Oz[V=]

Laura Marin

Probabil ca unul dintre semnele care te fac sa crezi ca ai in fata o carte deosebita este sentimentul dificultatii de a scrie despre ea, de parca s-ar sustrage cumva cu-prinderii intr-o scriitura alta decat a ei. Sau invers, gasesti atat de multe posibilitati de a vorbi despre cartea cu pricina, incat cu greu te poti decide asupra unei singure modalitati. Oricum ar fi, optezi in cele din urma pentru o solutie, fie ea si o alternativa sau, mai ales, o alternativa. De aici sentimentul libertatii, dar si al indoielii, care te impiedica sa mai gandesti in alb si negru. „Nimic in viata nu se imparte in alb si negru. Nimic din aceasta carte nu e alb si negru“, marturisea Amos Oz, referindu-se la romanul sau aparut in 1989, Sa cunosti o femeie, intr-un interviu acordat Antoanetei Ralian si publicat intr-un recent numar din „Romania literara“. Poate ca tocmai acesta este secretul adevaratelor carti, si atunci am putea vorbi, intr-un fel, despre „acelasi secret“.

Dar nu despre secrete incerc eu sa scriu. Acesta este, intr-adevar, un laitmotiv al romanului. Pentru Yoel, personajul central al cartii, secretul constituie o tema de reflectie, pe de o parte, iar pe de alta, reprezinta o cale de cunoastere, fara ca cele doua sa fie independente. Prin secret, prin descoperirea sau nedescoperirea lui, ori prin tradarea lui, intelesul se leaga de neinteles sau, mai degraba, invers. Sa cunosti o femeie ar fi drumul pe care Yoel il parcurge dinspre neinteles spre inteles, dinspre sine catre celalalt, intrucat acolo unde se termina sinele sunt ceilalti.

Si tot un mijloc de cunoastere, un intermediar intre mai multe lumi, este ochiul. Un alt laitmotiv al cartii. Acel ochi al lui Yoel, inchis-deschis, al lucrurilor (ochiul lucrurilor sau ochiul din lucruri), al celorlalte personaje, acel ochi care, in romanul lui Amos Oz, pare sa nu fie intocmai „vizibilitatea imaginilor“ - cum ii placea lui Gilles Deleuze sa spuna - si de aici neintelesul sau, mai bine zis, neintelegerea, ambiguitatea care persista pana spre sfarsit in mintea personajului. Un ochi „inchis“ la viata lumii sau chiar absenta lui n-avea cum sa-i asigure cunoasterea. Statueta din lemn, reprezentand un animal de prada, care-l tulbura pe Yoel chiar de la primele randuri ale cartii - „il dureau ochii“, precizeaza naratorul, atunci cand personajul vede pentru prima data obiectul din casa - nu are ochi: „Artistul - pana la urma un amator - uitase sa-i faca ochi. Sau poate avea ochi, dar unde nu trebuia. Poate ca erau inegali, unul mai mare si unul mai mic. Va trebui sa mai studieze o data statueta.“ Mai tarziu, adancit in cautarea unor raspunsuri la intrebarile sale existentialiste, pe care nu si le poate elucida, Yoel revine asupra obiectului: „Cum si unde s-ar putea lansa o creatura lipsita de ochi?“. Numai ca intrebarea aceasta i se potrivea si lui: „Cand te uiti la el, ai crede ca pluteste intr-o alta lume. Ca nu vede nimic, nu aude nimic. Uitati-va, si acum cand vorbesc cu el, s-ar spune ca nici nu asculta. Dar mai tarziu se dovedeste ca a inregistrat absolut totul“, comenteaza unul dintre personajele cartii comportamentul lui Yoel. Munca de infirmier voluntar intr-un spital, care-i poate oferi acel sentiment al utilitatii, ii aduce in final si acel ochi „deschis“ asupra lucrurilor sau al lucrurilor, adica ochiul intelegerii neintelesului: „Din moment ce era capabil sa observe, ii placea sa observe in tacere. Cu ochii obositi, dar deschisi. In inima intunericului. Si daca era nevoie sa-si focalizeze privirea si sa ramana treaz, de veghe, ceasuri intregi si zile, ba chiar si ani, ma rog, era un lucru extrem de placut. In speranta reaparitiei unuia dintre acele momente rare, neasteptate, cand bezna se rupe pentru o clipa si se produce o strafulgerare, o licarire fugara care nu trebuie sa-ti scape, care nu trebuie sa te surprinda nepregatit.“

Insa mai mult decat inchisi-deschisi, ochii acestia, care fac lumea vazuta sau nevazuta, inteleasa ori neinteleasa, ochii din roman, opereaza o distinctie intre „a privi“ si „a vedea“. Daca a vedea presupune o „lume a donatiei“, iar a privi, o „lume a obiectelor“, dupa cum spune Jean-Luc Marion, si daca cei care vad sunt „prizonieri ai materiei“, iar cei care privesc, „stapani ai formelor“ - in lumina acestei distinctii - Yoel vede si priveste pe rand. Atunci cand vede se intelege pe sine, dar nu si pe ceilalti. Atunci cand priveste renunta la sine pentru ceilalti (de unde si sensul intrebarii din finalul romanului). Atunci cand nu vede, priveste, si invers. Dar la adevarata cunoastere, cea pe care o cauta si cea prin care personajele se leaga intre ele, Yoel poate ajunge doar in clipa in care ar vedea si ar privi concomitent. Lucru care se petrece de altminteri, intrucat „privirea vede“ si asigura intelegerea lumii, macar pentru ca este cautata.

