FBI/CIA

Sex, droguri şi spionaj în dosarele FBI

Pare unul din scenariile halucinante ale lui James Ellroy; este însă o realitate documentară: FBI şi alte ramuri ale guvernului american au...

Numărul doi al CIA, numit "bătrânul înţelept", pleacă după 30 de ani de spionaj




Acum 2 oreStephen Kappes a lucrat sub acoperire în Frankfurt, Moscova, New Delhi, Islamabad, Pakistan.

FBI a investigat un complot ce viza ...

AUDIO Cum vânează FBI piraţii online din România




20:58Principalul serviciu de contrainformaţii al Statelor Unite a detaşat o echipă la Bucureşti pentru a contracara atacurile informatice ale piraţilor români.

CIA sustine ca Iranul poate produce arme nucleare

CIA: Am pus al-Qaeda pe fugă şi am debusolat organizaţia


Atacurile asupra al-Qaeda din regiunea tribală din Pakistan i-au forţat pe Osama bin Laden şi alţi lideri de top să se ascundă şi mai mult, ceea ce a lăsat organizaţia fără conducere şi mai puţin capabilă să planifice operaţiuni sofisticate, susţine directorul CIA, Leon Panetta.

Potrivit FBI, fraudele online în Statele Unite s-au dublat faţă de 2008
Cifrele oficiale arată că frauda online i-a costat pe americani 559.7 milioane de dolari, faţă de cele 265 de milioane de dolari furate în 2008. Cele mai multe plângeri primite de Centrul pentru Infracţiuni pe Internet erau în urma atacurilor de tip phishing, dar şi după

Cum au oprit Suedia si FBI preluarea Saab de catre mafia ruseasca

Directorul FBI se laudă că le-a venit de hac hackerilor români

Directorul FBI: România,unul dintre cei mai puternici parteneri în lupta contra atacurilor informatice




Directorul poliţiei federale americane FBI, Robert S. Mueller, a atras atenţia -la conferinţa RSA Cyber Security desfăşurată la San Francisco - asupra faptului că România este unul dintre cei mai puternici parteneri ai noştri în lupta contra atacurilor informatice.

Le Monde: Amnesty cere relansarea anchetelor despre operatiunile secrete CIA in RomaniaAmnesty International a cerut presedintiei spaniole a UE relansarea anchetelor privitoare la presupusa implicare a unor tari membre in operatiunile secrete CIA impotriva terorismului, relateaza Le Monde.

Dovezi în scandalul CIA


Cel puţin două aeronave folosite de CIA pentru extrădările extraordinare au aterizat în 2003 pe un aeroport din nordul Poloniei, confirmă agenţia poloneză de control aerian. Informaţia trece drept primul indiciu concret care să ateste implicarea Poloniei în scandalul extrădărilor şi al închisorilor secrete ale CIA.

Cum au furat CIA si Howard Hughes un submarin rusesc

Justiţia britanică a decis desecretizarea informaţiilor CIA

CIA : Al Qaeda va ataca SUA în 3-6 luni


Al Qaeda este de aşteptat să încerce un atac în SUA în următoarele 3-6 luni, au dezvăluit oficialii de informaţii americani în faţa Congresului. Organizaţia teroristă desfăşoară agenţi în SUA pentru a îndeplini noi atacuri în interiorul ţării, inclusiv recruţi "curaţi" cu urme neglijabile de contacte teroriste, arăta directorul CIA, Leon Panetta.

