Vladimirescu[v=]

În timpul acesta cît noi ne-am întocmit. Covrea,
văzînd că Teodor nu vrea să mai împartă banii cu el, a început să-l
pîrască la Cuconul Glogoveanu, spunîndu-i că Teodor a făcut jurămînt că
nu va pleca de la dînsul pînă ce nu va face bani să adune arme şi să
întocmească armată ca să plece contra stăpînirii. "Nu ajunge numai
atîta, Cucoane Glogovene, ţi-a oprit şi două preţuri din banii primiţi
pe boii ce vîndusem la Haţeg". Auzind aceste fapte, Glogoveanu a trimis
un om de încredere de la curtea sa din Baia de Aramă la comandamentul
turcesc de pe insula Ada-Kaleh, cu scrisoare, scriind că
administratorul său, Teodor Vladimirescu, a adunat banii în aur cu
scopul de a aduna arme şi a întocmit armată pentru a pleca în contra
turcilor. Pe lîngă toate acestea mi-a furat şi o parte din banii mei.
Atunci marele vizir scrie înapoi ciocoiului ca să se aducă martori
asupra învinuirilor făcute şi dacă se va găsi vinovat va fi judecat şi
condamnat la moarte. (La întoarcere), omul de încredere al ciocoiului
s-a abătut pe la cîrciuma lui Teodor şi dîndu-se la chef, a dormit
acolo noaptea. Atunci cîrciumarul, care era omul de încredere al lui
Teodor i-a furat scrisoarea şi a dezlegat-o, citind-o; şi văzînd că
Teodor va fi condamnat la moarte, i-a trimis ştire lui Teodor înainte
de a ajunge omul cel cu scrisoarea de la turci.
Auzind
acestea, Teodor a scris la toţi prietenii săi că cine va avea mai bună
cunoştinţă cu turcii de pe insula Ada-Kaleh să alerge de îndată, că va
trimite şi el cîteva pungi cu bani.
Eu numaidecît ce am auzit acest
lucru, am alergat la Ada-Kaleh, întrucît aveam bună cunoştinţă cu
comandantul insulei, pentru că eu aprovizionam armata turcă cu toate
cele necesare. I-am dus comandantului 80 de berbeci graşi bătuţi şi 35
stupi cu miere de albine, precum şi 700 pungi cu bani trimise de
slugerul Teodor. Marele Vizir m-a încredinţat că Teodor nu va fi mort.
Cînd i-am dus această ştire, Teodor de bucurie mi-a strîns mîna şi mi-a
spus că dacă va scăpa de la moarte va fi cel dintîi frate al meu din
întreaga Oltenie.
Peste cîteva zile a sosit şi un paşă cu o gardă
turcească după el. L-a prins şi l-a dus la Baia de Aramă, unde i s-a
făcut judecata în mijlocul tîrgului, mărturisind martorul Covrea pe
Sfînta Cruce, că Teodor a oprit două părţi din banii boierului. Atunci
paşa, care ştia secretul, la- pedepsit pe Sluger, să-l desbrace în
pielea goală şi să-l ducă pe apa Malareca în munţii Băii de Aramă, să-l
lege de un stejar cu mîinile la spate şi să stea acolo trei zile şi
trei nopţi, căci dacă va fi vinovat îl vor mînca fiarele sălbatice, iar
dacă nu va fi vinovat va scăpa. Atunci noi, prietenii lui Teodor, am
făcut gardă în depărtare împrejurul lui, ca să-l apărăm de fiarele
sălbatice.