Anca Baicoianu

Oastfel de afirmatie, venind din partea pasnicului (si pacifistului) Oz, este totusi cu mult mai mult decat un mod de a alimenta speculatiile iubitorilor de paradoxuri. A rezista in fata violentei nu inseamna a riposta prin aceleasi mijloace, ci, dimpotriva, a nu te lasa confiscat de ea. A gasi drumul, oricat de sinuos ar parea, spre sine si spre ceilalti. Aceeasi idee este subiacenta preferintei declarate pentru „exercitiul salutar al compromisului“, care a starnit reactii violente, mergand pana la acuze de derapaj ideologic, lipsa de patriotism si deficienta morala. Dar scriitorul israelian foloseste cuvantul compromis intr-o acceptiune speciala, apropiata de sensul etimologic: aceea de con-vietuire. „In vocabularul meu, precizeaza el intr-un interviu, compromis este sinonim cu viata.“

Aceasta problematica, centrala in cazul interventiilor publice si al volumelor de eseuri, este prezenta in operele de fictiune doar intr-o forma oblica, difuza. Amos Oz nu este, si nici nu-si propune sa fie, un J.M. Coetzee al Orientului Mijlociu. Dimensiunea politica este numai urzeala pe care povestirile si romanele sale tes panza fragila a vietii cotidiene intr-o tara care isi reinventeaza clipa de clipa normalitatea.

Existenta personajelor din cele trei romane discutate mai jos (Cutia neagra, 1985; Univers 2002; Sa cunosti o femeie, 1989; Polirom, 2004; Pantera din subterana, 1995; Univers, 2003) nu are nimic spectaculos: ea se constituie, aproape intotdeauna, dintr-o aglomerare de gesturi marunte, repetitive, in spatiul intim al locuintei. Micile ritualuri casnice - masa, baia, jocurile copiilor, lectura prelungita pana tarziu in noapte, seara de sabat - se imbogatesc, la fiecare evocare, cu noi nuante, ritmand curgerea zilelor. Amanuntele legate de viata profesionala a protagonistilor (cu unele semnificative exceptii) sunt periferice, ca aproape tot ce tine de lumea din afara; doar stirile din ziare, de la radio sau de la televiziune sunt urmarite cu regularitate, fara a starni insa nici reactii, nici comentarii.
Sub aceasta suprafata aparent calma, intr-un decor redus la minimum, trairea personala dobandeste pozitia centrala. Samburele de violenta - psihologica, erotica sau conjugala - evocat la inceput zadarniceste mereu eforturile personajelor de a transforma o viata alaturi de intr-o viata impreuna cu Celalalt. Siliti sa exercite un permanent control asupra acestor porniri, eroii lui Oz se instraineaza fara sa vrea si, de cele mai multe ori, fara sa simta de cei din jurul lor, inchizandu-se, incetul cu incetul, intr-o singuratate fara ecouri.
Acesta este punctul de plecare al celor mai multe dintre prozele lui Oz. Spre deosebire de majoritatea romanelor, care inainteaza prin acumulare progresiva, acestea dau impresia unui chinuitor proces de purgatie, pe parcursul caruia eroii renunta treptat la tot ceea ce parea la un moment dat esential, pentru a se regasi in final deziluzionati, amari, dar vindecati de trecut.

Fosti combatanti (fie si numai in joaca, precum micul Proffi din Pantera din subterane) cu reflexe autoritare sau, dimpotriva, prezente umile si sterse (Fima, din romanul cu acelasi nume, protagonistul romanului Aceeasi mare sau Michel Sommo din Cutia neagra), prezente feminine eterate (Ivria, Sa cunosti o femeie), abulice (Hannah Gonen, Sotul meu, Michael) sau tumultuoase (Ilana, Cutia neagra), cu totii impartasesc aceleasi secrete sau, mai curand, aceleasi resorturi tainice care ii apropie ori ii izoleaza de cei din jurul lor.
Maestru al polifoniei, Amos Oz isi construieste romanele ca o impletire de voci distincte, fiecare cu propria sa poveste despre dorinta, dragoste, singuratate, tradare si moarte. Edificiul delicat si complex al relatiilor de familie sau de prietenie se dezvaluie, piesa cu piesa, abia la o privire retrospectiva, dar autorul lasa in seama personajelor grija de a cauta explicatiile ratarii, ale acestui „rau in sine, distinct, profund, care functioneaza constant in tot ce vietuieste, un rau obiectiv, impersonal, care nu are alt mobil, alt scop, decat acel fior rece al mortii“ si care „dezagrega treptat, descompune totul, cu degetele lui precise, de ceasornicar“. Pe masura ce naratiunea evolueaza, se revine obsesiv la aceleasi intrebari, dar ele raman mereu fara raspuns, pana cand cautarea insasi isi pierde sensul, asemenea acelui cui stingher - subtila reminiscenta cehoviana - batut fara rost intr-un perete gol si de care, in ultimul act, nu se spanzura nimeni.

