Roth[v=]

Operatiunea Shylock, de Philip Roth

Joseph Roth a fost un scriitor austriac. În 1933 a emigrat în Franța. Wikipedia
Născut: 2 septembrie 1894, Brodî, Ucraina
Decedat: 27 mai 1939, Paris, Franța
Soție: Friederike Reichler (căs. 1922–1940)
Studii: Universitatea din Viena
Părinţi: Maria Grübel, Nachum Roth

Tematica fictionala a operei lui Joseph Roth

Viata mea de barbat, de Philip Roth

Pastorala americana, de Philip Roth

http://cultural.bzi.ro/tim-roth-biografie-video-885

Scriitorul Philip Roth: Am decis sa nu mai scriu

Prolificul scriitor american Philip Roth, ale carui volume exploreaza viata moderna a evreilor americani, a declarat ca nu mai vrea sa scrie carti, pentru ca si-a pierdut pasiunea pentru acest lucru.

Philip Roth, laureat cu Man Booker ...

Un martir al Revoluţiei de la 1848 - Stephan Ludwig Roth
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/un-martir-al-revolutiei-1848-stephan-ludwig-roth
Revoluţiile europene din anii 1848 şi 1849 au avut trăsături generale, coagulante, dar şi altele, specifice, diferenţiatoare. Iar dacă ne referim la această parte de lume, vom constata că – foarte curând – revoluţia maghiară, extinsă şi în Principatul Transilvaniei, îndreptată în principiu împotriva absolutismului habsburgic, a fost deturnată într-o sângeroasă vendetă contra minorităţilor din Ungaria (români, slovaci, sârbi, croaţi etc.) şi a populaţiei majoritare româneşti din Ardeal.
„Vioara întâi” a acestei atitudini extremist-şovine a fost – nimeni altul – decât KOSSUTH Lajos, fruntaş „revoluţionar” mânat de o ură viscerală care viza tot ceea ce nu era pur maghiar (?) şi care era gata să ofere doar „libertatea” ca naţionalităţile să se dizolve în marea naţiune maghiară, pasămite singura purtătoare de cultură şi civilizaţie în această parte a Europei: „Cursul nou politic, care înseamnă nu împăciuire, nici dovadă de energice, ci terorism sălbatic, este inspirat de Kossuth însuşi. [...] El nu vede în mişcarea poporului român decât explozia instinctelor animalice. Din felul în care înfăţişează faptele şi din încheierile pseudoprofetice se poate deduce o ură nedomolită care le frământă ca exponent al claselor exploatatoare”.1 „Mâna sa dreaptă” va fi comisarul-general Ladislau CSÁNY, sub comanda căruia „tribunalele de sânge”, instituite contra românilor, vor cunoaşte o amploare greu de imaginat, în centrele orăşeneşti din Transilvania (Cluj, Turda, Târgu-Mureş, Deva etc.)
Omorurile, schinghiuirile, incendierile, jafurile, „vânătoarea de valahi” pe întreg teritoriul transilvan, mai ales în ultima parte a anului 1848 şi în primele luni ale anului următor, comise de armata maghiară şi de formaţiunile paramilitare organizate de grofi sau din proprie iniţiativă vor determina o radicalizare a românilor, şi a trecere a „legiunilor” aflate sub comanda lui Avram Iancu de partea imperialilor; a fost pasul politic şi militar logic şi hotărâtor pentru salvgardarea fiinţei naţionale, iar faptul că habsburgii vor înşela aşteptările românilor, după ce aceştia i-au ajutat la „pacificarea” imperiului, e o altă lecţie a istoriei asupra căreia ar merita să medităm.
Pentru „meritele” menţionate mai sus – probababil – conducătorilor armatei maghiare care a capitulat la Şiria li s-a consacrat grupul statuar al crimei şi ruşinii (iar nu al vreunei reconcilieri!) de la Arad, iar în viziunea UDMR o arteră principală a municipiului Târgu-Mureş ar trebui să poarte numele lui Kossuth!