Această idee a lui Teodor i-a venit din întîlnirile dese care le făcea cu Horia Albac în tîrgul Haţegului; însă el nu putea să pornească o dată cu Horia, fiind prea tînăr atunci, avînd numai 18 ani, şi nepregătit. Toţi boierii din această vreme adunau la moşiile lor turme mari de vite numite zahanale, pe care le îngrăşau la moşiile lor şi le trimiteau, peste graniţă, în Transilvania. Cuconul Glogoveanu, avînd legături cu negustorii din Transilvania, a primit carte de la ei să trimită 2000 capete vite mari (boi şi vaci).
Atunci boierul a adunat toate vitele sale de pe moşii şi le-a dat în primirea lui Teodor şi a lui Covrea ca să le ducă peste munţi, la Haţeg. Înainte de a porni cu vitele, boierul le-a fixat trei preţuri; şi dacă nu va putea să le vîndă cu nici un preţ din aceste trei, să le întoarcă înapoi. Ei au pornit cu vitele pe valea Jiului şi ajungînd între munţii Parîngului au poposit. Acolo Teodor şi Covrea au întărit jurămîntul cu moartea că dacă vor vinde vitele cu preţul cel dintîi, boierului să-l dea pe cel de al treilea, oprindu-i două părţi din bani.
Ajungînd cu vitele lui Haţeg, li s-a împlinit dorinţa lor şi au vîndut vitele cu preţul întîiu. Cînd s-au întors la boier au spus că de abia le-au dat cu preţul cel de al treilea, oprind două preţuri din bani. După aceastaCovrea nu se mai ţinu de jurămîntul făcut cu Teodor şi îi ceru lui Teodor să împartă banii. Teodor văzîndu-se cu bani în urma jurămîntului făcut cu Covrea, a început să-şi îndeplinească scopul său, organizîndu-se în mod secret. Atunci el veni la mine la Prejna într-o duminică, frumoasă zi de primăvară, florar 20-1805, şi mi-a destăinuit toate planurile lui în casa mea, unde erau de faţă eu şi prietenii mei: Zoican de la Balta de la Balta, Petre Bălteanu şi preotul Nicola Macu din Costeşti, care este parohul bisericii; şi în faţa lui am depus jurămîntul şi am jurat cu mîinile pe cruce că acel care din noi se va lepăda sau trăda să fie jupuit de viu. Atunci am şi pornit la lucru.
Îndată am început să întocmim cete de haiduci prin aceste locuri şi am luat hotărîrea deampreună cu Slugerul Teodor ca să facem şi o mică cîrciumă în hotarul satului Balta, în drumul ce duce la Cerneţi şi drumul ce vine de la Baia de Aramă; şi am numit ca vînzător la această cîrciumă pe Petre al Preutesii zis Bălteanu, omul de încredere al nostru. Această cîrciumă a fost făcută cu scopul de a aproviziona cetele de haiduci cu mîncare şi îmbrăcăminte şi de a descoperi orice secret care venea de la Cerneţi sau Ada-Kaleh contra lui Teodor sau a cetelor de haiduci. Tot la această cîrciumă luau ei haiducii informaţiuni, cînd veneau sau treceau dijmarii greci după încasări de biruri şi le ţineau calea de-i omorau şi le luau banii pe care îi lăsau la cîrciumă.Cetele de haiduci erau întocmite din ţărani români, clăcaşi de pe moşiile boiereşti de la cîmp; îi luam din tîrgul Cerneţilor şi îi aduceam aici la munte şi îi întocmeam în grupuri de cîte 15 sau 20 şi îi aşezam în ascunzişurile de pe lîngă graniţă, de unde puteau să dea lovituri în Banat, Transilvania şi la noi dincoace. Aceste ascunzişuri erau: primul în pădurea din muntele Camăna; aceasta era sub îngrijirea preotului Nicolae Macu; al doilea era în Ţăsna şi (grupul) locuia în peştera Scărişoara la poalele muntelui Ineleţu-Mare; acesta era în număr de 140; erau sprijiniţi pe la toate trecătorile care duceau în Banat, Ruşava.

Iar de la plecarea noastră spre Bucureşti şi pînă la sprînjirea noastră, a pandurilor, se găseşte scrisă de cuconul Petrache Poenarul, care este logofăt al Slugerului Teodor în răsmeriţă. Tot la acest înscris al meu voi coase cele două acte de moştenire ale bisericii, lăsate mie în păstrare de către prea bunul şi înţeleptul Sluger Teodor, prin care înzestrează biserica. Pentru o cît mai bună păstrare a acestei povestiri şi a actelor bisericii aflate aci la ea, rog pe nepotul meu Constantin Duncea, copilul fiului meu Iovan Duncea, după ce lucrurile se vor linişti, să o ducă în biserica din comuna Prejna, clădită de noi, şi s-o pună alături de tabla de tei pe care se găseşte pictat portretul meu şi al Slugerului Teodor şi al soţiei mele jupîneasa Stanca.
Şi acum îmi voi începe povestea mea şi ascultaţi dragi urmaşi.
Teodor Vladimirescu, născutu-s-a în comuna Vladimir în judeţul Gorj şi, după spusele fratelui meu, călugărul Gherasim Duncea, s-ar fi născut la anul 1766, dintr-o mamă văduvă. În timpul de atunci, fratele meu, călugărul Gherasim, care făcea serviciu la mînăstirea Schitu-Topolniţa (umblînd după milostenii prin judeţul Gorj), poposea în tot timpul în casa părintească a Slugerului Teodor. Călugărul, văzînd că mama lui e foarte săracă şi că mai avea doi copii mai mari, l-a luat pe Slugerul Teodor şi l-a adus la mine în comuna Prejna.
Atunci, călugărul l-a învăţat să citească şi să scrie. După vreo şase ani de la venirea lui în comuna Prejna, văzînd călugărul la el poarnă frumoasă, l-a luat şi l-a dus la moşia Cuconului Glogoveanu, la Baia de Aramă; şi a vorbit cu acesta ca să-l ducă împreună cu fiul său la Craiova, să înveţe carte boierească. Acolo, la Craiova, Teodor, învăţînd trei ani carte boierească, a ajuns la boieria de Sluger. Atunci, Glogoveanu l-a numit mai mare peste moşiile sale din Baia de Aramă, Glogova şi Filiaşi. La moişia din Baia de Aramă şi Glogova, Teodor a găsit un logofăt cu numele de Covrea, care era din Cerneţi, capitala judeţului Mehedinţi. Cu acest logofăt, Teodor s-a îngăduit foarte bine. Teodor legă prietenie strînsă, făcîndu-se frate de cruce cu Covrea; şi s-au legat amîndoi prin jurămînt că nu vor pleca de la boier pînă nu vor face capital mare cu care să adune arme ca să se răscoale contra stăpînirii şi să scape ţara de greci.