Incercarile protagonistilor de a afla unde au gresit, in ce consta tradarea lor - a lui Proffi, care, cunoscandu-si „dusmanul“, il simpatizeaza in loc sa-l urasca, incalcand astfel granitele trasate in interiorul grupului; a lui Yoel (Sa cunosti o femeie), care stie mai multe despre cei cu care trebuie sa negocieze in numele serviciilor secrete israeliene decat despre oricare dintre femeile din viata lui; a lui Alexander Ghideon (Cutia neagra), analist al fanatismului in toate formele lui, mai putin in aceea practicata de el insusi -, par a ne arata faptul ca nu numai actiunea, ci si absenta ei poate antrena consecinte la fel de grave. Izolarea si neputinta de a comunica devin un laitmotiv care transgreseaza barierele tematice, regasindu-se, sub diverse forme, in toate romanele scriitorului israelian.
In ciuda varietatii tematice si a solutiilor narative propuse - de la povestire la roman epistolar -, prozele lui Amos Oz, ca ale oricarui scriitor cu o personalitate artistica originala si bine definita, se identifica printr-un aer de familie. Alternanta perspectivelor, jocul vocilor si al temporalitatii, dar si calitatea lirica a descrierilor, tonul cehovian al dialogurilor si precizia lipsita de stridente a naratiunii contribuie la cartografierea unui taram al lui Oz cu fizionomie proprie. Un taram marginit simbolic de desert si de mare, acesti topoi a caror prezenta este constanta, desi abia ghicita, asemenea filigranului zarit in lumina prin grosimea unei foi de hartie.

Dar, desi complexitatea constructiei si bogatia limbajului permit abordari dintre cele mai diverse - dinspre naratologie, stilistica, psihanaliza, teorii ale identitatii etc. -, intelegerea romanelor lui Amos Oz nu necesita atat instrumente analitice sofisticate, cat, mai curand, o anumita calitate a atentiei, care sa surprinda, dincolo de accidentele istoricitatii, umanitatea lor profunda.

Iolanda Malamen

Amos Oz, pentru acest septembrie 2004, pentru Neptun, sunteti centrul unei mari sarbatori literare. Ce stiati pana anul trecut, cand ati venit pentru prima oara la Neptun, despre literatura romana?

Am stiut ca multi dintre scriitorii care au iesit din Romania, tradusi in toata lumea, au scris in Franta, ca Ionesco si Cioran, sau in Germania, ca Paul Celan. De asemenea, multi dintre scriitorii nostri, unii foarte importanti, au venit tot din Romania. Am sa-l pomenesc aici pe prietenul meu, scriitorul Aron Apelfeld (venit din Bucovina), deci din cultura romana.
Suntem la o zi dupa ce ati primit Marele Premiu „Ovidius“. Cartile pe care le-ati publicat pana acum v-au facut cunoscut in toata lumea si v-au adus importante premii, cat si nominalizarea la Premiul Nobel. Ce inseamna pentru dumneavoastra celebritatea?
Eu nu am nici un interes ca atunci cand merg pe strada oamenii sa priveasca dupa mine si sa spuna: „Uite, merge un scriitor“. Nu am, de asemenea, nici un interes sa figurez pe o tabela ca la liga de fotbal si sa vada lumea ca a ramas cineva in urma mea, dar cand una dintre organizatoarele acestui festival mi-a spus ca a trecut acum cateva luni printr-o operatie grea si, in zilele dupa operatie, stand in spital, culcata, a citit in pat doua carti de-ale mele care i-au facut suferinta mai usoara, sau cand un om imi scrie o scrisoare si-mi spune ca a citit una dintre cartile mele, in astfel de imprejurari eu sunt ceva mai putin suparat pe nevasta mea sau ii iert tatalui meu cateva lucruri. Aceasta este cea mai mare satisfactie a mea. Si acum, ca sa presaram lucrurile si cu putin umor, fiul meu cel tanar spune cand ii povestesc astfel de lucruri: „Tata, cartile tale trebuie vandute in farmacii“. Acesta este pentru mine cel mai mare compliment.

Spuneti-mi, un succes urias, cum este cel al lui Coelho poate deveni nociv, se poate transforma intr-un esec?
Se poate intampla orice. Eu traiesc departe de reusitele mele. Eu traiesc in Israel, intr-un oras foarte mic, Arad. Nu este acolo nici macar o cafenea literara. Eu nu traiesc in fiecare zi printre scriitori si academicieni. Cateodata se intampla ca nevasta unui director a citit cartea mea. Cateodata si doctorul de nas, gat si urechi trebuie sa fi citit vreuna dintre cartile mele. Si daca am un mare, mare noroc, si directorul supermarketului. Ei vorbesc cu mine despre carte in mod deschis, fatis: „Asta ne-a placut, asta nu ne-a placut“. Cateodata chiar imi spun: „Nu trebuia sa scrii asa, ci altfel“. Deci eu nu merg in orchestra reusitei. Este un lucru foarte departe de mine.

