Vladimirescu[v=]

Personalitatea lui Tudor Vladimirescu

Asasinarea lui Tudor Vladimirescu- mișelie și trădare

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/theodor-tudor-vladimirescu-na-tere-jur-m-nt

Tudor Vladimirescu

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/revolu-ia-lui-tudor-vladimirescu-n-documente

http://www.dcnews.ro/personalitatea-lui-tudor-vladimirescu-dezvaluiri-din-culisele-istoriei_465584.html

Theodor (Tudor) Vladimirescu, de la naştere la jurământ

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/theodor-tudor-vladimirescu-nastere-juramant

Tudor Vladimirescu şi Eteriștii (1821)

http://cultural.bzi.ro/casa-memoriala-tudor-vladimirescu-13527

http://adevarul.ro/cultura/istorie/misterele-enigmele-jurul-tudor-vladimirescu-motivul-fost-ucis-1_52429c93c7b855ff56c26955/index.html

Cum este corect să fie văzut Tudor Vladimirescu?

Aşa l-au ucis grecii pe Tudor Vladimirescu






Am arătat neîncrederea care exista între Tudor, Prodan şi Macedonski. Tudor îi bănuia pe cei doi ca fiind complici ai Căpitanului Iordache, care avea ordin de la Ipsilanti să paralizeze, cu orice preţ, mişcările lui Tudor. Prodan şi Macedonski îl bănuiau, şi ei, pe Tudor, ca inamic declarat al lor.
Cu toate acestea, Prodan nu se uni cu Macedonski decît atunci cînd se încredinţă că Tudor era înţeles cu turcii, ceea ce era o crimă, religia primînd, pentru el, în detrimentul patriei şi al libertăţii.
În această luptă, Tudor a fost învins, nu pentru că inamicii lui au fost mai tari, ci pentru că, prin nemulţumirea pandurilor, le dete pretext a-l da pe mîna Grecilor.
Laurençon şi Filimon susţin că Macedonski şi Prodan aflaseră de la Alexandru Bulgarul (căpitan care comanda detaşamentul de bulgari călăreţi) planul lui Tudor de a nimici pe greci prin turci şi prin panduri, pe sîrbii de sub comanda lui Macedonski şi Prodan; aceasta sili pe cei doi căpitani a-l preda în taină lui Căpitan Iordache.
Chiriac Popescu, care, ca şef al gardei de pază şi de execuţie, urmează a fi bine informat, susţine că Tudor, descoperind prin spionii săi planul lui Prodan şi Macedonski, convocă un sfat de cîţiva căpitani pe care credea că se poate bizui, le descoperi planul lui Prodan, Macedonski şi Alexandru; şi le ordonă să pregătească pe panduri ca să se opună chiar cu forţa în caz cînd inamicii săi ar cuteza să întrebuinţeze forţa. Unii din acei căpitani, înţeleşi se vede cu capii bulgarilor, lepădară masca şi-i răspunseră că nu mai e vrednic a le fi căpetenie, din cauza asprimei sale; atunci, Tudor, prin 4 panduri credincioşi, puse mîna pe Urdăreanu şi-l spînzură; voind să spînzure şi pe Enescu, sări Prodan (care, se vede, fusese înştiinţat) şi-l scăpă cu arnăuţii săi.
Cioranul spune că, avînd Tudor bănuială că toţi cei 4 căpitani nesupuşi sînt înţeleşi cu arnăuţii lui Iordache, se duse, în noaptea de 19 spre 20, însoţit de prietenii săi intimi (Cioranu, Cacaleţeanu şi cîţiva panduri devotaţi din garda sa) să viziteze posturile şi să încerce sentinelele, după obicei, spre a se încredinţa dacă-şi îndeplinesc datoria lor; că în timpul acestei vizitări, Tudor ordonă să-i aducă pe cei 4 căpitani; doi dintr-înşii, anume Oarcă şi Cuţoiu, care cunoşteau mai bine pe Tudor, se ascunseră; şi trimişii aduseră numai pe Enescu şi pe Urdăreanu.
Însoţit de aceşti doi căpitani şi de ceilalţi, Tudor veni cu toţi pînă în dreptul unor sălcii ce se aflau pe-o moviliţă, departe, ca la 400 de paşi de foişor.
Aici, Tudor porunci soldaţilor săi să spînzure pe Enescu şi pe Urdăreanu, ca nesupuşi şi hoţi.
Urdăreanu a fost spînzurat de sălcii, dar Enescu a fost iertat după rugăciunea Cioranului şi a Cacaleţeanului; însă, a fost legat aproape de sălciile unde spînzuraseră pe Urdăreanu, ameninţîndu-l cu bătaie şi cu ocna. Atunci, alergă Prodan, ce fusese înştiinţat, şi-l liberă.
