KGB/FSB/NKVD

Cum l-a impresionat KGB - ul pe fiul pilotului avionului U2 doborât în 1960
La 1 mai s-au împlinit 50 de ani de la incidentul în care avionul american de spionaj U-2 pilotat de Francis Gary Powers a fost lovit deasupra URSS de o rachetă sovietică în timpul unei misiuni de recunoaştere şi fotografiere.
Cu acest prilej Francis Gary Powers Jr., fiul pilotului doborât atunci, povesteşte pentru „The Moscow Times” amănunte interesante legate de vizitele sale în Rusia.
Va prezentăm câteva fragmente:

Sunt onorat că de-a lungul acestor 50 de ani rolul tatălui meu în acest incident a fost transformat de la un posibil dezertor şi un ţap ispăşitor al CIA într-un erou al Statelor Unite. Din păcate încă mai există persoane care cred în teoria conspiraţiei şi în dezinformarea care a circulat în anii ’60. Alţii nu îl respectă pe tatăl meu şi ignoră adevărul care a ieşit la iveală prin declasificarea documentelor şi a conferinţelor în cursul celor 50 de ani.
Am vizitat Moscova pentru prima dată în 1990 imediat după căderea zidului Berlinului şi înainte de destrămarea Uniunii Sovietice. Călătoria a început din Los Angeles şi a inclus opriri în Londra, Paris şi Berlin. Cât am stat în Moscova am întrebat gazdele dacă pot vizita locul în care s-a prăbuşit avionul implicat în incidentul U-2. Mi s-a arătat exteriorul Hall of Columns şi alte câteva locuri, dar când am cerut să văd resturile avionului tatălui meu, care am auzit că sunt păstrate într-un muzeu sovietic, nimeni nu ştia unde e acel muzeu.
A doua călătorie la Moscova a avut loc în 1997 când un grup de persoane ieşite la pensie din KGB, CIA, FBI şi serviciile canadiene au luat parte la o întâlnire. În timpul acelei călătorii am vizitat mai multe locuri din Moscova, locuri care aveau legătură cu activităţile secrete din timpul lui Stalin, ca locuri părăsite, case secrete şi alte locuri clandestine unde au fost prinşi sau ucişi spioni. Am văzut şi resturile din incidentul U-2 la Muzeul Forţelor Armate, unde resturile avionului au fost mutate în 1990. În timpul acestei călătorii am vizitat celula tatălui meu din faimoasa închisoare Vladimir din localitatea cu acelaşi nume, de la 200 de kilometri de Moscova.
Pe parcursul ultimei vizite care a avut loc săptămâna trecută, pentru a comemora a 50-a aniversare a incidentului U-2. Cu această ocazie am avut privilegiul să-l intervievez pe amiralul sovietic Boris Novy şi pe fost agent KGB Oleg Nechiporenk, care l-a interogat pe Lee Harvey Oswald în Mexic, în septembrie 1964.
Am mai vizitat fabrica de rachete care a construit SA-2 şi m-am întâlnit cu câţiva responsabili cu construcţia rachetelor, persoane ieşite acum la pensie. Dar punctul culminant al vizitei mele a fost parada de 9 mai, ziua victoriei, din Piaţa Roşie. Cum este aniversarea a 65 de ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial este şi a 65-a aniversare de la începutul Războiului Rece. Ca să putem înţelege lumea de azi este necesar să înţelegem felul în care Războiul Rece a influneţat relaţiile internaţionale între 1945 şi 1991.
Călătoria a fost începutul a ceea ce urmează să devină printr-o întelegere vibrantă şi un angajament internaţional, construirea Muzeului Războiului Rece, lângă Washington. Am înfiinţat Muzeul Războiului Rece în 1997 să-i onorez pe veteranii acestuia şi să conserv istoria Războiului Rece, dar şi pentru a instrui generaţiile următoare cu privire la acest subiect.
Faptul că am crescut în umbra faimosului Război Rece mi-a dat o înţelegere profundă asupra acestui conflic, a rolului tatălui meu şi a importanţei conservării istoriei Războiului Rece.
În acest an vom organiza programe educaţionale în care oamenii vor putea asculta în premieră înregistrări audio cu tatăl meu în timpul incidentului U-2.
Finalul celui de-al Doilea Război Mondial în 1945 şi cel al Războiului Rece în 1991 au fost victoria noastră comună a SUA şi a Rusiei, iar cele două ţări trebuie să continue să colaboreze pentru a construi un viitor mai bun copiilor noştri.