Mi-a placut foarte mult ca despre scrisul dumneavoastra, printre multe alte lucruri, s-a spus si ca este „scaldat intr-o splendida melancolie“. Ce inseamna aceasta melancolie?
E adevarat ca in cartile mele exista foarte multa melancolie, dar ea este imbinata tot timpul cu umor. Cred ca situatia tuturor este de o sfasietoare tristete: maine o sa fim bolnavi si poimaine o sa murim. Noi, sau oamenii pe care ii iubim. Dar fiecare zi care trece e plina de daruri. Astazi m-am trezit foarte devreme, dimineata, si m-am dus inca o data sa vad Marea Neagra. Pentru ca, in curand, voi pleca de aici. Toate pasarile Mangaliei, pe care eu o numesc Magnolia, au cantat numai pentru mine, fiindca toti ceilalti dormeau. Si eu am spus: „Pasarilor, imi faceti o mare cinste - o mie de pasari, cantati numai pentru un singur om?!“ Dupa aceea am vazut ca si marea canta numai pentru mine si am vrut sa aplaud. Asa ca melancolie da, disperare nu. In melancolia mea, sunt multe punti de bucurie.

„Fanatismul este boala cea mai mare a secolului nostru.“
Ce inseamna, Amos Oz, a fi evreu in acest secol?
E o intrebare uriasa, dar am sa-ti dau un raspuns scurt. Shalom Alehem a scris odata ca un evreu seamana foarte mult cu un om si omul seamana foarte mult cu un croitor. Omul traieste, traieste, pana ce, la urma, moare. Evreul, acelasi lucru. Si croitorul, de asemenea. In acest secol, evreul, putin mai mult decat croitorul si decat omul.
Ati vorbit despre fanatism in eseuri pe care le-ati citit in diferite universitati ale lumii. Aveti chiar o carte in care le-ati strans. Ce se poate opune fanatismului?
Fanatismul este boala cea mai mare a secolului nostru. Nu este numai islamul fanatic, si nu este numai George Bush. Fanatism este in orice loc. Eu cunosc oameni care sunt impotriva fumatului si ar fi gata sa ma arda de viu, daca as vrea sa fumez o tigara. Sunt vegetarieni care te inghit de viu, daca nu mananci numai regim vegetarian. Fanaticul este un semn de exclamare care merge pe doua picioare. El vrea foarte mult sa te schimbe. Intotdeauna sa te schimbe. Ca te iubeste si iti poarta de grija. El vrea ca tu sa iti schimbi ideologia, religia, obiceiurile tale de a vota sau obiceiul tau de a fuma. Tot timpul vrea sa te schimbe. El este interesat numai de tine, nu are ceva propriu al lui. Fanaticul nu are viata particulara. Acesta e diagnosticul! Reteta mea, prescriptia mea (daca as fi putut sa fabric capsule cu simtul umorului si sa le impart la toata lumea ca un vaccin impotriva fanatismului, poate as fi fost candidat la Premiul Nobel pentru medicina, si nu pentru literatura. Dar e foarte periculos. Uite, vreau sa le impart tuturor capsule contra fanatismului. Deci si eu vreau sa-i schimb, gandind ca e spre binele lor. Fanatismul este molipsitor. Dar, pe scurt, umorul este un antidot foarte puternic. Relativismul este, de asemenea, un antidot foarte puternic. Si cred ca literatura buna intareste sistemul imunitar propriu contra fanatismului. Stai aici de vorba cu doi doctori (langa noi, este poeta Riri Manor, care traduce dialogul).

Suntem la Neptun, in zare se vede marea pe care sta un vapor incremenit si gandul ne duce la nefericitul Ovidiu, exilat in acest tinut (salbatic, acum 2000 de ani). Exilul se intampla de multe ori in cele mai familiare locuri.

Pentru ca exilul veritabil este cel in care omul se exileaza in sine insusi. Fiecare din noi a fost odata copil. Si tu, si el, si eu. Daca am uitat acest copil, noi suntem in exil. Fiecare dintre noi, cand a fost copil, a vrut sa salveze vreo pisica, sa o aduca acasa, dar parintii i-au spus: „Este interzis!“. Cine a uitat aceasta pisica este in exil. In general, sa uiti inseamna sa fii in exil. Ovidiu era expulzat, dar nu era in exil, ca el a luat toata Roma cu el aici, la Marea Neagra: strazile, femeile, cartile. Eu stiu ce spun, pentru ca am vorbit cu el. Am mers la mare si am facut un interviu cu Ovidiu. Stiai ca el vorbeste si in ebraica?
Sunt fericita sa aflu acest lucru. Care sunt zidurile pe care trebuie sa le inalte scriitorul in jurul lui?

