei de
limba romana cred ca se afla in consimilitudine cu temele favorite
pretutindeni in tagma autorilor de beletristica – societate, existenta
umana, petrecere a omului pe pamant.

2. Deoarece mi s-ar parea „o lipsa de tact“ sa glosez pe un asemenea
fragment specialmente-particular din „Istoria literaturii romane“ a lui
G. Calinescu, imi las libertatea de a ramane, totusi, in tema apeland
la un anumit pasaj din romanul pe care l-am publicat in 2003, „Israel
nu are horoscop“:
„(...)Privirea lui Gary Suvin aluneca peste rafturile cu carti de
parca ar citi un text. Se apropie de unul din rafturi si cu aratatorul
mainii stangi ridicat la inaltimea pieptului, trece incet de-a lungul
cotoarelor, se muta la raftul urmator plimbandu-si mai departe degetul
pe cotoare, carte cu carte, traversand astfel toata camera.
«Intr-adevar, seamana atat de bine cu Jacques Tati! Domnul Hulot!» ii
trece iarasi prin gand lui Dan si de-abia isi retine un zambet.
Deodata, inspirat, Gary se intoarce direct la locul de unde pornise, se
urca pe o scarita cu trei trepte, cotrobaie prin rafturile de deasupra
si, in sfarsit, trage din raft un volum gros. Da foile inainte si
inapoi, cauta cu infrigurare si in cele din urma gaseste: «Poftim!»
Bate, biruitor, foaia cu palma, extrem de multumit, de fericit:
«Uite-aici, monsieur! E negru pe alb!» Se apropie calcand apasat,
bocanit, cu o lumina ciudata pe obrazul lui zbarcit. Se opreste, cu
picioarele departate si tinand cu amandoua mainile cartea. Emotionat,
cu o intonatie solemna: «Iata, asculta: iti voi cita intocmai cuvintele
lui George Calinescu, asa cum acest monstru sacru al literaturii romane
le-a asternut intr-un articol publicat in „Adevarul literar si
artistic“ din... uite si data – 3 aprilie 1933: Un fapt semnificativ si
care dovedeste caracterul intelectual al vorbirii este acela ca in
general romanii de confesiune ebraica vorbesc si scriu romaneste mai
bine decat ceilalti» Aici se opreste din citit si inspira adanc pe nas,
duce aratatorul la tampla si incepe sa declame cu un fel de evlavie:
«Filologia romana este in pluralitatea ei o stiinta creata de aceasta
categorie de romani.»
3. E o stratagema, o intrebare cu talc... Stiu, fara greseala, ca ceea
ce m-a favorizat/ defavorizat a depins de insusirea (buna sau mai putin
buna) a creatiei mele literare in proza.
Ca sa fiu si mai bine inteles, va invit la o reflectie asupra
consideratiei mele de a scrie in limba romana, asupra sentimentului
onorant al scriitorului evreu de limba romana ale carui creatii sunt
evaluate, prizate, socotite ca parte a literaturii romane! Este, in mod
cert, o demnitate literara – ceea ce inseamna ca scriitorul
romano-israelian apartine culturii romane, ca el exista in cadrul
limbii romane (daca, bineinteles, stapaneste aceasta limba).
4. Inca din timpurile copilariei, de la 6-7 ani, si pe urma, am fost
lovit, succesiv, de antisemitism, in diferite forme – nu doar valurile
(stupid) camuflate, discrepanta de status, exclusivismul dar si
rabufnirile xenos, pana la batjocorirea cumplita, atroce: mai mult de
doi ani puscarie, la drept comun, pe un dosar falsificat.
5. Crimele comise in Holocaust raman o rusine eterna, grava la
registrul cel mai de jos, o povara istorica care trebuie gestionata.
Din fericire, biografia mea nu cuprinde in sine iadul Holocaustului. Cu
toate acestea, discriminarea draconica a legilor rasiale m-a marcat
foarte puternic!... Apoi, aceasta durere s-a indepartat de mine odata
cu scurgerea anilor – din motive mai mult sau mai putin obscure,
printr-un fenomen neinteles... Presupun ca la mijloc va fi fost si
sapienta... Sine ira et studio!
Am destul sange in vine incat sa declar ca autovictimizarea,
culpabilizarile generalizate, declamatiile politice din avanscena ma
indigna, imi starnesc dezgust profund!
6. ...Mose Segal, oniricul pictor Marc Chagall, parizianul visand Vitebskul hasidic...
In ce limba visez eu? In ce stare/inspiratie de vis?
Simplu, fara alte comentarii, neornat: Ca simtire de limba am „ramas
acasa“, gandesc, visez si-s „locuit“ in intreaga mea fiinta de limba
romana!

„Un travaliu interior foarte nelinistitor“
B. ELVIN

Sa se numere romanul evreiesc – se intreba Jean Daniel, directorul
saptamanalului „Le Nouvel Observateur“ – printre curentele literare
americane despre care se vorbeste in unele istorii literare si
universitati? Ce puncte comune exista intre Isac B. Singer, Saul
Bellow, Bernard Malamud? Sa fie adevarat ca toti acesti scriitori se
ocupa de aceeasi lume populata de personaje strivite de viata,
familiarizate cu nenorocirea si pecetluite de o resemnare fara de
capat? N-as crede, afirma Jean Daniel si continua: as putea oricand
dovedi importantele deosebiri dintre acesti romancieri, incepand cu
mediul din care provin eroii lor si incheind cu viziunea artistica.

Acum cativa ani, in 2002, raspunzand reporterului ziarului „Le Monde“
care-l invitase sa declare daca se considera evreu american sau
american evreu, Philip Roth a precizat: „Romancier american. Punct.“
Altui ziarist, care staruia argumentand ca nu putine din creatiile lui
Roth sunt istorisiri despre evrei, scriitorul i-a replicat: „Nu dau doi
bani pe nonsensul despre literatura neagra sau literatura feminista. Nu
sunt decat etichete pentru a servi cauze politice.“ Mai mult decat
atat, Philip Roth nu si-a ascuns iritarea pricinuita de insistentele
reporterului: „Nu ma intereseaza chestiunea, stiu exact ce inseamna sa
fii evreu si adevarul este ca nu-i deloc interesant. Sunt american. Nu
se poate vorbi despre asta fara a nimeri direct in oribilele clisee
care nu spun nimic despre fiinta umana. America este, mai intai si
inainte de toate... limba mea. Iar cliseele identitare nu au nimic
comun cu experienta vietii oricarui om.“
La randul sau, romancierul mexican Carlos Fuentes respinge ideea ca ar
exista trasaturi etnice ce separa o scriere datorata unui autor
american „garantat 100%“, de cea a unui autor evreu-american. Intr-o
pagina intitulata „Statele Unite ale lui Roosevelt si Arthur Miller“,
el il socoteste pe celebrul dramaturg expresia a ceea ce a fost mai bun
intr-o anumita etapa a istoriei. „Intre crahul financiar din 1929 si
inceputul celei de-a doua conflagratii universale, raspunsurile date
lumii in criza au fost remedii mai rele decat maladia: regimuri
totalitare, razboaie civile, violarea drepturilor umane, oboseala si
indiferenta in privinta democratiei. Marea exceptie au constituit-o
SUA, unde Roosevelt n-a recurs la raspunsuri totalitare ori la
suprimarea libertatilor, ci a facut apel la capitalul social, la
resursele umane impulsionand literatura si arta. In aceasta lume s-a
format Arthur Miller, iar opera sa este expresia unei politici care nu
exclude pe nimeni, a unei politici care stie sa spuna tuturor
celorlalti: „n-o sa ramaneti pe dinafara.“
Cu totul altfel au stat lucrurile in Europa si mai cu seama in Europa
de Rasarit, unde (explicit sau nu) s-a operat o discriminare intre
creatia scriitorilor evrei si a celorlalti scriitori. In aceasta
directie se poate afirma ca, in timp, situatia s-a ameliorat fara insa
ca „problema“ sa fie anulata. Dovada insasi ancheta de fata. Cat despre
tezele lui Calinescu referitoare la un anumit „specific supraindividual
al scriitorului evreu“, cred ca, in parte, sunt adevarate. Dar mai cred
ca in literatura cantareste, in primul rand, ceea ce e propriu,
irepetabil, unic intr-o opera. Pe de alta parte, nu-i de mirare ca
anumite determinari decurgand din insusi statutul evreului intr-o anume
epoca sa impuna adesea un fond comun de preocupari in cartile lor. Dar
nu din el s-a nutrit creatia tuturora (spre exemplu, cea a lui M.
Blecher) si nici unele scrieri ale altora (de pilda, teatrul lui Mihail
Sebastian). Vreau doar sa spun ca sentintele critice sporesc in
dreptate daca renunta la ispita globalizarii, preferand sa evite in
literatura total-generalul.

2. Doi mari critici romani, E. Lovinescu si G. Calinescu, au incercat
sa sintetizeze acel „specific supraindividual al scriitorului evreu“,
ei fiind, in viata literara romaneasca, si cei care au promovat cu
consecventa pe scriitorii evrei din generatia lor, in imprejurarile
politice cele mai neprielnice si atragand asupra lor, din aceasta
cauza, multe sageti otravite. Si totusi, n-as spune ca aceste pagini
despre „specificul“ literaturii scrise de evrei sunt dintre cele mai
profunde. Imediat dupa razboi, Aderca a publicat o serie de foiletoane
extrem de critice despre referirile la scriitorii evrei si specificul
lor in „Istoria“ lui Calinescu. Unele observatii iritate, daca imi
amintesc bine, tradau un exces de sensibilitate din partea lui Aderca,
dar in fondul chestiunii Aderca intuise bine (ca si in cazul lui
Lovinescu, de altfel) amestecul de observatii subtile, prejudecati si
clisee, fie si pozitive, despre „firea evreului“ literat si obsesiile
lui identitare. Mai suparatoare mi se pare acum usurinta cu care
Calinescu, chiar si Calinescu, atat de decis in a depasi (pre)judecata
comuna si a sfida cliseele xenofobiei, atribuie mai fiecarui scriitor
evreu insusiri „reprezentative“, neaparat si fatalmente „specifice“
pentru intelectualul evreu care, cum spune într-un loc despre Gherea,
„aduce insusirile si cusururile evreului“. Asta nu-l impiedica sa
pretuiasca si sa sublinieze originalitatea si valoarea multor scriitori
evrei. Dar tentatia de a surprinde in cateva note distincte „firea“
unui popor e mare si, pana la un punct, legitima, iar „evreii“ sunt,
cum stim, un subiect predilect, intre demonizare si apologie, ca la
Cioran, de pilda. Ma intreb chiar daca aceste seducatoare eseuri
etno-psihologice, scrise uneori cu mare talent, nu sunt un mod de... „a
bate campii cu gratie“ sau un fel de a cauta diferenta specifica,
necesara unei autodefiniri printr-o imagine antitetica.

3. Nu, nu cred. Presupun ca aceia care au comentat textele mele au
asociat, inevitabil, identitatea mea evreiasca de ceea ce scriu, dar
n-am avut impresia cã m-au „defavorizat“ numai din aceasta cauza. Nu
sufar de mania persecutiei.

