FBI/CIA

Zece spioni ruşi au fost umiliţi de FBI

Cum a prins-o FBI-ul pe sexy-spioana rusă Anna Chapman

DEZERTORUL (adică G.W.Bush), MAI INFORMAT CA SPIONUL?
Preşedinţii care s-au perindat la Casa Albă au folosit, nu o dată, serviciile secrete pentru justificarea unor decizii politice adoptate fără consultarea Comunităţii de informaţii. Administraţia Bush jr. le-a utilizat într-un mod abuziv.
În primăvara lui 2006, Paul Pillar a lansat cele mai grave acuzaţii în acest sens. „În perioada premergătoare războiului din Irak a devenit limpede că analizele serviciilor secrete nu erau luate în consideraţie la adoptarea celor mai semnificative decizii de siguranţă naţională, că informaţiile erau prezentate public în mod denaturat pentru a justifica decizii deja luate, că între decidenţii politici şi ofiţerii de informaţii s-a dezvoltat un climat de ostilitate şi că însăşi activitatea comunităţii de informaţii a fost politizată.

Am fost martor la toate aceste evenimente, fiind ofiţerul de informaţii responsabil de Orientul Mijlociu, între 2000-2005”.
Ofiţerii de informaţii sunt cei care decid asupra căror evenimente de pe plan internaţional să se concentreze pentru a culege informaţii, a le evalua credibilitatea, după care întocmesc o analiză asupra celor care ar putea afecta interesele SUA. Alegerea evenimentelor este făcută şi în funcţie de preocupările politicienilor, ale Administraţiei de la Casa Albă. Se poate spune că aceştia influenţează temele alese de ofiţerii de informaţii, dar nu pot influenţa concluziile la care aceştia ajung. La rândul lor, ofiţerii de informaţii nu pot să avanseze judecăţi politice cu privire la ceea ce Administraţia americană ar trebuie să întreprindă. Aceasta ar fi o situaţie ideală.
Pul Pillar, fost înalt responsabil al CIA, actualmente profesor de studii strategice la Universitatea Georgetown din Washington, este de părere că ceea ce s-a petrecut în perioada premergătoare războiului din Irak este lipsit de precedent.
Contrar părerii multora, serviciile de informaţii ale SUA, în special CIA au evaluat corect situaţia din Irak, înaintea declanşării războiului. Alături de omologii lor din Marea Britanie, deşi la început au crezut, în mod eronat, că Saddam Hussein dispunea de arme de distrugere în masă, părerea acestora era că situaţia se află „sub control”. Că Irakul nu reprezintă un pericol „iminent” la adresa securităţii regionale, cu atât mai puţin la adresa Statelor Unite, iar sancţiunile internaţionale dădeau rezultate. Din proprie iniţiativă, serviciile de informaţii au analizat toate riscurile care decurgeau din eliminarea guvernului de la Bagdad prin forţă, iar previziunile nu erau deloc optimiste. Anticipau „o tranziţie lungă, dificilă şi plină de turbulenţe”, avertizând că primele luni ale invaziei aveau să fie decisive. Priorităţile urgente în aceste luni trebuiau să fie stabilitatea ţării, instaurarea unui climat de securitate şi îmbunătăţirea sensibilă a condiţiilor de trai pentru populaţie. Pentru a câştiga încrederea populaţiei, comunitatea de informaţii a luat în considerare chiar ideea unui „Plan Marshall” pentru Irak.
Ei prevedeau că în absenţa acestora, vor izbucni insurgenţa şi violente tulburări interconfesionale, capabile să genereze într-un război civil. Experţii comunităţii de informaţii nu erau convinşi nici de teoria unui „Irak democratic” devenit un model pentru vecinii săi. Paul Pillar preciza: „Războiul şi ocupaţia aveau să dea apă de moară Islamismului şi să atragă simpatie pentru obiectivele teroriştilor, iar Irakul avea să devină un magnet pentru extremiştii din întregul Orient Mijlociu.
Toate aceste previziuni nu au fost luate în calcul de responsabilii de la Casa Albă şi Pentagon. Din contra, i-au nemulţumit şi au început să-şi selecteze singuri datele care serveau intereselor lor. Un lucru inadmisibil. Cel mai cunoscut exemplu în acest sens este „uraniul nigerian” pe care Saddam Hussein l-ar fi cumpărat din Nigeria.
Recapitulând, numitorul comun al tuturor rapoartelor şi analizelor furnizate de comunitatea americană de informaţii poate fi rezumat astfel: „Evitaţi războiul, şi, dacă războiul va fi lansat, pregătiţi-vă pentru consecinţe neplăcute”. Deci, o recomandare şi un avertisment.

PUNTEA NEAGRĂ A SERVICIILOR SECRETE AMERICANE



În vara anului 2005, comunitatea formată din cele 15 agenţii federale de profil a fost pusă sub comanda unui singur om: mult-controversatul John D. Negroponte (Pontifex Maximus este denumirea Papei. Deci, un…Papă Negru, potrivit pentru misiunile însărcinate de Oculta obsedată de simbolism), aprig contestat de militanţii pentru apărarea drepturilor omului, pentru rolul pe care l-a avut în timpul „războiului murdar” din America Latină şi de Sud. Acum, în calitate de şef al Direcţiei Naţionale de Informaţii (DNI), controla toate serviciile secrete americane. Chiar şi FBI, creat ca o unitate independentă, i se subordona. El a devenit „Ţarul” comunităţii de informaţii din Statele Unite. Numirea lui a stârnit nenumărate revolte în ţările Americii Centrale şi de Sud, unde isprăvile sale din anii ’80 nu au fost uitate.
Centralizarea şi comanda unitară a serviciilor secrete au fost cele două recomandări ale comisiei bi-partite care a investigat evenimentele de la 11 septembrie 2001. În discursul de investire a lui John Negroponte, preşedintele Bush jr. a subliniat: „Dacă vrem să prim terorismul înainte ca acesta să lovească, trebuie ca agenţiile noastre de informaţii să lucreze unitar”.
Planul de reorganizare al serviciilor secrete americane, aprobat de G.W.Bush, avea va învingător Pentagonul. Însă, lărgirea atribuţiilor „Defense Intelligence Agency” (DIA), serviciul de informaţii militare, face ca ele să se suprapună peste cele ale CIA, ale „National Counterterrorism Center” (Centrul Naţional de Contraterorism – NCTC), ale „Departament of Homeland Security” (Departamentul pentru Securitate Naţională) etc. De aici au părut mai multe „conflicte de interese”.
Spre exemplu. NCTC a fost înfiinţat în ianuarie 2005, sub auspiciile CIA, iar John Negroponte a încredinţat planificarea strategică din cadrul acestui Centru generalului de brigadă Jeffrey J. Schloesser, ofiţer de infanterie. Un responsabil din DNI a comentat pentru Washington Post: „Rămâne de văzut dacă Schlosser, un ofiţer de carieră, îi va raporta doar directorului NCTC şi Direcţiei Naţionale de Informaţii, doar nu şi Marelui Stat Major şi departamentului de Apărare”.
Iată un alt posibil „conflict de interese”. În 2002, în cadrul Pentagonului a fost creat „Counter Intelligence Field Activity” (CIFA), care a primit misiunea să supervizeze investigaţiile pe linie de contraspionaj ale Departamentului Apărării şi de a analiza potenţialele ameninţări teroriste. Până în 2005 a reuşit să întocmească câte un dosar detaliat (informaţii biografice, medicale, juridice, financiare, etc.) pentru toţi funcţionarii „străini” angajaţi de Departamentul de Stat, dar şi din celelalte agenţii federale. O „muncă” de care Administraţia Bush a fost foarte mulţumită. Apoi, atribuţiile s-au extins simţitor. CIFA este autorizată să investigheze problemele de securitate naţională şi infracţiuni ca trădarea, spionajul ori sabotajul în scopuri teroriste. Aceste infracţiuni erau anchetate de FBI. De unde, alte „conflicte de interese”.
În cadrul acestui act de reorganizare, CIA a înregistrat şi un succes. Coordonarea activităţii de spionaj desfăşurate în străinătate va avea loc sub supravegherea Agenţiei. Până la această hotărâre, înaintea declanşării unui conflict, Departamentul Apărării derula activităţi de pregătire a câmpului de luptă, ce presupunea trimiterea de agenţi care să culeagă informaţii de şa faţa locului. Adică „vizite clandestine”. Şeful rezidenţei CIA din ţara respectivă trebuia anunţat, ceea ce nu se prea întâmpla. Spionajul militar prefera să-şi vadă de treabă pe teren, fără amestecul celorlalţi colegi. Pentru aceasta, generalul Hayden a anunţat înfiinţarea postului de „national humint manager” – coordonarea tuturor activităţilor de spionaj. Si acest post a fost încredinţat unui înalt responsabil din CIA.

OAMENII PREŞEDINTELUI – NUMAI BUNI DE ARESTAT!

Între 1963 şi 1990, Ray McGoven a fost analist CIA, iar în ultima perioadă de activitate a fost preşedintele lui „National Intelligence Estimates”, calitate în care avea sarcina ca, zilnic, să-i înmâneze preşedintelui un raport, strict confidenţial, asupra primejdiilor iminente la adresa Statelor Unite. Deci, are ceva experienţă şi a venit în contact cu toate personalităţile din anturajul preşedinţilor care s-au perindat pe la Casa Albă în perioada 1963-1990. Pentru el,numirea lui Negroponte în funcţia de director DNI a reprezentat o ameninţare directă pentru libertăţile civile. În subordinea lui directă se afla CIA. Se ştie că agenţii operativi ai Agenţiei au ţinut rareori seama de legislaţia internaţională şi a statelor pe teritoriul cărora acţionau.
Acum, în cadrul noii reforme a serviciilor secrete, CIA are latitudinea să desfăşoare „operaţiuni acoperite” şi pe teritoriul SUA. Pe bună dreptate că trecutul lui Negroponte, în perioada respectivă, nu-l recomanda drept un garant al transparenţei şi constituţionalităţii activităţii serviciilor secrete.
A mai apărut problema că informaţiile secrete vor fi promovate exclusiv în funcţie de interesele politice. Toate informaţiile, chiar cele mai sensibile, vor fi evitate, dacă ele contravin politicii generate de Administraţia Bush. De aici, viitoarea politică externă a Casei Albe poate fi prevăzută, referindu-ne şi la oamenii cu care se înconjoară preşedintele. Iată alţii din anturajul preşedintelui G.W.Bush, care au hotărât politica externă a SUA.
Alberto Gonzales, cel care l-a sfătuit pe preşedinte să ignore Legea Crimelor de Război, ca şi prevederile Convenţiei de la Geneva asupra torturii a fost confirmat şi ca procuror-general al Statelor Unite.
Michel Chertoff a fost numit ca secretar al departamentului Securităţii Interne, probabil pentru că s-ţa remarcat în perioada 2000-2004, când a arstat, fără mandat, 762 de imigranţi din statele arabe şi din Asia de Sud, pe care i-a ţinut luni de zile în detenţie, fiind „suspecţi de terorism”.
Porter Goss provine dintr-o familie înstărită din Connecticut. După terminarea studiilor secundare s-a înscris la Universitatea Yale, unde a fost selecţionat în societatea secretă „Skull and Bones” (Craniu şi Oase), din care făcea parte şi familia Bush. Această organizaţie reprezintă „pepiniera” de selecţie pentru serviciile secrete americane. În 1962, Goss a fost recrutat de CIA. Deoarece vorbea fluent franceza, spaniola şi greaca, a fost numit la rezidenţa CIA din Miami. A fost implicat direct în acţiunea de sprijinire a dictatorului Francois Duvalier – „Papa Doc” din Haiti, apoi în Republica Dominicană, unde l-a sprijinit pe preşedintele Rafael Trujillo, conducând nenumărate acţiuni „ilegale”. La mijlocul anilor ’60 a fost mutat la rezidenţa CIA de la Londra, însărcinat cu conducerea unor operaţiuni ultra-secrete. A fost implicat în „lovitura coloneilor” din Grecia. Datorită unor probleme de sănătate, în 1971 a fost nevoit să se retragă din CIA. Retras în Florida, a devenit milionar din speculaţii imobiliare. Cu banii strânşi s-a lansat în politică în cadrul Partidului Republican. În 1988 a devenit congresman, ulterior fiind reales.
La mijlocul anilor ’70 s-a înfiinţat comitetul „House Intelligence Committee”, însărcinat cu investigarea acţiunilor ilegale ale CIA în străinătate. În 1997 a fost numit în fruntea acestui comitet al Camerei Reprezentanţilor. Deci, activităţile „ilegale” al CIA erau investigate chiar de către o persoană care le practicase din plin. După cum era de aşteptat, Agenţia a fost scoasă „basma curată”, iar republicanii au fost deosebit de mulţumiţi de prestaţia lui Porter Goss, căruia i-au prelungit preşedinţia din fruntea acestui comitet la şapte ani. Această prelungire a fost expresia protecţiei acordate de vice-preşedintele Dick Cheney.
Faptul că a făcut parte din „guvernul secret” al SUA ilustrează ascensiunea acestui personaj şi puterea pe care a deţinut-o. Acest „guvern secret” a fost expediat de preşedintele G.W.Bush, imediat după 11 septembrie 2001, într-o locaţie secretă, pentru a fi gata să conducă ţara în caz de război generalizat.
După 11 septembrie 2001, Porter Goss s-a remarcat în apărarea „versiunii Bush”. A susţinut până în pânzele albe cele două minciuni ale Casei Albe menite să justifice războiul din Irak: „armele de nimicire în masă” care l-au făcut deosebit de periculos pe Saddam Hussein şi „legătura Al-Qaeda-Saddam”.
Porter Gos a condus şi comisia de investigare a evenimentelor din 9/11, „curăţind” de toate acuzaţiile Administraţia Bush, deşi era evident că pe 6 august 2001, Casa Albă primise un memorandum de la CIA, în care se preciza clar că „Ben Laden este hotărât să lovească în SUA”.