Ascensiunea lui Nicolas Sarkozy către Palatul Élysée, pregătită în laboratoarele CIA




Pare de necrezut, cel puţin pentru noi, românii, care nu stăm încă destul de bine cu "democraţia" şi nu-i cunoaştem toate tainele, ca un serviciu de spionaj american, cu o faimă ce-l face atît de temut în lume, să fi aranjat în aşa fel lucrurile încît să fi reuşit ca la preşedinţia Franţei să impună un om de-al său. Desigur, în zonele lor de interes, serviciile de spionaj încearcă să-şi infiltreze şi să-şi poziţioneze oameni în ierarhiile statale cele mai înalte cu putinţă. Nu există limite din acest punct de vedere şi nimeni n-ar trebui să pară surprins de aşa ceva, dacă este cît de cît informat. Este calea cea mai sigură prin care poate fi orientată politica statelor respective în sensul care să convină proiectelor strategice ale acestor servicii şi ale statelor de care aparţin.
Iar cînd este vorba de Franţa, ne gîndim imediat că, prin intermediul preşedintelui ei, influenţa se poate extinde şi asupra politicii decizionale a organismelor Uniunii Europene. Şi totuşi, ne întrebăm: tocmai Franţa, ţara occidentală cu cea mai radicală atitudine antiamericană, să aibă acum un preşedinte aservit intereselor SUA?
Nedumerirea ne-o provoacă faptul că actualul preşedinte francez a fost ales în această înaltă funcţie prin scrutin popular, prin alegeri libere, în cadrul unei democraţii pe care noi o consideram destul de matură şi experimentată, încît nu ne vine să credem că voinţa poporului a putut fi manipulată atît de uşor pentru a legitima, într-o funcţie atît de înaltă, un om a cărui loialitate şi devotament faţă de ţară stau sub semnul îndoielii. Din păcate, după cum susţin mai mulţi biografi şi analişti politici francezi, se pare că lucrurile stau chiar aşa.
Americanii au întîmpinat, în multe din acţiunile întreprinse opoziţia Franţei, a cărei politică, în perioada postbelică, s-a orientat mai mult spre independenţă decît spre alianţe suprastatale.
În 1958, generalul Charles de Gaulle revine la putere în cea dea V-a republică şi reuşeşte să înlocuiască regimul parlamentar, existent pînă atunci, cu unul prezidenţial, care îi dădea puteri sporite. La referendumul organizat în acest scop, francezii au votat în proporţie de 79,2% pentru o republică prezidenţială. Succesul dobîndit de general se datorează şi sprijinului acordat de CIA şi NATO, care erau interesate ca Franţa să-şi întărească autoritatea în spaţiul Africii de Nord, unde URSS-ul îşi intensificase influenţa.
Charles de Gaulle avea însă să-i dezamăgească. El nu dorise puteri sporite pentru a servi alte interese decît cele ale Franţei. Proiectul lui era să refacă independenţa şi orgoliul de mare putere al Franţei, atît de şifonate de nemţi pe timpul ocupaţiei din cel de-al doilea război mondial.
Primul lui gînd a fost să dezvolte economia, conştient fiind de faptul că numai o economie puternică i-ar putea susţine şi celelalte proiecte, în special militare. A aplicat în economie un proiect mixt de investiţii, de stat şi private, defalcat în planuri cincinale, formulă cunoscută sub denumirea de "le dirigisme". Succesul a fost remarcabil. În 1964, pentru prima dată după 200 de ani, Franţa depăşeşte Marea Britanie la produsul intern brut.
În 1960, Franţa devine a patra putere nucleară a lumii, după SUA, URSS şi Marea Britanie, iar în 1965 a treia putere spaţială, după SUA şi URSS.