Terorismul s-ar putea intensifica în majoritatea ţărilor lumii - FSB

Povestea românului care a prosperat în Moscova după ce a uimit KGB-ul

Cum l-a impresionat KGB - ul pe fiul pilotului avionului...



La 1 mai s-au împlinit 50 de ani de la incidentul în care avionul american de spionaj U-2 pilotat de Francis Gary Powers a fost lovit deasupra URSS de o rachetă sovietică în timpul unei misiuni de recunoaştere şi fotografiere.
Cu acest prilej Francis Gary Powers Jr., fiul pilotului doborât atunci, povesteşte pentru „The Moscow Times” amănunte interesante legate de vizitele sale în Rusia.
Va prezentăm câteva fragmente:

Sunt onorat că de-a lungul acestor 50 de ani rolul tatălui meu în acest incident a fost transformat de la un posibil dezertor şi un ţap ispăşitor al CIA într-un erou al Statelor Unite. Din păcate încă mai există persoane care cred în teoria conspiraţiei şi în dezinformarea care a circulat în anii ’60. Alţii nu îl respectă pe tatăl meu şi ignoră adevărul care a ieşit la iveală prin declasificarea documentelor şi a conferinţelor în cursul celor 50 de ani.
Am vizitat Moscova pentru prima dată în 1990 imediat după căderea zidului Berlinului şi înainte de destrămarea Uniunii Sovietice. Călătoria a început din Los Angeles şi a inclus opriri în Londra, Paris şi Berlin. Cât am stat în Moscova am întrebat gazdele dacă pot vizita locul în care s-a prăbuşit avionul implicat în incidentul U-2. Mi s-a arătat exteriorul Hall of Columns şi alte câteva locuri, dar când am cerut să văd resturile avionului tatălui meu, care am auzit că sunt păstrate într-un muzeu sovietic, nimeni nu ştia unde e acel muzeu.
A doua călătorie la Moscova a avut loc în 1997 când un grup de persoane ieşite la pensie din KGB, CIA, FBI şi serviciile canadiene au luat parte la o întâlnire. În timpul acelei călătorii am vizitat mai multe locuri din Moscova, locuri care aveau legătură cu activităţile secrete din timpul lui Stalin, ca locuri părăsite, case secrete şi alte locuri clandestine unde au fost prinşi sau ucişi spioni. Am văzut şi resturile din incidentul U-2 la Muzeul Forţelor Armate, unde resturile avionului au fost mutate în 1990. În timpul acestei călătorii am vizitat celula tatălui meu din faimoasa închisoare Vladimir din localitatea cu acelaşi nume, de la 200 de kilometri de Moscova.
Pe parcursul ultimei vizite care a avut loc săptămâna trecută, pentru a comemora a 50-a aniversare a incidentului U-2. Cu această ocazie am avut privilegiul să-l intervievez pe amiralul sovietic Boris Novy şi pe fost agent KGB Oleg Nechiporenk, care l-a interogat pe Lee Harvey Oswald în Mexic, în septembrie 1964.
Am mai vizitat fabrica de rachete care a construit SA-2 şi m-am întâlnit cu câţiva responsabili cu construcţia rachetelor, persoane ieşite acum la pensie. Dar punctul culminant al vizitei mele a fost parada de 9 mai, ziua victoriei, din Piaţa Roşie. Cum este aniversarea a 65 de ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial este şi a 65-a aniversare de la începutul Războiului Rece. Ca să putem înţelege lumea de azi este necesar să înţelegem felul în care Războiul Rece a influneţat relaţiile internaţionale între 1945 şi 1991.
Călătoria a fost începutul a ceea ce urmează să devină printr-o întelegere vibrantă şi un angajament internaţional, construirea Muzeului Războiului Rece, lângă Washington. Am înfiinţat Muzeul Războiului Rece în 1997 să-i onorez pe veteranii acestuia şi să conserv istoria Războiului Rece, dar şi pentru a instrui generaţiile următoare cu privire la acest subiect.
Faptul că am crescut în umbra faimosului Război Rece mi-a dat o înţelegere profundă asupra acestui conflic, a rolului tatălui meu şi a importanţei conservării istoriei Războiului Rece.
În acest an vom organiza programe educaţionale în care oamenii vor putea asculta în premieră înregistrări audio cu tatăl meu în timpul incidentului U-2.
Finalul celui de-al Doilea Război Mondial în 1945 şi cel al Războiului Rece în 1991 au fost victoria noastră comună a SUA şi a Rusiei, iar cele două ţări trebuie să continue să colaboreze pentru a construi un viitor mai bun copiilor noştri.