Tudor se sui în foişor şi adormi. După cîteva ore, se adunară sub foişor, unde dormeau Cioranu şi Cacaleţeanu, toţi căpitanii de frunte, între care erau Vasile Crăpatu, Frunte-lată, Barbu Urleanu, Guelmegeanu, Ion Creţiescu şi alţi, toţi iubiţi de panduri; şi, privind cadavrul Urdăreanului, ce era rudă cu cei mai mulţi dintr-înşii, începură a murmura contra lui Tudor.
În timpul acesta, Macedonski, înştiinţat de un căpitan Dinu despre moartea Urdăreanului, ordonă să i se deschidă poarta, tîrînd după sine un cal alb; şi, încredinţîndu-se de la căpitani despre moartea Urdăreanului, al cărui cadavru se vedea la lumina focurilor, le zise: "că sînt nişte proşti, dacă sufer a-i omorî ca pe cîini; şi că aceeaşi soartă îi aşteaptă pe toţi". Căpitanii revoltaţi, răspunseră că sînt la ordinele lui Macedonski.
Macedonski încălecă şi plecă la Piteşti. Căpitanii se risipiră prin tabără, începînd între panduri propaganda contra lui Tudor; astfel, chiar în acea noapte, Tudor era prizonierul lor.
Tudor dormea, neştiind nimic de această conspiraţie. Cioranu şi Cacaleţeanu se gîndiră să-i dea de ştire; dar se încredinţară că-şi expun viaţa fără folos. Aceasta o aflară chiar de la conjuraţi, a doua zi; căci sentinelele de la foişor primiseră ordin de la căpitani a omorî pe Tudor, îndată ce s-ar fi încercat să se dea jos, cum şi pe oricine s-ar fi încercat să intre la dînsul, fără ştirea lor.
A doua zi, 21 Mai, Tudor ieşi în faţa lagărului, şi a fost înconjurat de toţi căpitanii, pe faţa cărora se citea răsbunarea. El înţelese greşeala şi crezu că o poate repara, ordonînd lui Cioranu să îngroape cadavrul lui Urdăreanu cu onorurile militare. Cu toată dorinţa sa, fu peste putinţă lui Cioranu a comunica lui Tudor planul conjuraţilor; căci aceştia-l urmăreau ca umbra, nepierzînd din ochi nici pe Tudor, nici pe cei ce-i bănuiau.
Căpitan Iordache ceru în acea zi lui Tudor a doua întrevedere, faţă cu căpitanii, sub pretext că are a-i face importante comunicări în numele lui Ipsilanti.
În ziua de 21 Mai, pe cînd soarele era la chindii, sosi căpitan Iordache de la Piteşti, însoţit de căpitan Farmache, de Ghencea şi de Mihalea, cu vreo 30 de arnăuţi aleşi; iar vreo 300 primiseră ordin a ocupa mai multe puncte strategice, fără a fi văzuţi şi a alerga la semnalul ce li se va da. Căpitanii pandurilor grupaţi înaintea porţilor, primiră cu demonstraţii de bucurie pe căpitan Iordache, care, descălecînd, îi salută şi le aruncă în treacăt aceste cuvinte: "Vă spînzură, copii, pentru o trîmbă de pînză!"; apoi, se urcă în foişor la Tudor, urmat de cîţiva căpitani ai acestuia şi ca parte din arnăuţii săi; iar restul ocupă locul sentinelelor de la scară.
După ce-i aduse aminte pe scurt, ajutorul ce-i dăduse ca să poată ridica poporul, spre a scăpa ţara de ciocoi, cum şi călcarea jurămintelor şi-a legăturii dată în scris cu cîteva zile înainte, căpitan Iordache zise lui Tudor:
- Prinţul mă trimete a-ţi spune că nu mai are încredere în tine de azi înainte; şi iată o nouă probă despre necredinţă".
Iordache scoase din sîn nişte scrisori prinse asupra unui curier, trimis de Tudor de la Goleşti către Chehaia-bei; şi le citi, cu voce tare, în auzul pandurilor; apoi, adresîndu-se către căpitani, le zise:
- Luat-aţi voi armele, flăcăi, ca să luptaţi cu turcii, împotriva creştinilor?
- Nu! răspunseră căpitanii în unanimitate.
- Nu v-a spus Slugerul Tudor, pînă ieri, că aveţi să vă luptaţi împotriva turcilor?
- Aşa este! - strigară toţi căpitanii.
- Cu toate acestea, vedeţi din chiar scrisorile lui, el voia să vă dea pe mîna turcilor.
Căpitanii începură a murmura.
- Întrebaţi pe acest călcător de jurămînt: unde sînt atîţi panduri şi căpitani ce-a tăiat numai de la plecarea sa din Cotroceni? Unde sînt Urdăreanu şi alţii pe care i-a tăiat aici, la Goleşti?