Avînd, din acest moment, un sistem complet de apărare, Franţa şi-a putut permite să adopte o poziţie radicală privind apartenenţa sa la Blocul Nord Atlantic. Astfel, conştient fiind că politica de integrare a naţiunilor în organizaţii suprastatale anticipează o Nouă Ordine Mondială, în care primează doar interesele marilor puteri, Charles de Gaulle a hotărît, în anul 1966, retragerea Franţei din NATO. După anunţarea deciziei, a ordonat retragerea tuturor trupelor străine de pe teritoriul Franţei şi a dat termen de un an de zile pentru transferul în afara teritoriului francez a sediului acestei organizaţii, existent pînă atunci la Paris. A întreprins pînă în acest moment şi alte măsuri care au anticipat această decizie, aşa că aliaţii n-au fost luaţi chiar prin surprindere. Este important de subliniat că de Gaulle înţelegea necesitatea unei Europe unite, însă el milita pentru o "Europă a naţiunilor" şi nu una integrată, cum se prezintă ea astăzi, cu consecinţele de rigoare.
Poate şi acest fapt l-a făcut să dezvolte relaţii de prietenie şi cu România. În mai 1968 ne vizitează ţara şi stabileşte cu preşedintele ei de atunci, Nicolae Ceauşescu, proiecte de cooperare pe multiple planuri. Îl încurajează şi-l susţine pe acesta în politica sa de independenţă.
Încercările aliaţilor de a sabota politica generalului Charles de Gaulle, orientată spre întărirea independenţei şi suveranităţii naţionale a Franţei, în afara NATO, n-au dat rezultate. Au eşuat inclusiv cele peste 40 de atentate la viaţa lui. Deci serviciile de spionaj n-au stat degeaba, chiar dacă planurile nu le-au reuşit.
Şi ceilalţi preşedinţi aveau să continue politica de independenţă, dar şi cu pretenţii de mare putere, a Franţei, plasîndu-se cam de fiecare dată în opoziţie cu interesele americane. De exemplu, este binecunoscută poziţia radicală adoptată de Jacques Chirac, ca să ne referim la un eveniment mai recent, de condamnare a războiului din Irak, declanşat de SUA fără mandat ONU. El i-a mai nemulţumit pe americani şi prin gestul de apropiere de Rusia lui Putin şi deschiderea manifestată faţă de ţările arabe.
Cred că acest scurt istoric postbelic este de natură să ne lămurească de ce americanii n-au abandonat niciodată ideea de a impune la conducerea Franţei un preşedinte obedient. Este oare Nicolas Sarkozy, în ascensiunea căruia, după cum vom vedea, CIA a investit enorm de mult, un astfel de preşedinte?
Biografii acestuia ne dezvăluie o serie întreagă de amănunte din trecutul său care, după noi, este unul extrem de nebulos şi asta cred că nu-i o chestiune de neglijat, ştiind că serviciile secrete tocmai în medii confuze îşi caută oameni şi-i cultivă cu mult timp înainte de a-i plasa în zonele lor de interes.
Deci, actualul preşedinte al Franţei, şi ne place să subliniem că este vorba de Franţa lui Charles de Gaulle şi a celorlalţi preşedinţi care au înscris pagini de măreţie şi grandoarea în istoria sa postbelică, este fiul lui Andree Mallah, evreică sefardă şi a lui Pal Sarkozy, ungur fugit din Ungaria şi asupra căruia au planat suspiciuni de spionaj în favoarea URSS. Dar francezii nu fac deosebire dintre naţionalitate şi cetăţenie, motiv pentru care acest amănunt, respectiv faptul că cineva nu este, biologic, de origine franceză, nu prezintă prea multă importanţă. Franţa a dus o intensă politică de naturalizare, ale cărei efecte, poate nebănuite de promotorii ei, se resimt acum destul de neplăcut, cel puţin în plan demografic.
Cuplul Andree Mallah şi Pal Sarkozy au avut trei băieţi, Nicolas fiind al doilea. Ei divorţează şi realizează alte mariaje, de asemenea cu urmaşi, astfel că familia biologică a viitorului preşedinte devine destul de numeroasă şi, în acelaşi timp, eterogenă, din punct de vedere etnic.