Masacrul de la Fântâna Albă, îngropat de KGB: peste 2000 de români ucişi de trupele sovietice
Profesorul doctor în istorie, Mihai Aurelian Căruntu, de la Muzeul de Istorie din Suceava a abordat tema masacrului în volumul său "Bucovina în al Doilea Război Mondial", în care descrie evenimentele din zilele care au precedat masacrul de la Fântâna Albă ca o modalitate de împotrivire non-violentă faţă de regimul sovietic, ce a atras o reacţie dură a organelor de represiune.
"Prin obiectivul urmărit - trecerea în masă peste linia arbitrară de demarcaţie care separa Bucovina - (evenimentele) reprezintă un refuz global al regimului sovietic şi a consecinţelor teritoriale ale ultimatumului stalinist.", spune profesorul.
Contextul tragediei

În contextul în care România a fost obligată să-i cedeze Uniunii Sovietice, un teritoriu pe care se aflau 3 milioane de locuitori, consecinţă a ultimatumului primit în iunie 1940, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat nordul Bucovinei.
Familiile române, luate prin surprindere, au încercat să treacă graniţa înapoi în România, acolo unde îşi lăsaseră agoniseala de-o viaţă, rudele şi casele. Potrivit rapoartelor oficiale sovietice, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ, într-o zonă patrulată de grănicierii sovietici. După primul an de ocupaţie sovietică, datele oficiale din Ucraina arătau că un număr de peste 7.000 de oameni s-au refugiat în România.
Consecinţele
Autorităţile sovietice au întocmit liste cu familiile care aveau rude în România, i-au declarat "trădători de ţară" şi i-au deportat la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan. Listele Unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 aproximativ 1.085 de persoane, alte liste includeau un număr de 1.294 de persoane, la 7 decembrie 1940.
Şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţia să fugă în România erau considerate trădătoare de ţară şi prin urmare, arestate şi deportate.
nceputul masacrului
Aproximativ 40 de familii din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea, la Fântâna Albă, pe 15 noiembrie 1940. După o confruntare cu patrulele sovietice, trei dintre românii care voiau să vină înapoi în România au fost ucişi, iar alţi doi răniţi au ajuns pe mâinile sovieticilor. Ceilalţi au reuşit să ajungă la Rădăuţi. Efectul a constat în deportarea tuturor rudelor celor 105 persoane.
Profesorul Aurelian Căruntu spune că "Întreaga mişcare, care s-a bazat, iniţial, pe promisiunea autorităţilor de ocupaţie că se va acorda libera trecere în Regat, a avut un caracter pro-românesc nedisimulat, cu toate că a antrenat şi persoane de altă naţionalitate."
"Trebuie remarcat că nu este singurul masacru comis de bolşevici împotriva celor care doreau să treacă în ţară. La Lunca, pe malul Prutului, la 6 februarie 1941 au fost seceraţi cu mitralierele sute de români, dar această acţiune(trădată în cele din urmă!) a avut un alt caracter, fiind organizată în secret."
O nouă încercare, de data asta încheiată tragic, s-a petrecut în noaptea de 6 februarie 1941 când un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa au vrut să se refugieze în România pentru a scăpa de conducerea sovietică.