E putin ca in casatorie si sunt deja casatorit de 44 de ani cu aceeasi femeie.
Sunteti o autoritate.
Da, sunt o autoritate in domeniul acesta si chiar mi se cuvine o medalie. Un scriitor, ca un om casatorit, trebuie sa aiba cu lumea o legatura de intimitate, curiozitate, inventivitate si surpriza, dar sa poata sa aiba si libertatea sa mearga in camera lui si sa spuna: „Scuzati-ma“. Cateodata, trebuie sa ai o usa pe care sa ai dreptul sa o inchizi. Daca tot timpul traiesti numai in lume, n-ai sa fii scriitor si, de asemenea, casatoria ta va fi nereusita. Daca mergi intr-un „turn de fildes“ si daca te izolezi complet de lume sau de perechea ta, trebuie tot timpul sa mergi la locul comun, sa ai placere sau sa fii ranit, sa te intorci in incaperea ta apoi, sa lucrezi asupra placerii sau a ranii si iarasi sa mergi la locul comun.

Este bine ca multi dintre scriitorii contemporani au renuntat la parabola?
Nu este bine ca unii dintre acesti scriitori au renuntat la parabola. Dar cand eu spun parabola, nu trebuie sa fiu Odysseus, pot sa fiu Leopold Bloom.
Scrisul, libertatea lui, magicele experiente de tot felul pot alcatui o opera. Opera dumneavoastra inseamna zecile de carti scrise. O carte autobiografica, care s-a tradus pana acum in 10 limbi, are un enorm succes. Ce inseamna aceasta autobiografie pentru dumneavoastra?

Multa vreme am fost foarte manios pe mama mea ca s-a sinucis cand aveam 12 ani, de parca ar fi fugit cu un iubit, lasandu-ne pe mine si pe tata singuri. Fara sa scrie macar o scrisoare de adio. M-am gandit ca ea a fost o femeie groaznica. Nu si-a iubit nici barbatul, si nici unicul ei copil. Dupa aceea, l-am urat pe tatal meu. „Ce idiot! Cum ai putut sa pierzi o femeie extraordinara?!“ Inseamna ca ai facut ceva rau. Apoi m-am urat pe mine insumi. Daca as fi spalat vasele in fiecare zi si mi-as fi facut lectiile in fiecare zi, poate ca ea ramanea in viata. Foarte multi ani n-am vorbit cu nimeni despre acest lucru. Cand traiau, in copilaria mea, la noi nu se vorbea niciodata despre sentimente. Se vorbea despre politica, despre ce o sa se intample in Balcani, ce o sa fie cu economia…
Aceasta carte am scris-o cand mania s-a terminat. Am putut atunci sa-i invit pe toti mortii mei acasa. „Va rog sa stati jos, si sa beti un pahar cu ceai. Avem foarte multe de discutat. Nu vreau sa stiu cine a fost vinovat. Nu ma mai intereseaza. Dar vreau ca fiecare sa-mi povesteasca si vreau sa va povestesc si eu voua. O sa va fac cunostinta cu nevasta mea si cu copiii mei si, dupa aceea, puteti pleca. Nu vreau sa traiesc cu fantome, dar puteti veni sa ma vizitati. Sunteti acasa. Sunteti familia mea. Si puteti macar sa aveti grija de nepoti ca noi mergem la cinema.“

Un dialog intensiv intre regele Oedip si Sofcle
Cum poate impaca scriitorul lumea din afara cu cea de dinauntrul lui?
Eu nu trebuie sa impac cele doua lumi. Nu trebuie sa am conversatie de impacare. Trebuie sa-i aduc pe toti laolalta si sa fac confruntarea. Cateodata, din confruntare, iese impacarea. Eu nu sunt Koffi Anan, eu imi aduc toate persoanele intr-o camera, inchid usa ca sa nu poata iesi nimeni si stau intr-un colt al camerei si consemnez ce fac ei si ce spun ei. Cateodata, zambesc caci ei ma amuza, cateodata aceste persoane produc melancolie impreuna si, cateodata, se si impaca cu mine.

Care va e cartea cea mai apropiata de suflet?
E ca si cum m-ai intreba pe care dintre copii il iubesc mai mult. Iubesc cartea care mi-a adus cele mai multe necazuri in timp ce o scriam.
Amos Oz, va rog sa spuneti cateva cuvinte despre ultimul dumneavoastra roman aparut in Romania, in traducerea dnei Antoaneta Ralian, Sa cunosti o femeie, roman lansat la Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor.

Romanul este povestea unui agent secret care stie totul, dar nu stie cine este el, tatal lui, nevasta lui si care nu-si cunoaste greselile pe care le face. Totul se petrece intr-o familie moderna. Romanul poarta un dialog intensiv intre Regele Oedip si Sofocle si cartea incepe cu Sfinxul care povesteste.

Ce au din Amos Oz personajele din aceasta carte?
Fiecare personaj din toate cartile mele are cate ceva din mine, dar nu la nivelul confesiunii. In Sa cunosti o femeie fiecare personaj, aproape fara exceptie, are in el ceva din mine. Ori de cate ori am vrut sa „scap“ de acest lucru, mi-a fost imposibil. M-am resemnat de fiecare data, gandind ca prozatorul isi manuieste, atunci cand scrie, cu abilitate, personajele, sacrificandu-si de fiecare data ceva din sine.

Va multumesc foarte mult! Cu dumneavoastra dialogul s-ar fi prelungit pana tarziu, dar, din pacate, timpul nu ne da pace. Ati simtit, probabil, cat de repede toti scriitori prezenti la festival s-au atasat de spiritul dumneavoastra limpede si deschis si, ar fi minunat ca anul viitor, la cea de-a patra editie sa revedeti marea si, poate, sa-l mai intrebati cate ceva pe Ovidiu.