Viaţa lui, pînă a se instala la Palatul Élysée, fără a intra în prea multe amănunte, o putem considera ca fiind una cu multă aventură şi cu foarte puţină carte, lucru care se înţelege de la sine, întrucît n-ar fi avut timp să le cuprindă pe amîndouă. Realizează şi el mai multe mariaje pînă la cel actual care, după cum se ştie, constituie deliciul presei. Din multele sale aventuri, o semnalăm doar pe cea din 1992, întrucît ea ni se pare mai interesantă pentru a-i sublinia caracterul şi slăbiciunile, care pentru serviciile de spionaj sînt deosebit de importante. Deci, în acest an devine naşul de cununie al fiicei lui Jacques Chirac, Claude, şi al unui editorialist de la Le Figaro. După eveniment, o seduce pe Claude, iar soţul ei, încornorat, se sinucide. Asemenea "idile" parcă se consumă şi în rîndul clasei politice de la noi, devenind, din cîte se pare, un "model".
Ni se semnalează, de asemenea, că Nicolas Sarkozy a avut dubioase legături şi cu organizaţia secretă criminală "Uniunea Corsicană", care în anii '80 controla în mare parte traficul de droguri între Europa şi America. Operaţiunile ei au inspirat celebrul film "French Connection", realizat la Hollywood.
Prin intermediul mamei sale, stabilită după divorţ în SUA, Nicolas Sarkozy contactează lideri din structurile CIA, care aveau să joace un rol important în ascensiunea sa politică.
Dar, cel mai important sprijin, care avea să-l pună în legătură cu George W. Bush şi cu alţi lideri din aripa dură a republicanilor, a venit de la fratele său, Oliver Sarkozy, din a doua căsătorie a lui Pal Sarkozy. Acesta este stabilit de mai mulţi ani în SUA, împreună cu mama sa, Christine de Ganay, după divorţul acesteia. Specialitatea lui o reprezintă intermedierile bancare. Relaţiile la Casa Albă şi le-a făcut prin intermediul lui Frank Wisner jr., noul soţ al mamei sale. După ce Nicolas Sarkozy ajunge preşedintele Franţei, fratele său, Oliver, devine şeful unei filiale din cadrul cunoscutei mega-corporaţii Carlyle Groupe, cu sediul în Washington. Această filială a fost înfiinţată pentru plasarea excedentului de petro-dolari proveniţi din Kuweit şi Singapore. Merită să subliniem că printre acţionarii importanţi ai Carlyle Corporation sînt membri de marcă ai familiilor Bush şi ben Laden. După evenimentele din septembrie 2001, respectiv atacul asupra World Trade Center, Carlyle Corporation îşi sporeşte considerabil afacerile, devenind unul dintre cei mai mari furnizori ai armatei SUA. Frank Carlucci, actualul preşedinte al acestui gigant financiar obţine pe timpul mandatului lui George W. Bush şi un post în departamentul operativ al CIA, post aranjat de Frank Wisner jr. Interesantă interferenţă între activitatea trusturilor financiare şi cea a serviciilor secrete şi ne putem întreba în folosul cui se produce oare o asemenea joncţiune.
Proiectul de a sprijini un candidat pro-american la alegerile prezidenţiale din Franţa, din anul 2007, Bush avea să-l încredinţeze tocmai lui Frank Wisner jr., avînd în vedere relaţiile, afinităţile şi cunoştinţele lui în mediul politic francez. De fapt, neoconservatorii americani, în frunte cu George W. Bush, l-au pregătit şi l-au cultivat cu mult timp înainte pe Nicolas Sarkozy, pentru o asemenea perspectivă şi nu-i nici o coincidenţă că proiectul a fost încredinţat tocmai lui Frank Wisner jr., cei doi avînd strînse relaţii, atît pe linie de familie cît şi de afaceri.
În Partidul Gaulist, în care activa Nicolas Sarkozy, se confruntau două aripi, respectiv aripa "De Gaulle-Chirac" şi aripa "Rothschild". Cunoscîndu-le animozităţile şi disputele interne, Frank Wisner jr. a elaborat un plan, în trei etape, conceput să-i înlăture candidatului preferat toate obstacolele şi să-i asigure, în final, succesul în alegeri. În primul rînd, s-a prevăzut cîştigarea conducerii în partid de către aripa "Rothschild", din care făcea parte şi Nicolas Sarkozy. În al doilea rînd, s-a urmărit eliminarea candidaţilor la preşedinţie adepţi ai liniei Chirac. În al treilea rînd, s-a avut în vedere ca Partidul Socialist Francez să nu vină cu o candidatură serioasă, de natură să-l pună în dificultate pe Nicolas Sarkozy.