4. „Romanismul“ si „evreitatea“ nu sunt concepte aflate pe acelasi
plan. „Evreitatea“ mi-am asumat-o pe cale... naturala, nascut si
crescut fiind intr-o familie evreiasca fara vreo tendinta de a-si
ascunde sau nega identitatea evreieasca. Identitatea romaneasca (nu
‚romanismul“, care e altceva) a venit prin educatie, prin mediul uman
si cultural in care m-am format. E vorba de-acum de Romania socialista,
care dadea si copilului evreu senzatia de normalitate si ca el este la
fel ca toti ceilalti copii, iar distinctiile etnice nu mai au
semnificatie, asa ti se spune la scoala, iar cele religioase sunt
repudiate ca „prejudecati burgheze“. Fisurile si minciuna acestei
„normalitati“ realist-socialiste le descoperi treptat, uneori cu mare
intarziere, si intelegi ca unele isi au sursa in trecut, altele sunt
produse ale indoctrinarii (si mistificarilor) educatiei comuniste, in
toate ipostazele ei, de la stalinism la ceausism. Ceea ce te duce, ca
in cazul meu, de pilda, nu la respingerea uneia sau alteia dintre cele
doua identitati, ci la redefinirea lor. O reasezare si o noua
redefinire a lor are loc odata cu parasirea Romaniei si optiunea
stabilirii in Israel. Dar asta e o chestiune complicata, o lasam pentru
alta „ancheta“.

5. M-am trezit in lume dupa razboi, trauma Holocaustului mi s-a
transmis nu atat direct (eram prea mic), cat prin memoria familiei si
memoria colectiva evreiasca, marcata de pogromul de la Iasi si de
intalnirea cu supravietuitorii din Transnistria. Mai puternica si
resimtita mai direct de generatia mea a fost trauma provocata de
tacerile, tabuurile si mistificarile din perioada comunista (si chiar
post-comunista) legate de soarta evreilor din Romania lui Antonescu. O
trauma incomparabil mai acuta au avut de suferit cei care au infruntat
tacerea si mistificarile dupa ce au trecut ei insisi prin infernul
Transnistriei. De aceea l-am „investigat“, pana la indiscretie, pe
Norman Manea in dialogurile noastre indelungate („Sertarele exilului“,
Polirom, 2008) despre dilemele si consecintele identitatii evreiesti,
in Bucovina, in Transnistria, in Bucurestii socialismului ceausist, in
exil la New York sau, aici, la Ierusalim, unde ma aflu eu.

6. Atunci cand visele mele nu sunt „fara sonor“, cum mi se intampla in
ultimii ani, visez, fireste, pe romaneste, nu-i de mirare. Dar mi se
intampla sa am si vise sau chiar cosmaruri „lingvistice“. Am visat
odata ca mi se cere sa plec in Suedia sa tin o conferinta in suedeza.
Dar eu nu stiu suedeza, spun. „Nu-i nimic, o sa te descurci, tu inveti
repede.“ Si eu, in loc sa ma descurc, intru in panica si... ma trezesc.
Ma scol multumit ca nu am de tinut conferinte in suedeza, ma spal cu
apa rece si iau ziarul de langa usa: litere ciudate si totusi
familiare, iar cuvintele se insira... de la dreapta la stanga. Iar
visez?!

Vreţi să spuneţi că şi formarea Comisiei prezidenţiale de studiere a Holocaustului a fost marcată de oportunism?

Mă mulţumesc să spun că n-a fost constituită dintr-un impuls nobil de a stabili adevărul. Decizia fost o rezultantă a contextului politic internaţional, a pragmatismului şi a înţelepciunii politice. Mesajul deschis al liderilor politici era cam acesta şi citez, aproape, dintr-o intervenţie auzită de mine la TVR, atunci cînd s-a dat Ordonanţa de interzicere a simbolurilor fasciste şi antonesciene: noi trebuie să înţelegem că Occidentul şi Statele Unite consideră că regimul Antonescu a fost unul criminal, noi, dacă vrem să intrăm în această lume, trebuie să ne asumăm această poziţie.

Cine spunea asta?Adrian Năstase, cînd era prim-ministru. Mesajul, în subtext, era acesta: eu nu vă spun că Antonescu este un criminal, dar aşa ne cer „ei“ să spunem şi noi trebuie să ne adaptăm, dacă vrem să fim primiţi în „lumea bună“. E, din nou, un dublu limbaj: unul pentru export şi unul „patriotic“, pentru masa alegătorilor, presupusă a fi naţionalistă şi adulatoare a mitului lui Antonescu.



Lumea e mult mai grijulie cu ce spune

Ajungem la lumea intelectuală. Aici par să mai fie derapaje ultranaţionaliste şi simpatii legionare... Ele nu sînt foarte vizibile, dar le simţi printre rînduri, le simţi pulsînd în underground.Nu mă miră. Dar, totuşi, spre deosebire de lumea politică, lumea intelectuală este una mai sinceră, distincţiile sunt mai evidente. Există şi „derapajele“ de care pomeniţi, dar întîlneşti şi intelectuali cu o atitudine morală ireproşabilă în faţa acestor „derapaje“. Există, evident, şi intelectuali care practică un discurs ambiguu, dar şi ei sunt atenţi să nu producă o imagine extremistă, nu e onorabil să faci impresie de intelectual antisemit. E o mare schimbare, lumea e mult mai grijulie cu ce spune. În anii ’30, de care m-am ocupat multă vreme, puteai, în public, să spui orice despre evrei, erai chiar privit cu suspiciune dacă luai apărarea evreilor. Astăzi, chiar dacă unii intelectuali ar avea anumite porniri antisemite, în discursul lor sînt reţinuţi. Vreau să fac o precizare: eu nu mă grăbesc să pun eticheta de antisemit unora care uzează de clişee, glume, anecdote cu iz antisemit, deşi ele trădează o mentalitate şi o predispoziţie. Nu despre asta vorbim, ci despre cei care practică un antisemitism coerent, „argumentat“ raţional sau iraţional. Nu acelaşi lucru, al unei anumite reţineri şi al unui autocontrol, se întîmplă cînd e vorba de ţigani. În continuare, poţi să spui în medii onorabile orice vrei despre ţigani... În privinţa asta stăm încă destul de prost...



Atracţia pentru un fel de romantism legionar

Ajungem la tineri. Veniţi periodic, din 1993, în România, ţineţi cursuri la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Cum simţiţi acest mediu? Şi cum îl priviţi, gîndindu-vă că el beneficiază şi de diverşi magiştri, nu neapărat la şcoală, care fac cultul morţii, al sacrificiului, al devotamentului pentru o cauză.Contactul meu cu studenţii e cu precădere în mediul tinerilor interesaţi de iudaism, de istoria evreilor, iar impresia e, de cele mai multe ori, încurajatoare. Multe stereotipuri au dispărut sau au slăbit, spiritul critic, curiozitatea intelectuală sînt vizibile şi te pot face să fii optimist. Dar tot aceşti tineri îmi atrag atenţia că se creează, treptat, cum spuneaţi, un anumit mit al legionarismului şi al mişcării legionare, prezentată într-o versiune cosmetizată, ca o mişcare spirituală, ortodoxă, preocupată de o renaştere morală, luptînd contra corupţiei şi a politicianismului. Mişcarea legionară este prezentată numai din acest unghi, eludîndu-se celălalt aspect, nu mai puţin esenţial: atunci cînd s-a putut exprima politic, s-a manifestat ca o mişcare teroristă, sîngeroasă, care n-a ezitat să lichideze zeci de personalităţi politice şi culturale sau să pună la cale un pogrom de proporţii şi să viseze la „purificarea“ României de evrei. Mişcarea legionară trebuie luată în întregimea ei, nu poţi să decupezi numai ce-ţi convine, prezentînd-o ca pe o mişcare spirituală.



Credeţi că prinde contur un mit al legionarismului?

Da. Nu ştiu încă ce pondere are, ce influenţă are asupra tinerilor. La cursurile pe care le susţin la Bucureşti vin studenţi de la facultăţi diferite, vin şi studenţi de la Teologie Ortodoxă şi chiar ei îmi vorbesc de existenţa acestei atracţii pentru un fel de romantism legionar. Eu îi ascult, îi cred, îi înţeleg. Nu ştiu ce pondere are tentaţia unui legionarism „cu faţă umană“, nu ştiu în ce măsură unii profesori cultivă această orientare; eu constat. Dacă mi se întîmplă să întîlnesc cîte un tînăr atins de această tentaţie, nu-l condamn, nu refuz dialogul dacă tînărul e dispus să afle adevărul, tot adevărul, şi să vadă dincolo de imaginea lui idilizată, de hagiografie martirologică.

Mitologia legionară poate avea vreo consecinţă practică?Evreii nu sînt în pericol în România. Nu aici e problema. Pericolul este pentru democraţia românească. Fenomene din astea aberante apar, dacă ar fi să vorbim de popularitatea lui Becali...



Am auzit multe vorbe bune despre dvs., despre cum ţineţi cursurile, despre dialogurile pe care le aveţi cu studenţii, acceptîndu-le naivităţile şi ideile lor. Aveţi o carte de bază pentru înţelegerea anilor 30, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască“, apărută la Editura Humanitas, care a avut, înainte de a fi publicată în româneşte, o ediţie în limba engleză la Pergamon, Oxford. Totuşi, de ce credeţi că sînteţi inclus printre detractorii lui Eliade?Dacă nu sînt întrebat, eu nu vorbesc despre Eliade. N-am nici o preocupare obsesivă legată de afilierea politică legionară a lui Eliade, la cursurile mele nu-mi propun să vorbesc despre Eliade. Nu am nici o pornire împotriva lui Eliade, cum nu am nici o pornire împotriva nimănui. Eu vreau să cunosc şi vreau să înţeleg. Asta e de-ajuns ca să fii socotit „detractor“ de către cei pentru care Eliade e un fetiş, un sfînt la care doar trebuie să te închini. Nu practic idolatria. Există o tendinţă, la unii intelectuali români, de a considera orice analiză critică a ideilor sale politice drept o profanare. Cultul pentru Eliade s-a amplificat cu timpul. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu Eminescu; eu nu am nici cel mai mic sentiment că-l profanez sau îl „defăimez“ pe Eminescu dacă discut concepţiile lui politice şi ideile lui antisemite. Asta nu mă împiedică să admir genialitatea poetului. Eu nu fac nimănui proces, nu mi-am ales cariera de procuror sau de judecător, dar nici de avocat sau de sacerdot al cultului lui Mircea Eliade. Rostul nostru nu este de a acuza sau de a practica extazul şi apologia. Prefer să încerc să înţeleg un fenomen, să propun o explicaţie, care poate fi contestată, cu condiţia să fie de bună credinţă şi să avem acelaşi scop: hai să lămurim ce a fost, să încercăm să înţelegem de ce s-a întîmplat ce s-a întîmplat...



Eliade a fost oportunist cînd simpatiza mişcarea legionară sau era vorba de altceva?

Nu, nu cred, e vorba mai curînd de o „naivitate catastrofală“, cum o numeşte prietenul său, Mihail Sebastian. De oportunismul lui se poate vorbi mai curînd după război, cînd se pregătea să intre în lumea celor victorioşi, a americanilor pe care îi detestase mai înainte pentru că au contribuit decisiv la înfrîngerea Germaniei naziste. Dacă ne referim la ieşirile lui antisemite din anii ’30, el n-a fost, în privinţa asta, dintre cei mai activi. Pasiunea lui pentru mişcarea legionară şi pentru Codreanu a fost totală. Ideologic, fusese, mai înainte, mai apropiat de Hasdeu, de Iorga, de Pârvan. Elementul xenofob, nu numai antievreiesc, intra în componenţa acestei ideologii naţionaliste. Această percepere a străinului şi a evreului ca străin nociv poate fi găsită şi la Eliade. Exista, la Eliade, această predispoziţie xenofobă. Odată intrat în mişcarea legionară – evident, sub influenţa lui Nae Ionescu, Eliade scrie şi el despre pericolul evreiesc, e iritat de existenţa unor ţărani evrei în Maramureş care vorbesc idiş, o percepe ca pe o profanare a unui spirit naţional.