TROŢKI ŞTIA VIITORUL AMERICII…

Peste noapte, Jandarmul Lumii a devenit un colos cu picioare de lut. Statul militar cel mai puternic din lume, cu o comunitate a serviciilor secrete nemaiîntâlnită, a devenit neputincios faţă de terorism. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, Troţki a pronosticat că SUA vor învinge şi vor obţine hegemonia mondială, dar a adăugat că „vor avea dinamită la temelii”. Aceste cuvinte profetice sunt acum literalmente un adevăr. După destrămarea URSS, preşedintele Bush Sr. A promis o Nouă Ordine Mondială. Realitatea a arătat o crudă răzbunare.
Jaful planetei de către marile corporaţii americane – în fapt de Guvernul american şi Administraţia de la Casa Albă – a creat o uriaşă mizerie, război şi haos, care la 11 septembrie 2001 a impactat inima imperialismului mondial. Foametea, bolile, exploatarea bogăţiilor solului şi subsolului ţărilor care nu fac parte din lumea Occidentală, sunt adevăratele cauze a instabilităţii planetei la începutul secolului XXI.
În numele apărării drepturilor omului şi a instaurării „democraţiei”, Iugoslavia a fost destrămată brutal, Afganistanul şi Irakul atacate de „coaliţia antiteroristă”. Oraşe întregi au fost rase de pe suprafaţa pământului. Au murit şi mor zilnic sute şi mii de oameni nevinovaţi, în special femei şi copii. Americanii au crezut că vor fi primiţi cu braţele deschise pentru că „luptă” pentru înlăturarea unui dictator. Situaţia a scăpat de sub control.
Prezint în continuare povestea a doi oameni pe care Washingtonul s-a bazat în această nouă dezordine mondială.
La 22 decembrie 2001, Hamid Karzai a fost numit preşedintele Administraţiei de Tranziţie, iar la 9 octombrie 2004 a „câştigat” alegerile din Afganistan şi a devenit preşedintele acestei ţări. De fapt, marioneta Casei Albe.
De etnie pashtun, s-a născut în Kandahar. În 1983 şi-a luat licenţa în ştiinţe politice la Universitatea Shimla Himachal Pradesh, din India. Reîntors în ţară, a luptat alături de talibani pentru alungarea trupelor sovietice. După alungarea acestora a fost numit ministru în guvernul Burhanuddin Rabbani. Nu peste mult timp, din motive necunoscute, a refuzat postul de ambasador la ONU şi a întrerupt orice legătură cu talibanii, refugiindu-se cu familia în Pakistan.
La 14 iunie 1999, talibanii i-au asasinat tatăl, Karzai jurând să se răzbuna. După 11 septembrie 2001 a fost recrutat de CIA şi a ajutat-o în distrugerea regimului taliban. A scăpat ca prin minune de atentatul din 5 septembrie, însă garda sa de corp şi un ofiţer american au fost ucişi.
De reţinut că, înainte de „câştigarea” alegerilor, a fost consultant al firmei petroliere „Unical”, la care şi familia Bush are acţiuni. ..

„IAR CÂND EI AU CREAT DEŞERTUL, L-AU NUMIT PACE”

La 28 mai 2004, stăpânul vremelnic al Irakului, trimis de Washington, Paul Bremer, l-a numit în „unanimitate” prim-ministru al guvernului irakian pe Ayad Allawi (Iyad), pe care, însă, c ei 22 de membri ai Ligii Statelor Arabe nu l-au recunoscut. Ştiau că era marioneta lui Bremer şi a CIA.
Ayad Alawi provine dintr-o familie bogată de şiiţi. Din tinereţe a devenit membru al partidului Baas. Şi-a terminat studiile la Londra, devenind medic neurolog. Se spune că l-a tratat pe Saddam Hussein, cu care era în relaţii de prietenie.
În 1976 se afla la Londra, în funcţia de şef al Organizaţiei Europene al Partidului Baas, când şi-a dat demisia din partid. Mai mult, a devenit agent al M.I.-6. A refuzat toate chemările lui Saddam Hussein de a se reîntoarce în Irak şi a fost trecut pe lista morţii.
În 1978, un „comando al morţii” a pătruns în apartamentul său din Londra şi i s-au aplicat mai multe lovituri cu securea. O adevărată minune l-a salvat, dar a stat în spital mai bine de un an.
Când Saddam Hussein a atacat Kuweitul, CIA şi serviciile secrete iordaniene şi saudite au trimis saci cu bani pentru a-l susţine pe Alawi. Între timp a devenit agent CIA.
Împreună cu Agenţia, în 1996 a pus la cale un complot pentru asasinarea lui Saddam Hussein. Însă, acesta a prins de veste, şi-a infiltrat oamenii printre complotişti, care au fost asasinaţi. Alawi a scăpat din nou.
După victoria „coaliţiei antiteroriste”, s-a întors în Bagdad şi a început să recruteze ofiţeri şi soldaţi dezertori din armata irakiană…
Prin numirea lui Nouri Al-Maliki prim-ministru al guvernului de la Bagdad (20 mai 2006), Washingtonul sperase că noul guvern va reuşi să dezarmeze puternicele miliţii şiite şi să stabilizeze situaţia, din ce în ce mai explozivă, din Irak. La 17 august 2006, „New York Times” scria: „Insurgenţa se bucură de un sprijin popular tot mai mare şi are acum abilitatea de a acţiona în orice moment, în orice loc”. În fiecare săptămână, rezistenţa irakiană punea la cale cel puţin 700 de atentate. Toate acestea, în ciuda măsurilor luate de către forţele americane. SOLUŢIA „Salvador”, numirea lui Negroponte ca ambasador la Bagdad etc.
Ca urmare a instabilităţii tot mai accentuate a situaţiei din Irak, unde violenţele interconfesionale au atins un nivel fără precedent, iar ocupantul trăieşte zile de coşmar, instalându-se un adevărat haos sângeros, se pare că belicoşii responsabili americani caută soluţii de compromis la care, în martie 2002, nici măcar nu se gândeau.
James Baker pleda pentru „acomodarea politică” cu insurgenţii, iar mass-media americană sspecula că, prin răsturnarea regimului Maliki, Administraţia de la Casa Albă caută să ajungă la o înţelegere cu Partidul Bass.
Previziunile lui James Baker s-au adeverit în totalitate. El s-a opus de la început răsturnării guvernului de la Bagdad şi a lui Saddam Hussein şi avertizase că acestea vor pune SUA în faţa „spectrului unei ocupaţii militare pe o perioadă nedeterminată în Irak”…
Întreb: trăiesc mai bine popoarele din Afganistan şi Irak decât sub regimurile anterioare?...
Lenin a declarat: „Capitalismul este oroare fără de sfârşit”. În ultimii ani, americanii şi europenii s-au înarmat mai ceva ca perioada Războiului Rece, iar serviciile lor secrete desfăşoară activităţi atât de „murdare”, încât şi agenţii lor trec dintr-o tabără în alta. Este o manifestare a crizei convulsive în care a intrat capitalismul mondial.
Cu sute de decenii înainte, Tacitus spunea: „IAR CÂND AU CREAT DEŞERTUL, L-AU NUMIT PACE”…

PRESA – PRIMUL SERVICIU DE INFORMAŢII AL SUA
După 9/11, CIA şi-a spălat surprinzător de repede păcatele, continuându-i misiunea: asasinul din umbră, care tace şi face ceea ce naţiunea americană şi opinia publică internaţională nu cunoaşte.
Jeffrey Smith, fost consilier juridic al directorului CIA, a precizat: „În Statele Unite există o interdicţie asupra asasinatelor, impusă printr-un decret semnat de preşedintele Gerald Ford, în 1975, şi respectată de toţi preşedinţii care s-au perindat la Casa Albă. Foarte mulţi cred că această politică trebuie continuată. Dar, există un mare dar. Atunci când se dovedeşte că un individ sau un grup de indivizi se angajează în atacuri asupra Statelor Unite nu este exagerat să foloseşti împotriva lui sau împotriva lor o forţă mortală. Într-un fel este cam acelaşi lucru pe care americanii l-au făcut în Al Doilea Război Mondial, când au doborât avionul în care se afla amiralul japonez Yamamoto, cel care a iniţiat şi condus atacul de la Pearl Harbor”.
Sub conducerea abilă a lui George Tenet, CIA a devenit un instrument indispensabil, aflat la locul potrivit în momentul potrivit şi furnizând exact serviciile de care avea nevoie Administraţia de la Casa Albă…
Se ştie că grupările teroriste radicale au început să lovească obiectivele americane din străinătate. În 1983 s-a înregistrat primul atac grav, asupra bazei puşcaşilor americani din Beirut. Avea să fie doar începutul unei serii negre şi era misiunea Agenţiei să facă legătură între toate acestea.
Pentru unii politicieni, cum este Robert McFarlen, fost consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Reagan, eşecul CIA este evident: „Agenţia Centrală de Informaţii trebuia cu siguranţă să reacţioneze imediat ce au apărut priumele informaţii. În realitate, CIA a aflat de primul atac de la World Trade Center, de atentatele din Africa (este vorba de Kenya şi Tanzania – n.a.) şi în final de atacul asupra USS Cole din ziare şi de la CNN. Cineva trebuia să gândească imediat că avem nevoie de mai mulţi oameni pe teren, să ne spună măcar din ce direcţie să ne aşteptăm la neplăceri. Dar din câte se pare, Agenţia nu a avertizat că există nişte ameninţări la adresa Statelor Unite şi nici nu şi-a repoziţionat resursele – îmn principal pe cele umane -, ca să ne dea informaţii relevante pe baza cărora să se alcătuiască o politică de combatere a acelor ameninţări”.
Deşi era la curent cu pericolul terorismului internaţional, deşi sute de cetăţeni americani (în special militaro) au fost victimele atacurilor teroriste din străinătate, CIA a abordat chestiunea într-un mod extrem de convenabil şi convenţional. Atacurile asupra obiectivelor din străinătate nu reprezentau, în minţile luminate ale analiştilor de la CIA, o ameninţare imediată pentru securitatea Americii.
Nimeni nu s-a gândit că teroriştii nu mai au ce pierde şi nu se tem să moară pentru cauza lor. În fine, întrebarea care urmărea de vreo 50 de ani comunitatea de informaţii – ce crede şi ce ştie inamicul? – a rămas fără răspuns.
Porter Goss, fost şef al Agenţiei, care a condus o perioadă şi Comisia Camerei Reprezentanţilor pentru supravegherea serviciilor secrete, spunea în 2003 că americanii au acceptat cu greu ideea că cerul nu este întotdeauna albastru şi că în lume există tot felul de pericole. „Comunitatea de Informaţii ştia acest lucru, dar noi nu am ştiut să vindem ideea celor care fac politică şi împart banii. Eu personal îmi asum o parte din vină: nu am fost suficient de convingător atunci când am tras alarma, pentru a obţine finanţarea de care aveau nevoie serviciile de informaţii. Desigur, lucrurile s-au schimbat radical după 11 septembrie 2001…E o diferenţă ce de la noapte la zi”.
Dar trecerea bruscă de la întuneric la lumină are mai degrabă efect de orbire, decât de iluminare. Conştientă de lanţul de nereuşite în ceea ce priveşte relaţiile cu oamenii, cu sursele umane, Agenţia a scos de la naftalină listele cu pensionarii şi a început să cheme pe baricade o armată a vârstei a treia. Aceşti bărbaţi de şcoală veche readuc în CIA experienţa a zeci şi zeci de ani ca ofiţeri de caz, anchetatori sau rezidenţi.
Fost veteran al războiului din Vietnam, acum în vârstă de aproape 75 de ani, Dick Hone a abandonat pentru o vreme partidele de popice la clubul privat din cartier. Deşi abia îşi publicase memoriile, Agenţia l-a reactivat pentru că are nevoie de experienţa lui. „Nu e o ştiinţă, ci mai degrabă o artă, pentru că ai de-a face cu oameni şi fiecare situaţie are specificul ei. Nu te porţi cu un irakian călare pe cămilă în acelaşi fel în care te porţi cu un bancher elveţian. E nevoie de ceva experienţă pentru a exploata un agent”, a precizat Dick Hone.

