Oz[V=]

Seară dedicată scriitorului Amos Oz şi romanului "Între prieteni" la librăria Humanitas de la

Amos Oz: Oamenii din Gaza vor face mişcării Hamas ceea ce românii i-au făcut lui Ceauşescu

Elvira SOROHAN – Amos Oz, un scriitor contra intolerantei

Elvira SOROHAN – Amos Oz si arta povestilor fãrã sfîrsit

Ce citesti?


Amos Oz - Sa nu pronunti: noapte

Scriitorul israelian Amos Oz: „Părinţii mei iubeau Europa, dar Europa nu i-a iubit pe ei”

Să-l asculţi pe scriitorul Amos Oz e o bucurie; o mare bucurie. Căci Oz e incredibil de grijuliu atunci când îşi alege cuvintele; vorbeşte exact aşa cum scrie: clar, rotund, închegat, cu pilde şi parabole. La a treia sa vizită în România, de data aceasta invitat de Editura Humanitas Fiction şi de Ambasada Israelului la Bucureşti, scriitorul şi activistul politic Amos Oz şi-a tratat auditoriul cu un regal de povestiri: despre copilăria sa în Ierusalimul anilor ’40, despre fanatici, familie, curiozitate, compromis şi iertare.



A fost o întâlnire memorabilă cu un autor care se află de ani buni pe lista scurtă a Premiului Nobel pentru Literatură, unul dintre cei mai importanţi prozatori şi eseişti israelieni. Şi, în egală măsură, o vizită istorică pentru noi şi pentru sine; căci i-a oferit posibilitatea de a plonja într-o cultură care îi era deja familiară, posibilitatea de a cunoaşte marea Românie, după ce o cunoscuse deja pe cea mică, din Israel: „Ce m-a atras pe mine în România a fost mica Românie din cartierul în care m-am născut, în Ierusalim. Era un magazin de dulciuri, de ciocolată şi bomboane, chiar în colţul străzii pe care locuiam în Ierusalim şi proprietarii erau evrei români; ei cântau în româneşte, vorbeau în româneste şi aveau o relaţie de dragoste-ură cu România. Erau furioşi pe România, dar, în acelaşi timp, le era dor de ea. Mai târziu, când am crescut şi m-am alăturat kibbutzului Hulda, cam jumătate din membrii acestuia erau emigranţi evrei din România; inclusiv părinţii soţiei mele Nili, care erau din Basarabia, la momentul acela parte a României. Aşa că, în mod evident, la prima mea vizită, la Festivalul de la Neptun (n.r. – ediţia din 2002 a Festivalului Internaţional „Zile şi nopţi de literatură” al Uniunii Scriitorilor), România nu era o ţară cu totul străină mie. Limba suna familiar, limbajul corpului era familiar, simţul umorului era familiar, la fel şi entuziasmul”.

Îndebutul evenimentului găzduit de Ateneul Român, Amos Oz în dialog cu Gabriel Liiceanu, scriitorul israelian a evidenţiat particularităţile relaţiei cu România: „Toţi cei de aici ştiu, bănuiesc, că există gene evreieşti în cultura română, aşa după cum sunt gene româneşti în cultura evreiască, israeliană. Relaţia dintre evrei şi România n-a fost întotdeauna o lună de miere. Au fost timpuri grele; şi au fost timpuri urâte. Dar sunt şi amintiri plăcute de ambele părţi. Şi poate că legătura dintre evrei şi România, dintre Israel şi România, este motivul pentru care romanele mele, care se bucură de excelente traduceri în limba română, sunt atât de bine primite aici”.



„Când eram copil îmi doream să cresc şi să devin o carte, nu un om”

Născut în anul 1939 la Ierusalim, copilul Amos va simţi pe propria piele nesiguranţa vieţii într-o ţară aflată în proces de aşezare (statul Israel se va întemeia la 14 mai 1948); va absorbi ca un burete fricile familiei ajunse în anii ’30 în Palestina, venind din Polonia şi Rusia, cuvintele şoptite şi mai cu seamă cele nerostite, feţele îngrijorate: „În anii ’40, imediat după Holocaustul nazist în Europa, în urma căruia au fost ucişi numeroşi membri ai familiei mele, exista temerea că noi, evreii din Ierusalim, am putea avea aceeaşi soartă. Ne temeam că odată ce armata britanică se va retrage din Ierusalim, arabii vor veni şi ne vor măcelări pe toţi. Aşa că atunci când eram copil îmi doream să cresc şi să devin o carte, nu un om. Chiar de atunci ştiam cât de uşor e să ucizi oameni. Ştiam, de asemene, că e uşor să distrugi cărţile. Dar, copil fiind, mă gândeam că dacă mă fac mare şi devin o carte, un exemplar din mine ar putea supravieţui într-o librărie îndepărtată...”



„Cu timpul, furia mea s-a disipat si a făcut loc curiozităţii, compasiunii şi iertării”

La Ateneul Român, în prezenţa lui Gabriel Liiceanu, care a citit un fragment din volumul de eseuri al lui Oz, Cum să lecuieşti un fanatic, scriitorul israelian a simţit nevoia să explice relaţia sa cu Europa; acea Europă care nu i-a vrut pe evrei: „Iubesc Europa, dar am şi o anumită ambivalenţă în legătură cu Europa. Mă atrage Europa, dar în acelaşi timp nu voi uita niciodată că părinţii mei au fost daţi afară violent din Europa în anii ’30; din fericire pentru ei. Dacă n-ar fi fost daţi afară în anii ’30, ar fi fost ucişi în anii ’40. Aşa că, pentru părinţii mei, Europa a fost o dezamăgire în dragoste. Aveau inimile zdrobite în ceea ce priveşte Europa, iubeau Europa, dar Europa nu i-a iubit pe ei”. De aici şi drama din familia scriitorului: mama, frumoasa Fania, tânăra cu nostalgia continentului pe care-l părăsise, tânăra care nu reuşise să-şi apropie noua viaţă din Ierusalim, se va sinucide când Amos n-avea decât 12 ani şi jumătate. Trei ani mai târziu, adolescentul îşi va părăsi tatăl şi apartamentul din strada Kerem Avraham şi se va stabili în kibbutzul Hulda, schimbându-şi numele de familie din Klausner în Oz – o ruptură totală de vechea sa viaţă. Din asta se va naşte mai târziu capodopera Poveste despre dragoste şi întuneric...

La Bucureşti, cu ochii întorşi spre sine, Amos Oz a povestit când anume a început să scrie istoria sa şi a familiei, când anume a simţit că e momentul acestei reveniri în trecut: „Am putut să scriu Poveste despre dragoste şi întuneric doar după ce s-a stins mânia faţă de părinţii mei şi faţă de mine. Timp de mulţi ani am fost foarte furios pe mama că s-a sinucis, ca şi cum ar fi fugit cu un amant fără să ne lase mie şi tatei nici măcar o scrisoare de rămas bun. Am fost furios pe tatăl meu că a pierdut-o; mă gândeam că trebuie să fie ceva foarte în neregulă cu el dacă o femeie atât de minunată l-a părăsit. Şi am fost foarte furios pe mine însumi, gândindu-mă că dacă aş fi fost un băiat bun, mama mea ar fi rămas. Pentru că mamele îşi iubesc copiii; până şi o pisică îşi iubeşte puii. Dacă mama m-a părăsit trebuie să fi fost un copil îngrozitor. Aşa că timp de mulţi ani am fost prea furios pentru ca măcar să discut despre vechea familie. Atunci când m-am căsătorit şi am avut o nouă familie, n-am vrut să vorbesc cu ei despre vechea mea familie. Dar, cu timpul, furia mea s-a disipat si a făcut loc curiozităţii, compasiunii şi iertării. Iar acestea sunt cele trei forţe care m-au motivat să scriu Poveste despre dragoste şi întuneric. Curiozitatea, compasiunea şi iertarea”.



Final cu îngheţată

La Bucureşti, Amos Oz a vorbit mult şi despre felul în care scrie – „Mă trezesc în fiecare dimineaţă la 5, fac o scurtă plimbare în deşertul în care locuiesc, beau apoi o cafea, mă aşez la birou şi încep să mă întreb: ce-ar fi dac-aş fi ea, ce-ar fi dac-aş fi el...?”; „Un roman nu se construieşte din idei, nu se construieşte din personaje, nu din conflicte şi aventuri. Se construieşte din cuvinte. Şi scrierea unui roman e ca şi cum ai construi întregul lanţ al Carpaţilor din cuburi de Lego. Trebuie să te gândeşti la fiecare cuvânt şi să-l pui în propoziţie exact acolo unde trebuie”. Dar şi despre receptarea cărţilor sale în Israel: „În alte ţări, inclusiv în România, oamenii citesc cărţi ca să se simtă bine. În Israel oamenii citesc cărţi ca să se înfurie. Citesc cărţi ca să aibă cu ce să nu fie de acord. Se ceartă cu personajele, se ceartă cu autorul; şi se ceartă cu autorul prin personaje. Câteodată, în Israel, şoferii de taxi îmi spun să le spun personajelor mele că au greşit grav atunci când au făcut anumite alegeri. Toţi ştiu mai bine. Trăim într-o ţară a dezbaterilor şi a discuţiilor în contradictoriu”.

Amos Oz a vorbit la Ateneul Român şidespre familie, „instituţia cea mai misterioasă din întregul univers, cea mai paradoxală, cea mai comică şi cea mai tragică, cea mai absurdă, dar şi cea mai persistentă”, şi despre compromis ca „principiu umanitar esenţial”, după cum a oferit şi câteva „antidoturi limitate” pentru fanatism: „Unul ar fi simţul umorului; niciodată n-am întâlnit un fanatic cu simţul umorului şi nici n-am văzut un om cu simţul umorului care să devină fanatic, decât dacă şi-a pierdut simţul umorului. (...) Pentru că simţul umorului presupune abilitatea de a te vedea pe tine însuţi aşa cum te văd ceilalţi. Simţul umorului reprezintă recunoaşterea faptului că nu eşti perfect. Oamenii care în proprii lor ochi sunt perfecţi nu au simţul umorului. Celălalt antidot ar fi să ţi-l imaginezi pe celălalt. Cred cu adevărat în curiozitate; curiozitatea este o virtute morală. Cred că o persoană curioasă este o persoană mai bună decât cea care nu e curioasă”.

Şi pentru că „atâta vreme cât rămâi curios vei avea suficientă experienţă de viaţă încât să scrii o sută de romane”, Amos Oz şi-a rememorat în cheie amuzantă şi începuturile de „spion” şi inventator de poveşti: „Atunci când eram copil, părinţii mei obişnuiau să mă ia cu ei în cafenele din Ierusalim, unde aveau lungi conversaţii cu prietenii lor. Şi-mi promiteau că dacă voi fi tăcut în timpul discuţiilor, voi primi o îngheţată la sfârşit. Vorbeau cu prietenii lor ore întregi, iar eu nu trebuia să-i întrerup. Aşa că am devenit un mic spion, am început să-i spionez pe ceilalţi clienţi ai cafenelei... Auzeam fragmente de conversaţii de la mesele alăturate, mă uitam la hainele lor, la pantofii lor… Şi obişnuiam să inventez scurte poveşti despre oamenii din cafenea. Fac asta chiar şi acum. Când aştept într-o clinică sau într-o staţie de autobuz, sau într-un aeroport, nu citesc ziarele de scandal. Spionez necunoscuţii şi inventez poveşti despre ei. E un mod de a-ţi petrece timpul pe care îl recomand călduros tuturor, nu doar scriitorilor; e un mod pasionant de a-ţi petrece timpul şi, la sfârşit, te alegi şi cu îngheţată”.



Bunica Shlomit şi „războiul cu germenii”

(Fragment din Poveste despre dragoste şi întuneric, de Amos Oz. Traducere din engleză de Dana Ligia Ilin, Humanitas Fiction, 2009, paginile 40-41)





„Bunica Shlomit a venit la Ierusalim direct de la Vilna, într-o zi toridă din vara lui 1933, a privit cu groază pieţele unde se îmbulzea lumea, tarabele viu colorate, furnicarul străduţelor pline de strigătele vânzătorilor ambulanţi, răgetul măgarilor, behăitul caprelor, cârâiala puilor care atârnau de picioarele legate şi sângele care picura din gâtul puilor ucişi, a văzut umerii şi braţele bărbaţilor din Orientul Mijlociu şi culorile stridente ale fructelor şi legumelor, a văzut dealurile de jur împrejur şi coastele stâncoase, şi pe dată a pronunţat verdictul definitiv: «Levantul e plin de germeni».