Aţi fost editorul Jurnalului lui Sebastian, apărut în româneşte. Aş vrea să vă cer părerea despre un studiu al Martei Petreu, care se intitulează Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebatian, apărut în România literară. Aţi citit studiul?Da.



Aţi fost şocat?

Recunosc că am fost şocat.

De ce? Ce v-a şocat?

Am fost şocat nu de citate şi fapte, pe multe le cunoşteam, ci de concluziile studiului. E un capitol dificil şi delicat din biografia lui Sebastian, un capitol care trebuie analizat în toate detaliile. Marta Petreu o face cu seriozitate şi competenţă, doar că propune o interpretare pe care o socotesc excesivă şi neconvingătoare dacă ţinem seama de tot ce scria Sebastian în perioada colaborării la Cuvântul. E ca şi cum ai spune că Sebastian era ziua un intelectual democrat şi noaptea ieşea cu o bîtă huliganică, primită de la Nae, la vînătoare de democraţi. Imaginea lui Sebastian – „extremist de dreapta“ – nu mi se pare plauzibilă, chiar dacă fascinaţia „diabolică“ a lui Nae Ionescu s-a exercitat din plin şi asupra lui Sebastian. Cred că de data aceasta Marta Petreu, o admirabilă exegetă a literaturii şi a vieţii politice interbelice, e în situaţia medicului care examinează cu atenţie bolnavul şi pune un diagnostic greşit. Se poate întîmpla oricui.



http://www.observatorcultural.ro/Eu-vreau-sa-cunosc-si-vreau-sa-inteleg.-Interviu-cu-Leon-VOLOVICI*articleID_19714-articles_details.html

La Norman Manea iritarea de ce era provocată?

Iritarea era provocată de faptul că întrebările mele îl obligau să discute din perspectiva evreului, iar el dorea să fie scriitor român. Tematica lui includea deportarea în Transnistria, dar nu apărea niciodată cuvîntul „Transnistria“ sau cuvîntul „evreu“ – cum nu apare nici la Kafka. Şi Kafka a trăit intens aceste frămîntări legate de identitatea evreiască, despre relaţia cu limba germană, dar cuvîntul evreu nu apare niciodată în proza lui şi nu apare nici un personaj evreu. A găsit alte căi de a sugera dilemele identitare şi a le transforma, cum face şi Norman Manea, în teme existenţiale.

Norman Manea spune la un moment dat că îl oboseşte insistenţa de a tot discuta despre situaţia identitară. Mai mult, a apărut în Israel, prin 1972, o antologie de „scriitori evrei de limbă română“, traduşi în ebraică, în care a fost inclus şi Norman Manea cu o povestire. L-a supărat foarte tare, pentru că el era pus într-un „sertar“ cu care nu se identifica. El aparţine literaturii române.



Norman Manea era iritat. De ce dvs. aţi dorit să discutaţi problematica evreiască?

Faptul că-l irită nu înseamnă că nu-l preocupă. În plus, această problematică mă preocupa pe mine. De ce doream să discut tocmai cu el această problemă? Cunoşteam şi alţi scriitori evrei din România... Cred însă că nimeni pînă la el, după război, n-a tratat aceste chestiuni atît de profund, nimeni nu le-a trăit ca experienţe individuale. Avea şi cultura necesară şi o aptitudine deosebită de a problematiza şi de a aşeza aceste chestiuni într-o ecuaţie filozofică şi morală. Cum a scris pe vremuri Mircea Iorgulescu depre Norman Manea: „e dintre foarte puţinii scriitori români intelectuali“.

Cît a durat schimbul epistolar tipărit astăzi în Sertarele exilului?Cam un an şi jumătate.



Cînd aţi ajuns la finalul acestui dialog epistolar, ce putea urma? Să păstraţi manuscrisul, să-l tipăriţi în străinătate?

A apărut deus ex machina: o rudă prin alianţă a Cellei, soţia lui Norman, un istoric american care se afla la Ambasada Americană. Iar o valiză diplomatică trece şi pe sub nasul Securităţii... Eu eram de-acum în Israel, Norman era încă la Bucureşti, manuscrisul a ajuns în America şi de acolo diplomatul respectiv mi l-a trimis prin poştă în Israel.

De ce, la aproape 30 de ani de la acel dialog, v-aţi decis să-l publicaţi? E un dialog inedit care vede abia acum lumina tiparului...I-am spus lui Norman Manea, încă din ţară: eu nu fac absolut nimic cu manuscrisul fără încuviinţarea ta. Iar Norman Manea, care este şi el „un personaj dilematic în situaţii dilematice“, a ezitat foarte mult să-l publice. I-am trimis textul cînd a ajuns în America. L-a păstrat; între timp au mai fost două dialoguri, de data aceasta nu epistolare, ci faţă în faţă, unul din 1999, video (preluat din proiectul Words& Images: the Jerusalem literary project), şi un altul din 2007, un epilog la Bard College.



Să armonizez cele două identităţi

Totuşi, 30 de ani aţi fost preocupat de evreitate, dvs. l-aţi provocat pe Norman Manea să discute aceste chestiuni. Din punctul dvs. de vedere ce e schimbat în percepţia asupra evreităţii?Cînd eram la Iaşi, identitatea mea evreiască era un dat care nu mă preocupa în mod special. Cînd m-am decis să plec în Israel, am ajuns la o asumare mai evidentă a identităţii evreieşti, care trece pe primul plan: plecam acolo ca evreu. Asta produce şi o treptată reaşezare a acestei identităţi duble. În Israel, eşti evreu, trebuie să înveţi ebraica, eşti în altă istorie, descoperi, paradoxal, că nu ştiai nimic despre istoria adevărată a României în secolul al XX-lea. Ai de învăţat... În cazul meu, am încercat, după plecarea din România, să armonizez cele două identităţi.



Soţia mea m-a îndemnat să plecăm

V-aţi simţit un marginal cît timp aţi trăit în România?Marginală era în acei ani comunitatea evreiască din România, nu persecutată, ci trecută pe o linie secundară, tratată diplomatic cu o bine trucată simpatie, bună de pus în vitrina arătată străinătăţii. Eu personal nu mă simţeam un „marginal“, penumbra în care trăiam era opţiunea mea. Lucram într-un institut de istorie literară, la Iaşi. Nu mă preocupa ce facem „noi, evreii“, ci ceea ce face fiecare, individual. Politica naţionalist-xenofobă a regimului a fost diferită de cea a altor regimuri comuniste. În România nu exista nici un fel de propagandă oficială antisemită sau antisionistă. Evreii din celelalte ţări estice ne invidiau. România era singura ţară care a menţinut relaţiile diplomatice cu Israelul. Pe de altă parte, politica lui Ceauşescu, foarte abilă, şi care a reuşit, era de a „însănătoşi“ structura etnică a activului de partid, de a marginaliza comunitatea evreiască, de a-i lăsa pe evrei să plece. Această comunitate evreiască, din ce în ce mai redusă, era marginalizată şi privilegiată. Practic, era reprezentată foarte slab în eşaloanele superioare ale partidului. În acelaşi timp, noi puteam pleca legal. Nu erai în situaţia de a fugi, de a încerca să treci Dunărea înot. Fiecare evreu avea, virtual, un paşaport în buzunar. În ceea ce mă priveşte, cît timp m-am aflat în România, nu puteam să nu mă întreb, stimulat şi de semnalele ostile care veneau „de sus“: faptul că sînt evreu să nu aibă nici o importanţă? Nefiind religios, mă întrebam: prin ce sînt eu evreu? Mai era un element care mă tulbura: tăcerea sau mistificarea în jurul pogromului de la Iaşi din vara anului 1941. Eu ştiam cum am scăpat şi de ce mai sînt în viaţă, şi ce a fost la Iaşi. Nu sînt convins că aceste teme sînt numai „evreieşti“. Sau n-ar trebui să fie numai evreieşti. Pe de altă parte, înţelegeam şi ezitarea lui Norman Manea în a concentra discuţia în primul rînd pe „problema evreiască“, iar raţionamentul lui ar putea fi rezumat astfel: ţara este într-o situaţie catastrofală, de ce venim noi cu probleme specifice evreieşti? De ce să facem noi caz de antisemitism şi de evreitate, cînd România trece printr-o catastrofă naţională, a tuturor? Noi nu ne-am plasat în postura de victime ale regimului, victima era o societate întreagă. Noi măcar mai aveam privilegiul de a pleca. Ceea ce am şi făcut.



Cînd v-aţi decis să plecaţi, aveaţi doi copii, unul de cinci ani şi jumătate şi un altul de un an şi jumătate. Era o decizie dificilă. Soţia dvs. şi copiii au fost de acord?

Pentru că şi eu sînt un ezitant şi un „dilematic“, soţia a fost cea care a pus întrebarea care „plutea în aer“: noi de ce nu plecăm? Decizia mea avea, aş spune, o motivare multiplă: şi evreiască şi românească, politică şi individuală, era şi o chestiune de supravieţuire, nu în sensul unei primejdii fizice. Soţia mea, venită din Varşovia la Iaşi, era şocată de atmosfera din România, deşi Polonia era tot o ţară controlată de comunişti şi aflată în orbita Kremlinului. Ea suporta greu mai ales duplicitatea şi conformismul generalizat care contrasta cu atmosfera din Polonia anilor ’80.

La 25 de ani de la acel dialog, credeţi că românii, opinia publică, tinerii acestei ţări ştiu mai multe despre atrocităţile împotriva evreilor, despre Pogromul de la Iaşi, spre exemplu? Recunosc că mă preocupă această chestiune, am şi publicat cîteva articole pe tema asta, în engleză. Evit să vorbesc, la modul general, despre „români“, riscul e să cazi în clişee lipsite de sens şi de valoare cognitivă. Aş face diferenţieri. Sînt răspunsuri diferite dacă vorbim despre clasa politică, despre mediul intelectual, despre tineri...



Să le luăm pe rînd. Clasa politică românească.

Clasa politică este marcată de oportunism. În general, în toată lumea, politicienii sînt marcaţi de oportunism, dar într-o societate „de tranziţie“, după decenii de dedublări şi miciună oficială, oportunismul e parcă mai endemic.

În nomenclatura comunistă exista o aripă net antisemită

Ce acuze erau?

Erau reluate, pe un ton extrem de violent şi vulgar, obişnuitele clişee antisemite despre evreii „venetici“, ostili ţării sau „vînzători de ţară“, cosmopoliţi, profitori şi tot tacîmul cunoscut din maculatura antisemită de odinioară.

Cum explicaţi acum, la aproape 30 de ani de la apariţia acelor texte, că Partidul Comunist a permis difuzarea lor?

Eu cred că exista în nomenclatura comunistă o aripă net antisemită. Mai era şi o aripă care păstra discreţia în această privinţă. Articolele din Săptămîna cred că reprezentau această aripă antisemită a Partidului Comunist. Articolul nu cred că a apărut cu încuviinţarea lui Ceauşescu. De altfel, după protestele internaţionale şi ale Rabinului Rosen, Vadim Tudor n-a mai semnat cîteva luni.

Au fost cîteva luni cînd n-a mai apărut semnătura lui în gazete.Cred că a fost o mustrare părintească. Vadim Tudor era „copilul“ lui Ceauşescu. Era o supărare părintească, l-a certat. Într-un fel, a încălcat un consemn: în activul de partid se vorbea într-un fel despre evrei, dar declaraţii publice antisemite nu făceau bine imaginii României.