„FIRMA” (numele secret, apoi supranumele CIA) LUCREAZĂ CU BANI ŞI CRIMINALI

Din anii ’70, CIA a evitat să recruteze agenţi cu reputaţie dubioasă. Evenimentele sângeroase din 11 septembrie au spulberat însă o parte din controversele pe această temă. În cercurile politice, măcar, toate părerile converg în această direcţie. „CIA trebuie să poată recruta indivizi cu pete mari în dosar sau chiar criminali sadea (s-au făcut şi filme pe această temă, dintre care cel mai sugestiv este „Echipa condamnaţilor”, difuzat pe TVR – n. a.). Nu ai cum să penetrezi grupări teroriste cum ar fi Al-Qaeda fără să te apropii de oamenii care fac parte fin aceste grupări”, a precizat Jeffrey Smith.
Fiecare caz trebuie însă judecat individual. Trebuie puse în balanţă valoarea informaţiilor care ar urma să fie obţinute şi costul moral sau material al parteneriatului dintre SUA şi aceste persoane sinistre. Iar cei care stau cu ochii pe balanţă sunt ofiţerii superiori din CIA. Pentru liniştea opiniei publice, aceştia suni, la rândul lor, supravegheaţi de politicieni aleşi. În teorie. În actualele condiţii, aşa cum spunea Porter Goss, noaptea a devenit zi, iar pe vechea carte cu învăţături s-a aşternut praful.
Ce se întâmplă atunci în aripa operativă a CIA, aflată în continuă extindere? Dick Karr spune: „Aş fi destul de îngrijorat dacă CIA ar abandona prin constituţia ei toate restricţiile privind culegerea de informaţii sau menajamentele în ceea ce priveşte acţiunile împotriva unor indivizi – nu pe timp de război, ci pe timp de pace”. Pe de altă parte, tot el recunoaşte: „În lupta cu terorismul trebuie să fii mai flexibil şi mai creativ. Nu poţi câştiga dacă acţionezi tot timpul cu mănuşi şi nu ai cum să obţii informaţiile de care ai nevoie fără să apelezi la tehnici care nu dau bine într-o societate civilizată”.
Dacă dăm la o parte eufemismele, adevărul ne loveşte în faţă cu brutalitate. CIA acţionează pe toate teatrele de operaţiuni ca o organizaţie paramilitară. Casa Albă aprobă acest lucru, inclusiv tortura…
Totul a început la mai puţin de o lună după 11 septembrie 2001, când directorul CIA de atunci, George Tennet, a fost singurul om din Consiliul de Securitate al SUA care a putut să ofere mijloacele de ripostă imediată, cerute de preşedintele G.W.Bush. Când preşedintele a cerut oameni care să atace imediat fortăreţele Al-Qaeda, Tnnet a venit cu planul de bătaie. Oamenii lui au fost înarmaţi de Pentagon. La operaţiuni au participat chiar şi câţiva militari şi totul s-a petrecut fără să se mai aştepte alte aprobări.. Totul s-a soldat cu un eşec total.
N. Goodman, fost analist al Agenţiei, a precizat: „Am participat la o discuţie, la care fusese invitat şi un reprezentant al Administraţiei. Ei bine, el a folosit un termen şocant – a vorbit despre mariajul dintre ministerul Apărării şi CIA. Dacă există acest mariaj, nu cred că se poate imagina ceva mai distrugător pentru misiunea CIA. Truman a înfiinţat Agenţia Centrală de Informaţii tocmai ca să fie independentă de procesul politic. Acum, directorul CIA, George Tennet, care este un fost politician, a făcut din Agenţie o remorcă a Pentagonului, pentru că ştie din experienţă că militarii se bucură de mare trecere în Congres şi în ochii opiniei publice”. Încă nu se vorbea de nici o restructurare în cadrul serviciilor secrete americane.
ProbabIl că Tennet s-a gândit la atuurile Agenţiei, a făcut comparaţie între acţiuniule paramilitare şi cele de informaţii şi şi-a făcut socoteala că, prin serviciile pe care le prestează pentru Pentagon, poziţia CIA va fi consolidată.
Acelaşi Goodman îşi aminteşte: „Mariajul a funcţionat în Afganistan. Agenţii CIA, înarmaţi până în dinţi şi blindaţi cu valize doldora cu dolari au străbătut ţara în lung şi lat cu elicopterele. Au cumpărat noi aliaţi, au îmblânzit cu bani gheaţă pe cei mai neîmblânziţi şefi de gherilă şi i-au eliminat pe cei care au îndrăznit să le stea în cale”.
Până când talibanii au fost alungaţi, nimeni nu mai putea face diferenţa între un ofiţer CIA înarmat şi un militar american. Campania a avut succes pentru CIA, dar pentru el s-a plătit preţul aventurării într-un teritoriu necunoscut. Oricum, unul dintre motivele pentru care CIA a devenit o forţă combatantă, cum s-a întâmplat în Afganistan, este că, în Agenţie, mecanismele de decizie sunt mai rapide, iar regulile fie că nu există, fie sunt mult mai relaxate decât în armată. Pentagonul are nevoie de mai mult timp pentru a-şi desfăşura forţele şi să dea lovitura, spre deosebire de CIA care, dacă identifică o ţintă şi prinde un moment favorabil, poate trece imediat la acţiune.
Însă ca agenţie civilă, CIA trebuie să dea socoteală comitetului de congresmeni care o supraveghează. Dacă operaţiunile împotriva talibanilor şi Al-Qaeda sunt mai recente pentru ca cineva să comenteze cu a funcţionat supravegherea, iată două cazuri mai vechi la care CIA a ales ţintele: atacurile cu rachete ordonate în 1998 de preşedintele Bill Clinton asupra unor obiective din Afganistan şi Sudan.
Atunci a avut loc, oare, o consultare în termeni reali?
Practic vorbind, nu. În momentul în care directorul Agenţiei a fost înştiinţat despre atac, decizia e5ra deja luată.
Ideea Comisiei de supraveghere este tocmai să asigure că atunci când se iau decizii de viaţă şi de moarte, undeva pe lanţul de decizii se află un politician ales. Diferenţa între teorie şi realitate este diferenţa între „consultare” şi „informare”. Iar în acest domeniu, al acţiunilor acoperite, CIA nu are un trecut cu care să se mândrească…

NUMAI SUA TREBUIE SĂ AIBĂ DIPLOMAŢI-SPIONI?

Primul atentat de după 11 septembrie a avut loc în 2002, în Yemen, şi a fost o „greşeală”. O rachetă grasă dintr-un avion teleghidat de observare a lovit o maşină în care se afla un presupus agent Al-Qaeda. Surse din comunitatea de informaţii au afirmat că acţiunea a fost autorizată personal de preşedintele G.W.Bush. Aşa şi este normal, având în vedere că preşedintele este Comandantul Suprem al Forţelor Armate. Însă, în aceeaşi maşină cu ţinta se afla şi un cetăţean american de origine arabă. Iar ţinta era „un presupus agent Al-Qaeda”.
Robert Gates, fost director CIA în timpul primului război din Golf, a venit cu justificările de rigoare: „Întotdeauna vor exista accidente şi vor exista tragedii. Dacă vrei să fii sigur că nu faci nici o greşeală, poţi fi sigur că vei pierde partida. Nu cred că mai există vreun stat în lume care se străduieşte atât de mult ca Statele Unite să-i protejeze pe civilii nevinovaţi, prinşi fără voia lor într-o zonă de conflict”. Şi a exemplificat cu Libanul, unde CIA a vrut să bombardeze nişte clădiri în care se ascundeau terorişti, aflate în Valea Bekaa, dar nu a făcut-o. În apropiere se aflau şcoli, moschei şi spitale.
Tare mă îndoiesc de acest lucru! De la 11 septembrie 2001, SUA sunt în război cu terorismul. Cetăţenii americani au adunat destulă frică, încât par să accepte asasinatele comandate de administraţia de la Casa Albă, ca şi „victimele colaterale”.
Ideea asasinatelor care trebuie duse la îndeplinire a pătruns şi în lumea cinematografului. Voi exemplifica cu serialul „Viaţa la Casa Albă”. În lumea fictivă a preşedintelui Bartlet, Casa Albă se poate baza oricând pe informaţii precise, amănunţite care vin la timp. Din păcate, în lumea reală lucrurile nu stau aşa.
R.M.Gerecht, care a lucrat 10 ani pentru CIA la Ambasada din Iran a atras atenţia asupra unui lucru foarte sensibil. „Dacă situaţia posturilor sub acoperire a rămas aceeaşi, adică marea majoritate a ofiţerilor sunt trimişi în străinătate ca diplomaţi, putem fi siguri că structura informaţiilor de care dispune CIA nu s-a îmbunătăţit. Nu poţi avea un serviciu eficient de informaţii dacă majoritatea spionilor sunt sub acoperire diplomatică”.
Punctul atins de el se referă la faptul că agenţii trimişi în străinătate lucrează cot la cot, în mod tradiţional, cu diplomaţi. Invitaţi la recepţii şi în viaţa tihnită de la ambasadă duc o viaţă confortabilă şi nu prea solicitantă. Cine ar accepta de bună voie să renunţe la ea?
„Funcţia de bază a Agenţiei Centrale de Informaţii este şi va rămâne abilitatea de a înţelege ce se întâmplă cu adevărat acolo unde nu putem pătrunde, în minţile altor oameni. Pentru asta, CIA are nevoie de oameni care pot vorbi limba acelor oameni şi se pot amesteca printre ei. E nevoie de o investiţie pe termen lung, în oameni familiarizaţi cu alte culturi, care pot să-şi păstreze în acelaşi timp intac6te abilităţile analitice. La urma urmei, treaba directorului CIA este să-i spună preşedintelui: d-le preşedinte, politica dumneavoastră nu funcţionează. CIA trebuie să spună Puterii care este adevărul”, a punctat Jeffrey Smith.

EŞECUL DIN SOMALIA – TRĂDARE LA VÂRF

În toamna anului 1993, SUA şi aliaţii lor nu au putut face faţă revoltelor tribale din Somalia şi au părăsit ţara cu coada între picioare. Încercarea de a-l captura pe Mohammed Farrah Aidid, unul dintre războinicii care s-au aflat la originea luptelor sângeroase din ţara africană s-a soldat cu un eşec total.
În septembrie 1993, trupele speciale americane - celebra „Vulpea deşertului” – au fost surprinse într-o ambuscadă (o ambuscadă se organizează numai când sunt informaţii sigure că pe ruta respectivă se va deplasa inamicul). Au fost doborâte două elicoptere ultramoderne „Black Hawk”. 18 luptători au fost ucişi, alţi 73 răniţi, iar preşedintele Bill Clinton a ordonat retragerea trupelor americane din Somalia.
Pe 27 februarie 1994, în baza unor informaţii sigure, agenţii CIA s-au deplasat la Mogadiscio, capitala Somaliei, şi au făcut o percheziţie amănunţită la sediul ONU. Aici au descoperit documente legate de planurile de luptă şi codurile pe care le-au folosit trupele speciale americane în bătălia din toamna anului 1993 cu miliţiile generalului insiurgent somalez Farrah Aidid.
La ora bilanţului au fost evidenţiate două aspecte:
- comandanţii americani au ignorat informaţiile primite, în baza cărora au fost informaţi că Aidid este sprijinit de luptători aparţinând Jihadului Islamic Egiptean;
- trupele americane au căzut într-o ambuscadă perfect organizată de generalul Aidid, ceea ce indica că acesta deţinea informaţii precise despre mişcările şi planurile americanilor.
Agenţii au descoperit şi ruta urmată de documentele secrete: „Un trădător american le-a predat unui om de legătură de la sediul ONU, din New York. De acolo au fost trimise în Somalia şi în cele din urmă au ajuns în mâinile insurgenţilor” (1)
Oare, întâmplător, Aldruch Ames a fost arestat ala 21 februarie 1994 pentru spionaj în favoarea Moscovei? Adică, cu cinci zile înainte de a fi descoperite documentele respective în capitala Somaliei…
Totuşi, CIA a continuat să-şi desfăşoare activitatea în Somalia, dar numai în anumite regiuni controlate de miliţiile care le erau loiale.
Pe timpul când Agenţia era condusă de Porter Goss, între ea şi Administraţia de la Washington era un „război tăcut”. „The New York Times”, citând oficiali americani a adus la cunoştinţa opiniei publice eşecurile CIA, între care şi finanţarea căpeteniilor războinice cu sute de mii de dolari pentru a lupta contra miliţiilor islamiste, ceea ce s-a soldat cu rezultate exact opuse. Grupările islamiste au ajuns să controleze Mogadiscio şi cea mai mare parte a teritoriului somalez. Toate eforturile americanilor s-au soldat cu eşecuri. Liderii islamişti au declanşat „lovituri preventive” împotriva căpeteniilor tribale laice.
Operaţiunile de finanţare a căpeteniilor tribale era coordonată de antena CIA din Nairobi, capitala Kenyei. Porter Goss s-a deplasat personal în Kenya, unde s-a întâlnit cu ofiţeri CIA care răspundeau de Somalia. Aceştia zburau la Mogadiscio, în zonele controlate de căpeteniile loiale şi le înmânau sume importante de dolari pentru a fi distribuite miliţiilor somaleze.
După ce s-au fript o dată, americanii nu mai doreau să implice forţele armate în Somalia.
Acest program de finanţare a fost criticat chiar de diplomaţi americani de la Nairobi, iar Leslie Rowe, numărul doi al ambasadei a trimis mai multe telegrame Departamentului de Stat, în care explica motivele de îngrijorare asupra programului desfăşurat de CIA.
Michael Zorick, oficialul responsabil pentru Somalia de la acea vreme al Departamentului de Stat, a fost mutat în Ciad, după ce a criticat şi el programul CIA…

CIA NU ŞTIA CĂ…URSUL ERA MORT
Una dintre gravele greşeli ale CIA a fost faptul că şi-a dat prea târziu seama de paranoia lui James Jesus Angleton,şeful operaţiunilor de contraspionaj,şi a pierdut nepermis de mult. Convingerea fermă a acestuia era că toţi fugarii din URSS erau trimişi de KGB cu misiuni de intoxicare deci,ajungeau agenţi dubli. Tocmai din această cauză aproape toate informaţiile obţinute de la aceste surse au fost ignorate. Iar imaginea creată asupra URSS era una falsă, consecinţele politice ale impreciziei,foarte gravă. Richard Pearl,fost adjunct al Apărării în administraţia Reagan, a precizat:„Prin faptul că a subestimat efortul făcut de URSS în cursa înarmărilor agenţia centrală de informaţii i-a indus în eroare pe negociatorii americani. A creat impresia că dacă nu se ajunge repede la un acord de neproliferare,sovieticii vor deveni mai puternici. De fapt,ei erau şi aşa suprasolicitaţi şi nu mai puteau să o ţină prea mult”.
Numărul persoanelor şi al instituţiilor nemulţumite de conţinutul rapoartelor,analizelor şi estimărilor pe care le primeau de la CIA era în continuă creştere. .Sentimentul era că CIA nu foloseşte obiectiv informaţiile de care dispune,şi că are idei preconcepute despre orice,situaţie în care agenţia a fost nevoită să apeleze la experţii din afară. Mel Goodman îşi aminteşte:”Aşa s-a apelat la un grup de outsideri- echipa B- care să formuleze analize şi concluzii independente. Conceptul nu e rău,dar în situaţia aceasta nu se ştia de la început că echipa B va contrazice total ce spune echipa A. Erau oameni cu vederi mult mai radicale şi concluziile lor erau dintre cele mai pesimiste. Echipa B a dezvăluit o serie de slăbiciuni structurale în CIA. Cu toate mijloacele de care dispunea, agenţia nu lua deciziile cele mai potrivite,sau mai rău,nu reacţiona deloc la unele evenimente care se petreceau în lumea reală”.
Cele de mai sus s-au dovedit a fi perfect reale. Analiştii CIA au greşit în privinţa evenimentelor din Ungaria,nu le-au prevăzut pe cele din Cehoslovacia şi au fost luaţi prin surprindere de atacarea Afganistanului de către Uniunea Sovietică. Şi în ziua de astăzi Jimmy Carter susţine că nu l-a avertizat nimeni în legătură cu invazia sovieticilor din decembrie 1979.