- Pentru aceasta n-am să dau cuvînt nimănui, răspunse Tudor cu mîndrie; sînt în ţara mea, cu sabia mea.
- I-a spînzurat fără judecată şi pe alţii i-a omorît într-ascuns. Aceeaşi soartă vă aşteaptă şi pe voi!
La aceste cuvinte, feţele căpitanilor se încruntară şi începură a scrîşni din dinţi.
Iordache profită de această dispoziţie a căpitanilor şi le zise:
- Mai vreţi voi de comandir pe acela care vă omoară fără vină şi nejudecaţi şi care lucrează pe sub mînă cu turcii, ca să vă dea pe mîna păgînilor?
- Nu-l mai vrem, răspunseră toţi într-o glăsuire.
- Pe cine vroiţi voi de comandir de azi înainte?
- Pe Gospodar Macedonski şi pe Gospodar Prodan, strigară căpitanii.
- Încuviinţaţi voi mergerea Slugerului Tudor la prinţul Ipsilanti, ca să-şi dea cuvînt de faptele sale?
- Să meargă! Să meargă!, răspunseră toţi.
- Aide dar la prinţul Ipsilanti, zise lui Tudor, căpitan Iordache. Prinţul ca părinte bun, şi comandir al nostru, al tuturor va ierta, dacă te vei pocăi.
La un semn dat de căpitan Iordache, arnăuţii luară pistoalele lui Tudor din cui, cum şi o pereche de disagi cu bani şi un geamantan cu haine şi cu hîrtii.
În timpul acesta, arnăuţii ce şedeau ascunşi în nişte sălcii lîngă Tîrgul-dealului, sosiră la Goleşti şi puseră mîna pe tunuri şi pe muniţiuni, îmbrăcînd garda lui Tudor.
Părăsit de toţi, trădat de ai săi, Tudor se resemnă, nefăcînd nici o împotrivire; adresă numai aceste cuvinte căpitanilor săi: "Mă duc la Ipsilanti, căci aşa e voinţa voastră; dar sufletul meu presimte că n-o să mă mai întorc, şi de-oi muri, sîngele meu cadă asupra voastră şi asupra copiilor voştri!".
Soarele apunea după dealurile ce adăpostesc capitala Argeşului, cînd căpitan Iordache pornea pe Tudor la Piteşti, pe un cal ai cărui dîrlogi îi ţinea Ghencea, Tudor apucînd căpăstrul, iar vreo douăzeci de arnăuţi însoţeau pe prizonier.
Puţin după pornirea lui Tudor din Goleşti, Macedonski porni pe Cioranu la Piteşti, către căpitanul Iordache, ca să prepare cele trebuincioase pentru oştire; şi cum înnopta, porni şi el la Piteşti, însoţit de cîţiva panduri şi bulgari.
Înnoptase, cînd Cioranu sosi la Piteşti; el află pe Tudor şezînd pe pat şi imputînd lui Ghencea şi lui căpitan Iordache fapta lor. Ghencea îl păzea cu puşca încărcată; Iordache se plimba, pe gînduri, prin odaie. Cioranu se opri la uşă şi ascultă. Tudor zicea călăilor săi: "Oameni fără căpătîi şi streini de această ţară, prin viclenie aţi amăgit oştirea mea de m-a dat în mîinile voastre. Ce vreţi să faceţi cu mine? Să mă omorîţi? Eu nu mă tem de moarte; în multe rînduri am înfruntat moartea în război. Înainte de a ridica steagul pentru dobîndirea drepturilor ţării, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii. V-aţi gîndit, voi, bine la ce capăt o să iasă fapta voastră? Turcii sînt în ţară şi voi singuri nu sînteţi în stare să vă bateţi cu ei, cu ispravă; veţi vedea".
Temîndu-se de a nu fi surprins ascultînd la uşă, Cioranu intră în cameră, salută pe Tudor cu respect şi-şi împlini misiunea către căpitan Iordache.
Acesta ordonă, pe dată, ispravnicului de Argeş (Costache Ştefănescu) să prepare cele trebuincioase pentru oştire. A doua zi după prînz, Tudor fu pornit la Tîrgovişte, iar după pornirea lui intră în Piteşti şi oştirea lui Tudor.
Tudor fu pus într-un cărucior mic de poştă, fiind aşezat lîngă dînsul un Manu, aghiotant al lui Ipsilanti; alte trei cărucioare de poştă îl urmau, în fiecare fiind cîte doi arnăuţi, urmaţi de o escortă din cîţiva Mavrofori călări, trimişi într-adins de la Cîmpulung pentru a însoţi pe prizonier. El fu dus la Tîrgovişte pe la Cîmpulung.
Cîţiva panduri, ce erau de faţă la pornirea lui Tudor, îl întrebară:
- Dar pe noi cui ne laşi, boierule?
- Corbilor şi cîinilor care or să vă mănînce, le răspunse Tudor, căci nu m-aţi ascultat ce v-am poruncit.