Mircea Martin

Poate ca, mai mult decat in cazul oricarui alt scriitor, elogiul adus lui Amos Oz ar trebui sa inceapa cu elogiul limbii in care gandeste, iubeste si viseaza, in care a decis sa-si scrie intreaga opera. Limba ebraica este, cum stim, o limba mai veche decat greaca veche si isi pastreaza nealterata structura ei de baza, prin urmare, este inteligibila si utilizabila, ca atare, de catre vorbitorii ei de astazi. Scriitorul se declara incantat de aceasta continuitate, de extraordinara concizie a limbii biblice, precum si de fluiditatea timpului prezent in ebraica moderna, care da, astfel, seama de faptul ca traim simultan in variate straturi ale timpului. Inamic al sovinismului, in genere, cand e vorba de o tara sau un stat, Amos Oz recunoaste ca e un sovinist lingvistic, „cel mai rau sovinist din lume in privinta limbii ebraice“.

Nascut in 1939, Amos Oz a plecat de timpuriu de acasa, la numai 15 ani, a trait si a lucrat intr-un kibbutz, si-a facut studiile si serviciul militar, a luptat in Razboiul de 6 zile, a stat apoi doi ani la St. Cross College din Oxford si, in loc sa ramana in Anglia ori sa plece in America, s-a intors in Israel ca sa lupte in Razboiul de Yom Kippur (octombrie 1973). A parasit kibbutz-ul abia in 1986, dupa ce, vreme de 30 de ani, a functionat acolo ca profesor si ca agricultor, scriindu-si, bineinteles, in acelasi timp, cartile.
O biografie simpla, deloc spectaculara, dar consistenta; peste consistenta biografica se revarsa consistenta operei, ingrosandu-i liniile, adancindu-i semnificatiile. Relatiile acestei opere cu biografia nu sunt simple si directe decat, cel mult, in cazul eseurilor si, in mod sigur, in cel al articolelor politice. Rareori naratorul este purtatorul de cuvant al autorului si, inca mai rar, autorul este unul autobiografic. Tendinta exprimata clar in romanul Aceeasi mare, dar prezenta, implicit, si in alte texte este aceea de a sterge deosebirile intre narator, narator fictiv, autor implicat etc. si de a asuma toate aceste functii deodata. Amos Oz nu va spune, probabil, niciodata, asemeni lui Flaubert, despre un anumit personaj al sau, ca este el insusi. Dar va face aceasta afirmatie in legatura cu toate.

Nu numai limitele intre personaje si autor sau intre fictiune si confesiune sunt, adeseori, neglijate in romanele lui Amos Oz, dar si acelea intre genurile literare si chiar intre diferitele forme de arta. Proza poate sa se transforme in versuri, povestirea sa imprumute o miscare muzicala. Mai departe, dialogul intre personaje poate avea loc si la distanta, caci el se consuma ca dialog interior. Interlocutorul se poate afla la mii de kilometri distanta sau chiar undeva in alta lume. In acest fel, cei morti sunt readusi in „timpul real“ al romanului, in viata de fiecare zi a personajelor sale.

„Toti oamenii au aceleasi secrete“ - spune un personaj episodic al romanului Sa cunosti o femeie recent aparut in traducere romaneasca. Replica aceasta revine ca un leitmotiv in alte momente ale actiunii. Amos Oz, el insusi declara, intr-un interviu, in legatura cu un alt roman al sau, ca nu exista secrete intre personaje, ca fiecare dintre ele stie totul despre celelalte. Cu toate acestea, concluzia neformulata, implicita, dar incontestabila este ca aceste secrete raman, in veci, neelucidate. In ciuda fortei evocatoare extraordinare a autorului, in ciuda acuitatii lui analitice, ceva ramane, de fiecare data, indecidabil, intangibil, obiectiv misterios. E doar una dintre lectiile de literatura si de viata pe care ni le ofera romanele lui Amos Oz. O lectie despre profunzimea insondabila a sufletului omenesc, despre complexitatea individului.

Aceasta viziune se regaseste si in opiniile sale referitoare la societate si la istorie. Nascut si crescut intr-o lume tulburata nu doar de conflicte pasagere, dar de o ura veche, mereu intretinuta si reaprinsa, Amos Oz a stiut de la inceput sa-si plece urechea catre cealalta parte, catre dreptatea partii celeilalte. El continua sa creada, sa spere si sa actioneze in scopul unei bune vecinatati intre doua state independente si democratice - Israel si Palestina - in scopul armonizarii pozitiei lor politice, al tolerantei si pacii, al respectului reciproc intre culturi si civilizatii diferite. A sustinut deseori aceste opinii impotriva guvernului propriei sale tari, a fost chiar acuzat de catre cercuri extremiste ca prin interventiile sale publice submineaza insasi iudeitatea statului evreu.