Bunica a trăit la Ierusalim vreo 25 de ani, a avut momente grele şi câteva fericite, dar până în ultima ei zi n-a găsit nici un motiv să-şi schimbe verdictul. Se spune că încă din a doua zi după sosire i-a poruncit bunicului, aşa cum a făcut în fiecare zi cât au trăit la Ierusalim, fie iarnă, fie vară, să se scoale la şase sau şase şi jumătate dimineaţa şi să dea cu Flit prin toate ungherele apartamentului ca să alunge germenii, să dea pe sub pat, pe după şifonier şi chiar prin rafturi şi între picioarele bufetului, şi apoi să bată toate saltelele, aşternuturile şi plăpumile de puf. Din copilărie mi-l amintesc pe bunicul Aleksandr stând pe balcon dimineaţa, în flanela de corp şi papuci, bătând la perne ca Don Quijote când atacă burdufurile de vin, altoindu-le iar şi iar cu bătătorul de covoare, cu toată forţa nefericirii sau disperării sale. Bunica Shlomit stătea la câţiva paşi în spatele lui, mai înaltă decât el, într-un capot din mătase înflorată încheiat de sus până jos, cu părul prins într-o fundă verde ce arăta ca un fluture, ţeapănă şi dreaptă ca directoarea unui pension de fete, dând ordine pe câmpul de luptă până la victoria din acea zi.

În veşnicul ei război cu germenii, bunica fierbea toate fructele şi legumele. Ştergea pâinea de două ori cu o cârpă înmuiată într-o soluţie dezinfectantă rozalie numită Cali. După fiecare masă nu spăla vasele, ci proceda aşa cum se face de obicei doar în ajunul Paştelui, fierbându-le multă vreme. Bunica Shlomit îşi fierbea şi propria persoană, de trei ori pe zi: fie iarnă, fie vară, făcea trei băi în apă aproape clocotită, ca să stârpească germenii. A trăit până la o vârstă destul de înaintată, goangele şi viruşii fugeau pe partea cealaltă a străzii când o vedeau de departe, şi când a trecut de optzeci de ani, după câteva crize de inimă, doctorul Kromholtz a avertizat-o: «Doamnă dragă, dacă nu termini cu aceste abluţiuni fervente, îmi declin răspunderea pentru posibilele consecinţe nefericite şi regretabile».

Dar bunica n-a putut renunţa la băile sale. Teama de germeni era mai tare decât ea. A murit în baie.

Atacul ei de cord este real.

Însă adevărul este că bunica a murit dintr-un exces de igienă, nu de inimă”.





Amos Oz despre scriitorul şi activistul politic Amos Oz

Frânturi din povestirile lui Oz la Bucureşti

"Dacă am de ales între două opţiuni, prima fiind să mă alătur primei misiuni spre Planeta Marte, şi a doua, să petrec 24 de ore sub forma unei muşte aşezate pe peretele din casa unei familii, orice familie, eu aş alege să fiu musca şi nu astronautul. În primul rând, e mai sigur; în al doilea rând, e mult mai interesant. Asta este ceea ce sunt eu în romanele şi povestirile mele: o muscă pe perete unei familii."





"Sunt multe poveşti pe care nu le-am publicat. Şi sunt şi multe poveşti pe care nici măcar nu le-am finalizat. De fapt, cred că în istoria mea de scriitor sunt mai multe avorturi şi pierderi de sarcină decât naşteri. Când nu sunt în pace deplină cu ce am scris, atunci nu public. De multe ori încep să scriu o poveste sau un roman şi descopăr că nu e ce m-am aşteptat eu să fie. Aşa că abandonez şi încep altceva. Şi am o atitudine filosofică faţă de asta: pur şi simplu ştiu că nu orice început dă roade; tot aşa cum nu fiecare întâlnire cu o persoană se transformă într-o prietenie."

Ex. foto: Amos Oz locuieşte din 1986 la Arad, un oraş aflat în deşert, în partea sudică a Israelului

"Când scriu un roman câteodată îmi pare rău de mine însumi. Mă chinui uneori mai mult de două ore să aleg un singur cuvânt şi să-l plasez la locul lui în propoziţie; şi nimeni n-o să observe... Nu vor observa decât dacă acel cuvânt e greşit. E ca în muzică, ca într-un recital; nimeni nu acordă atenţie unei singure note dintr-un recital decât dacă acea notă e falsă. Aşa că eu muncesc din greu ca munca mea să nu fie observată."

"Mă identific cu fiecare dintre personajele mele, căci altfel nu aş fi capabil să scriu povestea sau romanul. Dacă e o ceartă între soţ şi soţie sau între tată şi fiu, eu trebuie să fiu de partea amândurora. Trebuie să empatizez, să arăt că înţeleg în egală măsură ambele părţi implicate în conflict. Să scriu un dialog în contradictoriu între două personaje e ca şi cum aş juca tenis cu mine însumi, trebuie să fiu bun în ambele extremităţi ale terenului. Şi asta mă ajută şi în activitatea mea politică. Atunci când e necesar, pot să empatizez cu ambele părţi aflate în conflict, pot să recunosc validitatea a două opinii conflictuale". (n.r. – Amos Oz face parte din organizaţia pacifistă israeliană „Shalom Achshav” – Pace Acum, care susţine soluţia bistatală, Palestina învecinată cu Israelul).

"Sunt mulţi oameni în Israel care nu sunt de acord cu vederile mele politice, dar îmi citesc totuşi cărţile. Şi îmi scriu scrisori în care îmi spun: „Eşti un scriitor minunat, lasă politica şi concentrează-te pe scris”. Sunt alţii care sunt de acord cu viziunea mea politică, dar nu le pasă în mod special de cărţile mele. Şi ei îmi scriu scrisori în care îmi spun: „În timpuri ca acestea, ar trebui să fii activ politic tot timpul. Să scrii romane într-o vreme ca asta e un lux”. Dar eu îmi împart viaţa, îmi împart timpul între scris şi activitate politică; niciodată nu le amestec. N-am scris niciodată un roman sau o povestire ca să exprim un punct de vedere politic. Am s-o spun altfel: de fiecare dată când sunt de acord cu mine în proporţie de sută la sută scriu un articol furios; atunci când există un dezacord, când aud mai mult de o voce în mine ştiu că am rămas însărcinat cu o poveste."

Scriitorul israelian Amos Oz: „Părinţii mei iubeau...


Să-l asculţi pe scriitorul Amos Oz e o bucurie; o mare bucurie. Căci Oz e incredibil de grijuliu atunci când îşi alege cuvintele; vorbeşte exact aşa cum scrie: clar, rotund, închegat, cu pilde şi parabole. La a treia sa vizită în România, de data aceasta invitat de Editura Humanitas Fiction şi de Ambasada Israelului la Bucureşti, scriitorul şi activistul politic Amos Oz şi-a tratat auditoriul cu un regal de povestiri: despre copilăria sa în Ierusalimul anilor ’40, despre fanatici, familie, curiozitate, compromis şi iertare.

A fost o întâlnire memorabilă cu un autor care se află de ani buni pe lista scurtă a Premiului Nobel pentru Literatură, unul dintre cei mai importanţi prozatori şi eseişti israelieni. Şi, în egală măsură, o vizită istorică pentru noi şi pentru sine; căci i-a oferit posibilitatea de a plonja într-o cultură care îi era deja familiară, posibilitatea de a cunoaşte marea Românie, după ce o cunoscuse deja pe cea mică, din Israel: „Ce m-a atras pe mine în România a fost mica Românie din cartierul în care m-am născut, în Ierusalim. Era un magazin de dulciuri, de ciocolată şi bomboane, chiar în colţul străzii pe care locuiam în Ierusalim şi proprietarii erau evrei români; ei cântau în româneşte, vorbeau în româneste şi aveau o relaţie de dragoste-ură cu România. Erau furioşi pe România, dar, în acelaşi timp, le era dor de ea. Mai târziu, când am crescut şi m-am alăturat kibbutzului Hulda, cam jumătate din membrii acestuia erau emigranţi evrei din România; inclusiv părinţii soţiei mele Nili, care erau din Basarabia, la momentul acela parte a României. Aşa că, în mod evident, la prima mea vizită, la Festivalul de la Neptun (n.r. – ediţia din 2002 a Festivalului Internaţional „Zile şi nopţi de literatură” al Uniunii Scriitorilor), România nu era o ţară cu totul străină mie. Limba suna familiar, limbajul corpului era familiar, simţul umorului era familiar, la fel şi entuziasmul”.

Îndebutul evenimentului găzduit de Ateneul Român, Amos Oz în dialog cu Gabriel Liiceanu, scriitorul israelian a evidenţiat particularităţile relaţiei cu România: „Toţi cei de aici ştiu, bănuiesc, că există gene evreieşti în cultura română, aşa după cum sunt gene româneşti în cultura evreiască, israeliană. Relaţia dintre evrei şi România n-a fost întotdeauna o lună de miere. Au fost timpuri grele; şi au fost timpuri urâte. Dar sunt şi amintiri plăcute de ambele părţi. Şi poate că legătura dintre evrei şi România, dintre Israel şi România, este motivul pentru care romanele mele, care se bucură de excelente traduceri în limba română, sunt atât de bine primite aici”.

„Când eram copil îmi doream să cresc şi să devin o carte, nu un om”

Născut în anul 1939 la Ierusalim, copilul Amos va simţi pe propria piele nesiguranţa vieţii într-o ţară aflată în proces de aşezare (statul Israel se va întemeia la 14 mai 1948); va absorbi ca un burete fricile familiei ajunse în anii ’30 în Palestina, venind din Polonia şi Rusia, cuvintele şoptite şi mai cu seamă cele nerostite, feţele îngrijorate: „În anii ’40, imediat după Holocaustul nazist în Europa, în urma căruia au fost ucişi numeroşi membri ai familiei mele, exista temerea că noi, evreii din Ierusalim, am putea avea aceeaşi soartă. Ne temeam că odată ce armata britanică se va retrage din Ierusalim, arabii vor veni şi ne vor măcelări pe toţi. Aşa că atunci când eram copil îmi doream să cresc şi să devin o carte, nu un om. Chiar de atunci ştiam cât de uşor e să ucizi oameni. Ştiam, de asemene, că e uşor să distrugi cărţile. Dar, copil fiind, mă gândeam că dacă mă fac mare şi devin o carte, un exemplar din mine ar putea supravieţui într-o librărie îndepărtată...”

„Cu timpul, furia mea s-a disipat si a făcut loc curiozităţii, compasiunii şi iertării”

La Ateneul Român, în prezenţa lui Gabriel Liiceanu, care a citit un fragment din volumul de eseuri al lui Oz, Cum să lecuieşti un fanatic, scriitorul israelian a simţit nevoia să explice relaţia sa cu Europa; acea Europă care nu i-a vrut pe evrei: „Iubesc Europa, dar am şi o anumită ambivalenţă în legătură cu Europa. Mă atrage Europa, dar în acelaşi timp nu voi uita niciodată că părinţii mei au fost daţi afară violent din Europa în anii ’30; din fericire pentru ei. Dacă n-ar fi fost daţi afară în anii ’30, ar fi fost ucişi în anii ’40. Aşa că, pentru părinţii mei, Europa a fost o dezamăgire în dragoste. Aveau inimile zdrobite în ceea ce priveşte Europa, iubeau Europa, dar Europa nu i-a iubit pe ei”. De aici şi drama din familia scriitorului: mama, frumoasa Fania, tânăra cu nostalgia continentului pe care-l părăsise, tânăra care nu reuşise să-şi apropie noua viaţă din Ierusalim, se va sinucide când Amos n-avea decât 12 ani şi jumătate. Trei ani mai târziu, adolescentul îşi va părăsi tatăl şi apartamentul din strada Kerem Avraham şi se va stabili în kibbutzul Hulda, schimbându-şi numele de familie din Klausner în Oz – o ruptură totală de vechea sa viaţă. Din asta se va naşte mai târziu capodopera Poveste despre dragoste şi întuneric...