Pe cîmpia de la Grădiştea, depărtare de un sfert de poştă de Cîmpulung, aşteptau pe Tudor, călări, vreo treizeci de flăcăi din acest oraş, măcelari, brutari şi alţi breslaşi, căci boierii şi negustorii fugiseră în Braşov, deodată cu spargerea Bucureştilor.
Însoţiţi de mai mulţi arnăuţi călări, din oastea lui Ipsilanti, acei flăcăi ieşiseră întru întîmpinarea Domnului Tudor.
Grecii, temîndu-se de români, răspîndiseră vorba că Tudor e poftit de prinţul Ipsilanti la Tîrgovişte, ca să-l facă domn. Poporul dar întîmpina pe domnul Tudor cu demonstrări de bucurie. Tudor, însă, era trist!...
În Cîmpulung, Tudor sosi în amurgul serii şi i se dete de locuit casa bogasierului Constantin Chiliaşu, fiind în apropiere de casa boierului Urianu, unde şedea beizade Nicolae Ipsilanti. A doua zi, el fu pornit peste muscele la Tîrgovişte, sub o escortă mai numeroasă, conăcînd de prînz la cîrciuma de piatră.
Ajungînd, pe la miezul nopţii, aproape de Tîrgovişte, Tudor fu oprit pînă la ziuă de un avant-post al oştirii greceşti.
A doua zi, sosind în marginea oraşului, Tudor fu pus călare pe un cal ordinar, cu scări de lemn şi avînd picioarele legate pe sub burta calului.
Astfel, străbătu vechea Capitală a României! Astfel, fu prezentat Tudor înaintea lui Ipsilanti! Ieşind în foişor, Fanariotul apostrofă pe Tudor cu aceste cuvinte insultătoare:
- Ciocoiule! Cum nu ţi-a fost milă să dai la moarte de turci atîţia creştini? Să-l închidă în Mitropolie, dîndu-l în paza lui Caravia, adaugă Ipsilanti.
Un scriitor asigură că Ipsilanti a instituit, îndată, un tribunal militar care a judecat pe Tudor şi l-a osîndit la moarte, în baza art. 3,7 şi 8 din Regulamentul militar al Eteriştilor; alţii susţin că l-au omorît fără nici o formalitate de proces; alţii că l-ar fi torturat ca să afle comorile sale.
În privinţa morţii lui Tudor sînt mai multe versiuni: cea mai acreditată este aceea pe care o raportează Cioranu şi o afirmă martori competenţi; dar şi aceasta urmează a fi completată cu cea raportată de Rabbe, în memoriile lui Raybaud; lui Rabbe i s-a comunicat de ofiţerul lui Ipsilanti, care a asistat la prinderea lui Tudor la Goleşti; dar şi alţi scriitori sînt de aceiaşi părere, cu mici variante.
În noaptea de 26 spre 27 Mai, Orfano (Chefalonitul) C. Cavaleropol, (Peloponisianul) şi Garnovski, aghiotantul lui Ipsilanti, se prezentară în arestul lui Tudor, cerînd de la Caravia pe prizonier, în numele lui Ipsilanti.
Scoţîndu-l afară din Mitropolie, după miezul nopţii, ei se îndreptară cu Tudor spre răsărit, afară de şanţurile cetăţii.
- Unde mă duceţi? - întreabă Tudor.
- La ai tăi, îi răspunse unul, cu ironie.
- Nu văd eu că drumul ăsta nu duce într-acolo?
- Mergi înainte! - îi zice acela cu asprime.
Ei se opriră lîngă iazul morii, aproape de grădina lui Geartoglu; aici aşteptau doi greci: Varnava şi Parga.
Acesta din urmă zise lui Tudor în limba greacă:
- Sperjurule, fă-ţi ultima rugăciune către Dumnezeu pentru iertarea păcatelor!
Tudor răspunse:
- N-aveţi nici unul din voi un pistol?
Drept răspuns, începură a-l lovi cu iataganele. Lungă şi dureroasă fu agonia lui Tudor!
După ce-l omorîră, îl dezbrăcară, spre a nu fi cunoscut după vestminte: căci Eteriştii se temeau de popor, mai ales de panduri; din care cauză, moartea lui Tudor s-a ţinut în mare secret.
Cepchenul lui Tudor, fiind strîmt la încheietura mîinilor, asasinii îi tăiară pumnii ca să poată scoate mai lesne cepchenul. După aceea, îl asvîrliră în puţul din grădina lui Geartoglu, aruncînd pămînt în puţ.
Astfel pieri, zice Regnault, părăsit de-ai săi, măcelărit de nişte mizerabili asasini, acel român care ştiu ridica arma pentru cauza naţională. Moartea lui Tudor Vladimirescu e o pată şi pentru boierii ce-l nesocotiră, şi pentru fanarioţii ce-l măcelăriră.
C. D. Aricescu
("Din istoria revoluţiei din 1821")