Comunitatea germană (săsească) din Transilvania s-a găsit între cele două direcţii; instinctul de conservare a identităţii naţionale a determinat-o să încline înspre luptătorii români pentru dreptate socială şi emancipare naţională.
Reprezentantul de elită al gândirii politice săseşti a vremii a fost Stephan Ludwig ROTH, „spirit clarvăzător, publicist de seamă, militant cu vederi înaintate în problema naţională” şi care „a fost neîndoielnic una din figurile cele mai luminoase ale intelectualităţii săseşti” (Dan BERINDEI)2
Erou şi martir al evenimentelor de la mijlocul secolului al XIX-lea, Stephan Ludwig ROTH s-a născut în familia unui pastor evanghelic, iar în întreaga sa viaţă a îmbinat dragostea creştină faţă de semeni cu credinţa umanist-iluministă în progresul societăţii. Pe această cale a fost îndrumat încă din vremea studiilor efectuate la Mediaş, la Sibiu, iar mai apoi în străinătate, laTübingen. Deşi s-a format „într-o ţară cu relaţii de producţie încă feudale, el îşi însuşeşte ideile social-politice ale burgheziei engleze din timpul revoluţiei industriale”. Şi ele se vor reflecta chiar în teza sa de doctorat, Das Wesen des Staates (Esenţa statului), din 18203. Tot în această perioadă a fost un colaborator apropiat al celui care, prin ideile sale, a modernizat profund pedagogia europeană, Johann Heinrich PESTALOZZI4
Stephan Ludwig ROTH va reveni, în 1821, în Ardeal, ca profesor la gimnaziul din Mediaş (şcoală care astăzi îi poartă numele); în 1828 va deveni prorector, iar în anul 1831 – rector al aceluiaşi gimnaziu. Înspre sfârşitul anului 1834 se va lovi de obtuzitatea oficialităţilor locale: principiile sale ferme nu vor fi pe placul potentaţilor acelor timpuri şi va fi exclus din învăţământ. Din acel moment nu-i mai rămâne decât împlinirea misiunii eclesiastice, ca predicator la Biserica Evanghelică din Mediaş, mai apoi ca preot în două sate din apropierea Mediaşului, Nemşa (din 1837) şi Moşna (din 1847), dar şi lupta pentru impunera idealului convieţuirii paşnice între neamurile transilvănene.
„Ţăranul în haină de savant”, sintagma prin care îl denumeau concetăţenii săi, ne-a lăsat câteva lucrări, de un real interes pentru istorici până în ziua de astăzi. Este vorba, în primul rând, de Greschichte von Siebenbürgen (Istoria Transilvaniei) (1846) rămasă în manuscris; ei i se adaugă Untersuchugen und Wohlmeinungen über Ackerbau und Nomadenwesen (Cercetări şi referiri asupra agriculturii şi vieţii nomade) (1842); .Der Sprachkampf in Siebenbürgen (Lupta pentru limbă în Transilvania) (1842), lucrare a cărei idee centrală o vom discuta infrai; în sfârşit, în Der Goldmangel und edie Veramung in Siebenbürgen (Lipsa de bani şi pauperizarea în Transilvania) (1843) el analizezaă cauzele economico-financiare ale înapoierii acestui ţinut, între care cea mai importantă este considerată menţinerea iobăgiei, care nu permite un avânt al meşteşugarilor; servajul feudal este însă şi imoral şi de aceea înlăturarea lui este cerută de „umanitate şi folosul ţării; cerul şi pământul cer dreptate, nu menţinerea asupririi istovitoare”5.