Viaţa şi moartea lui Tudor Vladimirescu (I)

ub iscălitu jupînu Gheorghe Duncea din comuna
Prejna, judeţul Mehedinţi, plaiul Cloşani; ca unul care luat-am parte
din buna întocmire a răsmeriţii de către prea bunul şi înţeleptul
Sluger Teodor Vladimirescu, care gîndintu-s-a să ne scape biata noastră
Ţară Românească de grecii jupuitori şi de ciocoii noştri, boieri
români, care unitu-s-au deampreună cu grecii să ne despoaie pe noi,
ţăranii, de totul nostru avut.
Şi fiindcă mă găsesc în anul 1822, an blestemat pentru viaţa mea, prin
faptul că sînt fugărit de o gardă turcească în frunte cu Mihai Paloş,
care este sătean al meu şi mă duşmăneşte de moarte. M-a pîrît la
comandamentul turcesc de pe insula Ada-Kaleh, lîngă Ruşava, că luat-am
parte la răsmeriţa de anul trecut (1821), deampreună cu ginerile meu,
căpitanul Bosoancă, cel care a fost căpitan de poteraşi al otcîrmuirii
pe lîngă acest taft plaiului Cloşani, şi care a lăsat prin buna lui
ştiinţă să se întocmească cete de haiduci în acest plai fără ca să
urmărească.
De
aceea, comandantul turcesc a trimis această gardă, în frunte cu acest
duşman al meu, ca să ne prindă, să ne ducă pe insulă, să ne judece.
Noi, cînd am prins de veste, am fugit de acasă.
Pentru că eu sînt
cel dintîi care cunosc mai bine viaţa prea bunului şi înţeleptului
Sluger Teodor, de la naştere şi pînă la plecarea noastră spre
Bucureşti, hotărîtu-m-am şi gîndit, pînă nu voi fi prins în mîinile
turcilor, cu această pană a mea, să povestesc urmaşilor mei prin
rîndurile de faţă, pe care le aştern pe aceste bucăţi de hîrtie de mine
întocmite laolaltă, ca să ştie şi ei legăturile care au fost între mine
şi prea înţeleptul Sluger şi cum am ajuns la hotărîrea de a construi
acest sfînt locaş de închinare, care este aici în comuna Prejna, şi
este ca un legămînt de credinţă între noi doi şi singura pomenire din
ţară a neuitatului Teodor. Şi cum arătarăm mai sus, în acest înscris al
meu, că mă găsesc în anul blestemat al vieţii mele şi neştiind ce va
aduce ziua de mîine, s-ar putea să cad în mîinile lor şi omorît de
aceşti duşmani ai mei, mă grăbesc a isprăvi cît mai repede această
povestire a mea, pe care o încep de la naşterea prea înţeleptului
Sluger Teodor şi pînă la anul 1820, luna cireşar în treizeci de zile;
de la care dată sînt învestit de către Slugerul Teodor comandant
căpitan al cetei de panduri Mehedinţi.