Citeste mai mult...

Tudor Vladimirescu este arestat în tabăra de la Goleşti şi predat lui Alexandru Ipsilanti
1821 - Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluţiei de la 1821, a fost arestat în tabăra de la Goleşti şi predat lui Alexandru Ipsilanti.

MOARTEA SLUGERULUI După cum spune căpitanul Bosoancă, ginerele meu, care a fost de faţă pînă l-au omorît pe Sluger, se vede că el a avut o moarte mult mai grea de cum a fost a lui Horia şi Cloşca din Transilvania. El spune că Slugerul a fost vîndut de unul din căpitanii de panduri, care călcaseră jurămîntul şi, în timpul răzmeriţei, cît au stat în tabăra la Cotroceni, s-au dedat la omoruri şi tîlhării prin Bucureşti şi prin împrejurimi. Iar Slugerul Teodor, după ce a primit jurămîntul de credinţă din partea boierilor ţării, a făcut un sfat care să judece pe toţi acei care au făcut asemenea fapte din capul lor, fără ca să ştie cineva.
Unii dintre aceştia au vîndut pe Teodor şi l-au dat în mîna căpitanului Iordache, care era în oştirea lui Ipsilante, Căpitanul Bosoacă, de îndată ce a văzut că Teodor lipseşte dintre ei, i-a dat în gînd că a fost prins de cineva. Lor li s-a spus că s-a dus să se înţeleagă cu Ipsilante la Tîrgovişte ca să se unească să plece cu toţii contra Turcilor, din nou spre Bucureşti; iar pandurii să aştepte acolo liniştiţi că Slugerul vine cu Ipsilante, cu ştirea lui, şi face legătura cu pandurii aici. Atunci căpitanul Bosoancă a luat zece panduri cu el, s-au schimbat de haine şi au luat haine de călugări pe ei şi au plecat a doua zi la Tîrgovişte să vază ce e cu Teodor. Acolo cînd au ajuns au găsit pe Teodor prins în mîinile grecilor lui Ipsilante, care l-au luat afară din Tîrgovişte, l-au legat cu mîinile la spate, l-au desbrăcat în piele şi l-au crăpat cu un iatagan pe burtă, trăgîndu-i maţele din el cu sucala, de viu.
Aşa i-a fost moartea Slugerului Teodor pe care eu nu i-am văzut-o dar o scriu aici după cum mi-a spus-o ginerele meu, căpitanul Bosoancă, şi el fugit în Transilvania, de două luni de zile. Acum urmează rîndul meu, nu se ştie cît voi mai putea umbla fugar, însă bunul Dumnezeu din ceruri El este mare şi atotputernic, în El singur îmi este nădejdea. Această poveste este scrisă de mine, în conacul din pădurea Camenii, la moşia preotului Macu, unde stau ascuns.
Jupîn Gh. Duncea
ÎNSEMNARE MANUSCRISĂ A PROFESORULUI GUŞIŢĂ
Memoriul de faţă ne-a fost încredinţat spre copiere de către Ion Gh. Duncea din Prejna Mehedinţi, la care l-am aflat în cercetările noastre asupra lui Tudor Vladimirescu. Era scris cu cerneală violetă pe un caiet de factură şcolară, obişnuit, înainte de războiul din 1916-1920. Întrebat de original, I.Duncea ne-a spus că era scris de mîna moşului său, Ghoerghe, în litere chirilice, pe un fel de caiet făcut din foi disparate. Cele mai multe dintr-un fel de hîrtie groasă, altele din hîrtie galbenă, cusute laolaltă cu mîna peste muche, între două coperte de mucava maro. Că originalul acesta, păstrat împreună cu alte hîrtii sub o grindă a fost distrus de şoareci, dar că mai demult fusese copiat în litere latine de un dascăl bătrîn, care cunoştea scriitura veche în chilirice, ca să-l poată avea şi ceti şi ei. (Sfîrşit)

Atunci, vizirul, văzînd că nu poate să ţină piept la atîta armată rusească şi care o mai aude venind prin pădurea Matorăţului dinspre Cerneţi, a dat ordin de retragere.
Şi s-a retras pe valea Bahnei în jos, deoarece spre Duhovna nu s-au mai putut retrage, căci le tăiase retragerea căpitanul Pavlovici cu ceat de panduri numărul trei, care făcuse legătura cu regimentul de cazaci şi cu ceata numărul unu din dealul Cireşului, luîndu-i la goană şi făcîndu-i vălătoc în valea Bahnei pe toţi, lăsînd în urma lor peste 1.000 de morţi şi răniţi de mîinile cazacilor şi pandurilor. Cînd au coborît jos la apa Bahnei, care nu este mare, dar este o vale strîmtă şi stîncoasă, au luat-o la vale în jos la fugă, fugind călăraşii cu caii în fuga mare, iar pedestrimea turcă pe jos; fugeau cît îi ţineau picioarele ca să ajungă mai repede la Verciorova unde îi aşteptau luntrile, pentru a-i trece în insulă şi în cetatea Cozia, dincolo, în Serbia. Dar nici aici nu avură fericirea să scape căci, cînd o luară valea în jos la fugă, ieşi Slugerul Teodor cu regimentul doi de panduri din meterezele de deasupra satului Negruşa, care se află în dreapta apei Bahna, şi coborînd coasta ca fulgerul pe vale, la intrarea satului Bahna, tăindu-le retragerea complet.
Acolo s-a încins un atac pe viaţă şi pe moarte, fiind sprijiniţi în faţă de către ceata Slugerului Teodor, care era fără nici un pandur căzut, pe cînd la ceata noastră, numărul unu, lăsase numai în dealul Cireşului 200 de morţi şi răniţi. În spate eram noi şi cu ceata căpitalului Pavlovici. Aici, în această vale, i-am tocat pînă la unu. Au căzut mulţi şi dintr-ai noştri, dar ei au pierdut de zece ori mai mulţi decît noi. Se înroşise apa Bahnei de sînge. Nu au mai scăpat din ei decît cîţiva călăraşi, care au reuşit să fugă mai repede pînă la ajungerea Slugerului Teodor cu pandurii şi care au mai putut să dea bir cu fugiţii în timpul atacului, iar restul de pedestrime s-a predat, făcîndu-i prizonieri. Cei care au scăpat au fost urmăriţi de cazaci pînă la Verciorova. Cînd au ajuns acolo la Dunăre, au sărit de pe cai şi nici nu au mai stat să dezlege luntrile. Care cum ajungea scotea sabia şi tăia sfoara cu care era legată luntrea şi-şi da drumul spre insulă. A doua zi, după terminarea acestor bătălii, Slugerul Teodor a dat ordin să se adune pandurii morţii în această vale şi să-i ducă în sat la Bahna să-i mormînteze creştineşte; şi i-a îngropat acolo pe locurile de bătaie. Pe urmă a ieşit cu toate cetele lui de panduri în dealul Cireşului şi a adunat şi de acolo toţi pandurii căzuţi în atacul de aci şi i-a coborît în satul Cireşu şi i-a înmormîntat în cimitirul satului. Acestui deal, la hotărnizia Slugerului Teodor care s-a făcut în acel an 1820, i s-a dat denumirea de Dealul Bătăliilor.
După înmormîntarea pandurilor căzuţi în această bătălie, ne-am continuat drumul către comuna Prejna prin satele libere de moşneni, pe sub poala muntelui, cu însărcinarea ca pe unde trecem să luăm pe panduri, însă de aici înainte nu-i mai luam pe ascuns şi în mod obligatoriu.(