Cum puteau reacţiona scriitorii evrei în faţa atacurilor antisemite?Era o situaţie specială. Comunitatea evreilor avea o singură voce, cea a rabinului Rosen, numai ea se putea face auzită public şi putea ajunge la cei de sus. Ceilalţi puteau să protesteze în surdină, să vorbească între ei, eventual să facă o plîngere sau să ceară o audienţă la un nomenclaturist. Protestele şi indignările erau mai mult în culise, în discuţii private. Cel care a protestat atunci, pe cont propriu, a fost Norman Manea, în interviul cu Gheorghe Grigurcu, apărut în revista Familia de la Oradea. Norman Manea a atacat frontal şi într-un mod neobişnuit firii lui – foarte discretă, foarte închisă, solitară – aceste forme de antisemitism care se manifestau, cu precădere, în Săptămîna.



Un joc gratuit: presupuneam că sîntem liberi să scriem ce gîndim

Cum v-aţi cunoscut cu Norman Manea?

Ne-am cunoscut la sfîrşitul anilor ’70, întîmplător, cineva ne-a făcut cunoştinţă. Eu cunoşteam bine viaţa literară, dar pe scriitori importanţi îi cunoşteam numai din scrisul lor. Fiind ieşean, aveam puţine cunoştinţe printre scriitorii din capitală. Pe Norman Manea, însă, îl vizitam des cînd mergeam la Bucureşti. Prin el, i-am cunoscut şi pe alţii, din generaţia lui, cu unii m-am şi împrietenit – Virgil Duda, Lucian Raicu, Sonia Larian, Florin Mugur, George Bălăiţă, Mircea Iorgulescu.

După ce aţi citit interviul din Familia, care a fost reacţia dvs.?

Ştiam în ce situaţie se află. Norman Manea a fost pur şi simplu încolţit cu o violenţă nemaipomenită şi cu foarte evidente accente antisemite. Atunci m-am gîndit să-l provoc, să discutăm toate aceste teme, inclusiv relaţia generaţiei lui de scriitori evrei, afirmaţi după perioada realist-socialistă, după 1965, cu originea lor evreiască, cu tradiţia evreiască, să vedem ce semnificaţie au recentele „scăpări“ antisemite din presa controlată de partid, într-un regim care se bucura de admiraţia Occidentului pentru bunele relaţii cu Israelul şi pentru absenţa propagandei anti-sioniste, atît de virulentă în celelalte ţări comuniste.
Aşa s-a născut această carte. Aşa cum îi spune şi titlul, a fost o carte de sertar. Dvs. îi aduceaţi o întrebare cînd veneaţi de la Iaşi la Bucureşti, la următoarea venire luaţi răspunsul şi îi dădeaţi o nouă întrebare.


Exact aşa a fost.

Nu se putea un protest public şi o solidarizare pe faţă a lui Leon Volovici cu Norman Manea?

Poate că se putea, dar n-a fost... Poate de frică, poate din convingerea mea, de dată recentă, că e cazul să mă pregătesc de plecare. N-am avut curajul unui protest public. Mă retrăsesem... în secolul al XIX-lea, acesta era domeniul meu şi lucram, împreună cu colegii mei, la al doilea volum al Dicţionarului literaturii române.

Puteaţi face o scrisoare către Europa Liberă.Nu am avut nici o pornire de acest tip. Mi-am definit autoironic situaţia mea în volumul De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi. Spuneam că făceam parte din marea categorie a oamenilor decenţi. Spun asta şi cu autoironie. Cei decenţi ar fi cei care nu fac şi nu scriu porcării, cei care „nu urlă cu lupii“, dar care nici nu au curajul unei opoziţii publice la ceea ce se întîmplă în jur.



Cum a primit Norman Manea acest semn de prietenie, prietenie ascunsă, prietenie subterană? Prietenia dvs. cu el era mărturisită, dar nezgomotoasă.Cred că şi Norman Manea simţea nevoia de a da o formă coerentă şi articulată unor gînduri, reflecţii, dileme care se puteau exprima mai bine prin aşternerea lor pe hîrtie, fără intenţia de a publica manuscrisul pe căi ocolite. Amîndoi aveam senzaţia că facem un joc gratuit: să presupunem că sîntem liberi să scriem ce gîndim.



Inhibiţie şi iritare

Prin aceste întrebări şi răspunsuri v-aţi asumat, fiecare, mai acut condiţia de scriitor evreu şi evreitatea.

Norman Manea a trebuit să-şi înfrîngă o anumită inhibiţie şi iritare legate de aceste chestiuni.

De ce inhibiţie? De ce iritare?

Pornea din condiţia sa de scriitor român care se plasa într-o perspectivă evreiască. Aici e o ambiguitate de termeni care provoacă anumite inhibiţii. El nu este scriitor evreu, este scriitor român, ca toţi cei care scriu în limba română. Fac o paranteză: I. Peltz a fost un scriitor foarte cunoscut între cele două războaie. Eroii romanelor sale sunt evrei. Totul se petrece în cartierele evreieşti ale Bucureştiului. Dar la întrebarea pe care i-a pus-o Ion Vinea în 1935, dacă este scriitor român sau scriitor evreu, I. Peltz, evreul, a răspuns: sînt numai şi numai scriitor român. Şi avea dreptate. Cred că Norman Manea poate răspunde la fel, a şi răspuns în acest mod. Contează limba în care scrii. Cînd se spune despre cineva că e scriitor evreu se mută discuţia în alt plan. Se subînţelege: „scriitor român de origine etnică evreiească“.

Martorul necesar
In anul 2005, la Ierusalim, Leon Volovici m-a prezentat faimosului romancier israelian Aaron Appelfeld (originar din Bucovina) ca "un critic literar România". Scriitorul m-a măsurat din cap până în picioare preţ de câteva secunde, după care a rostit dubitativ, cu o faţă aproape tristă: "Nu, nu aveţi cum să fiţi critic literar. Spuneţi-mi că nu sunteţi critic literar". Cum nici eu nu am o părere grozavă despre mine, mă pregăteam să-i spun că într-adevăr, nu sunt critic literar, mai degrabă un fel de gazetar care îşi mai dă cu părerea despre cărţi. N-am apucat însă să mai spun nimic pentru că prietenul meu Leon mi-a sărit în ajutor spunându-i că ba da, sunt critic literar care am făcut, am dres, am scris... Aaron Appelfeld m-a cântărit din nou din priviri cu o mină neîncrezătoare, după care i-a şoptit prietenului meu: "Imposibil să fie critic, uite ce figură de om cumsecade are". Apoi, s-a întors spre mine, mi-a spus cu voce tare, "domnule, arăţi ca un om de treabă ("kind man"), cum poţi să fii critic literar?" şi a izbucnit în râs.

Gluma prozatorului israelian mi-a revenit obsedant în minte la sfârşitul lecturii excelentei cărţi a lui Gabriel Dimisianu Oameni şi cărţi. După criteriul lui Aaron Appelfeld, nici Gabriel Dimisianu nu ar avea vreo calitate care să justifice un eventual statut de critic literar. Om de o civilitate impecabilă, niciodată dispus să-şi facă publice resentimentele, generos şi diplomat cu cei din jur, Gabriel Dimisianu nu are nimic din criticul sperietoare, a cărui intrare în arenă declanşează panica între scriitori. Aceasta nu înseamnă însă că analiza sa nu ar fi obiectivă sau că ar face concesii lipsei de valoare. Dimpotrivă. Adept al principiului enunţat de Mihail Kogălniceanu în programul revistei "Dacia literară", Gabriel Dimisianu are mereu în vedere cartea, realitatea textului, nu persoana autorului. Iar la nivelul cărţii, găseşte mai profitabil să pună în evidenţă elementele valoroase, cele care îi aduc un profit cititorului, decât să-şi exerseze la nesfârşit sarcasmul vânând imperfecţiunile mai mici sau mai mari. Deloc atras de spumă şi jocuri de artificii, Gabriel Dimisianu este un critic de cursă lungă, pe judecata căruia se poate conta la scara istoriei literaturii. Gândirea sa este una a nuanţelor foarte fine, pentru unii insesizabile, în care faptul relevant este scos la suprafaţă, chiar şi atunci când judecata comună l-a îngropat sub multe dale de beton. Dacă tot se vorbeşte de revizuiri în literatura noastră postbelică, un critic precum Gabriel Dimisianu, lipsit de pasiuni teribiliste, care ştie multe (sunt foarte tentat să scriu că ştie totul) despre autori şi circumstanţele în care şi-au publicat operele, este poate cel mai în măsură să le facă.

Gabriel Dimisianu este Monsieur literatura română postcomunistă. De la începutul anilor '50 încoace, ca student al Facultăţii de Litere şi apoi din redacţiile celor mai importante publicaţii de specialitate ("Gazeta literară" "Amfiteatru" şi România literară") i-a cunoscut pe toţi eroii mari şi mici, pozitivi şi negativi ai literaturii române. Mai bine de 55 de viaţă, trăită în mijlocul literaturii, în care a fost contemporan cu toţi, începând cu Sadoveanu, Arghezi Bacovia, Blaga, Camil Petrescu, Vianu, Călinescu, Ralea, Perpessicius, Gala Galaction, Victor Eftimiu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu şi terminând cu Luminiţa Marcu, Marius Chivu sau Cosmin Ciotloş. I-a cunoscut pe toţi, le-a citit articolele şi cărţile în contextul strict al apariţiei lor, le-a ştiut atitudinile şi faptele în exact momentul producerii lor. Dincolo de mituri şi de locuri comune, istoria literară postbelică este pentru Gabriel Dimisianu experienţă concretă de viaţă. De aceea, mărturia sa este cu adevărat nepreţuită.

Volumul Oameni şi cărţi este o combinaţie de memorialistică şi jurnal. Cea mai mare parte a cărţii reproduce textul volumului Amintiri şi portrete literare, la care autorul adaugă câteva texte inedite şi un eşantion de 60 de pagini dintr-un jurnal, a cărui primă notaţie este din 3 ianuarie 1992.

Textele de evocare din prima secţiune sunt, în cea mai mare parte, exerciţii de admiraţie, dar şi mostre de chibzuită judecată asupra faptelor unor oameni, într-o perioadă foarte complicată a istoriei. Astăzi totul se judecă în alb şi negru, nimeni nu mai pune în balanţă contextul epocii respective. Pentru tinerii cu veleităţi literare, aflaţi în plină epocă a terorii pe băncile facultăţii, cu spiritul justiţiar specific vârstei, cedările celor mari erau prilej de aspre comentarii reprobatoare. Jumătate de secol mai târziu, punând în ecuaţie toate datele momentului respectiv judecata se nuanţează sensibil. Scrie Gabriel Dimsianu în anul 2002: "Iar când s-a întâmplat ca vreunul dintre ei (marii scriitori interbelici - n.n.) în anii târzii să cedeze presiunilor politice şi să comită unele acte de conformism, faptul l-am resimţit dureros şi l-am privit reprobator. La fel ca şi alţii din generaţia mea, dispuşi repede să condamne ceea ce li se părea că reprezintă o dezangajare sau chiar o trădare. Azi văd lucrurile altfel. Trebuia să avem mai multă înţelegere pentru cedările, de altfel minime, ale unor oameni care trecuseră prin cumplite încercări de care noi, totuşi, fuseserăm scutiţi. Să nu judece nimeni pe alţii pentru slăbiciunile lor dacă nu a făcut el însuşi mai întâi, în aceleaşi condiţii, dovada tăriei." (p. 52) Primii ani ai deceniului şase din secolul XX au reprezentat cu adevărat, la nivelul politicii oficiale, o Siberie a literaturii. Mulţi dintre marii scriitori interbelici erau puşi la index, cerberii regimului vegheau la puritatea dogmei, o idee greşită putea duce la consecinţe dintre cele mai nefaste pentru cel în cauză. Într-un asemenea climat de teroare ideologică este limpede că cei care predau la Facultatea de Litere nu puteau fi decât nişte oameni foarte siguri pentru regim, conştienţi, în acelaşi timp, că se află sub o permanentă supraveghere. Chiar şi aşa unii dintre ei (prezenţi în presa timpului cu articole cât se poate de dogmatice în spiritul realismului socialist) ştiau să le transmită studenţilor acele semnale discrete menite să-i facă să înţeleagă faptul că valoarea se află în altă parte. Ovid S. Crohmălniceau şi Paul Georgescu sunt doar două dintre personajele care, zugrăvite de Gabriel Dimisianu îşi nuanţează mult profilurile tradiţional acceptate. De altfel, atunci când evocă oamenii care i-au marcat tinereţea, criticul de azi retrăieşte vârsta respectivă, cu emoţiile, spaimele şi formidabila ei putere de admiraţie. Şi astăzi, după mai bine de jumătate de secol se simt în scrisul lui Gabriel Dimisianu fiorii întâlnirii cu Arghezi sau cu Gala Galaction.