Oamenii au fost surprinşi şi rafale de mitraliere au fost trase asupra lor din mai multe direcţii. Au fost ucişi mai mult de trei sferturi dintre ei, printre care şi organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. Doar 57 de persoane au reuşit să treacă în România, iar alţi 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi participat la o contrarevoluţie.
Două luni mai târziu, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. De asemenea, toate rudele lor au fost declarate trădători de ţară şi deportate în Siberia.
Desfăşurarea tragediei
La 1 aprilie, 1941, atunci când NKVD-ul lansase zvonuri conform cărora grănicerii sovietici i-ar fi lăsat pe mai mulţi români să treacă graniţa în România, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului a format o coloană paşnică de peste 3000 de persoane care se îndrepta spre graniţa sovieto-română.
Oamenii purtau cu ei un steag alb cu însemne religioase - icoane, prapuri şi cruci din cetină. Însă grănicierii sovietici, ascunşi în pădure, au tras în ei din plin, un foc continuu, în poiana Varniţa, la circa 3km de graniţa română. Cei care au supravieţuit, au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.
Masacrul nu s-a încheiat aici. Răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până la un loc unde erau săpate dinainte cinci gropi comune, iar unii dintre ei au fost îngropaţi de vii, conform unor documente din acea vreme.
Bătrâni, femei, copii, nu a contat pentru soldaţii sovietici, toţi au fost aruncaţi în gropile comune. Timp de două zile, spuneau localnicii, s-ar fi auzit gemete din acele gropi.
Alţii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata), iar după ce au îndurat torturi, au fost şi ei aruncaţi de vii într-o groapă comună din cimitirul evreiesc al oraşului. Peste acea groapă s-a turnat şi s-a stins var.
Un număr exact al persoanelor ucise în acel mascaru nu poate fi dat, unele date arată că nu mai mult de 44 de persoane au murit încercând să treacă graniţa, dar alte documente ale martorilor locali spun că între 200 şi 2000 de victime în care s-a tras cu mitraliere sau care au fost sfâşiate de săbii sau chiar aruncate de vii în gropile comune.
Profesorul Aurelian Căruntu scrie că "în legătură cu numărul de morţi, sursele documentare de la KGB vorbesc doar de 20 de morţi, ceea ce este departe de realitate", adăugând că numărul morţilor a fost exagerat la 7 sau chiar 15.000.
Totuşi, istoricul spune că subscrie "cifrelor dintr-un document al Serviciului Special de Informaţii, depistat de mine la Arhivelor Naţionale din Bucureşti, unde sunt menţionaţi 200 de morţi şi 500 de răniţi. La aceştia trebuie adăugate sutele de persoane care au fost condamnate şi deportate în urma evenimentelor menţionate."
Nu a fost de-ajuns ceea ce s-a întâmplat pe 1 aprilie. În noaptea de 12 spre 13 iunie, trupele sovietice au ridicat peste 13.000 de români, care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan.
Masacrul, un subiect îngropat de KGB
Subiectul nu a fost discutat până în anii '90, fiind interzis de autorităţile sovietice şi apoi, de cele ucrainene. Abia în anul 2000, oficialii din Ucraina au permis organizarea unei slujbe pentru odihna românilor care şi-au dorit să trăiască în România alături de familiile lor.

"Evenimentele de atunci au putut fi cercetate în mod relativ liber după 1991, dar arhivele nu au oferit întotdeauna răspunsurile aşteptate. Iniţial", spune Aurelian Căruntu, "N. Rubaneţ a studiat o serie de documente din arhiva KGB, apoi s-a trecut la alcătuirea unor statistici cu victimele din comunele din nordul Bucovinei implicate în marşul de la 1 aprilie. Deci nu putem vorbi de o indiferenţă faţă de eveniment sau victimele căzute atunci."
Paul Goma scria că este cunocut tabloul general, dar nu se ştie numărul exact al victimelor. Nu se cunosc nici amănuntele cu privire la locul înhumării românilor masacraţi de 1 aprilie 1941, care există probabil în arhivele fostului KGB.
În ciuda demeresurilor de a se face lumină în cazul masacrului, s-a reacţionat doar prin tăcere. După 50 de ani de la masacrul din pădurea Barniţa, şeful de atunci al KGB, Igor Pikuza a recunoscut că marşul de la Fântâna Albă a fost o reacţie la presecuţiile la care era supusă populaţia românească din teritoriile ocupate de sovietici.
El a declarat atunci că persecuţiile erau făcute pe criterii de clasă, fiind deportaţi în primul rând funcţionarii, membrii partidelor politice, dar nu oameni de rând. Este evident că nu s-a întâmplat aşa, deşi nici această metodă de selecţionare a românilor care ar fi meritat să fie deportaţi nu este una dreaptă, spune Goma.
Totuşi, în iunie 1941, 13 mii de familii de ţărani au fost trimise în Siberia şi Kazahstan. Cât priveşte masacrul, şeful KGB a spus că nu a fost vorba decât de trei sau cinci victime.