O piesă importantă în tot acest scenariu a fost Dominique Strauss-Kahn, membru marcant al Partidului socialist, căruia i s-au încredinţat mai multe operaţiuni cu rol decisiv, am putea spune, în garantarea reuşitei lui Nicolas Sarkozy. Desigur, a fost o mişcare inteligentă, pe care socialiştii n-au intuit-o, deşi ar fi putut-o face, avînd în vedere că Dominique Strauss Kahn studiase la Stanford, în SUA, în perioada cînd Condoleezza Rice era aici decan, iar relaţiile şi contactele lui cu neoconservatorii americani, stabilite în această perioadă, erau întrucîtva cunoscute în mediile politice franceze.
Primul act al acestui scenariu a constat în eliminarea lui Alain Juppé, un apropiat al lui Jacques Chirac şi considerat principalul său succesor. O casetă compromiţătoare, provenind din interiorul partidului, dar lansată de socialistul Dominique Strauss Kahn, l-a făcut pe Alain Juppé să se retragă atît de la conducerea partidului cît şi din cursa electorală. În locul lui a fost ales Nicolas Sarkozy. Acest lucru l-a obligat pe Jacques Chirac să-l includă în guvern ca ministru de interne, deşi nu-l agrea, în primul rînd datorită respectivului incident de familie. Acest portofoliu i-a permis lui Sarkozy să-şi impună controlul asupra prefecţilor şi a serviciilor secrete, asigurîndu-şi, în felul acesta, sprijinul lor electoral extrem de important pentru scrutinul prezidenţial.
Un alt candidat gaulist a fost Dominiques de Villpin. Pentru eliminarea acestuia a fost declanşată celebra afacere "Clearstream" care, la timpul respectiv, a zguduit viaţa politică din Franţa. CIA a pregătit şi pus în circulaţie o falsă listă de personalităţi care ar fi avut conturi secrete într-o bancă din Luxemburg. Printre ei figura şi Sarkozy. Falsul a fost "demascat" imediat, iar acuzaţiile au fost canalizate spre Dominiques de Villpin. Deşi a negat, totuşi i s-a înscenat proces, locuinţa i-a fost percheziţionată şi, practic, a fost eliminat din viaţa politică. Cîştigător a ieşit, desigur, Sarkozy, care fiind şi "victimizat" şi-a crescut popularitatea în rîndul electoratului francez.
Din partea Partidului Socialist, aşa după cum era planul, trebuia să se lanseze o candidatură modestă, fără şanse de a-l învinge pe Sarkozy. Din nou a intrat în rol Dominique Strauss-Kahn, care, fiind pe o poziţie importantă în partid, a reuşit să manipuleze în aşa fel alegerile încît candidat din partea socialiştilor să ajungă Ségoléne Royal şi nu Laurent Fabius, mult mai periculos pentru Sarkozy.
Chiar şi în aceste condiţii scorul dintre cei doi a fost destul de strîns. Dacă nu s-ar fi recurs la variantele de rezervă, care au fost puse în funcţiune chiar pe timpul desfăşurării scrutinului, spun analiştii francezi, şansele lui Sarkozy, cu tot sprijinul pe care i l-au dat americanii, s-ar fi diminuat substanţial şi chiar s-ar fi putut întîmpla să cîştige Ségoléne Royal.
Pentru contribuţia sa la această importantă reuşită, Dominique Strauss-Kahn a fost răsplătit cu funcţia de director al Fondului Monetar Internaţional. Deci, în fruntea unei instituţii, controlată sută la sută de aripa dură a neoconservatorilor americani, ajunge un socialist francez şi nu unul oarecare, ci un membru marcant al partidului care, prin doctrina, ideologia şi tradiţiile sale, se situează de partea masselor.