În cele ce urmează dorim să ne oprim doar la trei momente semnificative în care personalitatea lui Stephan Ludwig Roth şi-a spus cuvântul în problema transilvăneană. Depăşind îngrădirile timpului său prin cutezanţa gândirii, prin probitatea şi consecvenţa ideilor sale, el a trebuit – în cele din urmă – să-şi asume consecinţele militantismului umanist care – în viziunea autocratică a mai marilor timpului – nu puteau fi ispăşite decât prin pedeapsa capitală. Încă un titlu de „glorie” cu care ar putea fi „încununată” Dieta retrogradă de la Cluj: Momentele alese de noi nu sunt întâmplătoare, căci ele reprezintă tot atâtea punţi trecute benevol şi cu bunăvoinţă de către învăţatul sas dinspre lumea geramnă înspre locuitorii români ai Transilvaniei.
I. Pe la 1840, Dieta Transilvaniei discuta instiţionalizarea unei limbi, stabilirea limbii oficiale a Principatului. Urmând un dispreţ de veacuri, manifestat şi statutat încă din documentul care decreta „uniotrium nationum”, Dieta n-ar fi admis măcar egalitatea limbii române vorbite de „toleraţii de valahi” cu maghiara şi germana, decum punerea în discuţie a alegerii ei ca limbă oficială în Transilvania. Contra curentului de opinie existent în mediile aristocratice şi intelectuale ale vremii, se va exprima deschis, în 1842, Stephan Ludwig Roth: „A declara o limbă drept oficială a ţării nu e nevoie. Căci noi avem deja o LIMBĂ A ŢĂRII. Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, CI ESTE LIMBA VALAHĂ. Oricât ne-am suci şi ne-am învârti noi, naţiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Asta este realitatea”6. (s.a.) Argumentele sale decurg din practica socială: „De îndată ce se întâlnesc doi cetăţeni de naţionalităţi diferite şi nici unul nu cunoaşte limba celuilalt, limba valahă le slujeşte ca tălmaci”7.
Caracterul romanic al limbii române, într-un mod neaşteptat, poate fi un liant între poporul român, majoritar în Ardeal, şi celelalte neamuri trăitoare pe aceste meleaguri: însuşirea limbii române „nu stă numai în marele număr de cuvinte latineşti pe care acest popor [...] le-a adoptat odată cu contopirea sa cu coloniştii romani şi care nouă, transilvănenilor, ne sunt precunoscute, datorită educaţiei noastre în spirit latin de până acum, ci şi prin faptul că viaţa însăşi ne pune zilnic în contact cu acest popor numeros”.8
II. Învăţatul sas a participat direct la evenimentele din primăvara nului 1848 şi a făcut cunoscute doleanţele claselor de jos în publicaţiile timpului. Astfel, în nr. 48, din 16 iunie 1848, al gazetei „Transilvania” el scrie articolul Rumänien [Români] din care se desprinde spiritul justiţiar al Marii Adunări Naţionale de la Blaj din 3/15 mai şi fervoarea participanţilor pentru apărarea demnităţii lor naţionale. El declara că are „un simţământ profund frăţesc faţă de acest popor mult promiţător al patriei noastre” care s-a exprimat prin intermediul „acestei măreţe adunări populare”9.
Termenii de vlah, valah, în sine, nu au nici o conotaţie peiorativă şi ei, în diverse variante, pe întreg continentul european, au fost întrebuinţaţi pentru a denumi populaţiile de origine latină de către neamurile neromanice care au intrat în contact cu cele dintâi. Ei au devenit dispreţuitori, injurioşi chiar în Ardeal şi marcau desconsiderarea acestor locuitori „toleraţi”, dar supuşi iobăgiei şi plăţii înrobitoare a birurilor. Aşadar nu e de mirare că – ne spune autorul articolului – aceste denumiri „le socotesc drept o ocară şi o ruşine, şi au cerut în schimb ca de acum înainte şi pentru totdeauna să nu fie numiţi altfel decât ROMÂNI, căci numai acestă denumire arată cu adevărat şi pe bună dreptate originea, graiul şi istoria lor”. Stephan Ludwig Roth se întreba retoric: „Dacă fiecare individ are dreptul să arate celorlalţi cumd doreşte să fie numit, de ce n-ar avea acest drept un popor întreg?”10