Misterul morţii lui Tudor Vladimirescu

Emulul bucureştean al lui Béranger devenise un fel de copil teribil al vieţii publice româneşti, biciuind cu energie în dreapta şi-n stînga, asemeni unui nou cenzor al moravurilor. Exagerările, violente, nu i se pot tăgădui; dar nici patriotismul înflăcărat, care a izbutit să-l aducă pe drmul cel bun, al intereselor naţionale N.T. Orăşanu a avut să sufere, din cauza extremei sale combativităţi, rigorile autorităţii represive, ceea ce l-a condus foarte deseori la puşcărie. Foile la care a colaborat, începînd cu „Ţînţarul" lui C.A. Rosetti, continuînd cu vestitul „Nichipercea", „Opiniunea Naţională", „Ghimpele", „Urzicătorul", au fost, pe rînd, suprimate. Pentru a se furişa printre paragrafele legii, Orăşanu a scos seria de publicaţii cu titluri schimbate: „Coarnele lui Nichipercea", „Coada lui Nichipercea", „Ochiul Dracului", „Arţagul Dracului", „Codiţa Dracului", „Ghiarele Dracului" etc. În casa din mahalaua Bisericii Sf. Ecaterina a locuit încă multă vreme mamă-sa. În 1876, cucoana Mariţa Orăşanca se găsea tot acolo. Mai tîrziu însă s-a retras la moşioara ei de la Negreni, lîngă Potcoava. Casa i-a rămas lui N.T. Orăşanu, care a locuit-o pînă la moarte. El a încetat din viaţă în iulie 1890, la ţară la mamă-sa, unse se dusese să-şi refacă sănătatea grav compromisă de o viaţă neregulată. Mama sa l-a înmormîntat la moşie, unde a adus şi oasele celorlalţi doi (soţul şi fiica ei) de la biserica Sf. Ecaterina). De pe urma scriitorului au rămas soţia şi două fete. Alexandrina, numită în familie Luţa, văduva lui Orăşanu, a trăit pînă în 1912, cînd trecuse de 80 de ani. Fusese o femeie foarte frumoasă, de neam mîndru oltenesc; era fiica polcovnicului Mihail Toporanu şi a Ancăi, moartă în 1861, nepoata lui Tudor Vladimirescu. Casa Orăşenilor s-a înstrăinat îndată după moartea cucoanei Luţa. Noii proprietari au ridicat clădirea înaltă şi cenuşie care ascunde casa cea veche, menită, pînă acum cîţiva ani, dărîmării. Proiectul acesta nu a apucat însă a fi adus la îndeplinire; în urma sesizării noastre, Consiliul Popular al Capitalei a aşezat o piatră comemorativă pe zidurile încă rezistente ale bătrînei clădiri. (Sfîrşit)

Sus, în dealul Mitropoliei, adunarea electivă, în majoritate reacţionară, dezbătea Unirea. Mulţi erau entuziaşti, dar destui şovăitori. Strada însă începuse a se mişca. Mahalalele şi statele dimprejur erau mobilizate de către tinerii propagandişti. Cel mai aprins şi cel mai talentat era Nae, feciorul lui Teodor Orăşanu. În acele zile, bătrînul T. Orăşanu era grav bolnav, privegheat cu dragoste de soţie şi de fiică. Totuşi, în casa lui se adunau tinerii care agitau mulţimea: Grigore Serurie, fraţii Costache şi Mitică Racoviţă, Ion Popescu, Ion Bălţescu, popa Grigore fost Tîrşoreanu, fraţii Caluda şi alţii. În ajunul zilei de 24 ianuarie, cînd urma să se deschidă Adunarea, o masă mare întruni pe cei ce aveau să înfrunte a doua zi urgia căimăcămiei Băleanu-Manu. Mai ales era urmărit Nae Orăşanu. Dacă oamenii stăpînirii ar fi pus mîna pe el, l-ar fi surghiunit în grabă la Tismana. De aceea se şi ascundea la tată-său (el însuşi locuia, cu soţia şi un copil de 2 ani, în oraş). Porţile Mitropoliei erau păzite de „prepelicarii de la turnul de foc", cum erau numiţi dorobanţii agieşti. Intrarea celor care nu făceau parte din Adunare era oprită. Dar nu degeaba colilărise Orăşanu pe aici. Cum să nu ştie el pe unde se putea intra furiş la Mitropolie? Cunoştea o scăriţă de serviciu a cancelariei arhiepiscopale şi pe acolo a băgat, la 22 ianuarie, cîteva sute de inşi. Alţii au pătruns pri ntr-o spărtură a zidului de la o spălătorie. Odată înăuntru, au dezarmat santinelele şi au deschis larg porţile Mitropoliei. Poporul a năvălit în sala de şedinţe. Şi cînd cei doi caimacami, depunînd puterea în mîinile Adunării, au ieşit din palat, calfele şi şcolarii i-au petrecut cu răsunătoare huiduieli.