Amos Oz ramane nu numai cel mai citit si pretuit scriitor in Israel, dar si unul dintre cei mai respectati si premiati scriitori din intreaga lume. Pe langa premiile literare obtinute in propria sa tara, el a mai primit, in 1976, Premiul Brenner, in 1988, Premiul Femina Etranger, in 1992 importantul Friedenpreis din partea Asociatiei Editorilor Germani, iar in 2002 Premiul pentru Libertatea de Expresie al Uniunii Scriitorilor din Norvegia. Este, din 1997, Cavaler al Legiunii de Onoare.

La toate aceste distinctii, se adauga acum premiul romanesc „Ovidius“ care, gratie unui mare scriitor, intra, astfel, la randul lui, intr-o serie prestigioasa de premii internationale.
Felicitari, domnule Amos Oz!

Antoaneta Ralian

Intalnirea cu Amos Oz, caruia ii tradusesem recent romanul Sa cunosti o femeie, a facut parte din acele rare confruntari umane in care - sa zicem - fluidul comunicarii se propaga instantaneu, ca in vasele comunicante. Amos Oz este o prezenta charismatica - termen care, din pacate, s-a tocit in frecventul sau uz propagandistic, dar care, in cazul lui Oz, se manifesta in valentele sale originare. E un om care radiaza caldura, simplitate, simplitatea care camufleaza complexitatea, har - ma intreb daca har deriva din charisma. E genul de om care te face sa te simti bine, degajat, in preajma lui. Dar in personajul Amos Oz mai e ceva sesizabil: un aer arhetipal - nu jidovul ratacitor, ci evreul ancestral, cel din triburile migratoare pastorite de Moise sau poate ca evreul lui Rembrandt, inteleptit de buchea Talmudului si de zbuciumul istoriei. Contemplativ, meditativ, dar, paradoxal, comunicativ.
Traducatorul are intotdeauna tendinta de a identifica personajul principal al romanului pe care-l traduce cu autorul, de a detecta elemente autobiografice in portretul si in tribulatiile eroului principal. Eroul romanului Sa cunosti o femeie este un agent al Serviciilor Secrete Israeliene, mutilat sufleteste de deformatiile profesiunii sale: un tip introvertit, extrem de reticent, mefient, care se fereste de orice implicare emotionala, de orice participare afectiva, trasaturi pe care le extrapoleaza, le proiecteaza si asupra vietii familiale, de sot, parinte si fiu. De unde decurge si drama romanului. Intr-o oarecare masura, asa il fotografiase mintea mea pe Amos Oz. De fapt, nu era chiar o fotografie, ci, mai curand, un dagherotip estompat, vag nebulos. Lucru care venea insa in flagranta contradictie cu ceva ce stiam despre el si care ma deruta total: anume ca traise si lucrase timp de 30 de ani intr-un kibbutz. Cunostintele mele despre kibbutz-uri sunt acumulate din prima carte a lui Amos Oz care s-a tradus la noi, Sotul meu Michael, considerata de unii a fi cel mai bun dintre romanele sale. Desigur ca aceasta forma perfectionata si concretizata a utopicelor falanstere fourieriste, aceste mici state in stat, cu marile lor realizari sociale si materiale, nu pot starni decat admiratie. Dar nu-l puteam lega pe solitarul si contemplativul Amos Oz din reprezentarile mele, de spiritul gregar, de dialectica si dinamica vietii de kibbutz. Amos Oz, cel „in carne si oase“, s-a dovedit insa a fi un om cu o gandire extrem de pozitiva, un om activ, pentru care munca - munca utila, necesara societatii - constituie supremul panaceu. Nimic din reveriile unui promeneur solitar, cu care il gratificasem eu. In interviul pe care mi l-a acordat, mi-a subliniat ca anii traiti in kibbutz au constituit pentru el marea universitate a vietii, o fereastra deschisa spre natura umana, ca in kibbutz a studiat 150 de familii in intimitatea lor, pe cand, daca ramanea in oras, ar fi trebuit sa se limiteze la discutiile de cafenea cu alti scriitori. Mi-a spus ca mainile lui nu au fost create doar ca sa tina condeiul si ca adora munca fizica; ii placea sa conduca un tractor, sa culeaga fructe etc. Omul trebuie sa faca ceva. Trebuie sa se scoale de dimineata si sa faca ceva. Acest doing, actiunea, te face sa nu te mai simti singur, sa te simti integrat, implicat, participativ. Ceea ce furnizeaza mari satisfactii. De aici au provenit si parerile noastre contradictorii asupra finalului cartii Sa cunosti o femeie. Eu, traducatoarea, am vazut in acest final o tenta dostoievskiana, de autoflagelare, de autopedepsire, de cautare a mantuirii prin umilinta. Or, Amos Oz mi-a explicat ca a intentionat, dimpotriva, sa demonstreze forta purificatoare, revigoratoare a muncii. Gasirea de sine printr-o munca grea, care te face sa te simti util.
Aceeasi conceptie virila, vitala, sanatoasa - si, daca vreti, desueta - o are si in ce priveste coeziunea, unitatea, armonia familiei. Mi-a vorbit despre copiii lui - toti trei literati - si despre nepotii lui, cu mai multa mandrie decat despre toate succesele si numeroasele premii literare pe care le-a acumulat. Radia de orgoliu cand mi-a povestit cum nepotelul lui, in varsta de sapte ani, atunci cand profesoara le-a vorbit copiilor despre scriitorii israelieni si a spus ca Amos Oz e un scriitor cunoscut in lumea intreaga, a sarit si a intrerupt-o: „Nu-i adevarat! Amos Oz e bunicul meu“.