Amos Oz şi Gabriel Liiceanu în seara zilei de 27 februarie, la Ateneul Român. Scriitorul israelian a sosit în România la invitaţia editurii Humanitas Fiction şi a Ambasadei Israelului la Bucureşti

La Bucureşti, cu ochii întorşi spre sine, Amos Oz a povestit când anume a început să scrie istoria sa şi a familiei, când anume a simţit că e momentul acestei reveniri în trecut: „Am putut să scriu Poveste despre dragoste şi întuneric doar după ce s-a stins mânia faţă de părinţii mei şi faţă de mine. Timp de mulţi ani am fost foarte furios pe mama că s-a sinucis, ca şi cum ar fi fugit cu un amant fără să ne lase mie şi tatei nici măcar o scrisoare de rămas bun. Am fost furios pe tatăl meu că a pierdut-o; mă gândeam că trebuie să fie ceva foarte în neregulă cu el dacă o femeie atât de minunată l-a părăsit. Şi am fost foarte furios pe mine însumi, gândindu-mă că dacă aş fi fost un băiat bun, mama mea ar fi rămas. Pentru că mamele îşi iubesc copiii; până şi o pisică îşi iubeşte puii. Dacă mama m-a părăsit trebuie să fi fost un copil îngrozitor. Aşa că timp de mulţi ani am fost prea furios pentru ca măcar să discut despre vechea familie. Atunci când m-am căsătorit şi am avut o nouă familie, n-am vrut să vorbesc cu ei despre vechea mea familie. Dar, cu timpul, furia mea s-a disipat si a făcut loc curiozităţii, compasiunii şi iertării. Iar acestea sunt cele trei forţe care m-au motivat să scriu Poveste despre dragoste şi întuneric. Curiozitatea, compasiunea şi iertarea”

Final cu îngheţată

La Bucureşti, Amos Oz a vorbit mult şi despre felul în care scrie – „Mă trezesc în fiecare dimineaţă la 5, fac o scurtă plimbare în deşertul în care locuiesc, beau apoi o cafea, mă aşez la birou şi încep să mă întreb: ce-ar fi dac-aş fi ea, ce-ar fi dac-aş fi el...?”; „Un roman nu se construieşte din idei, nu se construieşte din personaje, nu din conflicte şi aventuri. Se construieşte din cuvinte. Şi scrierea unui roman e ca şi cum ai construi întregul lanţ al Carpaţilor din cuburi de Lego. Trebuie să te gândeşti la fiecare cuvânt şi să-l pui în propoziţie exact acolo unde trebuie”. Dar şi despre receptarea cărţilor sale în Israel: „În alte ţări, inclusiv în România, oamenii citesc cărţi ca să se simtă bine. În Israel oamenii citesc cărţi ca să se înfurie. Citesc cărţi ca să aibă cu ce să nu fie de acord. Se ceartă cu personajele, se ceartă cu autorul; şi se ceartă cu autorul prin personaje. Câteodată, în Israel, şoferii de taxi îmi spun să le spun personajelor mele că au greşit grav atunci când au făcut anumite alegeri. Toţi ştiu mai bine. Trăim într-o ţară a dezbaterilor şi a discuţiilor în contradictoriu”.

Amos Oz a vorbit la Ateneul Român şidespre familie, „instituţia cea mai misterioasă din întregul univers, cea mai paradoxală, cea mai comică şi cea mai tragică, cea mai absurdă, dar şi cea mai persistentă”, şi despre compromis ca „principiu umanitar esenţial”, după cum a oferit şi câteva „antidoturi limitate” pentru fanatism: „Unul ar fi simţul umorului; niciodată n-am întâlnit un fanatic cu simţul umorului şi nici n-am văzut un om cu simţul umorului care să devină fanatic, decât dacă şi-a pierdut simţul umorului. (...) Pentru că simţul umorului presupune abilitatea de a te vedea pe tine însuţi aşa cum te văd ceilalţi. Simţul umorului reprezintă recunoaşterea faptului că nu eşti perfect. Oamenii care în proprii lor ochi sunt perfecţi nu au simţul umorului. Celălalt antidot ar fi să ţi-l imaginezi pe celălalt. Cred cu adevărat în curiozitate; curiozitatea este o virtute morală. Cred că o persoană curioasă este o persoană mai bună decât cea care nu e curioasă”.

Şi pentru că „atâta vreme cât rămâi curios vei avea suficientă experienţă de viaţă încât să scrii o sută de romane”, Amos Oz şi-a rememorat în cheie amuzantă şi începuturile de „spion” şi inventator de poveşti: „Atunci când eram copil, părinţii mei obişnuiau să mă ia cu ei în cafenele din Ierusalim, unde aveau lungi conversaţii cu prietenii lor. Şi-mi promiteau că dacă voi fi tăcut în timpul discuţiilor, voi primi o îngheţată la sfârşit. Vorbeau cu prietenii lor ore întregi, iar eu nu trebuia să-i întrerup. Aşa că am devenit un mic spion, am început să-i spionez pe ceilalţi clienţi ai cafenelei... Auzeam fragmente de conversaţii de la mesele alăturate, mă uitam la hainele lor, la pantofii lor… Şi obişnuiam să inventez scurte poveşti despre oamenii din cafenea. Fac asta chiar şi acum. Când aştept într-o clinică sau într-o staţie de autobuz, sau într-un aeroport, nu citesc ziarele de scandal. Spionez necunoscuţii şi inventez poveşti despre ei. E un mod de a-ţi petrece timpul pe care îl recomand călduros tuturor, nu doar scriitorilor; e un mod pasionant de a-ţi petrece timpul şi, la sfârşit, te alegi şi cu îngheţată”.

Bunica Shlomit şi „războiul cu germenii”

(Fragment din Poveste despre dragoste şi întuneric, de Amos Oz. Traducere din engleză de Dana Ligia Ilin, Humanitas Fiction, 2009, paginile 40-41)

„Bunica Shlomit a venit la Ierusalim direct de la Vilna, într-o zi toridă din vara lui 1933, a privit cu groază pieţele unde se îmbulzea lumea, tarabele viu colorate, furnicarul străduţelor pline de strigătele vânzătorilor ambulanţi, răgetul măgarilor, behăitul caprelor, cârâiala puilor care atârnau de picioarele legate şi sângele care picura din gâtul puilor ucişi, a văzut umerii şi braţele bărbaţilor din Orientul Mijlociu şi culorile stridente ale fructelor şi legumelor, a văzut dealurile de jur împrejur şi coastele stâncoase, şi pe dată a pronunţat verdictul definitiv: «Levantul e plin de germeni».

Bunica a trăit la Ierusalim vreo 25 de ani, a avut momente grele şi câteva fericite, dar până în ultima ei zi n-a găsit nici un motiv să-şi schimbe verdictul. Se spune că încă din a doua zi după sosire i-a poruncit bunicului, aşa cum a făcut în fiecare zi cât au trăit la Ierusalim, fie iarnă, fie vară, să se scoale la şase sau şase şi jumătate dimineaţa şi să dea cu Flit prin toate ungherele apartamentului ca să alunge germenii, să dea pe sub pat, pe după şifonier şi chiar prin rafturi şi între picioarele bufetului, şi apoi să bată toate saltelele, aşternuturile şi plăpumile de puf. Din copilărie mi-l amintesc pe bunicul Aleksandr stând pe balcon dimineaţa, în flanela de corp şi papuci, bătând la perne ca Don Quijote când atacă burdufurile de vin, altoindu-le iar şi iar cu bătătorul de covoare, cu toată forţa nefericirii sau disperării sale. Bunica Shlomit stătea la câţiva paşi în spatele lui, mai înaltă decât el, într-un capot din mătase înflorată încheiat de sus până jos, cu părul prins într-o fundă verde ce arăta ca un fluture, ţeapănă şi dreaptă ca directoarea unui pension de fete, dând ordine pe câmpul de luptă până la victoria din acea zi.

În veşnicul ei război cu germenii, bunica fierbea toate fructele şi legumele. Ştergea pâinea de două ori cu o cârpă înmuiată într-o soluţie dezinfectantă rozalie numită Cali. După fiecare masă nu spăla vasele, ci proceda aşa cum se face de obicei doar în ajunul Paştelui, fierbându-le multă vreme. Bunica Shlomit îşi fierbea şi propria persoană, de trei ori pe zi: fie iarnă, fie vară, făcea trei băi în apă aproape clocotită, ca să stârpească germenii. A trăit până la o vârstă destul de înaintată, goangele şi viruşii fugeau pe partea cealaltă a străzii când o vedeau de departe, şi când a trecut de optzeci de ani, după câteva crize de inimă, doctorul Kromholtz a avertizat-o: «Doamnă dragă, dacă nu termini cu aceste abluţiuni fervente, îmi declin răspunderea pentru posibilele consecinţe nefericite şi regretabile».

Dar bunica n-a putut renunţa la băile sale. Teama de germeni era mai tare decât ea. A murit în baie.

Atacul ei de cord este real.

Însă adevărul este că bunica a murit dintr-un exces de igienă, nu de inimă”.

Amos Oz despre scriitorul şi activistul politic Amos Oz

Frânturi din povestirile lui Oz la Bucureşti

"Dacă am de ales între două opţiuni, prima fiind să mă alătur primei misiuni spre Planeta Marte, şi a doua, să petrec 24 de ore sub forma unei muşte aşezate pe peretele din casa unei familii, orice familie, eu aş alege să fiu musca şi nu astronautul. În primul rând, e mai sigur; în al doilea rând, e mult mai interesant. Asta este ceea ce sunt eu în romanele şi povestirile mele: o muscă pe perete unei familii."

"Sunt multe poveşti pe care nu le-am publicat. Şi sunt şi multe poveşti pe care nici măcar nu le-am finalizat. De fapt, cred că în istoria mea de scriitor sunt mai multe avorturi şi pierderi de sarcină decât naşteri. Când nu sunt în pace deplină cu ce am scris, atunci nu public. De multe ori încep să scriu o poveste sau un roman şi descopăr că nu e ce m-am aşteptat eu să fie. Aşa că abandonez şi încep altceva. Şi am o atitudine filosofică faţă de asta: pur şi simplu ştiu că nu orice început dă roade; tot aşa cum nu fiecare întâlnire cu o persoană se transformă într-o prietenie."

Ex. foto: Amos Oz locuieşte din 1986 la Arad, un oraş aflat în deşert, în partea sudică a Israelului

"Când scriu un roman câteodată îmi pare rău de mine însumi. Mă chinui uneori mai mult de două ore să aleg un singur cuvânt şi să-l plasez la locul lui în propoziţie; şi nimeni n-o să observe... Nu vor observa decât dacă acel cuvânt e greşit. E ca în muzică, ca într-un recital; nimeni nu acordă atenţie unei singure note dintr-un recital decât dacă acea notă e falsă. Aşa că eu muncesc din greu ca munca mea să nu fie observată."

"Mă identific cu fiecare dintre personajele mele, căci altfel nu aş fi capabil să scriu povestea sau romanul. Dacă e o ceartă între soţ şi soţie sau între tată şi fiu, eu trebuie să fiu de partea amândurora. Trebuie să empatizez, să arăt că înţeleg în egală măsură ambele părţi implicate în conflict. Să scriu un dialog în contradictoriu între două personaje e ca şi cum aş juca tenis cu mine însumi, trebuie să fiu bun în ambele extremităţi ale terenului. Şi asta mă ajută şi în activitatea mea politică. Atunci când e necesar, pot să empatizez cu ambele părţi aflate în conflict, pot să recunosc validitatea a două opinii conflictuale". (n.r. – Amos Oz face parte din organizaţia pacifistă israeliană „Shalom Achshav” – Pace Acum, care susţine soluţia bistatală, Palestina învecinată cu Israelul).

"Sunt mulţi oameni în Israel care nu sunt de acord cu vederile mele politice, dar îmi citesc totuşi cărţile. Şi îmi scriu scrisori în care îmi spun: „Eşti un scriitor minunat, lasă politica şi concentrează-te pe scris”. Sunt alţii care sunt de acord cu viziunea mea politică, dar nu le pasă în mod special de cărţile mele. Şi ei îmi scriu scrisori în care îmi spun: „În timpuri ca acestea, ar trebui să fii activ politic tot timpul. Să scrii romane într-o vreme ca asta e un lux”. Dar eu îmi împart viaţa, îmi împart timpul între scris şi activitate politică; niciodată nu le amestec. N-am scris niciodată un roman sau o povestire ca să exprim un punct de vedere politic. Am s-o spun altfel: de fiecare dată când sunt de acord cu mine în proporţie de sută la sută scriu un articol furios; atunci când există un dezacord, când aud mai mult de o voce în mine ştiu că am rămas însărcinat cu o poveste."