PRINCIPIUL DOMINOULUI - UN PRINCIPIU DRAG CASEI ALBE

Războiul din Vietnam a demonstrat că administraţia de la Casa Albă avea teoria ei. Una era ceea ce prezentau rapoartele CIA,alta era ceea ce dorea ea să audă. Când Robert McNamara, ministrul Apărării pe timpul preşedinţilor Kennedy şi Jonhnson,a prezentat „principiul dominoului”,Casa Albă a fost captivată. Era convinsă că prin înfrângerea Vietnamului va preîntâmpina propaganda comunistă în Asia de sud-est. În acea perioadă CIA dispunea de surse umane şi reţele eficiente în Vietnam şi colabora foarte bine cu serviciile de informaţii ale armatei. Deci,avea o bază solidă pentru a face evaluări reale asupra situaţiei. Erau conştienţi că liderii de la Casa Albă şi Pentagonul aveau o percepţie greşită despre insurgenţii vietnamezi.”Erau marxişti,fără nici o discuţie,dar înainte de toate erau naţionalişti. E o mare diferenţă”,a recunoscut Ray McGoven, fost specialist al CIA în mişcările comuniste. ”Dacă ar fi fost nişte marxişti aşa cum scrie la carte,ar fi trebuit să fie aserviţi sau cel puţin influenţabili de către Moscova sau Beijing. Ori,nord-vietnamezii erau independenţi”,a concluzionat el. Încercările agenţiei de a prezenta realitatea din teren a eşuat de fiecare dată Mai mult,Pentagonul a acuzat CIA că ar fi o adunătură de indivizi cu simpatii stângiste,care nu înţeleg sistemul comunist.
Administraţia de la Casa Albă nu putea accepta punctul de vedere al agenţiei. Argumentul ei forte era ameninţarea sovietică,şi a aruncat în luptă noi şi noi forţe. Nu puţini au fost cei are şi-au dat seama de injusteţea războiului şi erau demolarizaţi. George Arnold, un veteran al operaţiunilor CIA în Vietnam:”Declaraţiile acestea (ale Casei Albe şi Pentagonului pentru continuarea războiului - n.a.) ne descurajau şi ne demoralizau. Majoritatea oamenilor simţeau că războiul se îndreaptă către ceea ce părea a fi impunerea unei dominaţii coloniale americane. Iar lucrul acesta nu făcea decât să dea apă la moară inamicului”.
Previziunile CIA s-au adeverit Populaţia a început să se revolte împotriva militarilor americani,iar ofensiva nord-vietnamezilor era de neoprit. Asediul Ambasadei americane din Saigon,fuga ruşinoasă,abandonarea a sute de militari americani în mâinile insurgenţilor şi multe altele sunt deja istorie…

„ŞAHUL ERA DICTATOR, DAR ERA DICTATORUL NOSTRU…”

Statele Unite doreau să aibă sub influenţa lor Iranul,mare producător de petrol,cu o poziţie geostrategică excelentă la graniţă cu imperiul sovietic. De data aceasta,însă,CIA nu a mai dat dovadă de aceeaşi clarviziune ca în Vietnam. CIA a ajutat la organizarea şi finanţarea loviturii de stat care a adus la putere un Şah pro-occidental şi anti-comunist. Mel Goodman spunea:”Era un dictator, dar era dictatorul nostru. Preşedintele Kennedy obişnuia să spună. acelaşi lucru referindu-se la dictatorii din America Latină,unde Statele Unite au dat dovadă de o mare ipocrizie în legătură cu reformele democratice. Povestea s-a repetat întocmai în Iran. Decât să rişte cartea democraţiei,americanii au preferat au aliat sigur,chiar dacă acesta se dovedea extrem de nepopular”.
În Iran,agenţii CIA nu au reuşit să sesizeze o mişcare nouă şi extrem de puternică,pornită din moscheile Teheranului. Pentru ei,fundamentalismul islamic nu exista. Iar prima mişcare majoră a acesteia i-a luat prin surprindere. Era un lucru nou şi radical.
Abia realizau că religia poate fi folosită în scopuri politice cu consecinţe politice majore. Nu i-a îngrijorat nici vâlva iscată la Paris în jurul Ayatolahului Khomeini. În loc să-şi plaseze câţiva agenţi în anturajul acestuia,au neglijat acest aspect,ceea ce a dat posibilitatea inamicului ei – KGB,să facă acest lucru. CIA devenise dependentă de Şah,iar agenţii erau ocupaţi mai mult cu vizitele la palatul regal. În Iran au dus o viaţă de huzur,care i-a moleşit. Gary Sikh,specialistul în problemele Iranului din consiliul de securitate al preşedintelui Carter,avea să recunoască:”Se considera că şahul nu e ameninţat de nimeni, aşa încât politica internă a Iranului părea neinteresată. În schimb,şahul era dispus să ajute la spionarea URSS”.

RĂZBOIUL RECE ÎN…MINŢI ÎNFIERBÂNTATE

Ronald Reagan este cel care a adus o nouă viziune asupra a ceea ce trebuie să facă Statele Unite. Până la el,fiecare locatar al Casei Albe de după 1947,cele două partide care s-au perindat la guvernare au avut un singur obiectiv : Statele Unite să nu piardă Războiul Rece.”Reagan a venit cu o altă politică - a spus vreau să câştigăm. Şi pentru că avea acest obiectiv,a devenit mai deschis faţă de alt gen de informaţii. Atunci când vrei să câştigi,te uiţi după slăbiciunile adversarului. Dacă eşti în defensivă,te interesează doar părţile în care adversarul tău e mai puternic. Diferenţa este enormă”,a mărturisit Herb Meyer,pe atunci consilier special al directorului CIA.
Politica lui Reagan a dus la creşterea nemaiîntâlnită a cheltuielilor în domeniul militar. Cu toate împotrivirile asociaţilor ecologiste şi cele ale apărării drepturilor omului,precum şi a nenumăratelor ONG-uri din Europa Occidentală,americanii au instalat rachetele Cruise şi Pershing 2,iar serviciile de spionaj,dar şi armata,şi-au intensificat operaţiunile de spionaj şi de interceptare a convorbirilor la graniţele ţărilor din blocul comunist. Sub conducerea lui Bill Casey,CIA a sprijinit lupta afganilor împotriva ocupantului sovietic (a creat şi sprijinit terorismul islamic) şi a sprijinit sindicatul polonez Solidaritatea prin donaţii generoase.
Fostul general KGB Oleg Kalughin,stabilit la Wshington şi prosper om de afaceri îşi aminteşte:„Andropov spunea că niciodată după cel de-al doilea război mondial URSS nu a fost mai aproape de un conflict,pornit de data aceasta de americani şi aliaţii lor. De aceea spionilor li se ordona să fie cu ochii în patru,iar armata fusese deja pusă în stare de alarmă maximă.Era o reacţie bazată pe teamă,un rezultat al estimărilor sovietice asupra forţei occidentului şi al neputinţei de a egala această forţă”.
Pentru Moscova lucrurile mergeau din prost în mai prost. A urmat celebra iniţiativă americană „Războiul stelelor”.
Analiştii de la CIA nu au sesizat pericolul nici în noiembrie 1983,când exerciţiul NATO,botezat „Arcaşul iscusit” a pus pe jar factorii politici de la Moscova şi comandanţii militari.La un moment dat s-a ajuns în situaţia de a se întreba dacă nu ar fi mai bine să atace primii.În schimb,serviciile secrete britanice care recrutaseră mulţi fugari din Uniunea Sovietică aveau o imagine mai clară asupra evoluţiei de la Moscova şi i-au avertizat pe colegii lor de peste ocean. CIA a ignorat acest avertisment. Fritz Ermart,la acea vreme analist pe probleme sovietice a precizat:”Ne-am pus această întrebare - oare au un plan care ar putea duce la război,şi atunci se pregătesc din timp,sau o fac de teamă că noi am plănui ceva,şi nu vor să fie luaţi prin surprindere ?”.
Colonelul Oleg Gordievski, fost agent KGB recrutat de serviciile secrete britanice a fost şocat de persistenţa ideilor învechite la cele mai înalte nivele de decizie din CIA. După o invitaţie la Casa Albă făcută de preşedintele Ronald Reagan,s-a întâlnit cu câţiva oficiali de la
CIA. Mărturiseşte :”Când am discutat despre strategia sovietică şi despre rachete,nu le-a venit să creadă câtă paranoia există la Moscova,unde toţi erau convinşi că Statele Unite vor să pornească un război nuclear. Un analist important mi-a spus în faţă că e un plan diabolic,gândit anume ca să-i inducă în eroare. Erau atât de înţepeniţi în dogmele lor,că atunci când primeau informaţii noi,care spuneau altceva,refuzau să le creadă”.

URSS – MAREA PUTERE…DIN LUMEA A III-A?

Desigur că analiştii de la CIA puteau să pună sub semnul întrebării unele dintre informaţiile furnizate de oameni ca Oleg Gordievski,dar nimic nu poate justifica minimalizarea unor rapoarte întocmite de oameni de bază ai CIA.Responsabil cu organizarea
rezistenţei mujahedinilor în faţa sovieticilor în perioada 1986-1989,Milt Bearden cunoştea situaţie reală din teren,unde a fost de mai multe ori. Când a văzut cu ochii lui că armata sovietică nu reuşeşte să facă faţă atacurilor înverşunate ale mujahedinilor înarmaţi doar cu flinte,s-a întrebat:”Nu cred că CIA ar fi putut să zică - ştiţi domnule preşedinte,sovieticii abia dacă au depăşit nivelul lumii a treia. Nu e nevoie să cheltuim atâţia bani ca să ne pregătim de o confruntare cu ei. Cine să zică asta?”.Toate rapoartele lui trimise din Afganistan,în care preciza că situaţia sovieticilor nu este deloc bună,nu erau crezute la CIA. Întrebările de genul:”Cine se crede şi ăsta?”,erau frecvente.
Reformele lui Gorbaciov i-a luat prin surprindere pe americani. CIA nu a putut prevedea că acestea nu puteau duce decât la dărâmarea sistemului comunist. Dick Kerr,numărul doi al agenţiei în anii 80 şi 90,recunoaşte:”Nu cred că am reuşit să prevedem lucrul acesta. Şi chiar dacă am fi spus la mijlocul anilor 80 că URSS e în pragul prăbuşirii,administraţia de la Washington ne-ar fi trimis la plimbare”…
Referitor la cele prezentate mai sus,apar câteva întrebări. Este bine sau nu să spui Puterii de care depinzi ceea ce nu doreşte să audă ? Oare adevărul tău va fi ascultat sau vei rămâne fără slujbă ? Cât de înţelept este să te pui cu Administraţia de la Casa Albă şi cu „durii”de la Pentagon ? Comunitatea de informaţii al unui stat este bine să fie politizată ?
Desigur,totul pare simplu când ştii ceea ce s-a întâmplat. Însă agenţiile de informaţii au misiunea de a vedea în perspectivă,de a anticipa ceea ce urmează să se întâmple. Iar CIA a picat acest examen în Vietnam,Iran şi la destrămarea comunismului. Mai grav, nu a anticipat potenţialul noului val care avea să schimbe faţa politicii în lume-fundamentalismul islamic. Statele Unite aveau să simtă forţa distrugătoare a islamismului pe 11 septembrie 2001.Nu mai are rost să insist asupra faptului că şi-au făcut-o cu mâna lor…

CIA ŞTIA MULTE, NU VEDEA NIMIC!!