În trebarea care se impune este: care Orăşanu era pe atunci proprietarul casei şi vechi amic al lui Tudor? Fără îndoială că nici pamfletarul N.T. Orăşanu, născut abia în 1824, dar nici măcar tatăl acestuia, Teodor Orăşanu. Casele nu puteau fi în 1821 decît ale unui ascendent al lui Teodor Orăşanu. Acel ascendent care era şi vechi amic al Vladimirescului a fost cunoscutul stolnic Giani Orăşanu. Pentru dovedirea acestei afirmaţii posedăm şi un argument documentar. În „Buletin gazetă oficială" (1839) găsim următoarea publicaţie emanată de la „Politiceasca judecătorie a Ilfovului S.I.": „Tudor şi Ioan, fraţii Orăşeni, prin jalba către Cinstitul Departament al Dreptăţii, arată că răposatul unchiul lor stolnicul Giani, dîndu-şi acum de curînd obştescul sfîrşit, prin diata ce o lasă, numeşte pe mai sus pomeniţii de moştenitori ai averii sale". Deci, Teodor Orăşanu era nepot al stolnicului Giani, tovarăşul şi însoţitorul lui Tudor Vladimirescu. La împărţirea moştenirii lui Giani, casa i-a rămas lui Teodor Orăşanu. Pe celălalt frate, pe Ioan, îl găsim mai tîrziu, cu moşie, prin Ialomiţa. Î n 1821 Giani era om bătrîn; pe „bătrînul Giani" Heliade îl pomeneşte printre boierii emigraţi 1821 la Braşov, de teama represiunii turceşti . Acolo ei puseseră bazele unei societăţi secrete, cu N. Văcărescu, Gr. Băleanu, I. C. Cîmpineanu şi alţii, din iniţiativa lui Dinicu Golescu; această societate s-a contopit în 1827 cu „Societatea literară" din Bucureşti, care avea aceleaşi scopuri, tinzînd la ridicarea culturală a poporului. Desigur, casa nu şi-a clădit-o Orăşanu în 1821. O va fi avut şi el dinainte şi astfel vechimea acestei clădiri se poate lesne şi sigur fixa la aproape două sute de ani. În timpul cînd locuia aici Teodor Orăşanu s-a făcut un recensămînt (anul 1838, Catagrafia nr. 85) în care găsitm trecuţi peurmătorii locuitori ai casei din mahalaua Sf. Ecaterina nr. 1561: Theodor Orăşanu, rumân, 40 de ani, nobil, hotarnic; Maria, soţia sa, 20 de ani; Nicolae, fiu, 5 ani; Ioan, fiu, 2 ani, apoi: Dimitrana, 35 de ani, văduvă, doică; Iota, sîrb, 30 de ani holtei, arnăut; Ioniţă, 17 ani, holtei, slugă; Maria, ţigancă, 40 de ani, văduvă; Tudora, ţigancă, 35 de ani. văduvă; Stoica, ţigan, 25 de ani, holtei; Elenca, româncă, 10 ani, slujnică. Al doilea moment istoric de care se leagă această casă este acela al Unirii Ţării Româneşti cu Moldova.

Tudor Vladimirescu la Bucureşti (II)