Amos OZ - DE RECITIT. Cum să lecuieşti un fanatic

Aşadar, cum să lecuieşti un fanatic? Una e să vînezi o mînă de fanatici prin munţii din Afganistan, şi cu totul alta e să lupţi cu fanatismul. Mă tem că nu mă prea pricep la găbjirea fanaticului din munţi, dar am ceva idei despre natura fanatismului şi despre felul în care poate fi, dacă nu lecuit pe deplin, măcar ţinut în frîu. Atacul suferit de America pe 11 septembrie n-a însemnat doar o înfruntare între sărăcie şi bogăţie. Înfruntarea dintre sărăcie şi bogăţie este una dintre cele mai grave probleme ale lumii, dar am diagnostica greşit aceste atacuri teroriste dacă am crede că nu este vorba decît despre săracii care se iau de bogaţi. Nu intră în joc doar „cei care au“ şi „cei care nu au“. Dacă situaţia ar fi atît de simplă, ar trebui mai degrabă să ne aşteptăm la un atac din partea Africii, cea mai săracă, asupra Arabiei Saudite şi a ţărilor din Golf, producătoare de petrol, cele mai bogate. Nu, aceasta este o bătălie între fanatici, care cred că scopul – orice scop – scuză mijloacele, şi noi, ceilalţi, care credem că viaţa este un scop, nu un mijloc. E o luptă între cei care cred că dreptatea – indiferent ce înţeleg ei prin asta – este mai importantă decît viaţa, şi aceia dintre noi care credem că viaţa este mai presus de multe alte valori, convingeri sau credinţe. Criza mondială actuală din Orientul Mijlociu, din Israel/Palestina, nu este provocată de valorile islamului. Nu este provocată de mentalitatea arabilor, aşa cum trîmbiţează unii rasişti, nici vorbă de aşa ceva. Este vorba despre străvechea înfruntarea dintre fanatism şi pragmatism. Dintre fanatism şi pluralism. Dintre fanatism şi toleranţă. Ceea ce s-a petrecut pe 11 septembrie nu a avut de-a face nici măcar cu problema dacă America este bună sau rea, dacă este sau nu hidos capitalismul, sau dacă globalizarea ar trebui sau nu să înceteze. Acolo a fost ideea fanatică tipică: dacă eu cred că un lucru e rău, îl nimicesc, împreună cu tot ce e în jur.


Fanatismul este mai vechi decît islamismul, mai vechi decît creştinismul, mai vechi decît orice stat sau guvern sau sistem politic, mai vechi decît orice ideologie sau credinţă din lume. Fanatismul este, din păcate, o componentă omniprezentă a firii omeneşti, o genă malignă, dacă putem să-i zicem aşa. Delictele celor care aruncă în aer clinicile americane în care se practică avortul, ale celor care incendiază moscheile şi sinagogile din Europa nu se deosebesc de cele comise de Osama bin Laden decît din punctul de vedere al proporţiilor, nu al naturii lor. Fără îndoială, 11 septembrie a stîrnit pretutindeni tristeţe, furie, consternare, şoc, melancolie, dezorientare şi, da, unele reacţii rasiste – antiarabe şi antimusulmane. Cine şi-ar fi închipuit că secolul XX va fi urmat de secolul al XI-lea?



Faptul că am crescut la Ierusalim m-a făcut expert în fanatism comparat. Ierusalimul copilăriei mele, în anii ’40, era plin de indivizi care se proclamau profeţi, mîntuitori şi Mesia. Chiar şi astăzi, unul din doi locuitori ai Ierusalimului – bărbat sau femeie – deţine propria formulă pentru mîntuirea imediată. Toţi afirmă – şi citez aici un vers celebru dintr-un cîntec vechu – că au venit la Ierusalim ca să-l înalţe şi să fie înălţaţi de el. În realitate, unii dintre ei – evrei, creştini şi musulmani, socialişti, anarhişti, reformatori ai lumii – au venit la Ierusalim nu atît ca să-l înalţe, nu atît ca să fie înălţaţi de el, cît ca să fie crucificaţi sau să-i crucifice pe ceilalţi, sau ambele. Există o tulburare mentală aparte, o maladie psihică atestată numită „sindromul Ierusalim“. Oamenii vin la Ierusalim, trag cu nesaţ în plămîni aerul de munte minunat de pur şi deodată li se pune pata să dea foc unei moschei, unei biserici sau unei sinagogi. Sau pur şi simplu îşi aruncă hainele de pe ei, se cocoaţă pe o stîncă şi se apucă să facă profeţii. Nimeni nu-i bagă în seamă. Chiar şi în zilele noastre, în Ierusalimul actual, la fiecare coadă din staţia de autobuz conversaţia poate în orice clipă să se transforme într-o dezbatere aprigă, şi oamenii care nu se cunosc deloc se iau la ceartă pe tema politicii, moralei, strategiei, istoriei, identităţii, religiei şi a adevăratelor intenţii ale lui Dumnezeu. Cei care participă la astfel de seminare stradale se contrazic în privinţa politicii şi teologiei, a binelui şi răului, în vreme ce-şi croiesc drum cu coatele către începutul cozii. Toţi răcnesc, nimeni nu ascultă. În afară de mine. Eu ascult uneori; aşa îmi cîştig pîinea cea de toate zilele.

Amos Oz: „Arabii şi evreii sunt victimele aceluiaşi tiran: Europa“

http://www.adevarul.ro/cultura/Amos_Oz-_-Scrie_despre_satul_tau-_Cui_ii_pasa_de_omenire_0_654534931.html

Amos Oz la Bucureşti

La invitaţia Editurii Humanitas Fiction şi a Ambasadei Israelului la Bucureşti, Amos Oz, unul dintre cei mai importanţi scriitori israelieni, va fi prezent la Bucureşti, în perioada 27-28 februarie 2012. Luni, 27 februarie, de la ora 18.30, la Ateneul Român, va avea loc conferinţa Amos Oz în dialog cu Gabriel Liiceanu.
Marţi, 28 februarie, la ora 11.00, Amos Oz va primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti. Tot marţi, de la ora 17.00, la Librăria Humanitas Kretzulescu (Calea Victoriei nr. 45)va fi lansată seria de autor „Amos Oz“ a Editurii Humanitas Fiction, cu volumele Odihnă desăvîrşită,Cutia neagră, Cum să lecuieşti un fanatic, Rime despre viaţă şi moarte, Poveste despre dragoste şi întuneric şi Scene de viaţă campestră. Vor vorbi: Amos Oz, Marlena Braester, Ioana Pârvulescu şi Denisa Comănescu. Lansarea va fi urmată de o sesiune de autografe.


Revista Observator cultural publică un grupaj dedicat prezenţei lui Amos Oz în România. Publicăm o corespondenţă din Israel, de la scriitoarea şi traducătoarea Riri Sylvia Manor, care reface acea „poveste de dragoste cu România“, pe care Amos Oz o trăieşte de mai bine de 10 ani.
Dana Pîrvan-Jenaru şi Rodica Grigore recenzează recentele traduceri apărute în România, la Editura Humanitas Fiction, ale volumelor Odihnă desăvîrşită şi Cum să lecuieşti un fanatic.

Riri Sylvia MANOR - Amos Oz: poveste de dragoste cu România

La începutul anilor 2000, cînd am venit prima oară la Festivalul scriitoriilor de la Neptun, am constatat cît de puţin se ştia în România despre scriitorii israelieni consacraţi; nici unul dintre aceşti scriitori nu fu­sese invitat la Neptun.

Am iniţiat atunci o asociaţie a scriitorilor români şi israelieni, avînd drept scop promovarea reciprocă a literaturii între România şi Israel. În acest cadru, am fost invitată de Uniunea Scriitorilor din România să pregătesc prezenţa delegaţiei scriitorilor israelieni, care urma să participe la prima editie a Festivalului „Zile si Nopti de literatură“, de la Neptun, în 2002.
Tot în 2002, am avut privilegiul să urmez un semestru întreg cursurile profesorului Amos Oz la Universitatea din Neghev, la Beer Sheva. Pînă atunci îi cunoscusem talentul de mare scriitor, aclamat pe plan mondial şi laureat al celor mai de seamă premii, candidat la Premiul Nobel, scriitor care – aidoma lui Cehov – nu pune etichete, iubeşte oamenii aşa cum sînt ei. Romanul său Soţul meu, Michael, a fost ales printre cele 100 de romane cele mai importante ale secolului al XX-lea.

Dar la cursurile Facultăţii de Literatură din Beer Sheva am descoperit încă o dimensiune a personalităţii sale: aceea de profesor înnăscut. Amos Oz îşi captiva studenţii prin modul original, firesc, dinamic, neaşteptat în care aborda un subiect. Studenţii ajungeau să sondeze acel subiect la adîncimi care nu bănuiau că există. Întîlnirea cu studenţii se transforma într-un dialog stimulator, exista o atmosferă unică de seriozitate, dublată de farmecul profesorului, perspectivele erau întoarse pe toate feţele, într-un mod ingenios şi eclatant.



Este lesne de înţeles cît de importantă mi se părea prezenţa lui Amos Oz la ediţia următoare, din 2002, a noului instituit Festival de la Neptun. Ştiam că i se publicaseră traduceri în limba română, dar în România nu era cunoscut aşa cum era apreciat pe plan mondial. Nu am avut nici o umbră de îndoială că prezenţa sa în România şi acel contact direct vor fi începutul unei adevărate poveşti de dragoste, iar Amos Oz, la rîndul său, va fi surprins şi impresionat de nivelul înalt al intelectualităţii române, de dragostea pentru literatură („care pluteşte în aer în România“, a declarat, mai tîrziu, Amos) şi de modul minuţios al organizării Festivalului international de literatură.



M-am adresat lui Amos Oz: ştiam cît este de solicitat şi cît de încărcat este programul său de lucru. I-am vorbit despre lumea litera­ră românească şi despre importanţa legăturilor intelectuale şi scriitoricesti care se pot cizela la acest festival de literatură. De asemenea, i-am vorbit despre contactul direct cu cititorii. Amos Oz a acceptat, dar s-a uitat în agendă şi avea o mare problemă. Festivalul se desfăşura între 19 şi 22 septembrie 2002, la Neptun. Pe data de 21 septembrie, Oz trebuia să fie prezent la Milano, la lansarea unui volum tradus în italiană. L-am rugat atunci să vină măcar pentru două zile la Neptun, de acolo să revină la Bucureşti şi să plece mai departe cu avionul spre Italia. Mărturisesc că, spre surprinderea mea, Amos Oz a acceptat acest program atît de obositor, chiar şi pentru un om tînăr. În plus, personalităţi de importanţa lui Amos Oz vin la festivaluri ale scriitorilor numai cînd sînt anunţaţi că vor fi ei laureaţii acelei ediţii. Amos Oz a acceptat să vină doar pentru întîlnirea cu scriitorii români. Un gest în favoarea României sau un gest în favoarea Europei răsăritene din care părinţii săi plecaseră odată ca exilaţi? Cred că răspunsul este afirmativ, la ambele întrebări.
În dimineata zilei de 18 septembrie 2002, am zburat spre România împreună cu Amos Oz şi cu alţi doi scriitori israelieni – Sami Michael şi Ori Bernstein. La Neptun, s-a întîmplat ceea ce am prevăzut. Din momentul în care s-a întîlnit la festival cu scriitorii prezenţi şi din momentul în care a ţinut o prelegere despre „Cum să vindeci un fanatic“, Amos Oz a intrat, aş spune, în hard discul scriitorilor şi cititorilor români. „11 Septembrie – a spus Amos Oz atunci – a stîrnit tristeţe, mînie, uluire, şoc, melancolie şi dezorientare peste tot. Cine s-ar fi gîndit că secolul XX va fi urmat imediat de secolul XI?“.


Am ezitat să redau alte citate din această prelegere, dar fiecare frază este importantă şi tulburătoare. Eseul, în traducerea mea, a fost tipărit în Luceafărul (nr. 34, 2003), apoi a apărut (într-o altă traducere) la Editura Humanitas Fiction. Acest text este inclus în programa şcolară a Suediei şi cred că ar trebui adoptat şi prezentat în cît mai multe ţări, în programul şcolar educativ. După strălucita conferintă, Amos Oz a fost ovaţionat îndelung şi i s-au luat interviuri pentru numeroase publicaţii literare româneşti şi pentru cotidiene. „De fapt, tonul colocviului l-a dat Amos Oz – scria, în Luceafărul, Eugen Uricaru. Nu se putea să fii mediocru sau neinteresant după ce a vorbit el“. Radu Cosaşu, în Dilema veche, recomanda citirea conferinţei lui Amos Oz: „Un text fără pereche în publicistica noastră ca densitate şi vigoare a inteligenţei“. Pe parcursul anului următor, se cita, se citea şi se scria despre Amos Oz în presa română, iar juriul condus de profesorul Mircea Martin a decis ca, în anul 2004, la Festivalul de la Neptun, „Marele Premiu Ovidius“ să-i fie acordat lui Amos Oz. Discursul de la Neptun, la primirea importantului premiu, a rămas lege­n­dar în memoria tuturor celor prezenţi. „Imediat ce se declanşează un incendiu – a spus Amos Oz –, există trei posibilităţi: 1) să fugi cît mai departe posibil; 2) să semnezi o petiţie cerînd demiterea guvernului; 3) să torni apă peste foc, atît cît poţi, un pahar, o linguriţă. Fie­care fiinţă umană are o linguriţă. Noi nu trebuie să fim cei care fug. Noi sîntem purtătorii de linguriţe, noi putem stinge focul“. Amos Oz a cucerit simpatia tuturor, publicul identificîndu-se cu spu­sele lui.