Vizirul a dat ordin în tabăra soldaţilor lui ca să-şi strîngă fiecare tot, că vor continua înaintarea, în urmărirea ruşilor, după spusele sătenilor, ca să-i ajungă şi să-i prindă pînă nu le vin ajutoare. De dimineaţă, cînd s-a făcut ziuă, comandantul ruşilor a luat cartea de rugăciuni în mînă şi ne-a pus pe toţi să îngenunchem şi să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne ajute pentru că azi e ziua de schimbare la faţă a Domnului.
În timpul rugăciunii noastre s-a întîmplat o minune Dumnezeiască. Ne-am pomenit deodată cu puştile şi pistoalele că au luat foc în mîinile noastre. Din fiecare puşcă şi pistol ieşea o flacărăr albastră ca de lumînare, fără să ne arză la mîini sau să ne facă alt rău. Cînd am văzut această minune, ne-am înspăimîntat cu toţii. Atunci, polcovnicul a închis cartea de rugăciuni şi, după ce s-a închinat, mi-a spus mie pe ruseşte ca să nu mai avem frică, fiindcă Dumnezeu ne-a scăpat de pericol. Şi atunci am dat ordin ca fiecare om să treacă în metereză, la locul său, şi să aştepte liniştit. A spus că, dacă va veni vreun ofiţer turc cu vreo gardă după el, ca să cerceteze meterezele, să nu tragă nimeni în ei pînă cînd nu se apropie armata cealaltă.
Turcii se hotărîseră să nu mai urce dealul şi să ia şoseaua drept. Totuşi, au trimis un ofiţer călări cu cîţiva ostaşi, ca să doboare acele străji de pe vîrful dealului, de care spuseseră sătenii, (şi) ca prin acele străji să se informeze încotro a luat-o armata cealaltă rusă şi unde aşteaptă ajutoare. Ofiţerul a venit cu ostaşi, cu caii alergînd în fuga mare, dînd tîrcol dealului. Şi, văzîndu-ne (pe) noi toţi acolo, aşezaţi gata de luptă, s-a înapoiat jos în sat şi a spus că tot dealul este împănat cu ruşi şi panduri şi că s-au înşelat, nu sînt numai străji, cum au spus sătenii.
Cînd au auzit acest lucru, de grabă au împărţit armata în două. O parte a luat-o prin sat, urcînd pădurea prin vîrful dealului, iar cealaltă a trecut prin dosul pădurii din valea Bahnei, înconjurînd dealul pe toate părţile, urcînd spre vîrf. Atunci, pandurii şi cu cazacii ruşi, la ordinul comandantului, au deschis foc asupra lor. În acest timp, căpitanul Pavlovici, văzînd din dealul Duhova că lupta s-a încins pe toate părţile dealului, pe viaţă şi pe moarte, a dat ordin pandurilor să plece la atac, să înainteze pe urma turcilor înspre Cireşu, căzîndu-le în spate şi să tragă cu puştile şi pistoalele strigînd ura; iar gorniştii şi cu barabancii au rămas în pădurea din vîrful dealului, sunînd şi ei din goarne şi barabancii tobele strigînd şi ei hura.
Turcii, văzîndu-se luaţi pe la spate de căpitan Pavlovici, cu ceata lui numărul trei, şi în vîrf neputînd să mai ajungă să cucerească meterezele, pentru că noi de aci ne apărasem cu dîrzenie, şi totodată auzind gorniştii sunînd marşul de goarnă şi bătînd tobele dinspre pădurea Matorăţilor, au crezut că de la Cerneţi vine o altă armată rusească mult mai puternică decît cea de aici. Şi atunci de grabă şi-au dat seama de spusele sătenilor din Cireşu, care le spuseseră că ruşii s-au retras în alt loc şi acolo aşteaptă ajutoare. Aşa că, au crezut că s-au înşelat, că ajutoarele chiar aci erau aşteptate.