În treacă este amintită şi principala chestiune socială care a determinat afluxul românilor înspre Câmpia Libertăţii de la Blaj („dorinţa să afle în sfârşit eliberarea de robotă”), dar – în principal – ei erau mânaţi de ideea naţională care este „atât de adânc înrădăcinată în inimile tuturor, încât ea nu va mai putea fi vreodată stârpită. [...] Acest sentiment puternic de a trăi şi de a muri pentru naţionalitatea lor l-au exteriorizat şi l-au consimţit cu numele de român: şi unde este puterea care să le poată lua această naţionalitate, unde se află dreptul care ar putea să le-o conteste?...11
III. Generalul de origine poloneză Józef Bem, intrând învingător în Transilvania, prin mai multe manifeste, a încercat să-i atragă pe români de partea revoluţiei maghiare şi a încercat să arunce „o punte de înţelegere către conducătorii revoluţionari ai poporului român. De altfel, tot timpul purtarea sa a fost exemplară, aşa cum a fost şi a lui Avram Iancu”.12 Şi aceasta, în timp ce proclamaţiile lui Kossuth musteau de intoleranţă, de ură şi conţineau îndemnul la o supunere necondiţionată dacă românii voiau iertarea „păcatelor”... Tot Bem instituie o amnistie generală şi încearcă să stopeze condamnările pronunţate de judecătoriile statariale şi ordinare a căror activitate friza demenţa, tribunalele instituite în cele patru luni de guvernare a lui Ladislau Csány şi care acţionau în Ardeal cu aprobarea tacită a lui Kossuth. Retras în Banat, „Încercatul revoluţionar polon vede odioasa prigoană, dar nu poate să mai intervină. Ordinele sale au fost dejucate de autorităţi, iar el va fi rugat politicos să evite orice imixtiune în politica Transilvaniei”13.
Într-un moment în care Transilvania părea pierdută pentru habsburgi şi ultimul punct de rezistenţă se găsea în Munţii Apuseni, „tribunalele de sânge”, isterizate, condamnă haotic ţărani, preoţi, intelectuali români, saşi şi chiar maghiari, cu toţii caracterizaţi drept „trădători” (evident, şi cauzei maghiare!): „Printre ei şi Stephan Ludwig Roth, eruditul pastor sas, disipolul lui Pestalozzi, prieten al poporului român, care manifestase prin scris şi acţiune o poziţie mult avansată faţă de cea a multor fruntaţi revoluţionari maghiari”.14
Ni s-a păstrat un document preţios, redactat la opt ani după asasinarea lui Stephan Ludwig Roth, dintr-o sursă de primă mână. Este vorba de scrisoare trimisă de contele Karacsay Sándor, fostul preşedinte al Tribunalului Marţial de la Cluj lui John Paget, medic englez, care se considera însă maghiar şi admira Revoluţia maghair dăn 1485, la Paris, în 15 iunie 1857. Textul original este în engleză şi epistola a fost trimisă „numai din respectul faţă de adevărul istoric”, iar autorul îşi exprimă regretul că a trebuit să ia parte la această crimă politică. Contele Karacsay expune foarte succint ultimele evenimente din viaţa lui Roth: rolul său în administraţia austriacă, arestarea sa, capetele de acuzare ce i-au fost aduse, atitudinea curţii de justiţie şi a locutorilor saşi din Cluj.
Stephan Ludwig Roth a făcut parte, în 1848, din administraţia locală austriacă în comitatul Cetatea de Baltă, având funcţia de Ad-Latus sau vice-span (= adjunct al unui viceguvernator într-un comitat, secundul unui subprefect – n.n.). După retragerea austriecilor, Roth s-a întors în parohia sa din Moşna „şi a trăit acolo în linişte, până la începutul lui mai, încrezându-se în amnistia dată de generalul Bem”.15 Trebuie să admirăm „hărnicia” Tribunalului clujean, căruia i-a fost suficient ceva mai mult de o săptămână pentru a aresta, a acuza, a judeca şi a executa o remarcabilă personalitate!