La Bucureşti, la sediul Uniunii Scriitorilor, Amos Oz a cucerit publicul cînd a vorbit la lansarea cărţii sale, Să cunoşti o femeie, apărută la Editura Polirom în traducerea doamnei Antoaneta Ralian. În Sala Oglinzilor, toate locurile erau ocupate – niciodată n-am mai văzut acea sală atît de plină – şi o mulţime de oameni care nu au mai găsit loc stăteau în picioare, ocupînd tot coridorul de trecere.

În Israel, am organizat, împreună cu ICR Tel Aviv, la Casa Ziariştilor, în prezenţa unui public numeros originar din România, lansarea aceleaşi cărţi. Amos Oz a povestit despre minunata legătură cu România: „în zilele cît am stat în România, am avut impresia că ştiu aceste locuri, că-i cunosc dintotdeauna pe oamenii de acolo. Parcă şi mirosurile le ştiam de undeva. M-am împrietenit cu multă lume şi am comunicat firesc, de parcă am fi trăit o viaţă împreună. Pe urmă, am înţeles motivul. În Ierusalimul mandatar unde am copilărit, mă duceam adesea să-mi cumpăr dulciuri de la o mică prăvălie din vecinătate. Proprietarii erau români, vorbeau româneşte şi urechea mea de copil înregistra ritmul vorbirii lor, reţinea cuvintele. Odată i-am auzit pe cei doi, soţ şi soţie, proprietarii prăvăliei, fredonînd cîntece româneşti. Aroma acestei pravălioare, cîntecele, vorbirea mi-au revenit viu în minte, cînd mă plimbam pe străzi în România. Pe români i-am cunoscut, de asemenea, în kibbutz la Hulda… Compar dorul de locurile copilăriei ale evreilor români – care au emigrat purtînd în suflet necazurile, nedreptăţile, jignirile pe care le-au suferit uneori acolo – cu dorul pe care îl poţi avea după o femeie iubită care te-a părăsit, chiar dacă nu ţi-a fost întotdeauna bine cu ea“.



Din 2004 pînă în 2012, Amos Oz nu a mai fost în România, şi cu toate acestea, pot afirma, citind constant presa din România, că el este, de fapt, tot timpul prezent aici. De fiecare dată cînd mă întorceam în Israel, de la Bucureşti, purtam în valiză un text, o cronică despre el, le traduceam în ebraică, şi i le trimiteam lui Amos. El este deja citat în alte texte, ca o persoană cu autoritate, ajunsă la notorietate în România. De exemplu, de multe ori am descoperit, în eseuri şi în articole literare, că se scrie „Amos Oz a spus… Amos Oz crede că…“.
În Dilemateca, a apărut cîndva un articol, cu răspunsurile unor personalităţi marcante la întrebarea: „Dacă ar fi posibil, pe cine aţi vrea să invitaţi la cină, la dumneavoastră acasă, dintre toate personalităţile lumii actuale?“. Mulţi au răspuns: „Pe Amos Oz“. I-am trimis acel număr din Dilematica lui Amos Oz, traducîndu-i răspunsurile. Cred că, în general, în România, Amos Oz este cel mai pomenit şi mai citat scriitor neromân. Un om cu care simţi nevoia să stai de vorbă, chiar şi cînd nu mai e de faţă. Toamna trecută, la Gaudeamus, Ioana Pârvulescu spunea că Amos Oz este „un scriitor care, din două-trei cuvinte, îţi construieşte o lume“.


Aş vrea să închei articolul cu o frază din Poveste despre dragoste şi întuneric, volum apărut la Humanitas Fiction. O citez din memorie: „Călătoria din care niciodată nu te întorci cu mîinile goale este călătoria în tine însuţi“.

Dana PÎRVAN-JENARU - Amos Oz – un „fanatic“ al toleranţei

Ideile politice şi proza lui Amos Oz nu-şi au ca temei o viziune abstractă, căpătată sub lampa protectoare a unei biblioteci, ci experienţa teribilă a propriei vieţi. Una tragică, cel puţin în prima ei parte. Dacă e să căutăm nişte chei de intrare în gîndirea acestuia, aici le putem găsi. Părinţii lui Amos Oz au fost intelectuali imigranţi din Europa de Est. Tatăl său a studiat istoria în Lituania, dorind să devină specialist în literatura ebraică, vorbea 11 limbi şi citea în 17. Persecuţia naziştilor l-a azvîrlit în Ierusalim, unde s-a implicat în războiul împotriva britanicilor şi a civililor arabi. Mama lui Oz, Fania, s-a născut într-o familie evreiască bogată din Rovno, un oraş din vestul Ucrainei. Vorbea 7 limbi şi visa la o viaţă de artist, fiind o mare iubitoare a scrierilor lui Cehov. Fasciştii i-au omorît familia şi prietenii. A ajuns în Ierusalim, un „oraş prăfuit“, unde nu s-a regăsit niciodată. Oz spune că viaţa ei a constat într-un „meniu introspectiv“ de melancolie şi singurătate. Copilăria scriitorului a însemnat o căsuţă asemănătoare unui submarin (în care se trăia înghesuit împreună cu alte familii), război, foamete, lipsa apei, bombardamente şi ură faţă de toţi cei care îi urau pe evrei. Mama se îmbolnăveşte, depresiile şi durerile ducînd, pe cînd copilul avea 12 ani, la sinucidere, prin inhalarea unei supradoze de medicamente. Sufletul adolescentului se umple cu o furie, inclusiv împotriva tatălui, ce va acoperi zeci de ani. Nu e loc nici de compasiune, nici de dor.

La 14 ani, răzvrătit, pleacă din lumea tatălui său şi se alătură kibbutzului Hulda, unde îşi schimbă numele (din Klausner, devine Oz – „putere“), încercînd să devină tot ce nu era tatăl său (inclusiv socialist de stîn­ga), şi unde va trăi peste 25 de ani. Aici va începe să scrie, pe scaunul vasului de toaletă, împărţindu-şi viaţa între scris, muncă pe cîmpul de bumbac şi ore de predare la şcoala din kibbutz. Cu fiecare carte publicată, mai primea cîte o zi liberă (pentru scris) pe săptămînă. Aici va înţelege că lumea nu este împărţită în alb şi negru, aşa cum credea în copilărie, va înţelege că şi evreii, şi palestinienii sînt nişte victime, că războiul lor este o confruntare între „dreptate şi dreptate“. În 1967, s-a aflat ca ofiţer în rezervă pe frontul egiptean, în deşertul Sinai. Cînd a văzut pentru prima dată oameni trăgînd în oameni, primul său instinct a fost să sune la poliţie... A fost primul dintre soldaţii israelieni care a spus că ţinuturile cucerite în Fîşia Gaza şi Cis­iordania trebuie date palestinienilor. A fost numit trădător. Chiar şi tatăl său l-a numit nebun. A primit eticheta ca pe un compliment, afirmînd în volumul Cum să lecuieşti un fanatic: „Trădarea nu este opusul iubirii, ci una dintre numeroasele ei opţiuni. Eu cred că trădătorul este cel care se schimbă, din punctul de vedere al celor care nu se pot schimba, şi nu vor să se schimbe, şi urăsc schimbarea, şi nu pot concepe schimbarea, cu excepţia faptului că vor să te schimbe pe tine“.

Juxtapunerea mai multor conştiinţe frămîntate


Tot lupta dintre dreptate şi dreptate, sau dintre greşeală şi greşeală, dintre dorinţa de a controla şi capacitatea de a accepta senin alteritatea constituie şi firul central al celui mai recent roman tradus din ebraică la Humanitas –Odihnă desăvîrşită (Menunha nehona, 1982). Printr-o scriitură realist-introspectivă cu puternice atingeri lirice şi cu personaje com­plexe, cititorul este prins într-o intrigă ce scoa­te la iveală legile nescrise ale vieţii în kibbutz şi relaţiile sinuoase din cadrul unei familii. O familie nefericită, aşa cum ne-a obişnuit proza sa. Prin juxtapunerea mai multor conştiinţe frămîntate, Oz creează un roman descentrat, în care alege nu să povestească viaţa, ci să-şi lase cititorul să simtă şi să judece singur raportul dintre simţul comun şi simţul profund al existenţei.

Puternic marcat de propria-i experienţă, Amos Oz consideră familia cea mai misterioasă instituţie din univers, cea mai paradoxală, cea mai ridicolă, ilogică... Şi, cu toate acestea, de o vitalitate fascinantă, care îl determină să urmărească cu multă atenţie dinamica relaţiilor subtile şi complicate dintre soţi sau dintre părinţi şi copii. Conflictul înăbuşit sau exteriorizat dintre libertatea individuală şi îngrădirile impuse de familie sau de comunitate capătă forme diverse. În viziunea lui Oz, forţa vivifiantă a familiei este iluzorie, fiind copleşită de forţa vlăguitoare care-i condamnă mem­brii la o singurătate tenebroasă din care se nasc nu doar căutări exasperante, ci şi o ură care duce la marasm şi la porniri radicale, autodistructive. O viaţă imperfectă sau o moarte impecabilă? – aceasta ar fi dilema.


Romanul începe brusc, cu hotărîrea mocnită luată de Ionatan Lifshitz de a-şi părăsi nevasta şi kibbutzul în care s-a născut şi a crescut, pentru a începe o viaţă nouă: „Tot timpul renunţ şi iar renunţ, încă de mic copil m-au învăţat, înainte de toate, să renunţ; şi în clasă, şi la joacă, şi în armată, şi acasă la mine [...] să fiu cumsecade, nu egoist, să nu fac probleme, să nu deranjez [...] şi ce am cîştigat din toate astea? Că lumea spune despre mine: Ionatan e aşa cum trebuie, serios, ai cu cine vorbi, poţi să apelezi la el, te înţelegi cu el, e un tip devotat, simpatic; dar acum s-a săturat. Suficient. Gata cu cedatul. De acum începe un capitol nou“.



Ionatan este un tînăr de douăzeci şi şase de ani, fiul secretarului kibbutzului, Iolek – fost ministru, un bătrîn inteligent, ironic, precaut, dispreţuitor, văzut ca tiran în singurătatea sa orgolioasă. Filiaţia nu este însă certă, căci trecutul ascunde o poveste de dragoste care face imposibil de stabilit paternitatea. O poveste de dragoste nicicînd descîlcită, ce bîntuie prin sufletele tuturor. Dorinţa de a ieşi de sub autoritatea tatălui este dublată de dorinţa de a evada din toată această lume mereu dispusă la a-i petici sufletul. Căsătorit cu Rimona, o tînără pe care mulţi o cred bolnavă psihic, trăieşte drama pierderii unei fetiţe abia născute. Cauza profundă a suferinţei sale este destăinuită abia către finalul romanului, cînd, aflat singur în deşert, Ionatan are forţa de a se privi în faţă şi de a recunoaşte că pierderea fetiţei avea drept cauză un avort anterior, dorit doar de el. Fire solitară, închisă, tînărul este mistuit de dorul de a fi singur, de a se odihni fără a se simţi încercuit: „Ionatan tăcea. Nu-i plăceau cuvintele şi nu avea încredere în ele. În sinea lui, a ştiut întotdeauna că majoritatea oamenilor au nevoie de mai multă dragoste decît pot obţine, şi de aici se nasc tot felul de chinuri bizare şi chiar ridicole de a stabili relaţii şi de a te apropia de oameni străini prin multe cuvinte“.
Apariţia ciudatului Azaria în kibbutz aduce o nouă sfîşiere în viaţa sa. Dacă Ionatan îşi doreşte să aparţină liniştii, să găsească viaţa, nu dreptatea, Azaria este un tînăr înflăcărat, influenţat de ideile lui Spinoza şi de proverbele ruseşti, dornic să impresioneze, să găsească ordinea, să rămînă în acelaşi loc fără a se teme că îl urmăreşte cineva să-l omoa­re (aşa cum i se întîmplase în copilărie), să scrie idei care să aducă consolare. Unul vrea odihnă, altul vrea să învingă, să domine. Unul tace, jinduind după propriu-i vis din care să dispară toţi cei care voiau să-l „şlefuiască“. Celălalt vorbeşte necontenit, visînd la idealul său legat de colectivitatea unită prin justiţie, comunicare, ordine, hărnicie, onestitate, fraternitate.