Turcii fiind aşezaţi cu tabăra în platoul dintre satele Bunoaica şi Cireşu, şi neştiind numărul nostru cu al ruşilor cîţi sîntem de mulţi, nu au avut îndrăzneala să urce pădurea deasupra satului nostru şi au stat acolo o zi întreagă fără ca să ne atace. În acest timp, polcovnicul, comandantul regimentului de cazaci, văzînd din vîrful dealului numărul atît de mare al turcilor, părea foarte îngrijorat de soarta noastră şi a cazacilor.
M-a chemat atunci la el şi mi-a vorbit pe ruseşte că turcii sînt foarte mulţi la număr şi că n-o să ne putem bate cu ei. Au să ne înconjoare din toate părţile şi cădem cu toţii în mîinile lor.
Vorbea îngrijorat, fumînd lulea după lulea, pentru a-şi potoli spaima. Parcă mă uit la el, săracul, două zile n-a mîncat nimic de spaimă, numai cîte un bob de măslină, şi toată ziua îngenunchea şi citea pe o carte de rugăciuni. Mi-a ordonat să trimit doi panduri de aici la Negruşa, dincolo, lîngă graniţa austro-ungară, unde săpase ceata numărul doi de panduri meterezele, după Slugerul Teodor, ca să vie să întocemască amîndoi împreună un plan de luptă bine reuşit.
Atunci Slugerul Teodor a venit de grabă şi văzînd pe polcovnic aşa de înspăimîntat, i-a spus să nu aibă nici-o frică, pentru că pe turci îi vom bate foarte uşor, lucrînd după planurile şi comanda lui. Pandurii erau 3.000 la număr, împărţi în două cete a 1.500 ceata, fără regimentul de cazaci; cu toţii erau 5.000 la număr.
Teodor a luat de la fiecare ceată cîte 500 de oameni, făcînd o a treia ceată de 1.000 de panduri. Această ceată a luat-o şi a dus-o în pădurea din vîrful dealului Duhovna cu cîţiva gornişti şi barabanci sub comanda căpitanului Pavel Pavlovici. Şi le-a dat ordin ca atunci cînd or vedea că turcii or pleca la atac spre satul Cireşu, să atace meterezele din pădurea din dealul satului, unde se găseşte aşezată ceata numărul unu din panduri şi regimentul de cazaci, şi cînd vor vedea că lupta s-a încins pe toate părţile meterezelor, ei să înceapă să sune cu goarnele şi să bată tobele, trăgînd cu puştile şi pistoalele, strigînd hura şi să înainteze spre satul Cireşu, tăindu-le retragerea turcilor înspre pădurea Matorăţului sau Duhovna. Acest plan s-a întocmit în ziua de 5 august 1820, iar ocuparea poziţiei s-a făcut la mijlocul nopţii, cînd au cîntat cocoşii satului Cireşu, înspre 6 august, ziua bătăliei. Apoi Slugerul Teodor s-a întors spre Negruşa la ceata numărul doi, aici rămînînd numai eu cu comandantul ruşilor. În dimineaţa zilei de 6 august 1820, turcii - văzînd mişcarea deasupra satului Cireşu, unde eram aşezaţi noi cu cazacii şi fiind informaţi de oamenii de prin sat, care au refuzat să spună adevărul către ei, şi le-au spus că a fost un regiment de ruşi cu puţini panduri care au stat trei zile şi au plecat cînd au văzut atîta armată turcească; şi acolo pe deal sînt numai nişte străji care au rămas să observe şi să zădărnicească pentru puţin timp înaintarea ca să aleagă o altă poziţie de luptă, unde aşteaptă să le vie noi ajutoare şi încrezîndu-se pe aceste vorbe ale sătenilor.

Bătălia cu turcii din Dealul Satului Cireşu După executarea lui Covrea, Slugerul Teodor şi-a organizat armata de panduri şi apoi a împărţit-o în două cete: ceata numărul 1 a pus-o sub comanda comandantului rus, pentru că această ceată mergea alături de regimentul de cazaci şi ruşi, iar ceata numărul 2 a luat-o Slugerul Teodor.
Eu am fost învestit de către Slugerul Teodor căpitan de panduri la ceata numărul 1 de pe lîngă regimentul de cazaci, mai mult ca să-i servesc comandantului rus drept călăuză prin aceste locuri şi prin faptul că eu cunoşteam foarte bine limba sîrbă şi mă înţelegeam uşor cu comandantul rus şi cu ceilalţi ofiţeri care mai erau. Noi, ceata numărul 1 şi ruşii, am mers pe următorul drum: am luat-o prin satul Bresniţa, Jidostiţa, Matorăţul de sus, pînă am ajuns deasupra satului Cireşu; iar ceata numărul 2 în frunte cu Slugerul Teodor, care mergea ascuns, să nu-l dovedească turcii din Cetatea Insulei Ada-Kaleh, a luat-o prin Gura Văii, Verciorova şi de la Verciorova a pornit pe apa Bahna în sus, trecînd prin satele: Bahna, Iloviţa, Moiseşti, Negruşa. În acest timp, turcilor le-a venit vestea că o armată rusă urcă pădurea Matorăţului şi înaintează spre satul Bunoaica, spre Cireşu.
Comandantul Cetăţii din Insulă, cum a primit vestea a şi trecut Dunărea cu o armată (de cîteva mii), urcînd dealul Duhovna în sus, înaintînd şi el spre comuna Cireşu, făcînd tabără între Cireşu şi Bunoaica. Noi, pandurii, împreună cu cazacii ruşi, i-am aşteptat deasupra satului Cireşu, pe o culme înaltă în vîrful dealului, care era acoperit de jur-împrejur de la poalele pădurii. Aceste metereze au fost făcute după planul comandantului, cu cazacii şi cu pandurii. (