CIA a avut insuccese de răsunet mai ales în ceea ce priveşte capacitatea de analiză a informaţiilor de prognozare a evenimentelor. Deşi până la restructurare a fost un colos care coordona şi conducea toate serviciile de informaţii ale SUA,la capitolul de bază a fost lamentabilă. Adică în analiza şi sinteza informaţiilor în posesia cărora intra şi trebuia să prevină şi să alerteze în legătură cu evenimentele ce se prefigurau. Iar unele dintre aceste evenimente neanticipate au fost atât de profunde,încât au schimbat cursul istoriei omenirii,aducând câştig de cauză unor state,nenorocind altele.
Nu intenţionez să fac o cronologie a acestor evenimente, neanticipate în timp util de CIA,dar amintesc câteva:
*Revoluţia portugheză din 1874.
*Atacul Coreei de Nord împotriva Coreei de Sud,declanşat la 25 iunie 1950,şi intrarea în acest război alături de Coreea de Nord,la 19 octombrie 1950 a Chinei.
*Atacul armatei chineze împotriva Indiei,în 1962.
*Invazia armatelor ţărilor Tratatului de la Varşovia,în afară de România,în Cehoslovacia,în noaptea de 20/21 august 1986.
*Criza petrolului din 1973-1974,care a produs o adevărată degringoladă în economiile occidentale.
*Forţarea Canalului de Suez şi ocuparea aliniamentului fortificat Barlev de către armata egipteană în cursul războiului arabo-israelian „Yom Kipur”.declanşat la 6 octombrie 1973.Atunci omenirea a fost la un pas de izbucnirea unui război nuclear local.
*Căderea şahinşahului Iranului,victoria revoluţiei islamice condusă de ayatolahul Komeini şi crearea Republicii Islamice Iran, în perioada 1978-1979.
*Invadarea Vietnamului de către armata chineză,în februarie 1979.
*Conflictul militar dintre Marea Britanie şi Argentina în arhipelagul Falkland,în aprilie 1982.
*Cucerirea Kuweitului de către Irak,în vara anului 1990 (deşi multe surse susţin că s-a făcut cu aprobarea Casei Albe),care a declanşat războiul din Golful Persic.
CIA a fost şi este judecată cu severitate,atât de oamenii politici americani,cât şi de opinia publică,pentru marile sale erori din epoca Războiului Rece. Mai ales cu privire la estimările sale exagerate cu privire la fosta Uniune Sovietică,a disponibilităţilor şi intenţiilor reale ale acesteia. CIA şi serviciile de informaţii occidentale au fost incapabile să depisteze racilele sistemului social economic sovietic,care avea să ducă la prăbuşirea sistemului socialist.
În evenimentele prezentate mai sus (parţial),serviciile de spionaj occidentale,dar mai ales CIA,cu toată tehnologia lor sofisticată şi avansată-sateliţi,navete,staţii de spionaj etc.-au fost luate prin surprindere. Dar un loc deloc de neglijat în aceste eşecuri l-au avut şi factorii de decizie politică,care,uneori,au ignorat analizele şi sintezele primite. Nu pot omite nici eşecul serviciilor de spionaj:CIA ,KGB.GRU,MOSSAD,AVO ş.a. în anticiparea evenimentelor din decembrie 1989 din România,când populaţia,prin ieşirea spontană în stradă,le-a dejucat locurile lor murdare,întregul scenariu pregătit din timp. Iar faptul că fosta Securitate,în totalitatea ei,nu a putut fi antrenată în conflicte armate cu forţele M.Ap.N.,de unde izbucnirea unui război civil,a fost un alt eşec al acestor servicii de spionaj.
Toate aceste eşecuri sunt cu atât mai mari cu cât agenţiile de spionaj occidentale,în frunte cu CIA,se consideră învingătoare în Războiul Rece. Mai trebuie să menţionez că,pentru aceste eşecuri,CIA a primit nenumărate reproşuri din partea factorilor politici, precum şi din partea complexului militar industrial american. Acesta din urmă a suferit pierderi financiare colosale pe care,însă,şi le-a recuperat cu vârf şi îndesat din conflictele artificial create prin atacarea şi destrămarea Yugoslaviei, atacarea Afganistanului şi Irakului,precum şi întreţinerea unor tensiuni artificiale în anumite zone ale lumii.
Edificator este şi faptul că,în 1990,în cele două camere ale Congresului american s-a pus chiar problema desfiinţării acestui colos de spionaj.
Pentru erorile sale,CIA a fost şi este judecată cu severitate chiar de opinia publică americană. Dar…

„JOCURILE MURDARE” ALE CIA ŞI…PARLAMENTUL ROMÂNIEI

Pentru că în toate există un „dar”.Atât pe teritoriul naţional,cât şi în restul lumii,CIA a planificat şi executat (lucru valabil şi în zilele noastre) nenumărate acţiuni clandestine,ilegale. Aşa-zisele „jocuri murdare”.Însă este de remarcat,şi acest lucru doresc să-l scot în evidenţă ,că,în acţiunile sale s-a bucurat de o libertate deplină şi absolută (oare va fi la fel după restructurarea serviciilor secrete americane?).Cel mai democrat stat din lume permite acest lucru. Congresul american,deşi a încercat,nu a reuşit niciodată să instituie decât un control de suprafaţă asupra acţiunilor CIA. Şi nu pot să mă abţin a face comparaţie cu modul în care Parlamentul României,Preşedinţia chiar,încearcă să se implice în controlul activităţii Serviciului Român de Informaţii şi dorinţa de a-şi subordona celelalte servicii de informaţii. Transparenţa în activitatea serviciilor de informaţii o doresc şi lucrătorii din mass-media. Directorii ori şefii serviciilor secrete sunt chemaţi „la ordin”,să dea rapoarte.”Analişti” care de care mai „profunzi” în gândirea lor,apar în nenumărate emisiuni televizate,cerând transparenţă în activitatea serviciilor de informaţii. S-a ajuns până acolo încât să se susţină că
,în zilele noastre,România nu are nici un inamic potenţial. Toate acestea denotă infantilism total în materie!Sunt conştient că mulţi cititori nu vor fi de acord cu cele de mai sus. Dar susţin cu tărie:activitatea serviciilor secrete este intimă,nu se desfăşoară la lumina zilei şi cunoştinţa opiniei publice. Această activitate intimă este desemnată să slujească interesele României şi ale naţiunii. Indiferent ce partid ori coaliţie de partide se află la guvernare. În nici o ţară democratică,care îşi cunoaşte interesele,activitatea serviciilor secrete nu face obiectul dezbaterilor în Parlament. Un control asupra lor trebuie să existe. Dar să fie cât mai discret,la care să participe un număr redus de persoane şi nu poate fi extins la acţiunile intime,sensibile ale acestor servicii. Desigur,ele pot comite abuzuri în activitatea lor. Dar acesta este un risc pe care societatea,clasa politică trebuie să şi-l asume. Numai dacă doreşte să dispună de adevăraţi profesionişti în domeniu.
Nu doresc să intru în polemică cu nimeni,dar să-mi dea cineva un singur exemplu în care o acţiune clandestină a CIA,indiferent unde s-a petrecut şi cu ce rezultate,să fi făcut obiectul unor investigaţii serioase sau anchete profunde din partea Congresului SUA. Că activitatea ei a fost şi este criticată este cu totul altceva. În schimb,în România avem destui parlamentari dispuşi să ceară socoteală,apoi să arunce în faţa opiniei publice cele mai vulnerabile şi delicate acţiuni ale S.R.I. şi a celorlalte servicii secrete. Paralel,o bună parte din jurnalişti,în numele libertăţii presei,se întrec în a se năpusti asupra acestor servicii. Şi toate acestea,în total dispreţ faţă de interesele supreme ale României…

GERMANIA, PRIN UNIUNEA EUROPEANĂ SPRE „CEL DE-AL PATRULEA REICHT”

Dacă pornim de la teza că orice formațiune statală are la origine un grup etnic constitutiv, ar fi firesc să ne întrebăm: cine ar fi centrul unor eventuale State Unite ale Europei? Oare abstractul „popor european” – unit în diversitate, după modelul “poporului sovietic”?
Destrămarea URSS a demonstrat că așa-numitul “popor sovietic” nu a fost decât o ficțiune care nu a durat atât cât a durat și regimul sovietic. Adevărul este că în pofida internaționalismului declarat, URSS a fost o creație eminamente rusească. Așa cum se spune și în primele versuri ale imnului sovietic: Uniunea a fost creată de “Măreața Rusie”: “Союз нерушимый республик свободных. Сплотила навеки Великая Русь” – unde “Русь”, spre deosebire de “Россия”, este o categorie etnică. Iată de ce, trezirea conștiinței naționale în republicile unionale a însemnat dispariția URSS de pe harta politică a lumii.
Urmând aceeași logică istorică, trebuie să presupunem că eventualul superstat european ar putea fi unul german, care ar avea la bază principii la fel de “internaționaliste” ca și în cazul URSS. “Europeanul” ar putea deveni tot mai germanic, exact așa cum în secolul al XIX-lea prusianul a devenit un prototip pentru tot ce a însemnat “neamț”, așa cum și “sovietizarea” a presupus, de fapt, “rusificarea”. O altă “Europă unită”, pur și simplu, nu este și nu ar fi posibilă. Actuala criză financiară demonstrează deja faptul că UE fie va merge pe calea centralizării, lichidării statelor naționale și acceptării supremației germane, fie va dispărea din istoria continentului așa cum a dispărut și URSS.
Se prea poate că miliardarul Dinu Patriciu are dreptate, atunci când spune că Uniunea Europeană se transformă tot mai mult într-un “al patrulea Reich”[1]. Urmărim deja cum statele precum România sau Serbia deja ard de nerăbdare să devină landuri germane. De fapt, dacă judecăm după ultimele declarații ale lui Băsescu, legate de necesitatea renunțării la suveranitate, precum și lipsa de reacții sănătoase chiar și în rândurile opoziției politice față de astfel de afirmații, ne face să credem că România deja este un land german. Pe de altă parte, iată că în timp ce Băsescu anunță cu nevinovăție în glas necesitatea lichidării României ca stat, puterea și opoziția din Marea Britanie își dau mâna în efortul comun de a scoate țara din UE[2].
Termenul “al patrulea Reich” nu aparține lui Patriciu. Acum doi ani, versiunea electronică a ziarului “Daily Mail” publica un material în care se afirma că potrivit unui raport al serviciilor secrete americane din perioada celui de-al doilea război mondial, foștii lideri naziști și industriași intenționau să restabilească dominația Germaniei în Europa prin mijloace economice când au realizat că înfrângerea lui Hitler este inevitabilă[3]. Acest document a servit drept sursă pentru romancierul Adam Lebor în scrierea romanului „The Budapest Protocol”.
Conform raportului, la 10 august, în 1944, la hotelul Rotes Haus din Strasbourg ar fi avut loc o întâlnire secretă a liderilor naziști și elita economică germană, în cadrul căreia s-a discutat despre planurile de restabilire a dominației Germaniei după finalizarea războiului. Industriașii germani conveniseră asupra retragerii bunurilor în statele neutre (în primul rând Elveția) și încheierea unor contracte de colaborare cu parteneri americani care ar proteja lumea de afaceri germană de furia aliaților.
Desigur, nu suntem în stare să verificăm autenticitatea acestui document care răstoarnă sensul istoriei din ultimii 60 de ani. Nu excludem aici și o mistificare din partea promotorilor teoriei conspirației. Dar să presupunem că raportul este unul veridic. De ce nu am face-o? Acest fapt ne-ar permite să privim dintr-o altă perspectivă istoria din ultimile 5-6 decenii, dar și să analizăm într-un mod mai puțin obișnuit actuala situație. Mai ales că un astfel de scenariu nu pare deloc fantezist.

DEUTSCHLAND, DEUTSCHLAND UBER ALLES…

Conform raportului ONU, în anul 2009 Germania s-a aflat pe locul doi în lume după volumul de investiții în străinătate[4]. Germania a fost cea care a avut de spus ultimul cuvânt în problema datoriei externe a Greciei. Germania este cea care ar urma să conducă o uniune fiscală care inevitabil va trebui să fie însoțită și de o unificare politică a Uniunii Europene.
Problema demografică și ecologică reprezintă factori care un rol important în actuala politică economică a Germaniei: îmbătrânirea populației, diminuarea numărului populației economic active, determină emigrarea industriei germane în state precum Grecia, România, Serbia, China, etc. Astăzi Germania nu este atât un producător, cât un exportator activ. În realitate, o bună parte din producția industrială, care este exportată sub marca “Made in Germany” este produsă în afara țării, fiind doar asamblată și exportată din Germania. În acest fel, creșterea economică a Germaniei are loc din contul statelor cu forță de muncă ieftină[5]. Conform unui studiu publicat recent de compania de consultanță „Ernst & Young”, 75 la sută din veniturile gestionate de companiile germane provin din afara Germaniei[6].
Berlin a devenit principalul partener al Federației Ruse din UE și în prezent joacă un rol important în Europa Centrală de Est și Balcani. Vizita cancelarului german Angela Merkel în România[7] și Bulgaria în anul 2010, precum și vizita în Serbia și Croația în a subliniat odată în plus faptul că aceste state fac parte din sfera de influență a Germaniei[8], din așa-numitul “spațiu vital” (Lebensraum). Preferințele nemțești în ale politicii externe nu prea s-au schimbat de la Bismark încoace.
În decursul istoriei Germania a prezentat întotdeauna interes pentru această zonă. Germania a fost cel mai cointeresat stat în amplasarea scutului antirachetă în România. Să nu uităm că anume ministrul german al apărării Franz Josef Jung a sugerat SUA în 2007 amplasarea în Europa de Est a scutul antirachetă[9]. În mod straniu, la distanță de 2 săptămâni de la declarațiile ministrului german al apărării, Angela Merkel critică intenția SUA de a amplasa scutul antirachetă în Europa centrală[10]. Desigur, în cele din urmă, scutul antirachetă ar urma să fie instalat în România. Astfel, scutul antirachetă evidențiază zonele de interes al Germaniei în zona Europei de Est și Balcani.
De-a lungul istoriei, Germania a dus un joc diplomatic foarte viclean, aranjând pe hartă piesele așa cum îi convine: în 1878, prin pacea de la Berlin a consimțit cedarea sudului Basarabiei Imperiului Țarist, pentru ca în octombrie 1883, speculând frustrările Bucureștiului, să determine aderarea României la Tripla Alianță. În 1940 Germania consimte ocuparea Basarabiei și Nordului Bucovinei, pentru a determina România să se alăture campaniei împotriva URSS. Astăzi problema Basarabiei și scutului antirachetă trebuie privită în același context al tangoului geopolitic ruso-german. Scutul antirachetă are aici o funcție bine definită: menținerea României la periferia lumii occidentale în calitate de „grănicer” al Occidentului și împiedicarea unei eventuale apropieri între România și Rusia. Este evident faptul că neînțelegerile istorice dintre aceste două state sunt artificiale, Germania profitând de incapacitatea Rusiei de a promova o politică externă clară, logică, conformă propriilor interese naționale. Apariția așa-numitului “cordon sanitar” se datorează în mare parte comportamentului ilogic și inadecvat al Rusiei față de vecinii săi: Georgia, țările baltice, Polonia, Belarus, Ucraina, Republica Moldova, etc. Occidentul nu a făcut decât să profite de greșelile tactice ale Kremlinului. Ne rămâne doar să ne mirăm cum un stat care a suferit o înfrângere usturătoare în cel de-al doilea război mondial a ajuns să dialogheze de la egal la egal cu cel care a învins.
REPUBLICA MOLDOVA – UN PROTECTORAT RUSO-GERMAN?
Evocarea problemei transnistrene de către Merkel în întrevederile sale cu Vladimir Putin demonstrează interesul Berlinului pentru această regiune. În prezent la Chișinău funcționează cel puțin екуш fundații germane, una dintre care este apropriată de partidul cancelarului Angela Merkel și acordă asistență partidului condus de actualul premier Vlad Filat: Fundația Konrad Adenauer[11], fiind finanțată din bugetul de stat al Germaniei. În luna mai a acestui an liderul liberal-democrat a avut o întrevedere cu Angela Merkel. Nu întâmplător, întrevederea premierului moldovean cu liderul separatist de la Tiraspol are loc anume în Germania.
Alianța dintre PLDM și PCRM, în acest context, despre care se discută de mai mult timp la Chișinău, ar fi o expresie a parteneriatului ruso-german. După aceeași logică ar putea avea loc și așa-numita „reunificare” a Republicii Moldova prin federalizare, o perspectivă care nu ar bucura deloc clasa politică de la Chișinău, dar și o mare parte a separatiștilor de la Tiraspol.