Tradiţie sau ruptură


Lupta dintre viaţă şi dreptate (despre care Amoz scria, în Cum să lecuieşti un fanatic, că este miza oricărei confruntări ce presupune fanatismul) este, de fapt, firul invizibil al tuturor zbaterilor surdinizate sau criante din acest roman. Fiecare personaj îşi macină febril, în propria-i carapace, căutarea. Dintre toţi, ciudata Rimona este cea mai tolerantă, ea îşi caută împlinirea prin normalitatea rutinei, prin muzică, dar şi prin iubirea celor doi bărbaţi. A iubi doi bărbaţi i se pare firesc şi nu încearcă să ascundă asta. Nu încearcă nici măcar să-şi reţină bărbatul, atunci cînd acesta hotărăşte să părăsească kibbutzul. Ea este singura din roman care nu are drept scop al vieţii schimbarea celorlalţi, căci nu este animată de sentimentul unei superiorităţi categorice. Încet-încet, Azaria i se substituie oarecum lui Ionatan, atît în relaţia cu tatăl acestuia, dar mai ales în relaţia conjugală cu Rimona, ajungîndu-se la o existenţă în trei, acceptată, în final, de toţi.

Răzvrătirea lui Ionatan nu este doar o manifestare a complexului oedipian sau o afirmare răzvrătită a individualităţii, ci este şi expresia conflictului dintre generaţii, dintre aripa veche şi aripa tînără a mişcării socialiste din kibbutz. Se ridică astfel problema continuităţii sau a ruperii tradiţiei. Avem o generaţie de evrei care au ridicat din nimic comunitatea din kibbutzuri, dar idealurile experimentale ale acestora nu se regăsesc şi în structura intimă a tinerilor. Cu atît mai mult cu cît corupţia aruncă o umbră deasă asupra rezultatelor. Ura dezumanizantă a bătrînilor faţă de „arăbuşi“ nu mai este împărtăşită. Neputinţa de a se înţelege reciproc şi de a face eforturi în acest sens este singurul punct pe care îl au în comun. Tinerii îi văd pe bătrîni tiranici, incapabili să măsoare lumea dincolo de propriul calapod, inapţi să se schimbe, să se adapteze evoluţiei societăţii, preferînd să vadă lumea în alb şi negru. Bătrînii îi judecă pe urmaşii lor prin prisma raportării la „duşmani“: „Ciudaţi mai sînt, după părerea mea, tinerii ăştia. Parcă ar fi dintr-un alt trib, dintr-un alt popor. Nici asiatici, nici europeni, nici creştini şi nici evrei, ca şi cum rasa asta ar avea un fel de mască ce le ascunde adevărata faţă, pe care nici duşmanii care o urăsc cel mai mult nu o vor mai recunoaşte“.

Toate luptele exterioare, dar mai ales interioare ale personajelor – cu o psihologie magistral urmărită de Oz – au drept cauză dorinţa de a căuta noi cîmpuri de luptă, de a se război, de a se simţi învingători, de a-l schimba pe celălalt: „De exemplu, tată şi fiu. Fraţi. Soţ şi soţie. Toţi, ca virusul unei boli misterioase, poartă în ei o înstrăinare reciprocă, singurătate, durere şi dorinţa obscură de a provoca durere. Sau nu durere: dorinţa de a se folosi de celălalt. De a-l schimba. De a-l întrista. De a-l supune şi de a-l stăpîni. De a-l îngrădi pe cel drag în inima lor ca şi cum ar fi o pastă de modelat în mîinile lor“. Odihna fiecăruia vine doar în momentul în care acceptă că viaţa este imperfectă, că fără toleranţă nu există linişte.

Intoleranţa pătimaşă


Deşi nicăieri în roman nu apare cuvîntul „fanatism“, principala confruntare din romanulOdihnă desăvîrşită este, de fapt, cea dintre fanatism şi toleranţă. „Fanatismul este, din păcate, o componentă omniprezentă a firii omeneşti, o genă malignă“, scrie Oz în eseurile din volumul Cum să lecuieşti un fanatic. Oz îşi surprinde cititorii care, instinctual, asociază cuvîntului fanatism conflicte politice violente (dintre israelieni şi palestinieni, dintre arabi şi americani etc.) sau ciocnirile absurde de pe stadioane. Dincolo de aceste extreme, Oz vede formele mocnite, aproape irecognoscibile ale fanatismului manifestat în viaţa cotidiană a fiecăruia dintre noi. Citindu-l pe Oz, vezi că, de fapt, intoleranţa pătimaşă îşi găseşte adăpost în fiecare gest care nu admite decît varianta „alb sau negru“, „laie sau bălaie“, în orice atitudine lipsită de relativitate, nuanţă ori simţul ambivalenţei.

După o scrutare nuanţată a mentalului colectiv, dar mai ales individual, Oz ne pune în faţă nişte adevăruri grele. Consideraţiile sale sînt magnetizante. Tandra comprehensiune a autorului le face parcă şi mai apăsătoare. El însuşi fanatic în copilărie (arunca cu pietre în englezi), Amos Oz realizează un portret lucid-mustrător, dar mai ales îngrijorător, al fanaticului, căci prezenţa sa cameleonică ne pîndeşte insinuant de după fiecare colţ. Selectez: „sămînţa fanatismului zace întotdeauna în sentimentul superiorităţii categorice“; „toţi fanaticii sînt foarte atraşi de kitsch, îl gustă din plin. În cele mai multe cazuri, fanaticii nu ştiu să numere decît pînă la unu, doi e o cifră prea mare pentru ei“; „fanaticii sînt cît se poate de sentimentali: preferă să simtă, nu să gîndească, şi sînt neobişnuit de interesaţi de propria moarte“; „conformismul şi uniformitatea, nevoia de a-şi avea locul în societate şi dorinţa de a-i face pe toţi ceilalţi să aibă acelaşi loc s-ar putea să fie cele mai răspîndite – dacă nu chiar cele mai periculoase forme de fanatism“; „esenţa fanatismului este de a-i sili pe ceilalţi să se schimbe. [...] Fanaticul este o făptură care debordează de generozitate. Fanaticul este un mare altruist. Adesea, fanaticul este mai interesat de tine decît de el însuşi [...] pentru simplul motiv că sinele lui este foarte redus sau chiar inexistent“; „Fanatismul începe acasă. Începe exact cu foarte răspîndita dorinţă fierbinte de a face o rudă iubită să se schimbe, pentru binele ei. [...] De foarte multe ori începe cu nevoia de a trăi prin intermediul altcuiva. De a renunţa la tot, ca să te dedici înfloririi depline a altcuiva sau bunăstării generaţiei următoare. Sacrificiul de sine implică de cele mai multe ori culpabilizarea oribilă a beneficiarului şi duce astfel la manipularea sau chiar controlarea lui“.

Imaginaţia, literatura şi umorul


După diagnosticul crud, Oz propune şi leacuri, imaginaţia şi literatura fiind, surprinzător, două dintre cele mai importante. Parţiale şi limitate, dar posibile. Shakespeare, Gogol, Kafka, Faulkner sînt numele prin care s-ar putea înlocui umorile cu luciditatea. Aceasta pentru că la Shakespeare orice cruciadă orbească sfîrşeşte fie în tragedie, fie în comedie, fanaticul ori moare, ori ajunge de rîsul lumii. Gogol ne învaţă că ştim atît de puţine lucruri, încît ne putem trezi că „hăituim cu fanatism propriul nas“. Kafka ne arată că există întuneric, mister şi batjocură, chiar şi atunci cînd credem că n-am făcut nimic rău.


Pe toate, însă, le întrece – e convins Oz, deşi se autoironizează – simţul umorului, care nu trebuie confundat cu sarcasmul. Lipsa lui e semn clar al maladiei. Dacă îl amestecăm cu capacitatea de a empatiza, de a te pune în locul celuilalt atunci cînd crezi că ai dreptate sau de a te bucura de diversitate, antifanatismul e gata. Sau poate că nu! Căci avertizează Oz: „E uşor să vă infectaţi de fanatism chiar şi cînd încercaţi să-i ţineţi piept. E de-ajuns să citiţi un ziar sau să vă uitaţi la ştirile de la televizor ca să vedeţi cît de uşor devin oamenii fanatici ai antifanatismului, antifundamentalişti habotnici, cruciaţi antijihad“. Antifanatismul pare un mers pe sîrmă, aneantizat de orice aplecare. La stînga sau la dreapta. Ameninţat cu adevărat doar de soluţia compromisului realist, raţional.



Că fanatismul nu poate fi stîrpit e clar. Că poate fi şi trebuie ţinut în frîu e la fel de limpede. De aceea, Oz îşi susţine ideea de toleranţă (nu ca manevră tactică sau ca formă a dezinteresului, ci ca respectare a libertăţii) printr-o genială imagine metaforică a omului ca peninsulă, imagine care, odată interiorizată, se poate transforma într-o cale de acces către mult rîvnita „odihna desăvîrşită“: „nici un bărbat şi nici o femeie nu sînt insule, ci sîntem cu toţii peninsule, pe jumătate legaţi de continent, pe jumătate întorşi spre ocean – o jumătate legată de familie, prieteni, cultură, tradiţie, ţară, popor, sex, limbă şi multe altele, şi cealaltă jumătate dorind să fie lăsată în pace să se uite la ocean. Cred că ar trebui să ni se îngăduie să rămînem peninsule. Orice sistem social şi politic care ne transformă într-o insulă donneană, prefăcînd restul omenirii în duşman sau rival, este monstruos. [...] Prin urmare, se poate spune că în fiecare casă, în fiecare familie, în fiecare condiţie umană, există, de fapt, o relaţie între nişte peninsule, şi am face bine să ne amintim aceasta înainte de a încerca să-i schimbăm pe ceilalţi, să-i facem să se răsucească, să-l punem pe cel de alături să se întoarcă spre noi, cînd el are nevoie, în realitate, să privească o vreme oceanul“.


Amos OZ
Odihnă desăvîrşită
Traducere din ebraică şi note de Marlena Braester
Editura Humanitas Fiction, Seria de autor „Amos Oz“, Bucureşti, 2011, 400 p.


Amos OZ
Cum să lecuieşti un fanatic
Traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin
Editura Humanitas Fiction, Seria de autor „Amos Oz“, Bucureşti, 2011, 124 p.

Rodica GRIGORE - Pacea, odihna şi căutarea de sine

Un tînăr vrea să plece din kibbutzul Granot, convins că, dacă va rămîne acolo, va fi pentru totdeauna prizonierul comunităţii, al familiei sale şi al unor idei în care nu crede şi pe care le consideră învechite. Un altul doreşte, dimpotrivă, să se stabilească aici şi să-şi descopere adevărata identitate, integrîndu-se într-o comunitate pe care o priveşte ca fiind apropiată de idealurile sale.

Sînt doar două dintre situaţiile esenţiale care configurează naraţiunea din Odihnă desăvîrşită, romanul pe care Amos Oz l-a publicat în 1982. Apărută după Soţul meu, Michael (1968), textul care îi aduce consacrarea definitivă lui Oz în spaţiul cultural israelian, cartea aceasta prefigurează creaţiile sale ulterioare, fie că e vorba despre Cutia neagră (1987) sau Să nu pronunţi: noapte (1994), fie despre Aceeaşi mare (1999) sau Poveste despre dragoste şi întuneric (2002). Căci Amos Oz este, aici, un excelent analist al mecanismelor infinitezimale ce duc la destrămarea unei căsnicii – aparent liniştite –, dar, deopotrivă, un autor care ştie să indice, cu subtilitate şi înţelegere, unde poate găsi fiinţa umană necesarele puncte de sprijin în vălmăşagul lumii contemporane şi, în egală măsură, să sugereze, fără accente false sau propagandistice, că renaşterea spirituală ori redescoperirea afecţiunii într-un cuplu aparent înstrăinat sînt posibile, chiar şi după dificilele încercări prin care omul trebuie să treacă de-a lungul vieţii.
Anularea clişeelor de gîndire



Construcţia romanescă din Odihnă desă­vîrşită mizează mult, pe de o parte, pe opoziţiile stabilite între protagonişti (Ionatan – cel care vrea să plece, Azaria – cel care vrea să rămînă în Granot, Iolek – secretarul kibbutzului, marcat de importanţa trecutului şi Shrulik – cel care îi urmează în funcţie, avînd o viziune mai cuprinzătoare şi o mai mare capacitate de a stabili un dialog cu generaţiile tinere), iar pe de altă parte pe un subtext biblic, pe care, fără îndoială, autorul îl va nuanţa mult, dar va menţine situaţia fundamentală din istoria sacră ai cărei protagonişti sînt Saul, Ionatan şi David. În plus, toate acestea sînt integrate în viziunea de ansamblu a operei lui Amos Oz, cel care a încercat, de-a lungul întregii sale activităţi literare – şi nu numai! –, să anuleze clişeele de gîndire conform cărora arabii ar fi prin excelenţă răi, iar evreii ar fi întotdeauna buni, susţinînd chiar, în diverse luări de poziţie publice, că „cel mai trist e că atît evreii, cît şi arabii reuşesc, de cele mai multe ori cînd se privesc sau cînd se gîndesc unii la alţii, să vadă doar ceea ce îi desparte şi să se identifice drept duşmani eterni şi ireconciliabili“. În romanul de faţă, Oz are în vedere şi acest aspect, pe care îl tratează pornind de la tensiunile din ce în ce mai evidente între generaţia întemeietorilor Israelului şi descendenţii lor.