Cît a fost vătaf de plai aici, în Cloşani, mergea întotdeauan pe jos sau călare pînă la Bucureşti la cinstita cîrmuire pentru a ne apăra drepturile noastre, ale ţăranilor, cînd ni se făcea vreo nedreptate. Arăt aici un fapt întîmplat înainte de răzmeriţă la anul 1819, luna iunie, nu ţin minte ziua tocmai, atunci cînd era vătaf de plai al Cloşanilor.
Slugerul Teodor, venind într-o zi de la cîrciuma sa din dealul Natamenia, hotarul balta spre satul Prejna, şi ajungînd în lunca Prejnii, a văzut o ceată unde un proprietar, şi anume Ilia Chelcea, care este din acest sat şi care avea oameni la cosit pe moşia lui, îşi luase cîţiva, întrerupînd cositul, ca să bată un cioban care îşi păştea caprele mai la vale, pe zăvoi, deoarece cîinele ciobanului se-ncleştase cu al proprietarului, omorînd cîinele şi luînd şi pe cioban la bătaie. Ciobanul, văzînd pe Slugerul Teodor care trecea călări pe şosea, i-a raportat cum s-a întîmplat acest fapt. Slugerul i-a chemat pe toţi acei cositori împreună cu proprietarul la Prejna, pentru a stabili a cui este vinovăţia.
Constatîndu-se că vina este a lui Ilia Chelcea, a dat ordin căpitanului Bosoancă să-l ridice de aici şi să-l ducă la taft la Baia de Aramă, să-l închidă acolo. Ilia Chelcea, văzîndu-se închis, i-a cerut Slugerului Teodor să-l ierte. Slugerul i-a spus că, dacă vrea să-l ierte, să nu-l mai dea în judecată la cinstita cîrmuire, să plătească ciobanului cîinele şi să se împace cu el şi pentru bătaie. Totodată, i-a mai cerut ca acea proprietate unde au cosit oamenii să i-o vîndă direct lui, adică Slugerului Teodor, pentru că-i face trebuinţă (ca) să înzestreze biserica din Prejna, ctitoria lui, cu ea.
Ilia Chelcea vrînd-nevrînd a trebuit să se împace cu ciobanul şi să vîndă acea moşie Slugerului Teodor, pe care a şi donat-o bisericii. În acest mod a înzestrat Slugerul Teodor biserica cu două moşii, una de la Radu Muică şi una de la Chelcea, prin două acte de donaţie scrise de mîna sa.
Adunarea pandurilor
În vara anului 1820, la începutul lunii iulie, Slugerul Teodor a dat ordin pentru adunarea pandurilor. Adunarea noastră s-a făcut la repezeală, printr-un cîntec pe care îl aveam drept semn de adunare, pe care fiecare îl cînta prin dealuri şi prin păduri. Chiar şi femeile noastre îl cîntau seara venind de la munca cîmpului; şi care cîntec se termina cu cuvintele:
"Nu la munte, hoţilor
La ciocoi, pandurilor".
Locul de adunare a fost la Cerneţi, la cula de la via Slugerului, unde erau depozitate care încărcate (cu) tot felul (de) puşti, pistoale, lănci şi iatagane, străjuite de regimentul de cazaci dat de împăratul Rusiei lui Teodor pentru meritele cîştigate de Sluger cu pandurii săi în război, şi care îşi avea reşedinţa în Cerneţi. După ce ne-a înarmat pe fiecare în parte, ne-a adus pe toţi în mijlocul tîrgului.

Cu astfel de plan, turcii au fost respinşi şi omorîţi pînă la unu. Aceia care au mai scăpat cu viaţă, în retragerea lor, au dat foc satului de necaz. Şi a ars complet de la un capăt la celălalt. În urmă, aceşti sîrbi au fost aduşi la Prejna şi împărţiţi în cete de panduri, prin aceşti munţi; şi care jefuiau pe ciocoi, pe greci şi pe turci.
Tot cu aceşti sîrbi a venit şi Kara-gheorghievici, comandirul răzmeriţei sîrbe, care fugise de frică să nu cadă în mîinile turcilor. După o săptămînă de odihnă la Prejna, a fost adus în taină la Slugerul Teodor, întovărăşit de cîţiva panduri români. Şi l-a dat în primire generalului rus, care este şeful sfatului boieresc de la Bucureşti, în această vreme, în locul domnitorului Ipsilante, car să-l treacă în Rusia pentru a-l scăpa de turci. Tot în acest an, adică în anul 1806, după terminarea acestei lupte, Slugerul Teodor, împreună cu mine, am început construirea nisericii din satul Prejna, care avea o biserică veche şi roasă de vreme. Această biserică a fost ridicată cu materialele din proprietatea mea; varul şi piatra au fost scoase de mine, bîrnele de construcţie au fost tăiate de panduri în Baia de Aramă, moşia lui Radu Muică, care o moştenise de la socrul său, Dobru Vornic, pe care moşie Slugerul Teodor a asuprit-o de la Radu Muică, după războiul ruşilor cu turci, la anul 1814, fiind vătaf de plai al Plaiului Cloşanilor; şi a donat-o bisericii la anul... pentru faptul că Radu Muică era omul grecilor şi al turcilor, stăpînitori ai ţări.