Iată acuzaţiile care i-au fost aduse: 1. Acceptarea unui post sub ocupaţia duşmanului; 2. Introducerea limbii române ca limbă oficială în afacerile comitatului: protocolul redactat în această limbă a fost înfăţişat Curţii de judecată ca corpus delicti; 3. Despărţirea a 13 sate aparţinând comitatului, pe care le-a unit scaunelor săseşti – faptă considerată o violare a teritoriului maghiar; 4. Jefuirea locuitorilor maghiari, el fiind în frunta Landsturm-ului (= răscoalei – n.n.) saşilor şi valahilor”.16
Aşadar asumarea unei răspunderi civice într-o perioadă de haos politic şi militar şi introducerea firească a limbii române în administraţie devin acuze grav, iar un document redactat în limba română un corp delict!!! De asemenea, o ajustare teritorială minoră se transformă în „violare a teritoriului maghiar”, dovadă că şi între reprezentanţii „naţiunilor unite” apăreau tensiuni îndată ce erau lezate interese economice...
Roth nu a negat primele trei acuzaţii şi a spus că iniţiativele sale, „conform vederilor sale politice şi a opiniilor sale de atunci apăreau drepte şi legale şi că potrivit stării lucrurilor din acea vreme el a crezut că a acţionat corect”. Ultimul cap de acuzare l-a respins, afirmând că aşa-zisul „jaf” a constat în rechiziţiile de cai şi vite ordonate de superiorii săi.
CHIAR DACĂ ACUZAŢIILE S-AR FI DOVEDIT ÎNTEMEIATE, STEPHAN LUDWIG ROTH AR FI TREBUIT SĂ FIE ACHITAT ÎN BAZA AMNISTIEI GENERALULUI BEM: Însă Dieta n-a ţinut niciodată seama de această amnistie şi „în consecinţă nu a fost niciodată respectată de către comisarul Csány”; Curtea de justiţie nu va avea nici o indepedenţă faţă de Dietă, aşa că tăvălugul urii aluneca nestingherit înainte. Contelui Karacsay nu-i mai rămânea decât să constate: „Când s-a recunoscut el însuşi vinovat, prin aceata şi-a pronunţat singur sentinţa de moarte, pentru că punerea sub acuzaţie conform dispoziţiilor indica foarte clar aceasta.17
Singura salvare ar fi fost o graţiere cerută de comunitatea săsească; contele Karacsay constată însă cu amărăciune că „foarte numeroşii săi concetăţeni locuind în Cluj au fost fie atât de laşi, fie atât de lipsiţi de inimă încât nici unul nu a îndrăznit să facă un singur pas să-i schimbe soarta”.18 De-abia după „linişterea apelor”, trupul lui Stephan Ludwig Roth a putut fi reînhumat la Mediaş în 1850.
Trebuie să consemnăm, într-un fel, şi o ironie a istoriei: a doua zi după execuţie, în 12 mai 1849, odioasa guvernare a lui Ladislau Csány încetează şi teroarea şovină instituţionalizată scade în intensitate...19
Destinul lui Stehpan Ludwig Roth dovedeşte câteva lucruri. În primul rând, că între idealul de societate şi practica socială apar mereu discrepanţe, iar cei ce rămân credincioşi celui dintâi ajung adesea victime ale angrenajului social-politic. Apoi, că în timpurile de mare încordare istorică, nu tac numai muzele, ci şi vocea celor care predică înfrăţirea între popoare şi armonia socială; uneori, pentru totdeauna...
Spiritele care îşi devansează epoca sunt, cel mai adesea, din tagma învinşilor. Şi, nu în ultimul rând, că o anumită clasă politică maghiară a profitat mereu în ultimele două secole de orice frământare zonală sau europeană pentru a nedreptăţi, a înjosi şi a deznaţionaliza celelalte neamuri din Ardeal.