Romane ale vietii de familie
Si totusi, cartile lui Amos Oz contrazic aceasta vizune paradiziaca de armonie, munca tonica si pozitivism. Vorbind despre romanele lui, Amos Oz le numeste - fara vreo nota autodepreciativa - romane ale dormitoarelor, bucatariei, gradinii si camerei de copii. Romane ale vietii de familie, in care el vede concentrate, microcosmic, intreaga tragedie si comedie a vietii, misterul, paradoxalul, umorul, absurdul, ridicolul, inteligibilul si incomprehensibilul existentei. Dar romanele lui „familiste“ sunt strabatute de toate nelinistile, de toate intrebarile fara raspuns, de toate cautarile de sens in nonsens ale omului contemporan. Nimic nu-i liniar si clar in comedia umana inchipuita de Amos Oz. Totul penduleaza in indoiala, in enigmatic, in suspensie. In timp ce traduceam Sa cunosti o femeie, ma intrebam daca personajul Yoel e un erou pozitiv sau negativ, un victimizat sau un victimizator. Si mi-am dat seama ca intrebarea mea provenea din reminiscentele maniheiste ale intoxicarii cu realism socialist. Yoel nu e nici bun, nici rau, e si victima a mentalitatii sale mutilate, si inconstient despot pentru cei din jur. Hartuit incontinuu de intrebarile: Cine sunt eu? Cine a fost sotia mea? Cine a fost tatal meu pe care nu l-am cunoscut? Cine e fiica mea? Mama mea? Amos Oz mi-a spus, in discutiile pe care le-am purtat, ca vede o asemanare intre personajul Yoel si Oedip la Colonos al lui Sofocle - pastrand, desigur, proportiile. Oedip rataceste in nestire condus de fiica lui, care e si sora lui, dupa cum sotia lui e mama lui. E orb, asa incat poate sa vada clar. Asemenea lui Oedip, si Yoel a fost implicat, fara stirea lui, intr-o crima; si in cazul lui se aplica, oarecum, intersanjabilitatea relatiilor familiale.

Amos Oz, un realist metafizic
Contrastante cu predilectia lui Amos Oz pentru tractoare si munci agricole sunt finetea, minutia, subtilitatea cu care isi prezinta lectia de anatomie psihica. In disectiile lui sufletesti, romancierul merge pana la ultima fibra, pana la insesizabil, pana la incercarea de a da grai, de a articula inefabilul. Finete care aminteste de Virginia Woolf. E suficient sa mentionam felul in care se incheaga atmosfera posttraumatica din romanul Sa cunosti o femeie. Este stiut ca, dupa consumarea unei mari tragedii, mintea umana, probabil dintr-un instinct de conservare spirituala, se cramponeaza de lucruri marunte, triviale; atentia se focalizeaza pe tot felul de detalii neinsemnate, menite sa te impiedice sa te gandesti la cele intamplate. Este sursa numeroaselor obsesii ale lui Yoel, ca si a automatismelor lui de gandire, care acopera vidul din sufletul sau.
Cu toata zbaterea personajelor sale in angoase existentiale, cu toata recuzita moderna a romanelor lui, Amos Oz e un clasicist. Dovada, mentorii sai literari si scriitorii a caror influenta o recunoaste in operele sale. Il considera parinte spiritual pe scriitorul israelian Agnon, laureat al Premiului Nobel in 1966, romancier si nuvelist remarcabil prin patosul sau uman si prin umorul amar. Oz se socoteste influentat de Cehov, ale carui trame si drame se consuma tot in perimetrul limitat al familiei. Dintre scriitorii americani ii admira cel mai mult pe Melville, Sherwood Anderson si Faulkner. Sherwood Anderson, un nume mai mult sau mai putin minor in galaxia marilor americani din prima jumatate a secolului al XX-lea, a avut un puternic impact asupra lui Oz pentru ca i-a aratat ca acolo unde esti tu e centrul universului si ca nimic, nici un fapt si nici un om nu e prea marunt pentru a fi preluat, sublimat de literatura. Amos Oz se socoteste - inca un paradox - un realist metafizic. Lipsit de orice fior mistic - frizand aproape ateismul - se simte insa coplesit de marile taine - atomul in fata haului, infinitezimalul in fata infinitului.
Si inca o trasatura definitorie: umorul. Uneori caustic, sarcastic, alteori blajin, bonom. Si mereu inclinat spre autosatirizare, spre automuscare. Gen Saul Bellow.
Ca si personajele romanelor sale, Amos Oz, aparent volubil, jovial, agreabil, e greu de descifrat. Asa cum afirma singur, nimic nu e alb si negru. Totul in Amos Oz, in opera lui, e tesut din nuante, semitonuri, clarobscururi. Ca si in superbele sale descrieri peisagistice. Incitant enigmatic, dar fascinant.