Începutul acţiunii este plasat în iarna anului 1965, cînd e tot mai clar că o parte însemnată a celei de-a doua generaţii din Granot nu se mai regăseşte în modul de viaţă impus de cei mai în vîrstă. Familia secretarului de kibbutz, Iolek, stă mărturie pentru această realitate: Amos, mezinul, alege cariera militară, nu atît pentru că spiritul cazon l-ar caracteriza perfect, ci mai mult ca să scape de destinul de agricultor, iar Ionatan, fiul cel mare, nu mai vrea să facă ceea ce alţii consideră că e bine ca el să facă (ori trebuie ca el să facă), ci încearcă să afle cine este cu adevărat şi să-şi croiască destinul aşa cum doreşte. Numai că asta înseamnă, în primul rînd, să-i facă să sufere pe cei care-i sînt cei mai apropiaţi, părinţii şi soţia sa, frumoasa Rimona, afectată, la rîndul ei, de neputinţa de a avea un copil. Cu toate acestea, el va pleca – şi nu oriunde, ci în deşert, visînd chiar să ajungă la Petra, în Iordania, pentru a regăsi, acolo, strălucirea pierdută a unei vechi metropole. Şi pe el însuşi. Azaria Ghitlin, pe de altă parte, decide, în ciuda opoziţiei iniţiale a localnicilor, să se stabilească el în kibbutz, ajungînd ca, după un timp, să suplinească în mai multe feluri absenţa lui Ionatan – chiar în sufletul şi în viaţa Rimonei. Ceea ce în cazul multor altor autori contemporani ar fi putut să se transforme într-o soluţie facilă, a unei substituţii formale, devine, în cazul lui Amos Oz, un excelent studiu psihologic şi, deloc în ultimul rînd, o reactualizare a modelului biblic. Odihnă desăvîrşită se dovedeşte, astfel, a fi o remarcabilă evaluare a opoziţiei contrariilor şi a semnificaţiilor acesteia în Israelul contemporan, dar şi o veritabilă sinteză a numeroaselor tendinţe divergente care au determinat profilul aparte al acestei lumi în ultimele decenii.
Aşa cum se va întîmpla şi în romanele de mai tîrziu ale lui Amos Oz, căsniciile pe care le prezintă, aici, sînt surprinse într-un moment în care protagoniştii simt că nu mai prea au ce să-şi spună, că se plictisesc şi că momentele de singurătate în doi sînt tot ce a mai rămas din vechea pasiune pe care nu mai ştiu cum să o aducă la viaţă. Căci mariajul lui Iolek şi al Havei nu e, în fond, mult diferit de cel al lui Ionatan şi al Rimonei, numai că, în cazul părinţilor, nici unul nu mai are temeritatea sau dorinţa de a face vreo schimbare. Pe cînd Ionatan e convins că e căsătorit cu un tablou care nu-l înţelege iar nu cu o femeie, pierzînd însă din vedere că şi Rimona ar putea să simtă la fel... De aici frustrările şi incapacitatea celor doi de a mai comunica: „În întuneric au mai stat un timp nemişcaţi, fără să-şi vorbească, cu ochii deschişi, fără să se atingă nici măcar întîmplător, privind cum fărîme de întuneric se desprindeau şi se tîrau printre umbrele pieselor de mobilier. Ea ştia că el nu doarme. El ştia că ea ştie. Amîndoi ştiau şi tăceau“.

Dialogul între oameni aflaţi pe poziţii diferite


Azaria Ghitlin, noul-venit, imigrant din Rusia, va rezolva unele dintre aceste conflicte, pe de o parte, prin dorinţa lui – de neînţeles pentru Ionatan – de a se stabili într-un kibbutz, iar pe de alta, datorită capacităţii sale de a privi existenţa cu seninătate şi de a încerca să găsească pentru orice situaţie o dezlegare în citatele din Spinoza pe care le are mereu în minte. Comparat de unii critici cu Prinţul Mîşkin, din Idiotul, de Dostoievski, pentru ino­cenţa sa, dar şi pentru încrederea pe care o are în valorile morale ale comunităţii, Azaria se arată, la început, gata să îmbrăţişeze tot ceea ce Ionatan e decis să abandoneze şi să lase în urmă. Numai că într-un roman de Amos Oz lucrurile nu sînt – nu au cum să fie – atît de simple şi nici nu pot rămîne nemodificate. Căci, spre final, Ionatan va reveni acasă şi va manifesta o altă atitudine faţă de ceea ce, înainte de plecare, credea că detestă, iar Azaria va realiza că nici chiar într-un aparent idilic kibbutz viaţa nu e întotdeauna idilică... Şi cu atît mai puţin perfectă. Fiecare demonstrează, astfel, că a înţeles şi a reuşit să accepte şi perspectiva sau punctul de vedere al celuilalt, dovadă că un dialog se poate întotdeauna stabili, chiar şi între oameni aflaţi, aparent, pe poziţii ireconciliabile. Trebuie doar suficientă răbdare. Pe care o va descoperi pînă şi Iolek, cel iniţial atît de neînduplecat...

Apoi, dacă Ionatan simte de la bun început că aparţine în mod formal unei comunităţi ale cărei valori nu-l mai reprezintă şi că identitatea acesteia îi e, practic, străină, asemenea unei haine de împrumut, la fel cum i se pare şi munca la atelierul auto sau în livadă, Azaria visează tocmai integrarea în această comunitate, nutrind o nevoie de apartenenţă care e de neînţeles pentru fiul mai mare al lui Iolek Lifshitz. Care, în consecinţă, va pleca în deşert, asemenea profeţilor biblici, alegînd, deloc întîmplător, locul pe care tatăl său îl detesta şi de care se temea, considerînd că orice deşert e doar o întindere de nisip sterp ce trebuie irigat, asanat şi cultivat, pentru bunăstarea comunităţii. Însă doar aparent paradoxal şi, în realitate, pe deplin explicabil în contextul unui astfel de roman şi al unor asemenea protagonişti, în deşert, spaţiul unde s-ar fi putut pierde, aşa cum considerau mulţi că se va şi întîmpla, Ionatan se regăseşte pe sine, se împacă cu el însuşi şi începe să ierte, fără a uita însă multe dintre rănile şi suferinţele trecutului.

Efectele polifoniei controlate


În acelaşi timp, exaltările de început ale lui Azaria se potolesc şi, luînd locul lui Ionatan în atelierul auto, la fermă şi în sufletul Rimonei, acesta ajunge să înţeleagă punctul de vedere al celuilalt şi să nu mai fie atît de convins că doar integrarea într-o comunitate îţi poate oferi calea spre pacea sufletească şi spre liniştea desăvîrşită. Ionatan va reveni acasă, ştiind foarte bine că, deşi acum îi poate înţelege şi accepta pe ai lui, nu va lua niciodată locul tatălui său la conducerea kibbutzului, dar, acum, nu pentru că ar fi incapabil, ci pentru că e convins că nu i se potriveşte o astfel de viaţă. Asemenea biblicului Ionatan, fiul lui Saul, el îl va lăsa pe Azaria, noul David, să meargă pe drumul deschis de Iolek şi să ducă mai departe valorile tradiţionale.

Shrulik, cel care ajunge secretar la Granot, reprezintă o nouă etapă în evoluţia lumii israeliene, căci acest personaj (care, în paranteză fie spus, este considerat de Amos Oz drept „creaţia mea cea mai autobiografică“) înţelege că lumea a evoluat. Iar dacă Iolek credea că, deşi toate idealurile au fost atinse şi toate visele împlinite, iarna anului 1965 seamănă mai degrabă cu perioada de armistiţiu dintre două confruntări armate, Shrulik ştie să dezamorseze multe dintre tensiunile latente, să nu le dea ocazia să se transforme în posibile conflicte majore şi să discute pînă şi cu aceia ale căror poziţii i se păreau inacceptabile, dovadă fiind caietul în care, uneori, îşi notează gîndurile. „Orice împlinire a unui vis e o împlinire relativă“, spunea Amos Oz vorbind despre modul în care au sperat întemeietorii Israelului că va fi existenţa lor în noul stat şi, implicit, despre acela în care aceasta s-a dovedit a fi în realitate. Shrulik, fără să creadă vreo clipă în utopia unei păci perfecte sau a unei lumi ideale (scepticismul acesta fiind, desigur, şi al lui Oz!), face efortul de a-i înţelege şi pe aceia – mai ales pe aceia – care nu gîndesc asemenea lui, convins că doar dialogul poate duce la adevăr, iar armele, niciodată.

Cu o viziune apropiată, în unele momente şi în anumite fragmente ale textului, de cea a lui Toni Morrison, Amos Oz ştie cum să utilizeze tehnica punctului de vedere şi efectele polifoniei controlate, pentru a-i oferi cititorului o imagine cît mai exactă (nu neapărat şi cît mai frumoasă!) a prezentului, a cărui înţelegere adecvată poate determina o mai corectă evaluare a trecutului, dar şi o altă concepţie asupra viitorului. Căci pacea perfectă şi odihna desăvîrşită vor fi atinse doar atunci cînd oamenii vor şti să se împace cu lumea în care trăiesc, cu cei din jur – şi mai cu seamă cu ei înşişi.



Amos OZ
Odihnă desăvîrşită
Traducere din ebraică şi note de Marlena Braester
Editura Humanitas Fiction, Seria de autor „Amos Oz“, Bucureşti, 2011, 400 p.

http://www.adevarul.ro/cultura/Amos_Oz-_-Recomand_tuturor_o_doza_mica_de_schizofrenie_0_653935038.html

http://www.adevarul.ro/cultura/Amos_Oz-in_dialog_cu_Liiceanu-la_Bucuresti_0_653334991.html

http://www.adevarul.ro/cultura/Cunoscutul_scriitor_Amos_Oz_vine_la_Bucuresti_0_641936301.html

O nouă carte marca Amos Oz, în librării

Singurătatea lui Amos Oz de Eva Galambos
Nu ştiu a cui idee a fost organizarea şi la Bucureşti (la Berlin şi în alte oraşe ale lumii există de multă vreme), a Festivalului Filmului Evreiesc. Sunt foarte mulţi implicaţi, inclusiv Ambasada Israelului, Comunitatea Evreilor din Bucureşti, Ministerul Culturii, UCIN, o serie de personalităţi din lumea culturii şi filmului, români şi evrei deopotrivă, inclusiv un fost deputat al PSD, Paul Ghiţiu, directorul manifestării..Festivalul, ca să spunem aşa, “a prins”. Publicul a răspuns la invitaţie şi a umplut sălile (mai ales seara). Adevărul este că cele 40 de filme (de lung metraj, documentare, portrete), israeliene, americane, franceze, româneşti, cu tematică evreiască au fost creaţii de bună calitate din punct de vedere artistic, apreciate de public. Foarte multe dintre ele au abordat subiecte dramatice, de actualitate dar care nu s-au limitat la spaţiul sau problemele evreieşti ci au avut o valoare universală.
În ceea ce mă priveşte, am văzut patru filme (teoretic puţine, dar dacă fac un calcul matematic, reprezintă 10 la sută), dar, vreau să vorbesc despre unul, mai bine zis de două. Deoarece nu pot să nu amintesc pelicula prezentată la deschiderea Festivalului, : „The Last Survivor” („Ultimul supravieţuitor”), realizat de doi tineri americani. Este o paralelă între tragedia Holocaustului, genocidul din Ruanda şi din Darfur. Unora dintre spectatori nu le-a plăcut ideea fundamentală , şi anume, că, din păcate, Holocaustul, (genocidul unor nevinovaţi) nu este un fenomen unic evreiesc. (În epoca modernă a fost premers de cel al armenilor) Iată că lumea nu a învăţat din tragedia evreilor din timpul celui de-al doilea război mondial şi genocidul a continuat, de această dată în două regiuni din Africa. Şi aici au fost milioane de victime (în Ruanda peste cinci milioane), în Darfur şi azi sunt atacate taberele de refugiaţi. Poate mijloacele de exterminare sunt diferite. În Africa nu a fost folosit acel “sistem industrial” nemţesc, aplicat la Auschwitz-Birkenau. Acolo se omora cu machetele, aşa cum povesteşte în film o tânără ruandeză, martora lichidării familiei ei. Un alt lucru comun pentru ceea ce s-a întâmplat în cele trei cazuri este indiferenţa lumii, a oamenilor politici care, deşi ştiau că se pregăteşte ceva, nu au intervenit decât foarte târziu.