Tim Roth: Sunt o victima a abuzului sexual


Tim Roth, actorul din Reservoir Dogs, a marturisit ca a fost abuzat sexual in copilarie si batut constant de catre colegii de la scoala.

Scriitorul, diasporismul şi Mossad-ul



http://www.romlit.ro/www/texte02s/rl01/scr.htm
Cezura dintre realitate şi ficţiune nu a fost niciodată foarte uşor de trasat în opera lui Philip Roth. Dimpotrivă, a intrat în programul său să o estompeze cât mai mult, până la confuzie. Şi s-a priceput mult mai mult decât foarte mulţi alţii. Rezultatul e că foarte adesea exegetul trebuie să recurgă reductiv la biografie spre a stabili ce e nebiografic în romanele sale - tocmai pe dos faţă de un demers critic tradiţional.
Această sinceritate nudă a tonului dispus să dezvăluie fără artificii şi fără divagaţii are foarte mult de-a face cu maniera sa de a-şi construi romanele în jurul unor evenimente reale - atât de bine asumate în text, încât pare că însăşi realitatea s-a abonat la newsletter-ul ficţiunilor lui Roth despre ea. Miezul elaborat al operei rămâne de aflat în tot acest calendar al evenimentelor pre-constatate - şi finalmente nici nu mai distingi prea bine între cele două laturi - sau nu mai are nici o relevanţă să purcezi la aşa ceva. Cititorul este solicitat pentru întâmplări care îi aparţin dintr-o altă percepţie - şi intră astfel într-o familiaritate cel puţin mediatică cu personajele cărţii. Personajele devin persoane, dobândind acelaşi rang ontologic cu el, cititorul. Invers, persoane reale - precum Leon Klinghoffer, tragicul invalid de pe Achille Lauro aruncat în mare la 8 octombrie 1985 cu tot cu căruciorul său de un comando palestinian - vor fi vampirizate de mai toată vlaga lor documentară şi vor trece în ordinea ficţionalului, devenind personaje.
Comerţul autorului cu istoria imediată este însă profitabil în ambele direcţii. Evenimentul este rediscutat şi reconsiderat; cartea la rându-i este pur şi simplu autentificată de evenimentele pe care le conţine: o acumulare de nume şi de întâmplări recente care nu doar că stau ca fundal, dar intră chiar în substanţa ei narativă. Roth nu se sfieşte în raport cu istoria, nici nu se lasă supus: o raliază propriei imaginaţii, îi negociază interpretările, o completează, o interpelează. Pare cu toate acestea că o lasă neschimbată.
în 1993 Philip Roth a împlinit 60 de ani. Suntem în anul Cocoşului de Apă, aşa cum am mai fost şi la naşterea sa şi cum vom mai fi numai peste alţi 60 de ani; e semnul celor cu o mare abilitate într-ale exprimării prin cuvânt. Roth va publica în acest an romanul Operaţiunea Shylock, pentru care va primi Pen / Faulkner Award for Fiction (romanul a fost tradus în 2000 de Anca Dan şi postfaţat foarte inteligibil şi sintetic de Ştefan Stoenescu). Cumva simbolic, preocuparea autorului pentru problema identităţii se radicalizează cu acest prilej rotund aniversar, devenind extrem de tăioasă: personajul-cheie al romanului, cel care acţionează resorturile naraţiunii, se numeşte, surprinzător, tot Philip Roth - şi seamănă de altfel perfect cu scriitorul. Devenit la rându-i personaj, scriitorul va constata cu stupoare cum dublul său se foloseşte de asemănare spre a-şi susţine propriile convingeri de la înălţimea prestigiului unei asemenea identităţi. Falsul Roth este un fervent adept al diasporismului (orientare simetric opusă sionismului, care susţine întoarcerea evreilor într-o Europă de-acum pacificată şi filtrată de antisemiţi).
S-ar putea spune că autorul Philip Roth se multiplică în două - ori chiar în trei personaje (Roth cel fals, Roth scriitorul-personaj, Roth-autorul) - dar aceasta este, la urma urmelor, doar o metaforă a vizibilului pentru un impact mult mai larg şi de o mai mare profunzime. Căci în spaţiul propriei biografii autorul aduce, aşa cum aminteam, tot acel munte de fapte şi de întâmplări ale memoriei colective, spre o autoobiectivare insidioasă - sau măcar pentru obţinerea unei iluzii coerente. Ca la o ciudată Idee platoniciană, la povestea identităţii sale participă o întreagă epocă - dar nu-i mai puţin adevărat că e vorba totuşi de un schimb şi de o dialectică şi că autorul îşi trage la rându-i seva din această defilare a contemporaneităţii.