Autor : N. VĂTĂMANU
O c lădire nouă, cu etaje, pusă în imediata vecinătate, îi răpeşte lumina şi vederea. Ambele clădiri fac parte dintr-un complex care aparţine unei instituţii culturale.
Casa aceasta, a Orăşenilor, una dintre cele mai vechi din Bucureşti, se găseşte într-o stare destul de bună, a fost desfigurată între timp prin unele transformări necesare locatarilor. Este o casă mică, după starea stăpînilor ei, boiernaşi de mîna a doua . Are o formă pătrată. Cîteva trepte conduc într-o sală care o desparte în două. Cum intri, la stînga, alte două trepte duc într-o încăpere îngustă şi lungă cît jumătatea casei: este vădit că aici a fost altădată un pridvor cu stîlpi, care acum este închis şi are ferestre. În continuarea lui, pe tot lungul clădirii, era altădată o singură cameră, odaia de oaspeţi; acum, un zid o desparte în două. Pe dreapta se deschide iarăşi o odaie mare, unde a fost camera de dormit. În fundul sălii o uşă dă într-o încăpere care comunică la stînga cu odaia mare de oaspeţi şi la dreapta cu o cămăruţă unde se păstrau lăzile. Acum i s-a deschis o uşă afară şi serveşte de bucătărie. Altădată o parte din odăile de locuit, bucătăria şi celelalte dependinţe erau la subsol, unde se pot vedea puternicele bolţi care au păstrat nezguduită această veche clădire. În totul o casă modestă, dar plăcută, strînsă gospodăreşte sub acoperişul altădată de olane.
Casa aceasta a fost cîndva a lui Teodor Orăşanu (1789-1859) şi a soţiei sale Mariţa, părinţii scriitorului N.T. Orăşanu. Pe planurile vechi ale oraşului (Ernst, Purcell, Borroczyn şi Jung) nu este identificată: era prea mică şi prea neînsemnată. Dar, în afară de certa ei vechime, casa Orăşenilor se mai impune atenţiei noastre şi prin legăturile ei cu două momente istorice din trecutul Bucureştilor, care o saltă deasupra existenţei mărunte şi anonime a atîtora dintre casele vechi cîte au mai ajuns pînă în zilele noastre. Primul moment a fost, aşa cum am spus, anul 1821, cînd Tudor Vladimirescu a intrat în Bucureşti şi a tras aici la prietenul său Orăşanu. Faptul este atestat de un martor ocular, de memorialistul D. Pappasoglu. El scrie că Tudor „şi-a aşezat garda ce-şi alesese singur în curtea şi în casele lui Brâncoveanu sub Mitropolie (fostul palat Bibescu); a tras şi el în gazdă în casele Orăşanu, tot sub Mitropolie (astăzi s trada Poetului); Orăşanu era vechi amic al lui".

Tudor Vladimirescu la Bucureşti (I)



Autor : N. V ĂTĂMANU (1973)
La 19 martie 1821, Tudor Vladimirescu sosea în fruntea pandurilor la Bucureşti. Părăsind „drumul poştei”, care lega Craiova cu Capitala, el luase calea cea veche a Piteştilor şi a Mehedinţilor, pentru ca intrarea oastei lui în oraş să se facă în condiţii cît mai apropiate scopului pe care-l urmărea. Acolo sus la Cotroceni, deasupra oraşului, îşi aşezase tabăra „adunarea poporului” în acea zi rece şi ploioasă de primăvară, iar Tudor, cu mintea frămîntată de gînduri, îşi purta paşii fără de astîmpăr pe culmea dealului.
La 19 martie 1821, Tudor Vladimirescu sosea în fruntea pandurilor la Bucureşti. Părăsind „drumul poştei”, care lega Craiova cu Capitala, el luase calea cea veche a Piteştilor şi a Mehedinţilor, pentru ca intrarea oastei lui în oraş să se facă în condiţii cît mai apropiate scopului pe care-l urmărea. Acolo, sus, la Cotroceni, deasupra oraşului, îşi aşezase tabăra „adunarea poporului” în acea zi rece şi ploioasă de primăvară, iar Tudor, cu mintea frămîntată de gînduri, îşi purta paşii fără de astîmpăr pe culmea dealului. Sub baza acestuia, cu spatele adăpostit de bătaia vîntului tăios, se întindea o mică terasă. De acolo privirile lui cuprindeau, peste vîrfurile copacilor, peste vii şi grădini, întreg oarşul ce i se resfira la picioare. La dreapta, la numai cîţiva paşi, un izvor cu apă bună, fîntîna Brâncoveanului, de pe locul actualei Academii Militare generale, îşi susura cîntecul. Lui Tudor îi plăcu locul şi porunci să i se aşeze cortul acolo.
N-avea să întîrzie mult în deal la Cotroceni. Acţiunea sa îl chema la vale, la oraş: doar timpul cît să-şi pregătească intrarea. Era nevoie să procedeze cu băgare de seamă, căci riscurile nu lipseau. La Mitropolie şi la Radu Vodă se baricadaseră oamenii lui Bimbaşa Sava, comandantul forţelor stăpînirii. Ca să nu poată pătrunde Tudor pe vreunul dintre podurile mari, cum era cel al lui Ştefan Vodă, i se scoaseră scîndurile la capăt, ceea ce îl făcuse impracticabil. Erau doar nişte păcătoase şicane care nu-l puteau abate pe Tudor de la ţelurile lui.
La 21 martie el pătrunde în oraş pe Podul Calicilor, al sărăcimii adică, în fruntea oastei pandurilor. Steagul fîlfîia în vînt şi o mare pîine albă simboliza belşugul pe care îl făgăduise, nu ca pe o pomană, ci ca pe un rod al muncii şi al dreptăţii. Coborînd pe străvechiul pod, a ajuns la casele Brâncovencii de sub Mitropolie. Acolo şi-a rînduit garda, iar el a plecat la vechiul şi credinciosul său prieten, Giani Orăşanu, unde se simţea mai bine decît în somptuosul palat.
Casa stolnicului Giani, primul adăpost bucureştean al lui Tudor, există şi astăzi, în strada Enăchiţă Văcăresu la nr. 7. Ea are acum o vechime de aproape două sute de ani. Terenul pe care este construită se găseşte la un nivel mai ridicat decît strada, din care cauză casa pare şi mai măruntă decît este în realitate.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=20355