Marea revelaţie a volumului Oameni şi cărţi o constituie însă, fără îndoială, cele 60 de pagini de jurnal. Ele alcătuiesc un excelent portret al criticului la maturitate, cu toate îndoielile, şovăielile, plictiseala, oboseala care se ascund adesea în spatele unui om, în fond, despre care mulţi cred că este doar o performantă maşină de citit cărţi şi de scris despre ele. Cu mult umor şi fineţe scrie Gabriel Dimisianu despre lipsa de inspiraţie, acea migrenă a creatorului de care nu cred să fie cineva care să nu fi fost lovit când îi era lumea mai grabă: "Am de făcut un articol pentru Lettre Internationale şi amân, mereu amân să încep. De ce? Pasă-mi-te pentru că nu găsesc pixul cu pastă neagră. Unde s-o fi rătăcit? Caut acel pix şi nu-l găsesc, amânând cu această căutare să încep articolul pentru care de fapt nu am nici o idee. Numai locuri comune despre "criza cărţii" îmi vin în cap, am mai tras de ele şi eu şi alţii şi n-am nici un chef să răsucesc fraze lemnoase" (p. 334). Alteori, scrisul este amânat pentru că încep ştirile la televizor. Orice pretext este bun atunci când obligaţia de a scrie devine exasperantă. Chiar dacă nu-şi asumă lenea cu superbie, ca Al. Paleologu sau Camil Demetrescu, Gabriel Dimisianu nici nu se consideră complet imun la aceasta. Să fie vorba doar de un bolnav închipuit?: "Nu-mi merge scrisul. Zilele trecute l-am auzit vorbind despre lene la televizor pe Camil Demetrescu, un personaj extraordinar. Impresionantul bătrân, fost deţinut politic, hiperinteligent, se autotaxa drept leneş. Şi eu sunt. Sunt într-adevăr? De fapt sunt leneş la scris. Poate nici nu e lene, poate e doar crispare în faţa scrisului. Dar e şi lene, ce mai încoace şi încolo." ( p. 321) Fiecare însemnare din acest jurnal are un mic tâlc, o revelaţie a ei, funcţionează ca o proză. Bine ar fi dacă Gabriel Dimisianu ne-ar face într-o zi surpriza publicării unui jurnal întreg.

Oameni şi cărţi este depoziţia lui Gabriel Dimisianu despre ultima jumătate de secol din istoria literaturii române. Un martor esenţial, lucid şi imparţial, care ştie multe, aşa cum puţini mai avem în ziua de azi. Dacă s-ar face vreodată un proces al comunismului, pentru corecta judecată, am avea nevoie de mărturia unor oameni ca Gabriel Dimisianu.


mai mult...

Despre modele si frontiere (I)

Doi ieseni de seama au implinit 70 de ani: Leon Volovici si Adrian Neculau

Pe Leon Volovici imi place sa cred ca l-am intilnit inainte de a-l cunoaste. Am aflat tirziu ca si-a inceput cariera profesionala ca profesor de tara in comuna Bivolari, de pe malul Prutului, in 1962, localitate in care si tatal meu, inginer agronom, fusese mutat in anul in care se declarase incheierea cooperativizarii. In vacanta de vara a anului urmator aveam sa descopar, la nici zece ani, farmecul vietii la tara, si poate ca intr-una din zile il voi fi intilnit fara sa stiu pe tinarul profesor Leon Volovici pe vreo ulita din satul Tabara, unde locuia tatal meu, ori prin centrul comunei. De cunoscut, ne-am cunoscut insa mai tirziu, cind el era deja un istoric literar confirmat, cercetator la Institutul "Philippide" al Universitatii iesene, iar eu, tinar critic literar, imi incepeam activitatea de cercetare in sociologie intr-un institut vecin, de stiinte sociale, ambele adapostite pina azi in Casa Asachi. Apropierea noastra n-a fost doar geografica, iar faptul ca la numai citiva ani dupa ce devenisem vecini drumurile noastre s-au despartit, el ajungind mai intii la Ierusalim si eu mai apoi la Paris, ne-a apropiat parca si mai mult. Mi-amintesc cum ne trimiteam unul altuia, mai ales la inceputul anilor 1990, articole copiate ori carti, perpetuind intr-un fel cercurile informale de lectura care existau mai inainte la Iasi.

In cartea sa cea mai recenta, De la Iasi la Ierusalim si inapoi, Leon aminteste de absenta si de cautarea "modelelor" intelectuale, tema obsesiva intr-o "capitala culturala" precum Iasul, in care contrastul dintre mitologia locala si saracia spirituala era poate mai greu de suportat decit aiurea. Cei din generatia mea au avut nu doar sansa unei conjuncturi politice diferite - anii "deschiderii" in perioada initierii intelectuale, ci si pe aceea de a beneficia de apropierea si de experienta unor asemenea frati mai mari, experienta transmisa fara distanta apasatoare a catedrei. Ei ne-au eliberat intr-un fel de complexul absentei modelelor din propria comunitate si ne-au incurajat intr-un fel sa le cautam in alta parte. Experientele si dilemele lor ne-au dat noua, celor mai tineri, posibilitatea evitarii unor erori si a economisirii unor mijloace pentru a ne putea gasi o cale proprie. Chiar parasirea Iasului de catre cineva care isi avea radacinile infipte in istoria locurilor, probabil experienta cea mai dificila, a fost in acest sens si cea mai semnificativa pentru modul in care ne-am alcatuit fiecare identitatea.

Leon Volovici este autorul unor studii majore privind scriitorii evrei din Romania si despre antisemitismul intelectualitatii romanesti interbelice. Prin editarea Jurnalului lui Mihail Sebastian, a contribuit la constituirea unui model intelectual care transcende frontierele unei comunitati. Este poate chiar "modelul" pe care-l cauta in tinerete si care i-a devenit intr-un fel un dublu intelectual. Experienta antisemitismului din anii 1930-40 avuta de Sebastian si cea a lui Leon Volovici din perioada comunista ar merita comparate.

Inconjurat cu afectiune si cu admiratie atunci cind revine la Iasi, la Bucuresti sau la Cluj, Leon Volovici este o prezenta care tulbura reprezentarile obisnuite ale intelighentiei romanesti, impartita intre nestramutati si exilati, sau intre "nostalgici" si "disidenti". Este un privilegiu al alteritatii, al faptului de a fi purtator a doua mosteniri culturale, cea a comunitatii evreiesti din Iasi, istoric una dintre cele mai importante si mai incercate din Romania, cealalta a intelectualului evreu roman, la a carui impunere ca model a contribuit atit de mult.

Leon, mărturisitorul
http://www.observatorcultural.ro/Leon-marturisitorul*articleID_20223-articles_details.html
I-a sosit vremea şi lui Leon Volovici să răspundă „prezent!“ cînd se face apelul celor trecuţi peste pragul vîrstei de 70 de ani. Intră în cinstitul nostru cin cu toate drepturile conferite de calendar (n. 10 august 1938), plus consideraţia cuvenită unei consistente activităţi în perimetrul istoriei literare. Momentul aniversar îl găseşte în plină efervescenţă. Titlurile de referinţă înregistrate sub numele său se multiplică şi se diversifică. Proiectează şi duce la bun sfîrşit exegeze de sinteză, ediţii documentare, scotoceşte arhive de unul singur, cu entuziasmul intact al tinereţii, sau mizează pe autoritatea dobîndită pentru a angaja dialoguri la scenă deschisă, pe teme de omologată audienţă în lumea intelectuală. Mereu, aceeaşi acribie şi acelaşi aplicat scrupul profesional, cizelate, consolidate cîndva în excelentul laborator ieşean, unde a fost făurit Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, al cărui prim tom reprezenta, în 1979, un eveniment memorabil. Contribuţia personală a lui Leon Volovici la lucrul în echipă a purtat amprenta filtrului original folosit de avizatul cercetător pentru a sistematiza şi lega fapte ale trecutului de prezent, pe parcursul elaborării tezei academice Apariţia scriitorului în cultura română (Editura Junimea, 1976). Disciplina, rigoarea, discernămîntul interpretativ asigură armătura de rezistenţă a articolelor parafate cu iniţialele L.V. în Dicţionar, iar lista în sine a autorilor indexaţi atestă opţiuni elocvente. Preferinţele pentru fondatori ai patrimoniului nostru spiritual – Bălcescu, Heliade-Rădulescu, Kogălniceanu – merg mînă-n mînă cu aprecierea acordată implicării în mişcări de emancipare spirituală şi civică. Exigent, tenace, suplu, Leon Volovici a transformat explorarea fenomenului literar autohton într-un liant al înzestrărilor şi aspiraţiilor proprii, de natură să-i fecundeze întreaga carieră, chiar şi după ce jocurile imprevizibile ale soartei îl vor fi transplantat în mediile universitare din Israel. Dovadă, eficienţa cu care s-a implicat, în anii din urmă, în promovarea imaginii lui Fundoianu sau a lui Mihail Sebastian. Fluxul şi refluxul sînt relevante în evoluţia personalităţii sale, idee rezumată prin titlul De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi (Editura Ideea Europeană, 2007).
Sîntem departe de un oarecare comportament complezent. Prin intermediul dialogului este activată o rafinată reţea de circuite statornice, un complex de afinităţi sufleteşti şi mentale, cristalizate în timp, despre a căror existenţă Leon depune acum mărturie, exact cum ar concepe o profesiune de credinţă. Dialectica întrebărilor şi a răspunsurilor impulsionează procesul autoreflexiei, nuanţează şi adînceşte definirea etapelor de maturizare a conştiinţei identitare. De altfel, aşa cum atestă mai multe împrejurări, face parte din structura personalităţii acestui dăruit om de catedră creditul acordat participării la felurite confruntări de opinii. Împreună cu Costel Safirman, el animă un cerc cultural la Ierusalim, unde dezbaterea funcţionează la mare cinste şi antrenează, de ani de zile, eminenţi scriitori, critici, istorici ai locului ori invitaţi din spaţii mai îndepărtate (vezi sinteza reuniunilor, adunată în două masive volume, editate la Bucureşti în 2001 şi în 2007). Un fel de supremă ilustrare a încrederii în maieutica dialogului o reprezintă suita schimburilor de idei susţinute cu Norman Manea, pe cale epistolară, încă de cînd se interpunea între preopinenţi opacitatea Cortinei de Fier. Scopul lor era tocmai de a eluda obstrucţiile regimului totalitar şi de a demonstra că propriile convingeri în libertatea de gîndire îi pot imuniza împotriva distorsiunilor care ating demnitatea intelectuală.