„Amos Oz. Natura viselor” este un minunat film despre lupta celui mai mare scriitor israelian cu el însuşi, cu trecutul lui şi cu lumea care-l înconjoară. Regizorii, doi tineri israelieni, soţ şi soţie, l-au însoţit pe scriitor timp de doi ani, atât în intimitatea căminului său în timpul activităţii de creaţie, cât şi în ieşirile lui în spaţiul public, în Israel , în SUA, Germania şi în alte locuri unde Oz a avut prilejul să-şi exprime orientarea sa politică , felul în care vede că s-ar putea soluţiona conflictul israeliano-palestinian. Prima parte a acestui documentar ne introduce în „secretele” creaţiei poate a celui mai bun roman al scriitorului, „Poveste despre dragoste şi întuneric”. Aşa cum spune el în film cartea, care descrie prima parte a vieţii lui, istoria tragică a familiei , este o încercare de a înţelege gândirea părinţilor, rudelor şi a cercului lor de prieteni în mijlocul cărora Oz a copilărit şi a crescut, modul în care mediul cultural european i-a influenţat.. Este o tentativă ineresantă şi curajoasă, deoarece, sinuciderea mamei lui când el avea 12 ani, l-a determinat să-şi respingă originea europeană şi influenţele acestei culturi.. A trebuit să treacă ani buni, să se maturizeze, să treacă prin numeroase experienţe, să cunoască multe aspecte ale vieţii israeliene şi din alte ţări în care au trăit evrei, ca să accepte acest trecut. A trebuit, cu mare părere de rău, să-şi dea seama că idealul lui din copilărie şi adolescenţă – israelianul sabru, puternic, ars de soare, curajos şi tăcut, care dispunea de certitudini - nu există. În kibuţul unde a plecat să trăiască alături de ei şi să devină unul dintre ei, spre disperarea lui a constatat că acei kibuţnici pe care-i idealiza, erau puternici, arşi de soare şi tăcuţi în timpul zilei când munceau pe câmp, dar seara se adunau şi se contraziceau, la fel ca cercul de prieteni ai părinţilor lui de care dorise să scape. Nici aici nu existau certitudini, fiindcă, a recunoscut el mai târziu, e greu să ai certitudini în marile probleme care îţi dirijează viaţa.
Este poate unul dintre motivele singurătăţii lui. Amos Oz este un om al cetăţii. El nu se închide într-un turn de fildeş şi îl interesează în cea mai mare măsură ce se întâmplă cu poporul său, cu el dar şi cu vecinii cu care coexistă, şi acest interes se regăseşte, filtrat prin ochiul scriitorului, în romanele lui. Dar în activitatea publică, Oz este direct. Îi iubeşte pe arabii din Israel, are amintiri frumoase din copilărie despre bunătatea lor, are prieteni intelectuali palestinieni şi ar dori să trăiască în pace cu ei, Israelul alături de viitorul stat palestinian, Ierusalimul de est capitala Palestinei, cel de vest-al Israelului. Doreşte strădanii comune, un front comun, un dialog, concesii şi înţelegere din partea Israelului, renunţare la terorism din partea arabă. Idealuri frumoase, dar care, din păcate, din cauza condiţiilor, nu pot fi realizate, cel puţin deocamdată. Amos Oz este conştient de acest lucru şi nu poate să nu fie, din moment ce partidul pe care a dorit să-l înfiinţeze şi care a participat la ultimele alegeri sub egida formaţiunii de stânga “Meretz”, a obţinut doar trei mandate în Knesset. Nici israelienii şi nici palestinienii nu sunt pregătiţi pentru viziunea lui Oz. Atacat atât din dreapta cât şi din stânga, s-a retras din viaţa publică. A rămas singur. Dar, este vorba doar de un plan al vieţii lui. Amos Oz nu va fi niciodată singur, el nu va fi părăsit nici de cititorii lui din întreaga lume, nici de eroii creaţi de el (unii aparţinând vieţii reale). Îi vor rămâne fideli şi-i vor umple viaţa. Şi aceasta este o permanenţă şi o certitudine indestructibile.…

Dar cu sinuciderea aţi încercat? - Cristian GHINEA
„Ciocnirea dintre evreii israelieni şi arabii palestinieni este o tragedie, nu un western cu băieţi buni şi băieţi răi. Este o tragedie pentru că se ciocnesc două dreptăţi. Israelienii sînt în Israel pentru că nu au unde să meargă altundeva. Palestinienii sînt în Palestina pentru că nu au unde să meargă altundeva. Este un conflict între victime şi între nişte oameni care, de-o parte şi de alta, au cereri legitime faţă de acest pămînt“.

Aşa spune Amos Oz într-un interviu pasionant publicat de The Independent în 19 martie a.c. Titlul interviului este profund tendenţios: „Vocea raţiunii în Israel: Amos Oz despre război, pace şi viaţa de outsider“. Este o întîlnire interesantă între Johann Hari, un stîngist altfel molcom de la ziar, şi Oz, un stîngist simpatic. Amîndoi pacifişti coerenţi. Amîndoi predispuşi la dialog. Dar totuşi nu se prea înţeleg. Oz locuieşte în Israel şi se simte solidar cu poporul israelian, deşi e perceput de majoritate ca un trădător din cauza pacifismului său (de unde şi a doua parte a titlului acestui interviu). Hari nu locuieşte în Israel şi nu se simte solidar cu nimic de acolo, dar are nişte principii oarbe cu care vede o realitate complicată. Încercaţi să citiţi interviul pe Internet, chiar merită.

Începe ca un elogiu. De fapt, cea mai mare parte este un elogiu: despre Oz şi viaţa sa, despre familia sa de evrei care au fugit de Europa, nişte „europeni devotaţi într-o vreme cînd nimeni nu era european“ (aş adăuga aici o butadă spusă de Oz în altă parte: cînd au fugit din Europa, pe ziduri scria „Evrei, duceţi-vă în Palestina!“, acum pe zidurile Europei scrie „Evrei, afară din Palestina!“). În interviu mai apare povestea ciudată a mamei sale, care s-a sinucis în Israel, după ce fugise de moarte în locul care urma să devină Israel. În fine, aflăm despre experienţa soldatului Oz, cu amintiri din nişte războaie de supravieţuire (1967 şi 1973) în care spune că ar lupta şi azi. Iar aici începe să se rupă armonia faţă de jurnalistul cu principii al dracului de înalte. Adică există războaie drepte pentru israelieni? Mă rog, o abia sesizabilă ridicare din sprînceană. Dar Oz se salvează în ochii interlocutorului pentru că începe povestea lungii sale disidenţe faţă de majoritatea israeliană, cînd s-a opus invadării Libanului şi colonizării teritoriilor ocupate.

În fine, discuţia ajunge la evenimentele curente. Unde sar scîntei. Oz a susţinut recenta operaţiune din Gaza. Ziaristul aproape ia foc. Nu am loc să citez tot pasajul, firul logic este următorul: Oz – Hamas a tras 10.000 de rachete în Israel, nici o ţară din lume nu poate accepta aşa ceva pur şi simplu întorcînd celălalt obraz, imaginează-ţi 10.000 de rachete care cad în Yorkshire. Ziaristul – Dar Oz nu îşi aplică propriul criteriu, spune că trebuie să existe empatie, dar nu vede şi punctul de vedere palestinian, ce ţară ar accepta 40 de ani de ocupaţie violentă, ce ţară ar accepta să fie înfometată pentru că a votat liber? Oz – Dar Egiptul are graniţă cu Gaza, de ce nu furnizează egiptenii cele de trebuinţă în Gaza? Nu e rezonabil să dai cu rachete în Israel şi să te plîngi că tot noi nu le furnizăm mîncare. Ziaristul – Şi totuşi Oz ştie că Israelul presează Egiptul să ţină graniţa închisă.

Şi tot aşa. Ziaristul independent reproduce ce spune Oz şi din cînd în cînd introduce pe fir adevărul absolut, nu cumva să ne scape. Ar fi greţos dacă n-ar fi tragic. Iar stilul argumentelor este cel cu „voi aţi împuşcat negri!“. Israelul răspunde rachetelor. Dar Israelul a ocupat teritoriile (dacă te-ai pune la mintea lui, i-ai spune că le-a ocupat în urma invaziei arabe, dar cu minţile odihnite nu trebuie să faci incursiuni istorice, pentru că apoi nu se mai opresc). Dar din Egipt de ce nu vine mîncare? Evident, Israelul controlează Egiptul într-un mod miraculos.

Nu schimbul de replici în sine e important aici. În definitiv, aşa ceva auzi zilnic la BBC, şi uneori chiar se dă şi punctul de vedere israelian. Interesant este modul cum decurge dialogul, de la elogiu la şuturi în fund. La început, Oz este măreţ, ziaristul este intimidat de întîlnire, găseşte cu greu cuvinte pompoase în engleză. Să ne înţelegem, nici mai tîrziu nu se coboară ştacheta.


Omul rămîne politicos, deşi aprig. Dar divorţul dintre ei este vizibil. Şi este divorţul dintre pacifismul realităţii dure şi pacifismul principiilor seci. Este un conflict mai important decît realizează chiar interlocutorii. Oz o fi el pacifist pentru standardele israeliene, dar pacifistul din Londra îl judecă fără rest pe deviaţionist. Nu contează că Oz trăieşte în sudul Israelului, acolo pe unde pică rachetele Hamas, nu contează că cere anchete judiciare independente pentru toate incidentele nelămurite din Gaza. Pacifist eşti pînă la capăt sau nu eşti deloc. Argumentul cu rachetele din Yorkshire cade în gol, empatia ziaristului independent se aplică numai palestinienilor, nu şi israelienilor.


Doar sînt acolo abuziv, aşa că să facă bine să se ferească de rachete, nu? Orice discuţie raţională încerci se sfîrşeşte mereu în „e pămîntul altora“, fie că vorbeşti cu un extremist musulman sau cu un pacifist occidental (şi nu e bine să o începi prin a reaminti de legitimitatea istorică şi internaţională a apariţiei statului Israel, eşti deja extremist dacă susţii aşa ceva).

În excelentul său roman Fima, Oz descrie viaţa simpaticului personaj cu acelaşi nume: un idiot genial, un încurcă-lume generos, un bărbat uneori abject, absolvit doar de ghinionul care îl urmăreşte. Din cînd în cînd, Fima se visează ajuns în fruntea Israelului, cu unicul scop de a face pace cu arabii. Într-unul dintre momente, „se autoproclamă pe loc preşedintele statului şi se hotărî la un pas dramatic – în ziua comemorării masacrului de la Deir Yassin va face acolo o vizită prezidenţială şi va ţine o cuvîntare scurtă, dar tranşantă, printre ruinele satului: fără a intra în speculaţii despre a cui vină e mai mare, noi, evreii israelieni, înţelegem profunzimea suferinţelor prin care au trecut în ultimii patruzeci de ani arabii palestinieni şi, pentru a le pune capăt, vom face tot ce ne stă în puteri, în afară de a ne sinucide“.

Nu ştiu ce mai crede Oz despre această soluţie. Poate că acel „în afară de a ne sinucide“ strică tot efectul. De ce să excludem atît de categoric o posibilitate care ar deschide drumul către pace? Toţi pacifiştii lumii ar răsufla uşuraţi. Nu asta era ideea?

Amos Oz, erou de film documentar

Amos Oz: „N-o să mor nefericit dacă nu ...