Tudor Vladimirescu


Tudor Vladimirescu (1780 - 1821) a fost conducătorul revoluţiei de la 1821.
S-a născut în satul Vladimiri (Gorj), dintr-o familie de moşneni. A învăţat carte şi limba greacă în casa boierului Ioan Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul şi destoinicul băiat administrator de moşie şi care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite.

Tudor îşi constituie o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerţ pe cont propriu. Se emancipează din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor - armată cu obligaţii semipermanente - şi participă la războiul ruso-turc din 1806 - 1812, recompensat de oficialităţile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.

În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani, adică administrator al unui district de munte, funcţie pe care o va deţine până în 1820. În 1814 face o călătorie la Viena, în perioada Congresului de pace (14 iunie - 26 decembrie 1814) pentru a lichida moştenirea soţiei lui N. Glogoveanu, decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa.

Cunoscător al limbii germane, Tudor a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Austriei. Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor află că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase judeţele Mehedinţi şi Gorj, distrusese şi gospodăria lui de la Cerneţi şi îi luase toate bucatele.

Prezent apoi în capitala ţării pentru susţinerea unui proces moşie în faţa Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mişcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuţii cu reprezentanţii Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.

A semnat o înţelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conţinutul prea revoluţionar al „Proclamaţiei de la Padeş“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinaţi cu înfrângerea oştirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pe jefuitori îi numeri patrie... Dar cum nu socotiţi dumneavoastră că patria se cheamp poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanenţă paşalele de la Dunăre şi Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimişi domni şi ocârmuitori acestui norod“. Intrând în Bucureşti în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea ţării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezenţa lui Alexandru Ipsilanti la Bucureşti în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acţiunea lui fusese dezavuată, ca şi a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situaţie dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, aşa cum promisese iniţial, pentru ca Ţara Românească să nu fie transformată în teatru de război.

Conducătorii eteriştilor pun la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Goleşti la 21 mai, Tudor a fost ucis de şefii eteriştilor la Târgovişte, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriştilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată.

http://www.daciajurnal.ro/index.php?pag=continuare&cheie=1651&dom=9&num=53&poza=101