Efortul de promovare a multiculturalismului
Cartea rezultată a fost lansată, cu ocazia recentei prezenţe în ţară a lui Norman Manea, la dubla ceremonie a decernării titlului de doctor honoris causa din partea universităţilor din Bucureşti şi Cluj. Pagini dense privilegiază meditaţia asupra problemelor contemporane, legate de rolul cărturarilor în societate şi de capacitatea lor de a face faţă diverselor provocări, între care un spaţiu prioritar îl ocupă efortul de înţelegere, de promovare a multiculturalismului şi de descurajare a exceselor naţionaliste. Substanţa argumentelor oferite reciproc are la bază experienţa de viaţă a fiecăruia, ceea ce stimulează apetitul confesiv de ambele părţi. Dacă pentru autorul Întoarcerii huliganului lucrurile nu ies din matca normalităţii, este interesant de văzut cum s-a descurcat profesorul Leon Volovici. Presupunerea că s-ar fi aflat pus în dificultate de cerinţa de a abandona morga pedagogică rămîne de domeniul speculaţiei. Din punctul său de vedere, erudiţia n-a făcut casă bună cu uscăciunea şi sterilitatea stilistică. Aşa cum s-a ferit de dogmatism ideologic, a sfidat şi rigiditatea şi pedantismul didactic. Uneori, demonstrativ, s-a exersat în texte impregnate cu o doză de lirism bine temperat. S-a întîmplat ca emoţia trăirilor să-l impulsioneze să recurgă la versuri, fără teama că încalcă teritorii interzise acribiei de cercetător. Era în vara lui 1977, cînd da publicităţii o vibrantă litanie versificată, dedicată victimelor pogromului de la Iaşi, petrecut într-o funestă zi de iunie a anului 1941. Tot de atunci datează emoţionanta pagină evocatoare Mîinile, preluată în volumul de astăzi din Revista cultului mozaic, numărul din 15 mai 1977. Tentaţia evocărilor, încărcate de emoţia aducerilor aminte, are, prin urmare, antecedente într-un registru literar diversificat, uşor de identificat ca jaloane ale itinerariului De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi: rapide instantanee epice, descrieri de situaţii, portrete presărate din mers, pe măsură ce naratorul ieşean se lasă ambalat de chestionarul iscoditorului însoţitor, conferenţiarul clujean Sandu Frunză. De unde pînă unde, faţă-n faţă, ieşeanul şi clujeanul? Răspunsul e de căutat în pomenitul Dicţionar, unde Volovici şi-a ales să trateze despre iluştri ardeleni: August Treboniu Laurian, Andrei Mureşanu, Aron Pumnul. Prin ei şi prin alţii, va fi descoperit seducţia sobrietăţii, tăria morală, temeritatea convingerilor, discreţia şi preţul hărniciei. De aici, a mai intervenit doar o conjunctură favorabilă ca să se lase convins să treacă munţii, de mai multe ori pe an, spre a iniţia pleiade de studenţi clujeni în subtilităţile înţelepciunii şi istoriei culturale evreieşti. Dar, în timp ce îşi vede serios de obligaţiile contractuale, sufletul profesorului tînjeşte după locurile natale.

Dragostea lui e nealterată, imposibil de înstrăinat de dealurile Iaşiului, care i-au ondulat orizonturile copilăriei. Legături afective indestructibile sînt mărturisite la tot pasul. Profilul energic al întreprinzătorului tată, fierar de meserie, se detaşează, gata-gata să pună în umbră delicata fiinţă a mamei. Pulsaţiile de viaţă ale cartierului locuit preponderent de evrei reverberează şi cuceresc sufletul cititorului. Cînd se întîmplă ca lectorul să aibă el însuşi raporturi originare cu Iaşiul, emoţiile cresc exponenţial. Cu ochii minţii, l-am urmat adesea pe autor şi am tresărit la anumite localizări ale lui extrem de precise. Cum să rămîn indiferent la referinţele lui privitoare la Tîrgul Cucului, de vreme ce, chiar peste drum de istoricele vestigii ale sinagogii, se găseşte zidirea bisericii Bărboi, locul odihnei veşnice a lui Alecu Russo, de care mă ocupam la începuturile mele profesionale? Ca să nu mai spun că, prin preajmă, funcţiona maternitatea unde văzusem lumina soarelui. Şi mai extraordinară este coincidenţa de a descoperi, pe parcursul lecturii, că ne-am întîlnit, la distanţă, îndatoraţi aceluiaşi distins dascăl de filozofie, Ernest Stere. Tuşele expresive ale portretului schiţat profesorului de ucenicul lui fidel mi l-au readus în memorie, în ambianţa liceului militar de la Curtea de Argeş, prin 1944, poate chiar 1945, cînd organiza un cerc de lectură în afara programei şcolare şi mi-a pus în mînă, cam devreme, Politeia lui Platon. Mă abţin să socotesc anii scurşi, dar mă simt îndreptăţit, o dată mai mult, să-l îmbrăţişez confratern pe Leon la acest prilej aniversar.

- Ti-a provocat Ierusalimul vreo revelatie? Cum e sa traiesti zi de zi in centrul lumii? Te obisnuiesti cu gratia?
- N-am trait nici o revelatie si nici o experienta mistica in "centrul lumii", dar poti trai si laic fascinatia acestui oras, daca ai antene culturale si istorice pentru a percepe incarcatura mitologica si religioasa a orasului. Cu "gratia" nu e bine sa te obisnuiesti, e mai bine s-o descoperi in rastimpuri, in… momente de gratie, preferabil pe calea poeziei. Mi-am amintit de o vorba a poetei Ileana Malancioiu care a fost recent aici: "La Ierusalim iti pui intrebari pe care nu ti le-ai pus niciodata pana atunci".
- La Ierusalim conduci de cativa ani un cerc cultural, impreuna cu Costel Safirman. Sunteti amandoi pe cat de de calzi cu invitatii romani pe atat de neobositi. Cat de multe stiu romanii din Israel despre Romania de azi? Cat de mult au ramas in trecut?
- Fiecare dintre cei veniti din Romania are istoria lui, "bagajul" memoriei lui afective. Depinde cand si la ce varsta a venit, care a fost motivarea deciziei de a parasi Romania si de a se stabili aici, in ce relatie se afla cu Romania de azi – e un subiect pentru un studiu sociologic. In genere, cred ca "au ramas in trecut", cum spui, mai mult decat isi inchipuie ei, datorita legaturii cu limba romana, adica cu limba lor materna. Sa-ti dau un exemplu recent. In septembrie, la Haifa, dupa o seara dedicata cartii mele, urmata de un recital al poetei Aura Christi, am primit un mesaj electronic, semnat misteros numai cu initiala. Reproduc un fragment: "Nu ma cunoasteti! Dar intalnirea din Haifa a lasat in mine un puternic ecou, pe care as dori sa vi-l impartasesc. Aceasta a fost prima mea intalnire cu un asemenea forum de cand sunt aici in tara, da, in tara mea in care niciodata nu voi fi straina si care intotdeauna imi va fi ‘acasa‘, tara in care continui sa vorbesc romaneste la diferite ocazii triviale si sa abordez teme in diferite domenii. si totusi, niste corzi de a caror existenta nici nu eram constienta, au inceput sa-mi vibreze in suflet, o senzatie de ‘reintoarcere la vatra‘. (...) Prin intalnirea de duminica mi-am dat seama ca limba este sangele sufletului, oriunde si oricand, si pentru aceasta senzatie coplesitoare va sunt recunoscatoare…". Eu zic sa ne oprim aici, pe aceasta nota nostalgica a necunoscutei din Haifa.

"Prefer toleranta reciproca…"