CONCLUZIE

Criza în care se bălăcește Europa ar putea aduce schimbări radicale în construcția europeană. Situația actuală ar putea fi comparată cu anul 1917-1918, când continentul era zguduit de mari metamorfoze sociale și geopolitice. În toate aceste procese, Germania a jucat și mai joacă un rol central în noile configurări. Relațiile ei cu Rusia, în calitatea de sursa ei de materie primă și resurse energetice, definește rolul nostru pe harta geopolitică. Iată de ce, înțelegerea jocului dintre cele două puteri este necesară pentru adoptarea unor politici naționale corecte, adecvate noilor timpuri, spre a nu repeta greșelile din trecut. În pofida influenței marilor puteri, soarta fiecărui stat depinde de capacitatea elitei naționale de a lua decizii, precum și de calitatea acestor decizii. României și Republicii Moldova nu le rămâne decât să lucreze în această direcție, pledând pentru pozițiile care corespund cu interesele lor naționale. Procesul globalizării presupune nu doar intensificare schimburilor economice, tehnologice și culturale, dar și creșterea nivelului de instabilitate dictată de diminuare resurselor energetice, umane și alimentare. De modul în care elitele naționale vor ști să iasă de sub “determinismul social al imperialismului”, despre care vorbea și sociologul francez Frederic Le Play, depinde dacă poporul va avea continuitate în istorie. Salvarea celor naufragiați este o problemă în primul rând a naufragiaților.

Spionajul american, o caracatita uriasa


Aparatul de spionaj american a devenit urias dupa 11 septembrie 2001, dupa cum reiese din volumul documentar „America Top Secret”.…


Cititi mai mult: http://www.enational.ro/#ixzz1bEV5y7w4
enational.ro

AGENŢIA CENTRALĂ DE INFORMAŢII, ÎNTRE EXTAZ ŞI AGONIE(I)

„PĂRINŢII FONDATORI” AI RĂZBOIULUI RECE
În perioada interbelică cel de-al patrulea „Cavaler al Apocalipsei” îşi avea reprezentanţi atât în Lumea Veche,cât şi în Lumea Nouă. Zămislise adevăraţi monştri:Adolf Hitler,născut în 1898;Winston S.Churchill,născut la 1874;Iosif Vissarionovici Djugaşvili Stalin,născut în 1879;Franklin Delano Roosevelt,născut în 1882 şi Harry S.Truman.
La terminarea Primului Război Mondial,SUA,Marea Britanie şi Franţa,marile democraţii occidentale,au exclus Germania şi Rusia de la reîmpărţirea lumii,mai ales a procesului de trasare a noilor frontiere europene. Aceasta a făcut ca o perioadă Hitler şi Stalin să coopereze,pentru ca apoi să devină cei mai înverşunaţi duşmani. În perioada 1919-1923,elita conducătoare a SUA a ales să rămână în afara Ligii Naţiunilor şi să rămână la izolare.La sfârşitul Războiului al Doilea Mondial au înţeles,însă,că Stalin era capabil de a instaura un imperiu mondial şi au hotărât ca SUA să nu-şi mai asume niciodată riscul izolării.
Acesta era spiritul generaţiei fondatorilor Războiului Rece,al CIA,Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al Planului Marshall. Tot ea a determinat ca America să intre în lumea spionajului internaţional şi au aprobat „acţiunile sub acoperire”.Reprezentanţii acestei generaţii au fost:Dean Acheson,Robert Lovett,James Forrestal,John Foster Dulles şi fratele său Allen,Dwight D.Eisenhower,Harry S. Truman,William J.Donovan şi Franklin Delano Roosevelt. Toţi se născuseră la sfârşitul secolului XIX şi au participat cu entuziasmul tineretului la bătăliile din Primul Război Mondial:Harry Truman luptase la locotenent,apoi căpitan într-o unitate de artilerie; William Donovan a devenit ofiţerul american cu cele mai multe decoraţii pentru curajul dovedit pe câmpurile de bătălie din Franţa; Acheson fusese ofiţer de marină;Lovett şi Forretal au activat în aviaţie,iar Franklin Roosevelt a fost,pe toată durata războiului,adjunctul secretarului marinei.
Această generaţie se maturizase în perioada interbelică. În 1945 au înţeles în ce constă puterea SUA:recunoaşterea puterii militare şi economice de care dispunea de către întreaga lume. Pentru ca în lume să se instaureze o Nouă Ordine Mondială liberală şi democratică-aşa au gândit la început-America trebuie să aibă neapărat rolul conducător. Şi era esenţial ca ei,civilii,să deţină întregul control al pârghiilor puterii americane. SUA era,în fapt,prima putere economică a lumii. Aproape jumătate din produsele fabricate în lume purtau marca „made în USA”În cursul anilor 1940-1944,PNB american a crescut cu 15% pe an.”Puterea militară americană era considerabilă. În momentul capitulării Germaniei,forţele armate ale SUA erau de circa 8.300.000 de oameni,din care 69 de divizii în Europa şi 26 în Asia şi Pacific. Marina lor militară şi comercială era fără egal şi aviaţia militară le conferea supremaţia aeriană. Americanii descoperiseră bomba atomică. SUA se bucura în mod egal de un mare prestigiu ideologic şi politic. Preşedintele Roosevelt era omul „New Deal”-ului. Principiile liberale care au fost propagate contra forţelor Axei erau înscrise în Charta Naţiunilor Unite” (1).
Între departamentele civile ale administraţiei de la Casa Albă au început adevărate lupte,uneori deosebit de murdare,pentru a prelua controlul asupra serviciilor secrete,care erau în stadiu de reorganizare. Aceste bătălii îi implica şi pe militari. Se ştie că în America exerciţiul puterii era de natură personală. În acea perioadă,cu un simplu telefon dat unei anumite persoane au fost distruse cariere. Sentimentul că puteai fi trădat era foarte răspândit.
Trauma naţională provocată de atacul japonezilor asupra flotei americane de la Pearl Harbour l-a convins pe preşedintele Truman de necesitatea existenţei unei agenţii civile pentru culegerea informaţilor privind potenţialii inamici,suficient de puternică pentru a garanta faptul că Statele Unite nu va mai fi atacată niciodată prin surprindere (cel puţin acesta a fost motivaţia oficială). Agenţia Centrală de Informaţii (CIA),succesorul nemijlocit al O.S.S.,a fost creată la 26 iulie 1947,printr-un decret al preşedintelui Harry Truman.William Donovan a fost un american de origine irlandeză,cu concepţii moderne. Deşi în Primul Război Mondial a luptat pe frontul de Vest,nu mai era interesat să lupte în bătăliile purtate de ţara de origine. Era adeptul ieşirii SUA din izolaţionism, iar cu forţa ei militară şi economică se putea angaja în problemele mondiale,putea lupta împotriva oricărui totalitarism pentru instaurarea „democraţie”Conceptul şi rolul Agenţiei Centrale de Informaţii,crearea ei,au fost ideile lui William Donovan..

SACOŞELE CU BANI ALE GENERALULUI MARSSHALL
La început,agenţia a avut misiunea de a culege informaţii şi de a le analiza,deci de spionaj,pentru ca în 1952,la insistenţele unor înalţi oficiali,i s-a dat posibilitatea de a organiza operaţiuni sub acoperire. De atunci s-a implicat în nenumărate „războaie murdare”,sfidând atât legislaţia internaţională cât şi legislaţia ţărilor în care acţiona. Mel Goodman,care a lucrat ca analist în probleme sovietice,şi a activat timp de 20 de ani în cadrul agenţiei,a declarat:„CIA a fost gândită ca un organism obiectiv al administraţiei, care să dea analize cât mai obiective,şi fără culoare politică. Ţinta principală era URSS…”
Printre primele operaţiuni ce i-a fost încredinţate a fost contracararea expansiunii comuniste în Europa Occidentală. Începuse Războiul Rece. Aflat într-o vizită privată în SUA,la 5 martie 1946,în Aula universităţii Fulton (Missouri),fostul premier britanic W.
Churchill a spus:”De la Stettin din Marea Baltică,până la Triest în Marea Adriatică,o cortină de fier s-a abătut asupra continentului. În spatele ei se găsesc capitalele vechilor state din Europa Centrală şi de Est:Varşovia, Berlin. Praga,.Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia. Toate acest frumoase capitale şi populaţia acestor ţări sunt situate acum în zona de influenţă sovietică…”. Uitase că a fost unul dintre cei responsabili de această situaţie. În Italia,unde Partidul Comunist putea accede la putere oricând,agenţii CIA,în cooperare cu cei din reţeaua Gladio au desfăşurat nenumărate acţiuni ilegale,au discreditat şi cumpărat conştiinţe cu multă generozitate. Mark Wyatt,mai târziu va deveni şeful antenei CIA de la Roma îşi aminteşte atmosfera dinaintea alegerilor:„Eram într-o cameră de hotel cu vedere peste toată Roma.Generalul Marshall era şi el acolo,şi toată lumea bea şampanie. Apoi am văzut o mulţime de genţi pline cu bani care urmau să ajungă la partidele anti-comuniste. Unele erau mai mari,altele mai mici,în funcţie de contribuţia fiecărui partid la înfrângerea comuniştilor”.
„Succesul” înregistrat în Italia a demonstrat oficialilor agenţiei,dar şi factorilor politici,cât de important este să cunoşti teritoriul unde acţionezi,să ai o reţea locală şi importante surse financiare.
Însă,culegerea informaţiilor din interiorul Uniunii Sovietice a fost un fiasco. CIA nu a reuşit să-şi infiltreze nici un agent la Moscova,nu a putut să-şi creeze nici o reţea locală,spre deosebire de KGB care i-au monitorizat chiar de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial,infiltrându-şi agenţi în cele mai înalte cercuri politice,economice,militare. Pentru a obţine cele mai banale informaţii din U.R.S.S.- spre exemplu preţul alimentelor- CIA a trebuit să-i chestioneze pe oamenii de afaceri şi turiştii care călătoreau acolo. Din această cauză sovieticii i-au luat de multe ori prin surprindere.
Lansarea Sputnikului,primul satelit artificial al Pământului a fost o surpriză totală şi neplăcută pentru Washington. Administraţia de la Casa Albă şi CIA au apelat la superioritatea lor tehnologică. A început o nouă eră a spionajului-sateliţii de spionaj,celebrele avioane de recunoaştere şi spionaj U2,interceptarea comunicaţiilor etc. CIA era preocupată pentru culegerea de informaţii privind capacităţile strategice ale sovieticilor-ce fel de forţe armate aveau,cum le puteau folosi,dotarea ş.a…