Dacă în Complexul lui Portnoy - recunoscut drept cel mai virulent roman al său - personalitatea lui Roth era un liant de excepţie pentru datele unei epoci, în romanul de faţă istoria imediată pare a-l covârşi de la un punct pe personajul-autor. Datele se acumulează, mult mai slab se articulează însă între ele şi cu motivele povestirii. Ele nu adaugă, începând cam cu mijlocul cărţii, prea mult calităţilor acesteia, cât o slăbesc. Este interesant, oricum, faptul că disoluţia autorului care face obiectul acestui roman creează nu doar probleme de identitate, dar poate în primul rând o dinamică a raporturilor cu instanţele autorităţii. Şi cum să nu fie interesant, când lupta cu supranorma se recomandă drept tema de-o viaţă a autorului? Personajul care întruchipează autoritatea la cel mai înalt nivel este aici, fără doar şi poate, acel super-spion al Mossad-ului deghizat într-un bătrânel neputincios, numai pregătit pentru eternitate. Figură paternă cu deosebire frapantă: iată cum cineva îl tutelează totuşi pe acest scriitor intempestiv şi de succes care în 1988, când se petrec evenimentele din roman, are 55 de ani şi se apropie destul de neinspirat de pragul senectuţii. Să fie domnul Louis B. Smilesburger, un guru încă ambulant al pragmatismului şi al eficienţei, asigurarea că sub aparenţa neputinţelor unei vârste înaintate lucrurile rămân neschimbate? Smilesburger rămâne singurul de care, în final, autorul (sau personajul Philip Roth - cel adevărat) ascultă - consimţind chiar la modificări drastice în spaţiul sacru al propriei creaţii. Smilesburger este totodată singurul care se bucură de admiraţia necondiţionată a lui Roth. Pe un alt plan, s-ar putea spune că se revigorează sentimentul apartenenţei la o cultură - cea a străbunilor, relocată în Israel - revigorare care survine, pare-se, mai ales o dată cu vârsta. Portnoy rebelul îi lasă locul lui Roth, cel care îşi asumă acum - mai puţin romantic, mai echilibrat - numele tatălui; analistul depistat abia în final al lui Portnoy este înlocuit mult mai puţin încifrat de bătrânul agent al Mossad-ului, depozitar paşnic, printre altele, a înţelepciunii lui Hofeţ Haim. Opţiunea lui Roth este cu adevărat una a înţelepciunii şi a medierii (în contrast cu tonul său obişnuit), căci Smilesburger poartă un nume (parodic, cum va fi fost intenţia iniţială) american. împăcarea cu propria condiţie vine ca o soluţie integratoare, de adâncime, care depăşeşte dilemele morale ale unui Jonathan Pollard, evreul american condamnat pentru spionaj în favoarea Israelului. Ea se realizează deopotrivă cu cele două patrii - şi semnifică de fapt nu atât o rezolvare, cât o acceptare de către personajul-autor a problemelor cu care se confruntă.
Avem prin această opţiune o închidere simetrică a romanului. El porneşte de la o problemă presantă şi foarte concretă de identitate - şi sfârşeşte printr-o asimilare a noii identităţi şi a noilor responsabilităţi care decurg din aceasta. Falsul Roth îi deschide celui adevărat o fereastră; deşi ar putea să o închidă relativ simplu, Roth cel adevărat se simte adevărat tocmai pentru că îl acceptă pe cel fals - şi îşi acceptă astfel o latură despre care nu ştia. Soluţia tuturor frământărilor nu este aşadar una pragmatică, ci simbolică, în orizontul unui afect de-acum întregit.
Dimensiunea auctorială, aparent sacrificată, este şi ea revitalizată - într-un mod foarte ingenios. Contractul realităţii cu ficţiunea care stă la baza operei lui Roth rămâne unul ferm - şi este onorat prin nota explicativă către cititor din finalul cărţii, care îl lasă de fapt complet indecis între cele două părţi.
Pentru cititorul român provocarea din final este dublată, într-un registru secund, de referirile la România, la dictatura ceauşistă şi la "vânzarea" evreilor români către Israel. Se poate ca informaţia utilizată să i se pară lacunară, sau într-o anumită măsură incorectă, prin omisiunea detaliilor. Dezirabilă ar fi, desigur, nu atât gonflarea unei exactităţi oricum trudnice, cât reevaluarea imaginii despre sine în contextul incriminat - "operaţiune" în ton cu întregul volum şi cu ambiţiile reflexiv analitice ale scriitorului.