Leon Volovici a publicat recent volumul "De la Iasi la Ierusalim si inapoi" (la Grupul Ideea Europeana/Euro Press). Este o carte- dialog, cu Sandu Frunza, in care Leon Volovici vorbeste - cu discretia ce il caracterizeaza - despre propria-i viata.
- "De la Iasi la Ierusalim si inapoi" e o lectura atat de placuta, de desteapta si de relaxata - totusi -, incat iti doresti sa nu se termine dupa 200 de pagini. De ce nu scrii pe indelete o carte despre viata ta? De ce refuzi sa ii oferi lui Sandu Frunza o autobiografie?
- Nu, nu asta a fost intentia mea, nici a partenerului de dialog, universitarul clujean Sandu Frunza. Nici nu cred ca relatarea vietii mele ca o "autobiografie" e destul de interesanta ca sa merite sa devina o carte care sa intereseze un public mai larg. Mult mai interesant si mai semnificativ este, cred, sa povestesc intamplari traite de mine, episoade semnificative pentru ceea ce urmarea interlocutorul meu mai tanar in dialogul cu care incepe cartea. Adica o reflectie pe marginea traiectoriei evreilor din Romania in perioada razboiului,
in perioada comunista si apoi experienta adaptarii in mediul israelian, pornind de la experienta proprie sau, daca vrei, de la cateva povesti adevarate. Adica o ilustrare a acestor teme si capitole din istoria recenta a Romaniei si a evreilor ei cu episoade in care am fost implicat direct, de voie sau de nevoie. Am insotit acest dialog, cum ai vazut, cu "scrisori din Ierusalim", eseuri pe marginea temelor amintite, unele cu caracter mai personal, si cateva portrete de scriitori de care am fost cu deosebire legat tocmai prind interogatii si traume comune. M-am bucurat sa-i aud pe unii prieteni din Israel, si ei originari din Romania, spunand dupa lectura cartii: "ai scris o carte despre generatia noastra", la fel cum m-am bucurat sa citesc primele comentarii din Romania oprindu-se tocmai la chestiunile detectate "printre randuri": cum a fost posibil pogromul de la Iasi si cum au fost posibile tacerea si mistificarea de dupa? Cum a marcat perioada comunista viata de zi cu zi a catorva generatii de romani si evrei? Cum fac ei fata antisemitismului? Cum refacem puntile spirituale si intelectuale dintre lumea evreilor din Romania si cultura romaneasca in care s-au format? Cum percep tinerii de azi toate aceste "poveri", dar si valori mostenite dintr-o lunga convietuire, si care sunt reperele dialogului in zilele noastre?
- Unul dintre lucrurile care te impresioneaza in carte este toleranta. Cum ai "capatat-o"? E din familie? Erai mai "pornit" in tinerete?
- Nu cred ca mi-am pus vreodata intrebarea daca sunt sau nu tolerant. "Toleranta" e un termen problematic. Foarte des e inteles ca un fel ingaduinta generoasa fata de o persoana care se comporta diferit de normele colectivitatii tale sau fata de alta colectivitate, minoritara in raport cu colectivitatea careia ii apartii. Prefer un tip de relatii in care "toleranta" e reciproca, amandoi acceptam si respectam diferenta – fie ea etnica, religioasa sau, daca vrei, diferenta de opinie. Intr-adevar, ai intuit bine, nu sunt "pornit", nici impulsiv, ma straduiesc sa-mi stapanesc primul impuls in fata unei agresiuni verbale. Daca vrei sa facem putina psihanaliza, pot gasi o intamplare din copilarie care mi s-a intiparit in minte si care cred ca m-a marcat. (Vezi ca iar am ajuns la povesti adevarate!). Cred ca aveam vreo 10-12 ani. Dupa o dupa-amiaza lunga de fotbal pe maidan, am ramas cu totii pe "teren" la o sueta adolescentina. Eram de varste diferite, "liderii" aveau poate 16-17 ani. Prin dreptul nostru a trecut o pereche tinandu-se de mana, el era mai negricios, ea – blonda. Mergeau incet, el parea dupa o zi de lucru, probabil ca el conducea fata acasa. "Ia uite tiganu’!…", a exclamat unul dintre baietii mai mari, iritat evident de haloul de indragostiti care parea sa emane din mersul lor calm si din felul cum se tineau de mana. Cand s-au mai indepartat putin, din grupul nostru s-a auzit o onomatopee batjocoritoare, repetata de cateva ori, tot mai sonor, acel croncanit odios pe care-l auzim pe stadioane la adresa cate unui jucator de culoare din echipa adversa. Cei doi au mai facut cativa pasi, apoi s-au oprit. El ii spunea ceva cu oarecare insistenta, apoi ea a plecat singura mai departe, evident indemnata de el. Apoi el s-a intors din drum si s-a indreptat spre noi, cu acelasi mers calm. "Incepe cafteala", m-am gandit eu destul de speriat, desi obisnuit cu incaierarile din cartierul marginas in care locuiam. Tanarul, sa fi avut vreo 20 de ani, oricum ceva mai mare decat "liderii" nostri, s-a apropiat, a spus "buna seara", a scos un pachet de tigari si l-a intins spre "golanasii" ceva mai rasariti. Gestul i-a surprins si dezarmat, derutati de contrastul dintre "orizontul lor de asteptare" (cafteala) si purtarea lui amicala. A intrat cu noi in vorba. "Ati speriat fata", a mai spus, parca glumind, fara urma de repros, si a inceput sa povesteasca despre lucrul lui. Era zugrav, daca imi amintesc bine. Apoi a spus ceva in genul: "si eu cu gasca mea, cand eram de varsta voastra, faceam bascalie de fetele necunoscute si mai ales de perechile necunoscute care treceau prin mahalaua noastra, dar pe urma mi-a parut rau." Baietii, tragand stangaci din tigara oferita de "oaspetele" necunoscut, incercau sa simuleze antrenarea fireasca in vorba pe masura tonului neverosimil de calm si amical al strainului, dar erau evident uluiti, ca si mine, de purtarea lui. Apoi a dat mana cu noi si a plecat. Foarte des imi vine in minte aceasta extraordinara demonstratie de stapanire a impulsului, justificat si natural, la urma urmei, de a reactiona agresiv la o provocare care-l ofensa fara nici o indreptatire. Tanarul era evident un pedagog de mare clasa, dar probabil ca a trait o viata fara sa stie asta.
- Respingi prin structura ta fanatismul. In ce fel te-a ajutat mediul in care ai copilarit, Iasiul, sa te pazesti de fanatism, cand la Iasi a avut loc pogromul din 1941?
- Atunci eu eram de partea victimelor potentiale. Noi eram in situatia de a ne pazi de fanatismul altora. Nu cred ca am avut vreodata tentatia de a deveni fanatic, desi anii de formare m-au prins intr-o alta perioada dominata de fanatism, cand – cum noteaza Mihail Sebastian – "imbecilitatea indoctrinata e mai greu de suportat decat imbecilitatea pura si simpla." Pogromul la care te referi a fost rezultanta unei funeste combinatii dintre fanatismul indoctrinat al autoritatilor de la Bucuresti, care l-au pus la cale, si fanatismul pur si simplu al initiativelor locale si al unei parti din populatia orasului meu. Fanatismul care a urmat, in perioada comunista, a luat alte forme, mai insidioase. Impartirea in fanatici si victime ale fanatismului altora n-a mai fost dupa criterii etnice, sau "rasiale", cum se spunea, ca in timpul regimului lui Antonescu, ci dupa criterii ideologice sau ca rezultat al luptelor pentru putere din sanul partidului comunist. Evrei puteai gasi acum si printre victime, si printre tortionari.
- Cum arata Iasiul copilariei tale? Mai e acum orasul tau?
- Nu fac vizite nostalgice la Iasi, prefer sa merg, destul la rar, "cu o treaba", adica pentru o conferinta, o intalnire cu studentii, o discutie pe marginea unei carti. Atunci, fireste, ma reintalnesc cu cativa prieteni, mai vechi sau mai noi, cu fosti colegi. Iasiul copilariei mele l-am evocat, poate prea sumar, in carte; las evocarile mai nostalgice in seama altora mai inclinati spre "masa umbrelor". Fara indoiala, il simt ca fiind orasul meu si acuma, dar, inevitabil, e o lume noua, in mare masura. S-a transmis si noilor locuitori ceva din atmosfera si ritmul cunoscut al orasului; fratele meu mai mare chiar sustine ca iesenii merg intr-un anumit fel si ca el recunoaste un iesean dupa mers, oriunde s-ar afla. … S-au transmis, am impresia, si unele deprinderi mentale care erau poate mai accentuate decat in alte orase din Romania, o propensiune mai accentuata spre traditie cu tot ce are ea mai bun, dar si spre metehnele ei. Dar eu sunt mai atent la respiratia culturala a orasului, iar aici stam bine, asa vad eu de la distanta. O editura, Polirom, care domina prin calitate viata culturala romaneasca, bune reviste culturale, un numar remarcabil de scriitori de prima mana… "Miscarea literelor la Iesi" e intr-o perioada fasta, asa cred. Mai adaug, din patriotism local, ca am stat de vorba chiar recent, la Cercul Cultural de la Ierusalim, cu ieseanul Cristian Mungiu, un regizor fabulos, dupa vizionarea filmului lui care a taiat respiratia spectatorilor din Israel. La discutia noastra, la cerc, Mungiu a starnit admiratie si simpatie, prin inteligenta si subtilitatea raspunsurilor, prin tonul cordial, firesc si degajat cu care isi poarta povara premiilor primite.
- Cum crezi ca ar fi aratat harta etnica si spirituala a Romaniei daca n-ar fi existat pogromul de la Iasi?
- Drept sa-ti spun, nu stiu. si nu e vorba numai de pogromul de la Iasi, n-a fost un episod izolat, ci prima mare "explozie" dintr-o serie care a urmat apoi in alte locuri, cu nu mai putina ferocitate. "Harta etnica si spirituala a Romaniei" a fost marcata de toate evenimentele razboiului, de pierderea teritoriilor - cu un an inainte, de alianta cu Germania hitlerista; a fost marcata de obsesiile antisemite ale lui Antonescu si ale guvernul lui. Ar fi putut sa fie altfel? Probabil ca da, dar nu sunt tentat sa speculez pe tema "Ce-ar fi fost daca…?"
- Se vorbeste de cativa ani despre traumele celei de-a doua generatii de evrei care nu au trait Holocaustul, dar au preluat "genetic" traumele parintilor. Ai intalnit astfel de cazuri?
- Astfel de cazuri nu trebuie sa le caut, sunt in jurul meu, nu putine. Pentru ca am lucrat cativa ani la Yad Vashem, la arhiva si institutul pentru pastrarea memoriei Holocaustului, am cunoscut multi oameni din a doua generatie, veniti sa-i ajutam sa reconstituie traseul familiilor lor in diferite colturi ale Europei. Multi incep sa se intereseze abia dupa moartea parintilor lor si sunt cuprinsi de remuscari la gandul ca n-au avut suficienta curiozitate sa afle cat mai multe amanunte despre cele intamplate in timpul razboiului sau despre viata lor inainte de razboi. La universitate ma intalnesc nu o data cu "a treia generatie", cu nepotii, acum studenti, care isi aleg pentru teza de masterat sau de doctorat tocmai acele subiecte legate de destinul bunicilor sau strabunicilor lor sub ocupatia nazista sau in Transnistria.
- Citind cartea ta populata cu oameni "neverosimili de buni" - mama ta, fratele, Iordan Chimet - cititorul nu poate probabil sa nu se intrebe: cum se pastreaza aceasta bunatate de-a lungul unei vieti grele, ca orice viata? Ce trebuie facut?
- Pe Iordan Chimet l-am cunoscut tarziu, in anii ’90. Era un om bun, intr-adevar, dar oameni buni sunt multi. Chimet avea si alte calitati, mult mai rare. Era un poet al inocentei si libertatii interioare cum rar am intalnit, un intelectual care traia – si traia in saracie! – numai pentru literatura, avand cultul prieteniei si al solidaritatii intelectuale. Era foarte atasat, mi-am dat seama, traditiei crestin-ortodoxe si in acelasi timp alergic la orice forma de antisemitism. Mai mult, dezvoltase o speciala simpatie pentru lumea evreiasca galateana in vecinatatea careia a copilarit. Nu e de mirare ca a fost luat drept evreu, avand parte, din cand in cand, si de agresivitatile de rigoare, despre care povestea cu un umor amar si resemnat. A fost printre intelectualii romani (putini, as zice) sensibili la tragedia deportarilor spre Transnistria, la care a fost martor, a scris eseuri admirabile pe tema responsabilitatii morale a intelectualilor, a pledat pentru revizuirea miturilor colective care genereaza ura, intoleranta, xenofobie…
- Intalnirea cu Tudor Vianu, petrecuta la Iasi, la facultate, narata cu sinceritate si umor, ti-a schimbat totusi in vreun fel viata?
- Nu stiu daca mi-a schimbat viata, dar de vreme ce, dupa atatia ani, imi amintesc mereu aceasta scurta intalnire inseamna ca a fost unul din acele "socuri" faste pe care ti le provoaca intalnirea cu o mare personalitate care reuseste sa-ti trezeasca, prin simpla prezenta, indemnul de a nu-ti irosi viata, de a-ti implini vocatia - daca o ai -, de a-ti oferi un model de comportament si chiar, cum se intampla uneori, o filozofie a vietii.
- Care crezi ca e cea mai insuportabila forma a antisemitismului? Povestea cu colega de facultate care nu te inghitea pentru ca erai evreu, pana s-a convins ca nu esti si a aflat apoi ca esti - e o forma usoara de antisemitism?
- "Light-antisemitism" adica? As distinge mai curand intre preluarea "pe negandite" a unor clisee sau prejudecati antisemite, cum era cazul colegei mele, si antisemitismul "cu argumente", cel care isi construieste, pentru uz propriu sau pentru a convinge pe altii, o ideologie antisemita ad-hoc, cu argumente diverse: religioase, rasiste, politice etc. "Insuportabile" sunt multe forme de antisemitism.
- Povestile pe care le spui in carte culmineaza cu acele secvente halucinante in care, la un sanatoriu de langa Brasov, ai fost confidentul acelui sef de cuib legionar foarte bolnav- si de plamani, si de ura.De ce ai facut-o?
- Din curiozitate. Eram prima data in intimitatea unui om care s-a hranit o viata cu ura. E o sansa – nu crezi? –sa afli "de la sursa" cum gandeste un om care nu te cunoaste, dar care, in alte imprejurari, te-ar fi ucis pe tine si pe toti ai tai, fara sa stea pe ganduri.
- Inainte de a emigra in Israel, in 1984, ai prins o parte din anii cei mai grei ai comunismului. Copiii tai erau mici, cozile lungi si grele, dar paginile in care vorbesti despre existenta de atunci au un soi de umor nostalgic. Iar visul in care ieseai din bloc, coada la lapte era pana in usa apartamentului tau, si exclamai fericit: "Nu mai trebuie sa alerg! Eu sunt deja la coada!" suna ca un banc foarte bun.
- Nostalgie nu am dupa cozile de atunci, chiar deloc. Pe de alta parte, erau episoade mult mai dure si mai umilitoare decat coada la lapte. Am evocat acele cozi pentru ca erau cotidiene, iti macinau timpul si nervii, te transformau intr-o fiinta obsedata de hrana, de procurarea sapunului si a hartiei igienice, provocau o regresie chinuitoare pe scara umana. E si aceasta o forma de alienare.
- Cum te impaci de cativa ani cu naveta Ierusalim-Bucuresti sau Ierusalim-Cluj?
- Nu fac chiar naveta, dar vin cam de doua ori pe an in Romania. E o schimbare de "fus orar" psihologic cu care m-am obisnuit. La inceput mi-a venit mai greu, pentru ca era o prea brusca trecere de la lumea in care traiesc acum la cea din care am plecat… si inapoi. Iti provoaca o deruta… identitara: tu unde esti, aici sau acolo? Pe urma, cu timpul, iti dai seama ca traiesti intr-un teritoriu al tau, cu granite imaginare care includ ambele lumi.
- Cu ce ai vrea sa ramana studentii tai de la cursurile de studii iudaice?
- As vrea sa primeasca fiecare ce a cautat atunci cand s-a decis sa urmeze aceste studii; iar asteptarile studentilor sunt variate: o initiere in istoria si cultura evreilor, elementele de baza ale iudaismului, ale culturii evreiesti moderne, o introducere in evolutia relatiilor, atat de complexe si de tensionate dintre lumea crestina si lumea iudaica. si, poate, inainte de toate, o mai buna cunoastere a istoriei comunitatilor evreiesti din Romania. Pentru mine, e si un prilej de a cunoaste si dialoga cu tineri formati dupa caderea comunismului. E pasionant sa urmaresti schimbarile de mentalitate, de perceptie a "evreului" si a iudaismului, sa vezi cum reactioneaza la provocarea antisemitismului, din trecut si de azi.