URSS – SPIONATĂ DE…FORMAŢIA U-2
La mijlocul anilor ’50,CIA a intrat într-o eră nouă de culegere a informaţiilor:era spionajului cosmic. Richard Bissell,de formaţie economist,cu o minte sclipitoare şi un foarte bun manager,a înţeles rolul informaţiilor exacte care erau hotărâtoare în evaluarea corectă a conflictelor şi tensiunilor într-o lume în care începuse cursa nebunească a înarmărilor nucleare. De asemenea,el a identificat noi metode pentru culegerea informaţiilor din zonele în care serviciile de spionaj americane nu au reuşit să se infiltreze:folosirea progreselor tehnologice din domeniul electronicii,a computerelor şi a ingineriei zborurilor spaţiale,care luaseră avânt în SUA. Toate acestea trebuiau să creeze noi echipamente de spionaj.
În 1954, subcomisia condusă de Land,din cadrul Comisiei Consultative pentru Informaţii ,a propus să se construiască un nou tip de avion care să zboare mai sus decât rachetele şi să nu se realimenteze. Cel care i-a propus lui Bissell să se implice în acest proiect a fost Allen Dulles.Bissell a reuşit să plătească întregul cost al proiectului-circa 22 milioane de dolari-din fondurile CIA,aducând astfel proiectul sub controlul CIA. Proiectul a devenit imediat unul dintre cele mai secrete proiecte ale agenţiei,o operaţiune autonomă despre care Congresul nu a fost informat. Avionul a fost numit U-2,iar pe data de 1 decembrie 1954 preşedintele Eisenhower şi-a dat acordul pentru demararea proiectului. Pentru testări CIA a primit un teren la baza atomică din Utah,proiectul bucurându-se,în felul acesta,de cea mai atentă securitate oferită de Comisia pentru Energie Atomică.
Cel care a proiectat avionul-spion U-2 a fost Clarence L.Kelly Johnson,preşedintele companiei Lockheed Martin &Skunk Works.Compania Shell a realizat un nou combustibil pentru acest avion. Camera de luat vederi (de fotografiat) a necesitat cele mai multe teste,reuşindu-se în final realizarea unei pelicule de film şi a unui aparat de fotografiat care să acopere o suprafaţă de circa 200 de kilometri pătraţi într-un cadru. Au fost construite motoare J-57 de tipul Pratt & Whitney,care au fost îmbunătăţite permanent ,în vara anului 1956 find construit cel mai puternic motor,J-75.
Într-un timp record -17 luni -, primul avion-spion U-2 era operaţional. Altitudinea de croazieră peste 20.000 de metri şi o viteză de cca. 500 de mile. În timp au fost construite 26 de avioane de acest tip,care staţionau la bazele aviaţiei militare americane din Marea Britanie,Germania Occidentală,Norvegia,Turcia,Pakistan şi Taiwan. După ce belicosul preşedinte George W.Bush a atacat Afganistanul şi Irakul,avioane-spion U-2 staţionează în Emiratele Arabe Unite. Primele avioane au fost desfăşurate în aprilie 1956 la baza de la Lokenheath (Anglia).
Până la avioanele-spion U-2,folosite din plin de spionajul american,obstacolul principal l-a constituit verificarea informaţiilor despre capacitatea militară a Uniunii Sovietice. În timpul crizei rachetelor din Cuba,preşedintele Kennedy le-a închis gura ruşilor când a prezentat opiniei publice fotografii luate de un U-2.Fotografiile prezentau cu o claritate care convingeau şi pe cel mai sceptic rampele de lansare a rachetelor din Cuba,rachetele şi hangarele în care erau adăpostite.
Cu trecerea vremii operaţiunile acoperite de avioanele U-2 s-au extins. La început s-a acordat prioritate spionării teritoriului Uniunii Sovietice şi a Chinei. În doi ani-1956-1958- CIA a colectat o mulţime de informaţii asupra obiectivelor militare ale celor două Puteri,precum şi a manevrelor militare executate pe teritoriul lor. Primul zbor deasupra Uniunii Sovietice a avut loc în 1956, şi s-a desfăşurat deasupra Moscovei şi a Leningradului. S-a obţinut o vedere panoramică de Ziua Aviaţiei sovietice. Pe baza fotografiilor obţinte, analiştii au reuşit să facă o comparaţie între avioanele de luptă sovietice şi cele americane. Însă mai multe radare sovietice au reuşit să depisteze zborul avionului-spion. A început un război diplomatic,iar preşedintele Eisenhower şi-a dat seama că,mai devreme sau mai târziu,sovieticii vor găsi o metodă pentru doborârea lui U-2.
Trebuie să precizez că fiecare zbor era aprobat de preşedinte. În aprilie 1959 acestea i-a convocat pe Bissell şi Niel McElroy, Secretarul Apărării cărora le-a spus:”Nu putem,în actualele condiţii,să ne permitem o revoltă a opiniei publice împotriva Statelor Unite,noi fiind singura naţiune care poate realiza această activitate”.Adică spionajul cu ajutorul flotilei de avioane U-2.Subtilitatea preşedintelui a fost înţeleasă de Bissell. Acesta a luat legătura cu responsabilii din aviaţia regală britanică şi cu serviciile secrete prezentându-le un plan concret prin care să efectueze propriile misiuni de spionaj cu avioane U-2.Britanicii au fost mai mult decât încântaţi şi au achiziţionat cinci avioane de spionaj pe care le-au trimis în Cipru şi Egipt.
Bissell nu s-a mulţumit cu atâta. I-a abordat cu aceeaşi propunere pe cancelarul Adenauer şi primul-ministru francez. Primul a fost de acord şi a înfiinţat o bază U-2 la Wiesbaden. Francezul nu a fost de acord deoarece nu dorea să ajungă sub controlul CIA.
Într-adevăr,coordonatorul principal al tuturor operaţiunilor cu avioane U-2 era Bissell.

RUŞII NU AU DOBORÂT NICI UN U-2
Între timp,ruşii obţineau succese importante în cucerirea spaţiului cosmic care,de fiecare dată,erau aduse la cunoştinţa opiniei publice internaţionale cu mare tam-tam. La 26 august 1957 au lansat cu succes prima rachetă intercontinentală,iar pe 4 octombrie primul satelit Sputnik. Analiştii şi politicienii americani au fost luaţi prin surprindere de rapiditatea dezvoltării tehnologiei cosmice. Pe data de 1 mai 1960,americanii au planificat ca un U-2,pilotat de Francis Gary Powers, să zboare deasupra rampei de lansare Tiuratam,deasupra Sverdlovsk-ului - un centru important al cercetării atomice-şi a Pleseţului,baza pentru noile rachete intercontinentale. Sovieticii au trâmbiţat pe toate canalele posibile că avionul a fost doborât de o rachetă a lor iar pilotul a fost luat prizonier. ”Doborârea” lui U-2 pilotat de Powers a iscat un scandal diplomatic între cele două Puteri. Cu această ocazie Hruşciov a vrut să arate cine este mai tare.La începutul lunii mai,la Paris urma să se desfăşoare întâlnirea la vârf între Eisenhower,Hruşciov şi omologii lor din Franţa şi Marea Britanie Hruşciov a anulat această întâlnire.
În 1962,pilotul Powers a fost schimbat de ruşi cu spionul lor Rudolf Abel,arestat de americani. Acesta era colonel KGB,arestat în 1957,la New York. Timp de 10 ani a condus o reţea vastă de spioni sovietici în Statele Unite. Nu ar fi fost arestat dacă adjunctul său, Reino Hayhanem, un alcoolic,afemeiat şi neserios,rechemat la Moscova nu ar fi defectat la Paris,unde s-a predat americanilor, deoarece ştia ce-l aşteaptă în patrie. El a oferit toate detaliile privind acoperirea sub care activa Rudolf Abel,care a fost arestat imediat.
Abel a devenit eroul principal al cărţii „Spionajul sovietic”,scris de Cyrille Henkine,rus de origine,emigrat la vârsta de optsprezece ani,cu părinţii,la Paris,unde îşi termină studiile la Sorbona şi devine un militant comunist convins. Participă la războiul din Spania,predă mai târziu franceza în SUA şi se întoarce,la vârsta de douăzeci şi cinci de ani,în URSS,unde este recrutat de KGB. Aici se „împrieteneşte” cu Rudolf Abes,a cărui biografie o prezintă în cartea amintită. În 1973,prin filiera israeliană,revine în lumea liberă În prefaţa cărţii scrie:”Aceasta nu este o carte despre spionajul sovietic în vest ca atare,ci o carte despre funcţionarea globală a sistemului sovietic faţă de Occident,pe bază de materiale legate de spionaj,dar depăşind cu mult acest cadru”.
Revenit în SUA,unde este primit ca un erou, Powers a făcut un raport complet asupra incidentului. Nu intru în amănunte tehnice pentru a nu plictisi cititorii. Avionul pilotat de el nu a fost lovit de nici o rachetă sovietică. La circa 4 ore de la decolare,dorind să stea mai comod în carlinga strâmtă,Powers îşi slăbeşte centurile. Era deasupra teritoriului sovietic. La un moment dat,avionul intră într-o spirală,care l-a împins din spate şi şi-aprins picioarele sub panoul de instrumente. Nu s-a ejectat deoarece era în pericol de a-şi pierde ambele picioare,prinse sub panou. Cu o prezenţă de spirit extraordinară a deschis cupola carlingii şi s-a aruncat în gol. Nu s-a sinucis cu acul îmbibat în toxină din crustacee,şi mascat într-un dolar de argint. A acţionat instinctul de conservare,el dorind să trăiască (ulterior, a fost „ajutat” să se sinucidă).
Ruşii au intrat şi în posesia avionului,specialiştii şi tehnicienii lor obţinând toate informaţiile despre el. Dacă ar fi fost doborât de o rachetă,ar fi fost spulberat,iar din rămăşiţele căzute pe Pământ şi împrăştiate pe o suprafaţă uriaşă,ruşii nu ar mai fi putut reconstitui avionul. Încă o „legendă” a Războiului Rece a fost spulberată.
De la acel nefericit incident CIA a întrerupt zborurile deasupra Uniunii Sovietice,concentrându-se asupra altor regiuni al Terrei de unde avea interesul să obţină informaţii. Foarte multe informaţii şi fotografii din zona Orientului Apropiat şi Mijlociu au
fost oferite Israelului.

U-2 - DIN…UNIVERS ÎN AFGANISTAN
În luna septembrie 2006,comandamentul militar american considera că rezistenţa talibanilor a fost definitiv înfrântă. Că nu a fost să fie aşa s-a dovedit la începutul lunii noiembrie,acelaşi an,când ocupanţii au fost obligaţi să-şi schimbe brusc tactica. Rezistenţa talibanilor a reizbucnit în stil irakian:atacuri asupra convoaielor americane,răpiri de persoane,atacuri asupra unor obiective ş.a. Rebelii au capturat chiar capitala unui district situat la sud-vest de Kabul,luând prizonieri 30 de poliţişti. Majoritatea dintre aceştia au fost executaţi. Trupele americane şi afgane,sprijinite de avioane şi elicoptere au pisat o zi întreagă grotele din munţi,realizând una dintre cele mai puternice acţiuni militare de la încheierea războiului,în 2001.În perioada martie-noiembrie 2006,au fost ucişi peste 360 de rebeli,iar 29 de militari americani şi-au pierdut viaţa. Speranţele într-un sfârşit al insurecţiei talibane au fost spulberate.
Am amintit acest aspect,deoarece la operaţiunile militare din ultimele luni ale anului 2006 au participat şi avioane de spionaj U-2,cu baza în Emiratele Arabe Unite. Unul dintre avioane s-a prăbuşit pe data de 2 noiembrie 2005.
În una din misiunile din Irak,avioanele de spionaj U-2 au acoperit 19% din misiunile de recunoaştere furnizând 60% din informaţiile secrete şi 90% din imaginile teatrului de război.
La 23 decembrie 2005,prin Decizia PDB 720 Pentagonul a hotărât retragerea eşalonată a avioanelor U2:3 aparate în 2007,6 în 2008,câte 7 în 2009 şi 2010 şi ultimele 10 în 2011.
Datorită lui U2, astro - fizicienii Arno Penzias şi Robert Wilson au primit Premiul Nobel pentru fizică. Cei doi „au refăcut calculele din anii ’50,ale lui George Gamow,părintele teoriei Big-Bang (Universul nu este infinit în timp şi spaţiu,ci este un sistem în expansiune,ca urmare a unei explozii iniţiale),ajungând la concluzia că „ totul trebuie dovedit practic”.Au primit aprobarea guvernului pentru mai multe zboruri cu avionul U2 în stratosferă,avion pe care au montat cea mai performantă aparatură de ascultare a acelor ani. Concluziile au fost uluitoare şi au confirmat Big-Bang-ul lui Gamow. Cei doi cercetători au înregistrat zgomotul de fond al Universului actual în expansiune continuă” (1) …
Pentagonul a justificat această decizie prin restricţiile bugetare din programele pentru următorii ani. În realitate,programul U2 este surclasat de multiplele generaţii de sateliţi de spionaj,care fac o munca pe care omul de rând nu trebuie nici măcar să o bănuiască. Mai este surclasat de avionul Global Hawk fără pilot,care are o autonomie de zbor de două ori mai mare şi poate rămâne în staţionare de trei ori mai mult. Altitudinea de croazieră este în stratosferă,la peste 20.000 de metri. Nici pomeneală de reduceri bugetare.

ÎN 1961, GENERALII AMERICANI ÎŞI VEDEAU RĂZBOAIELE…LA TELEVIZOR
Construind rachete tot mai sofisticate şi performante,nu mai era decât o chestiune de timp până când sovieticii vor putea doborâ avioanele U-2.Altitudinea nu mai era o protecţie suficientă,aşa că trebuia adăugată viteza. Personalul de la „Proiectul U-2” a fost însărcinat cu proiectarea şi construirea avionului de spionaj supersonic SR-71.În august 1956 a început lucrul la proiect,care a devenit fiabil în 1966 când a fost construit primul lot de avioane SR-71.Avionul era dotat cu două motoare Pratt & Whitney,J-58,viteza maximă de cca. 2.200 mile/h. Prima lansare a avut loc pe 16 aprilie 1962.Aproape în acelaşi timp a fost iniţiat şi programul WS-117-L,primul proiect american pentru sateliţii de spionaj.
Realizările sovieticilor în domeniu erau percepute de naţiunea americană,de mulţi oameni politici mult mai performante,deşi realitatea era diferită. Preşedintele Eisenhower, conducerea CIA şi membrii „Proiectului U-2”,conduşi tot de Bissell, erau mai liniştiţi.Studiul fotografiilor luate de avioanele de spionaj U-2 demonstrau că nu putea fi vorba de o forţă puternică de rachete intercontinentale ale sovieticilor şi că cele câteva SS-6 erau folosite doar în domeniul spaţial. Având sprijinul popular,democraţii cereau să se aloce fonduri mai mari pentru construirea de rachete. Eisenhower a reuşit să atenueze în oarecare măsură spiritele. Dar militarii de la Pentagon,în special cei de la aviaţie erau de părere că sovieticii sunt mai dezvoltati din toate punctele de vedere al cuceririi spaţiului cosmic.
Toate acestea au dus ca în cadrul comunităţii de informaţii puterea CIA să fie extinsă. Agenţia a primit dreptul de a contesta estimările militare şi ale aviaţiei în privinţa problemelor militare ale altor ţări. Proiectul WS-117-L (Weapon System-Sisteme de armare) a fost încredinţat agenţiei şi aviaţiei. Generalul Shriever a devenit adjunctul lui Bissell. În faţa Senatului acesta a prezentat proiectul sateliţilor. S-a convenit construirea unui satelit de spionaj stabilizat şi nu un satelit care să se rotească în jurul Pământului. El a fost denumit Corona.Prima lansare a acestui satelit a avut loc la baza aviatică Vandenberg la 28 februarie 1959 şi s-a bucurat de o publicitate mare,care a îmbunătăţit imaginea SUA în întreaga lume. Publicului i s-a comunicat că sateliţii Corona se numeau Discoverer şi sunt sateliţi ştiinţifici şi meteorologici. Primele 15 lansări nu au dat rezultate satisfăcătoare,dar publicul a fost minţit din nou. Abia în aprilie 1961 s-au obţinut rezultatele scontate. Satelitul lansat a oferit fotografii din cele mai îndepărtate zone ale Uniunii Sovietice.
Concomitent se lucra şi la sistemul de rachete Samos, primul satelit de acest gen fiind lansat pe orbită pe 31 ianuarie 1961.La sol au fost construite zece canale de televiziune speciale care ofereau comandanţilor de la Pentagon posibilitatea de a viziona pe ecran desfăşurarea activităţilor militare concrete de oriunde din lume. Din 1961,CIA a primit o cantitate masivă de material fotografic care a revoluţionat munca analiştilor.