Tudor, voievodul fara coroana
Marea rascoala de acum 145 de ani, a lui Tudor Vladimirescu, a însemnat sfîrsitul veacului fanariot si începutul renasterii românesti. Doua tendinte s-au ciocnit atunci pe pamîntul nostru, nationalismul exclusivist al lui Alexandru Ipsilanti, seful eteriei grecesti, si setea de dreptate sociala a lui Tudor.
Ideea eliberarii popoarelor de sub tirania otomana, pe care, chipurile, o reprezenta Ipsilanti, era veche. Daca a fost un popor, care a varsat sînge în chipul cel mai dezinteresat pentru ea, au fost românii. Pentru libertatea Balcanului a sîngerat Mircea cel Mare în cruciadele de la Cosovo si de la Nicopole. Pentru libertatea Balcanului a facut Mihai Voda cutezatoarele incursiuni pîna sub zidurile Instanbulului. Nu este el cel care declara ca personal n-are sa se plînga de turci, dar cu "tarisoara lui mica" se simte dator sa iasa în ajutorul popoarelor oprimate de Semiluna? Nu este el eroul izbavirii, pe care îl cîntau poetii Peninsulei robite? Veacuri întregi averile Tarilor Românesti au luat drumul Levantului în ajutorul acestor popoare. Recunostinta a fost veacul fanariot, ultima stoarcere de vlaga a poporului român. Eteriile, adica societatile secrete din veacul al XVIII-lea, nu mai aveau nimic din ideea mare, umanitara, pentru care voievozii nostri au jertfit si sînge si averi. Ele nazuiau nu la refacerea Imperiului Bizantin în locul celui turcesc, iar arendasii fanarioti ai Tarilor Românesti întelegeau sa le sacrifice pentru aceasta cauza care, în regimul de spoliatii sîngeroase, nu mai putea fi a noastra.
Karl Marx, care a înteles ca putini altii sfîsierile nedrepte ale poporului nostru, are un cuvînt de teribil dispret cînd îi numeste "Limonagii din Fanar". La 1821, Alexandru Ipsilanti, asasinul lui Tudor Vladimirescu, pregatea pe pamîntul nostru, cu oamenii nostri, cu mijloacele noastre, forte pentru refacerea Imperiului Bizantin.
Meritul lui Tudor e ca a înteles, în confuzia acelei vremi, care e misiunea sa adevarata. Trimis de la Bucuresti în Oltenia sa-si adune pandurii pentru eterie, si-a dat seama ca îi cheama la un nou sacrificiu de sînge în favoarea propriilor lor exploatatori, în favoarea tagmei jefuitorilor, cum zice el cu duritatea-i de revoltat. Proclamatia data în ianuarie catre poporul adunat pe Cîmpia Padesului, vorbind de balaurii care sug vlaga spoliatilor, e scrisa în termeni înfioratori. Niciodata un revolutionar român n-a vorbit ca Tudor. Era glasul unui junghi ajuns în maduva oaselor, al unei disperari seculare, al unei revolte sarite dincolo de limita rabdarii. Nu numai veacul culminant al fanariotilor, ci toate veacurile de serbie rabufneau în bolovanii de piatra ai acestei proclamatii, cerînd dreptate. Poporul s-a urnit avalansa, marsul catre Bucuresti s-a umflat fluviu. Tudor Vladimirescu a devenit "Domnul Tudor". Cinci luni de zile, de la Pades pîna la asasinarea de la Tîrgoviste, a fost voievodul neîncoronat al Tarii Românesti. În miscarea lui nu e nimic sovin, ca în eteria lui Ipsilanti. Tudor e un revolutionar, care împarte lumea în doua, în jecmaniti si în jecmanitori. El scrie din Oltenia lui Nicolae, fiul lui Enachita Vacarescu, fraza lapidara, celebra: "Patria se cheama norodul, iar nu tagma jefuitorilor". Iar tagma jefuitorilor nu sînt numai fanariotii, ci toti boierii exploatatori, împotriva carora da ordin sa li se confiste averile în folosul statului. Boierilor de la Bucuresti, înspaimîntati de întorsatura pe care o luase miscarea, le raspunde: "Eu sînt cel mai bun fiu al patriei mele". Pentru ei într-adevar el rasturna o ordine comoda, ceea ce îi silea sa fuga la Brasov, dar în ochii lui ordinea rasturnata însemna adevarata fapta patriotica, însemna dreptatea pentru poporul suferind sau - cum zicea el - "dreptatile din vechime, care cu totul s-au înghitit si s-au stricat". El are o siguranta neclintita cînd lucreaza astfel, siguranta de a se simti solidar cu inima poporului, al carei fior îl traia în jurul lui. Ca nu era exclusivist se vede din Proclamatia pe care o da din tabara Cotrocenilor catre populatia bucuresteana, fata de care precizeaza ca nu face nici o deosebire de natie. El se ridicase ca un stîlp al dreptatii, îsi da seama ca, în împrejurarile de atunci, cu Imperiul Turcesc în spate, nu putea face mai mult decît sa strige cu întregul popor: Dreptate! Tudor e perfect constient de limitele puterii de care dispune în situatia data, cînd zice: "Eu sînt decît numai un om luat de catre tot norodul tarii, cel amarît si dovedit din pricina jefuitorilor, ca sa le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptatilor".
Fusese un oltean istet, cu simt practic, stiuse sa-si gospodareasca agoniseala proprie, facînd agricultura si negot. Putea sa stea linistit în pridvorul culei de la Cerneti, privind peste Severin valurile Dunarii, stralucind în soare. Ce l-a facut sa iasa deodata în Cîmpia Padesului, smulgînd din rarunchii poporului acel strigat înfiorator, care avea sa însemne piatra de hotar a unei epoci istorice? Numai suferinta acestui popor batjocorit, pe care el însusi n-a mai putut-o îndura. Tudor a fost perfect constient de ceea ce face cînd a zis în ceasul hotarîtor: "De acum am îmbracat camasa mortii!". Sufletul lui, miscarea lui, rascoala lui, telurile lui erau prea generoase ca sa le înteleaga un megaloman exclusivist ca Alexandru Ipsilanti, care în vremea aceea visa un imperiu scufundat pe veci în fundul Bosforului. Asasinarea lui Tudor e ultima ferocitate cu care fanariotismul si-a pus cruce în tara noastra.
(Ianuarie 1966)