În aceste condiţii se mai poate îndoi cineva că toată mascarada asta cu democraţia nu-i nimic altceva decît o interfaţă şi o garanţie, în acelaşi timp, pentru a menţine şi chiar accentua bipolarizarea economică a lumii, pe de o parte un grup restrîns de superbogaţi, cu puteri depline asupra resurselor planetei, iar de cealaltă parte massa largă de cetăţeni, a cărora existenţă se află la discreţia celor dintîi. Voinţa lor în desemnarea liderilor şi controlul asupra deciziilor politice ale acestora a ajuns, în timpurile pe care le trăim, o marfă pe care o negustoresc superbogaţii lumii după cum le dictează interesele.
Au trecut deja doi ani din actualul mandat prezidenţial al lui Nicolas Sarkozy şi sigur că ne putem întreba dacă acesta, prin actele întreprinse şi deciziile luate, dă de bănuit că ar servi interesele celor care l-au propulsat în această înaltă funcţie. Desigur, nu mă refer la massele de francezi care l-au votat, ci la cei care le-au manipulat şi au aranjat ca rezultatul scrutinului să fie în favoarea lui.
În primul rînd, aşa după cum rezultă din presa franceză, Nicolas Sarkozy şi-a plasat în fruntea celor mai mari întreprinderi şi grupuri bancare colaboratori sau rude apropiate, mărindu-şi influenţa în sectoarele economice profitabile. De asemenea, ca şi alţi lideri ai zilelor noastre, şi el încearcă să-şi creeze o presă obedientă şi, din cîte se constată, acţiunile sale în această direcţie chiar reuşesc. Desigur nu-i o minune avînd în vedere resursele financiare de care dispune şi pîrghiile de putere pe care le are.
Dar cea mai importantă schimbare în politica Franţei sub actualul mandat prezidenţial o reprezintă poziţia sa faţă de proiectul instaurării unei Noi Ordini Mondiale. Dacă sub toţi ceilalţi preşedinţi Franţa s-a opus, radical, unei asemenea idei, iată că Nicolas Sarkozy devine un susţinător înfocat al acestui proiect. "Franţa intenţionează - declara el în cadrul unei sesiuni ONU - să continue împreună cu toţi oamenii de bună credinţă, lupta pentru a construi o Nouă Ordine Mondială" Interesant este faptul că presa franceză obedientă preşedintelui a redat parţial acest discurs, avînd grijă să ocolească expresia "Noua Ordine Mondială", care pentru francezi are o semnificaţie stranie şi le provoacă mai multă îngrijorare decît altora.
În concluzie, cetăţenii votează în continuare, însă votul lor a ajuns, fără să bage de seamă prea multă lume, golit de conţinut. Polul puterii nu mai este de mult în zona celor mulţi, ci acolo unde s-au strîns bogăţiile lumii, iar acestea au intrat în mîna unui grup restrîns de indivizi, care sînt pe cale să definitiveze proiectul unei guvernări mondiale. Se mai poate opune omenirea unei asemenea perspective, care pentru multă lume ar însemna pierderea definitivă a libertăţii şi ajungerea în sclavie? Gînditori contemporani de factură umanistă, conştienţi că acest mare pericol nu-i o închipuire, trag, de mai multă vreme, semnalul de alarmă, cu speranţa că vor reuşi să trezească lumea din starea de adormire în care se află. O facem şi noi prin această analiză. Cine are urechi de auzit, să audă!. Citeste mai mult...

FBI a stocat ilegal mii de convorbiri telefonice


Agenţia federală a invocat ameninţări teroriste inexistente pentru a convinge operatorii de telefonie celulară să îi ofere 2.000 de înregistrări între anii 2002-2006.

CIA, infiltrata de Al Qaeda

Conexiunea iordaniană a CIA


AMMAN. Moartea unui agent iordanian de informaţii în atentatul comis săptămâna trecută asupra unei baze CIA din Afganistan a arătat rolul crucial al Iordaniei în strategia antiteroristă a SUA, scrie „Washington Post”. [Citeste]

FBI a facut publice sute de pagini din dosarul lui Michael Jackson