Leon Volovici si-a lansat un volum de confesiuni la Uniunea Scriitorilor

Scriitorul Leon Volovici si-a lansat joi si vineri volumul „De la Iasi la Ierusalim si inapoi”, in cadrul unor ceremonii desfasurate la Uniunea Scriitorilor din Romania (USR) si la Muzeul Literaturii Romane din Iasi, transmite Rompres.
Cartea, lansata deja la Centrele culturale din Ierusalim si Haifa, reprezinta o confesiune si o meditatie despre mediul evreiesc din Romania de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, pornind de la experienta si biografia autorului, in prezent conferentiar la Universitatea Ebraica din Ierusalim.
Avand ca nucleu un dialog cu tanarul filosof Sandu Frunza, de la Universitatea din Cluj, volumul reconstituie viata evreilor din orasul natal, Iasi, si adolescenta in perioada stalinista. Nu sunt evitate dilemele si reflectiile stimulate de optiunile mediului evreiesc din Romania in noile conditii de dupa razboi, avand de ales intre integrarea in viata sociala si intelectuala romaneasca, marcata de tentatia si pervertirea comunista, sau, dimpotriva, alternativa stabilirii in Israel.
O semnificativa parte a cartii se concentreaza asupra evolutiei acelor intelectuali evrei care au parasit Romania in perioada ceausista, prezentand dificultatile si dramele adaptarii la o noua ambianta culturala, ca si complexa relatie cu mediul si cultura in care s-au format.
In opinia filosofului Ion Ianosi, prezent la lansare, „De la Iasi la Ierusalim si inapoi” este o carte „ara impatimiri, chiar daca relateaza situatii extrem de complicate, uneori de un mare tragism”.
Potrivit autorului, volumul „nu s-a dorit o carte autobiografica, desi ea este, in mare masura, una despre sine”. Explicand titlul „putin provocator al cartii”, Leon Volovici a afirmat ca acesta vrea sa exprime relatia dintre lumea de azi din Ierusalim si lumea Iasiului din care scriitorul a plecat. „Inapoi” semnifica calea de dialog intre cele doua lumi, cea ieseana si cea israeliana”, a specificat scriitorul.
Evenimentul, organizat de USR si Grupul Ideea Europeana&EuroPress la Iasi, unde vor fi prezenti de aceasta data Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Emil Brumaru, Aura Christi, Adrian Cioflanca, Andrei Potlog, Leon Volovici.
Nascut la 10 august 1938, la Iasi, Leon Volovici a absolvit Facultatea de Litere a Universitatii Al. I. Cuza, in 1962, si si-a obtinut doctoratul in filologie la aceeasi universitate, in 1975. In anul 1984 emigreaza in Israel, stabilindu-se la Ierusalim.
Este co-autor al Dictionarului Literaturii romane de la origini pana la 1900, aparut la Editura Academiei. De asemenea, Leon Volovici este autorul a numeroase carti, articole si studii dedicate istoriei vietii intelectuale evreiesti din Romania, evolutiei antisemitismului in tarile est-europene, interferentelor culturale romano-evreiesti.
In anul 1996, semneaza prefata si notele la celebrul Jurnal al scriitorului Mihail Sebastian, aparut la Editura Humanitas, pentru care primeste Premiul USR pentru cea mai buna editie a anului. Scriitorul a fost distins, de asemenea, cu premiul Academiei Romane

Volovici
Mircea Radu Iacoban

Ii spuneam, in urma cu 50 de ani, Bebi. Atunci, parea un apelativ oarecare. Acum, suna ridicol – nu numai din pricina relatiei imposibile dintre un astfel de prenume si realitatea varstei a treia, cat si (mai ales!) datorita filmelor americane in care amorezii se alinta cu acelasi idiot baby oriunde si oricand. Fostul coleg de grupa la facultate, in pragul implinirii frumoasei (chiar o fi frumoasa?) varste de 70 de ani, a revenit la numele din catalog: Leon Volovici. Barba ii schimba oarecum infatisarea, dar inflexiunile vocii i-au ramas aceleasi. Monologheaza ori dialogheaza cumpanit, asezat, cu echilibru si buna cuviinta. Nu-i obligatoriu sa-i impartasesc in totalitate opiniile literare, dar i le respect fiindca reprezinta optiunile unui intelectual rafinat, poliglot (vorbeste pana si poloneza!), citit si rascitit, posesor al unei experiente de viata ce-i permite sa contemple zbaterile lumii acesteia de la altitudinea in care domneste seninul far-de patimi. Conferentiar la Universitatea Ebraica din Ierusalim, autor al unor carti pretutindeni premiate, cercetator reputat la istoriei evreilor si al interferentelor culturale romano-evreiesti (i se datoreaza punerea in circulatie a “Jurnalului” lui Sebastian), Volovici poate fi considerat produsul intelectual de varf al grupei de studenti ce a furnizat cel mai mare numar de universitari din istoria prestigioasei alma mater jassiensis. Prima lui carte se intitula “Aparitia scriitorului in cultura romana” si, publicandu-i-o la “Junimea” in 1976, ma simt oarecum implicat in… aparitia lui Volovici in peisajul literar iesean. E-o reala placere sa-i citesti noua si subtil-rafinata carte “De la Iasi la Ierusalim si inapoi”. Autorul isi trece in revista, cu sinceritate si sine ira intreaga biografie, oferind o galerie de portrete creionate cu ascutit spirit de observatie, cu sagacitate bine temperata si calda intelegere umana, vazuta mai intai prin ochii copilului terifiat de razboi („Linistea m-a speriat, era ceva neobisnuit. Ca un morar deprins sa doarma in zgomotul morii, iar daca motorul se opreste si e liniste, se trezeste speriat” – era prima zi fara bombardamente si impuscaturi), trecand prin revelatiile nostalgice ale intoarcerilor, spre a ajunge la surprinzatoarea constatare ca si fiului lui, care n-a trait in Romania si nu stie romaneste, i-a transmis gena ce face sa percepi mereu orizontul indepartat al originii: „Marc urmarea acasa, la Ierusalim, un meci de fotbal al echipei Romaniei la campionatele mondiale (…) Intreb cat e scorul si-mi spune: unu zero pentru noi, pe un ton absolut firesc. Era 1-0 pentru Romania (…) S-a identificat cu… identificare mea!”. O observatie corecta, de substanta, se cere comentata: este vorba de „Absenta scriitorului (si filosofului) roman de la meditatia europeana asupra Holocaustului”, cu atat mai mult cu cat si sus-semnatul a fost tentat sa scrie un roman al Pogromului de la Iasi. M-am documentat si la Yad Vashem (cu sprijinul lui Volovici, pe atunci cercetator acolo), am adunat stiva de documente, dar cartea a ramas nefinalizata. Am constatat de la bun inceput ca, oricat de obiectiv ai fi (sau tocmai de aceea) se vor ivi reactii de respingere, fie dintr-o directie, fie din cealalta, daca nu chiar din amandoua. Poate, inca nu i-a venit vremea; oricum, acest oribil episod ce maculeaza (si contrazice!) insasi istoria spirituala a Iasului, se cuvine a fi, odata si odata, analizat in amanuntime, dezbatut si, cat sta in putinta (si chiar obligatia) scriitorului roman, deslusit in profunzime. Inchei cu o marturisire-sinteza a lui Volovici: „Nu cunosc decit trei planete – una cu centrul in Iasi, alta, cea din care a venit Hania (sotia, n.n.), cu centrul la Varsovia si a treia, cea mai misterioasa, cu centrul la Ierusalim”.
Cartea incearca, sufleteste, o „aliniere a planetelor”. In buna masura, izbuteste.

http://www.cronicaromana.ro/potcoave-pentru-puricivolovici.html

“De la Iasi la Ierusalim si inapoi”

Muzeul Literaturii Romane si Grupul Ideea Europeana & EuroPress lanseaza volumul “De la Iasi la Ierusalim si inapoi” semnat de scriitorul Leon Volovici, transmite Prompt Media. Invitativor fi Liviu Antonesei, Emil Brumaru, Aura Christi, Adrian Cioflanca, Andrei Potlog si Leon Volovici. Lansarea va avea loc vineri, 16 noiembrie, orele 17.00, la Muzeul Literaturii Romane din Iasi, Sala Pogor-Bratianu.
“Cartea aceasta este scrisa de un scriitor care are talentul - si nu e un talent care se intalneste in mod curent - de a transforma materia confesiva in materie de literatura neta. Este o carte Volovici 100%.” (Costel Safirman) “Eu as spune ca in carte se vorbeste despre trei identitati. Fiecare adauga un fel de slabiciune la celelalte doua. Identitatea evreiasca ieseana e ceva diferit de identitatea israeliana - asta trebuie spus foarte clar. Identitatea romana a lui Leon se schimba dupa ce vine in Israel. El isi asuma o identitate israeliana care este, insist, foarte diferita de identitatea evreiasca ieseana. Dar asta schimba si atitudinea lui fata de literatura romana. Ce a scris el inainte si ce a scris el dupa ’86-87 este ceva foarte diferit. Nu numai tematic, eu cred ca e vorba si de o atitudine diferita.” (Moshe Idel) “Cu talentul sau de narator, Leon Volovici spune intotdeauna o poveste cu talc, o poveste care ascunde o semnificatie, o invatatura. Si stie intotdeauna sa extraga, deloc pedant, cu o imensa naturalete, acest dedesubt, sa spunem, pe care povestea, naratiunea il ascund. E un povestitor, cred, mereu dublat de omul care mediteaza si vrea sa afle talcul intamplarilor.” (George Voicu). “Eu am fost unul dintre putinii privilegiati care au citit printre primii aceasta carte. Cred ca sunt al doilea lector al cartii. Am citit-o dintr-o rasuflare, cu sufletul la gura, desi ma imparteam mereu intre a fi redactor de carte si a fi scriitor, in sensul ca ma fura lectura si trebuia sa ma intorc sa vad daca totul e in regula, daca nu mi-a scapat ceva; trebuia, asadar, sa-mi fac datoria de redactor al acestei minunate carti. Este vorba de un text fierbinte. Este un text atipic. […] toata aceasta carte este literatura mai mult. Evident ca este literatura, nu este insa si fictiune. Leon Volovici are norocul de a avea un Destin, da-da, cu majuscula, apt, capabil de a fi prins intre copertile unei carti – ceea ce este un lucru extrem de rar. E o carte splendida, o carte-eveniment, o carte-document al unei epoci”.
Citeşte mai departe...