FBI a reţinut un bărbat bănuit că a piratat computerele mai multor celebrităţi. Fotografii nud ale lui Scarlet Johansson au apărut pe internet în urmă cu câteva săptămâni

Arestat de FBI pentru că a piratat ...

Terorismul nu e o glumă
Complot pentru uciderea ambasadorului Arabiei Saudite în Statele Unite, dejucat de FBI şi DEA

Doi foşti suspecţi de terorism povestesc cum au fost torturaţi de agenţi CIA în Egipt: "Eram aşezat pe o saltea umedă. Şi atunci începea..."

CIA recrutează agenţi pe internet

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/cia-recruteaza-agenti-pe-internet-357821.html

CIA elimină trei terorişti dintr-o lovitură

http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/cia-elimina-trei-teroristi-dintr-o-lovitura-239677.html

Unealta cea mai eficientă din arsenalul Statelor Unite, drona, face încă trei victime în rândul reţelei Al Qaeda: cea mai importantă dintre ele este imamul radical Anwar al-Awlaki, considerat drept unul dintre principalii lideri spirituali ai organizaţiei teroriste.



Awlaki, născut în 1971, în New Mexico, ca fiu al unor emigranţi yemeniţi, era singurul cetăţean american de pe lista de „ţinte" ale CIA, publicată în 2010. După o copilărie petrecută în Yemen, Awlaki s-a întors în Statele Unite în 1991, unde a devenit un predicator popular în moscheile din Denver, San Diego şi Falls Church - şi renumit pentru repetatele apeluri la violenţă împotriva „infidelilor" americani. Printre discipolii săi s-au numărat şi trei dintre teroriştii care au participat la atacurile din 11 septembrie. Arestat, pentru scurt timp, în 2007, Awlaki s-a mutat din nou în Yemen, de unde şi-a continuat tiradele împotriva Vestului. Un psihiatru al armatei americane, care a împuşcat 13 soldaţi în noiembrie 2009, ­într-o bază militară din Texas, a declarat că a acţionat după mai multe discuţii cu Awlaki; doar o lună mai târziu, un tânăr nigerian, acuzat că ar fi încercat să arunce în aer un avion de pasa­geri deasupra Detroitului, a recunoscut că a fost recrutat de Awlaki, în Yemen. Şi alţi discipoli ai clericului au fost arestaţi pentru organizarea de atacuri teroriste.

Un atac marca CIA

Deşi majoritatea atacurilor cu drone din Yemen sunt conduse de forţele speciale ale Armatei Statelor Unite, operaţiunea în care a fost ucis Awlaki a fost controlată de CIA. După ce imamul a fost urmărit timp de mai multe zile, atacul a survenit în momentul în care maşina în care se afla acesta a părăsit o înmormântare: o dronă a lansat o rachetă Hellfire, distrugând automobilul. În caz că drona şi-ar fi ratat ţinta, mai multe avioane de luptă erau pregătite să intervină.

În afară de Awlaki, în maşină se aflau şi alţi doi membri importanţi ai Al Qaeda. Primul, Samir Khan, de asemenea cetăţean american, era editorul site-ului terorist Inspire - una dintre principalele unelte de recrutare ale organizaţiei şi, totodată, vocea „în limba engleză" a Al Qaeda.

A treia victimă este Ibrahim Hassan al-Asiri, unul dintre cei mai reputaţi şi experimentaţi constructori de bombe ai organizaţiei; amprentele sale au fost găsite pe bomba neexplodată folosită în atacul sinucigaş eşuat asupra avionului care ar fi trebuit să detoneze deasupra Detroitului.

Asasinare extrajudiciară?

Deşi elitele politice de la Washington - în frunte cu preşedintele Barack Obama, care a autorizat atacul - au salutat uciderea lui Awlaki, mai multe voci au pus sub semnul întrebării baza legală a operaţiunii, motivând că uciderea unui cetăţean al Statelor Unite nu poate avea loc fără proces. Mary Ellen O'Connell, profesor de drept la Universitatea Notre Dame din Washing­ton, scrie pe site-ul CNN că „dacă preşedintele poate ucide suspecţi de terorism în Yemen, de ce n-ar putea face-o şi pe teritoriul Statelor Unite? Şi de ce nu ar putea şi guvernatorii statelor americane să emită asfel de ordine?"

Părerea lui O'Connell este împărtăşită şi de Jameel Jaffer, unul din secretarii Uniunii Americane a Drepturilor Civile, care a declarat cotidianului britanic The Guardian că uciderea lui Awlaki înseamnă că „cetăţenii americani aflaţi departe de orice câmp de luptă pot fi executaţi de propriul lor guvern fără proces şi pe baza unor dovezi care sunt păstrate secrete şi faţă de populaţie, şi faţă de tribunale".

Barack Obama şi consilierii săi judiciari sunt însă de altă părere - şi acesta este unul dintre puţinele cazuri în care şi liderii republicani sunt de partea preşedintelui.

Alertă teroristă. FBI a dejucat un atentat ce viza Pentagonul şi Congresul

FBI-ul i-a scos peri albi lui Leonardo DiCaprio


Actorul s-a lasat pe mana profesionistilor in efecte speciale, care l-au imbatranit cu 40 de ani, pentru a-l interpreta credibil pe J.Edgar Hoover in filmul despre viata fostului director FBI.…

Cine are acces la datele tale. "Google are relații cu CIA"

Citiţi mai mult: Cautare > EVZ.ro http://www.evz.ro/cache/cautare/arhiva/1/incepand/21/9/2011/pana/21/9/2011/pagina-rezultate/6.html#ixzz1YbZvqtC3
EVZ.ro

Fost agent FBI în Der Spiegel: Al-Qaeda care ne-a atacat în 11 septembrie 2001 nu mai există
Ali Soufan este un fost agent FBI, de origine libaneză, care s-a retras din activitate în 2005, după ce a declarat public că CIA a avut o serie de informaţii pe care nu le-a împărtăşit FBI-ului şi care, furnizate la timp, ar fi putut împiedica atacurile teroriste din 11 septembrie 2001.

Într-un interviu acordat publicaţiei Der Spiegel, Soufan discută despre situaţia actuală a Statelor Unite, despre cum ar fi putut fi preîntâmpinate atacurile din 11 septembrie, despre bin Laden şi raporturile dintre CIA şi FBI, precum şi despre cartea publicată ieri- "The Black Banners: The inside story of 9/11 and the war against al-Qaeda".

"Este începutul unei noi ere. Cred că al-Qaeda a suferit pagube semnificative. Al-Qaeda care ne-a atacat în 11 septembrie 2001 nu mai există. Comanda lor la centru este extrem de laxă. În cei zece ani, din cauza greşelilor făcute, reputaţia Statelor Unite a fost afectată. Totuşi, am reuşit să reparăm aceste pagube: toate închisorile secrete au fost închise. Tortura în interogatorii a fost eliminată. Unele ordine au fost declasificate. Am făcut totul pe faţă şi am zis să se asumăm toate acţiunile noastre. Ăsta e un lucru rar în orice ţară din lume", a declarat Soufan pentru publicaţia germană.

(Ali Soufan este împotriva folosirii torturii ca să obţină informaţii de la prizonieri, n.r. Puteţi citi aici un material de opinie din New York Times, pe care îl semnează, vizavi de torturarea deţinuţilor. )

Fostul agent FBI a auzit pentru prima dată de Osama bin Laden într-o revistă musulmană. "Era un interviu pe care i-l luaseră în Sudan şi mă întrebam cine e omul acesta. Apoi, am tot citit despre el în ziare şi au început să mă îngrijoreze declaraţiile lui. I-am urmărit discursul până când am intrat în FBI, în 1997. A fost o evoluţie. Însă atunci, cu fatwa (opinie pe teme religioase privind legea islamică emisă de un Ulema, n.r. ) din februarie 1998, mi-a crescut nivelul de interes pentru el. Eram convins 100% că ceva se va întâmpla", a afirmat Ali Soufan.

Despre fostul lui şef, John O' Neill, care şi-a părăsit funcţia şi a devenit şeful Securităţii de la World Trade Center şi care a murit în atacurile teroriste, Soufan spune că O'Neill "a anticipat ce va urma, după bombardarea ambasadelor din Africa de Est şi după USS Cole. A luptat până în acea zi şi a fost convins că ceva important avea să se întâmple. Păcat că nimeni nu l-a luat în seamă".

(În august 1998, ambasadele americane din Dar es Salaam, Tanzania, şi Nairobi, Kenya, au fost atacate de terorişti. Atacul, revendicat de al-Qaeda, i-a adus în prim-plan pentru prima dată pe Ayman al Zawahiri şi Osama bin Laden. Cele două atacuri s-au soldat cu 11 morţi şi 85 de răniţi în Tanzania şi 212 morţi şi 4000 răniţi în Kenya. În 2000, pe vasul american USS Cole, un bărbat s-a aruncat în aer, omorând 17 persoane şi rănind 39. Atacul a fost revendicat tot de al-Qaeda, n.r.)

În cartea lui, "The Black Banners", fostul agent emite ipoteza că atacurile din 11 septembrie ar fi putut fi împiedicate dacă nu ar fi existat un << zid chinezesc » între FBI şi CIA.

"Când s-a produs incidentul cu nava Cole, ştiam o persoană care era implicată în atentat- ne-a spus că el a livrat banii unei persoane din al-Qaeda. Au primit bani cei doi care au intrat cu avionul în Pentagon (pe 11 septembrie). Când investighezi un fapt şi ştii cu un an înainte despre deplasările unor oameni, despre bani şi întâlniri, cred că trebuie să înţelegi că există nişte limite ale "zidului": aveam pontul, cei de la CIA ştiau identitatea celor doi, însă nu le-au pus numele pe o listă, n-au dat numele lor Departamentului de Stat. În 12 septembrie 2001, ne-au spus: "Vă amintiţi de tipii aceia care au livrat banii? Se întâlneau cu nişte bărbaţi pe care îi ştim, ne pare rău că nu v-am spus mai demult". Pentru mine, lucrul ăsta depăseşte limitele incompetenţei", a explicat Soufan.

Fostul agent FBI a mai declarat că părerea lui este că americanii nu au încercat să îşi cunoască duşmanii şi că nu ar fi trebuit să folosească tortura asupra celor capturaţi. "Nu e nevoie să fii dur. Oricum, îl ai în custodie. Ştie că tu eşti şeful. Nu trebuie să te porţi ca un şef".

"Cred că am subestimat motivaţia ideologică a acestei mişcări: ce îi face pe aceşti oameni să se arunce în aer, care este semnificaţia religioasă a mişcării. Din păcate, în acest război, noi uitasem cine suntem, dar nici nu ne cunoşteam inamicii. Ne-au atras într-un război mai lung decât Primul şi Al Doilea Război Mondial. Nu pentru că sunt inteligenţi, ci pentru că nu ne-am înţeles duşmanul. Noi am apelat la tortură (enhanced interrogation techniques) în interogatorii, în schimb. Am făcut exact ce a vrut al-Qaeda să facem".

Soufan l-a interogat pe şoferul lui bin Laden şi a obţinut de la el informaţii despre Khalid Sheikh Mohammed, cel care a plănuit atacurile din 11 septembrie, fără să folosească tortura.

"Fiecare interogatoriu este diferit. Trebuie să-i scoţi din zona lor de confort. Trebuie să-i derutezi. L-am interogat pe şoferul lui bin Laden, Salim Hamdan, la Guantanamo. Un alt agent american, dinaintea mea, îi promisese că îi va permite să îşi sune soţia. Dar n-a făcut-o niciodată. Când m-am dus la el, mi-a zis: ‘Toţi americanii sunt nişte mincinoşi". Am verificat şi i-am cerut scuze, apoi i-am dat telefonul. După ce şi-a auzit soţia, a început să plângă şi îi mulţumea lui Allah şi vreo 20 de minute, n-a scos nici un cuvânt. Apoi, m-a întrebat: ‘OK, ce vrei să ştii?'.

CIA i-a redactat cartea şi a cenzurat foarte mute fragemente, mai ales cele care se referă la metodele de tortură folosite de agenţii americani în interogatorii. "Ca fost agent FBI, a trebuit să arăt cartea înainte să fie publicată. Am fost foarte surprins de reacţia CIA-ului. Au cenzurat chiar şi când scriam "eu", "al meu", "al nostru". Au cenzurat declaraţiile mele din Senat, care erau publice. Asta este pur şi simplu absurd. Am de gând să cer declasificarea informaţiilor pe care le-au cenzurat, prin mijloace legale", a conchis Ali Soufan.

Noul şef CIA, coşmarul lui Obama în 2012

FBI-ul avertizează cu posibile atentate cu avioane uşoare asupra SUA

Cum s-a dovedit existenţa zborurilor secrete ale CIA cu terorişti. Bucureştiul e pe listă