Nici în cărţile de istorie, masacrul nu primeşte prea multă atenţie, el fiind mai degrabă tratat superficial sau trecut sub tăcere.mai mult

FSB sustine ca a identificat organizatorii atentatelor de la Moscova si din Daghestan

Serviciul Federal de Securitate al Rusiei a anunţat că a reţinut mai mulţi suspecţi în cazul atentatelor cu bombă
Alexander Bortnikov (foto), directorul FSB, a declarat că există dovezi clare care arată că atentatele au fost puse la cale de bande din Caucazul de Nord. Oficialul nu a menţionat câţi suspecţi au fost reţinuţi, dar a declarat că aceştia au fost interogaţi intensiv

Mâna lungă a KGB a ajuns până în Italia

Rubin, echipa KGB-ului?



Echipa rusă de fotbal Rubin Kazan, care marţi a învins Barcelona pe „Camp Nou”, a fost fondată în 1938. În tot acest timp, Rubin a câştigat o singură dată campionatul Rusiei, în 2008. [Citeste]

Ordinul NKVD nr.00486: cum erau pedepsiţi copiii şi soţiile trădătorilor

KGB-ul a trişat un campionat mondial de şah folosindu-se de un hipnotizator

Următorul disident pe lista neagră a Colegiului KGB care trebuia
compromis prin orice mijloace, după Aleksander Saharov, a fost
Soljeniţîn. Acesta a dezlănţuit în august 1973 o amplă campanie de
critici împotriva concesiilor făcute de SUA URSS-ului în numele
destinderii relaţiilor bilaterale EST-VEST. Demersului acestuia i s-a
alăturat şi Saharov, care a adresat un apel public către Congresul SUA,
prin intermediul căruia cerea sprijin pentru Amendamentul
Jackson-Vanik. Practic, documentul acesta se opunea acordării clauzei
naţiunii celei mai favorizate pentru URSS până când oficialii
Kremlinului ridicau restricţiile privind emigrarea. „Amendamentul nu
reprezintă un amestec în treburile interne ale statelor socialiste, ci
pur şi simplu o apărare a legii internaţionale, fără de care nu poate
exista încrederea reciprocă“, se arată în textul scrisorii deschise
trimise de Saharov. În cele din urmă, scrisoarea lui Saharov a avut un
efect deosebit prin faptul că, tipărită cu majuscule în „Washington
Post“, a creat respingerea de către Congres a amendamentului, în ciuda
lobby-ului agresiv făcut de administraţia Nixon. Biroul Politic al
PCUS-ului a reacţionat furios în privinţa atitudinii lui Saharov şi a
lui Soljeniţîn. Însuşi Brejnev a denunţat scrisoarea buclucaşă ca fiind
„o acţiune antistatală, antisovietică şi troţkistă“. „Am tolerat prea
multă vreme atitudinile lui Soljeniţîn şi Saharov. Trebuia să-i fi
oprit“, declara Brejnev. În acest context, Andropov, în calitate de şef
al KGB-ului cu drept de vot în Biroul Politic, a tensionat şi mai mult
starea de indignare vizavi de cei doi disidenţi prin intermediul
câtorva rapoarte informative tendenţioase.

Compromiterea şi rapoartele tendenţioase...

Soljeniţîn
şi Saharov, afirma el, „şi-au oferit serviciile cercurilor reacţionare
imperialiste şi, mai ales, sioniste“ şi erau manipulaţi de agenţiile de
informaţii occidentale. Pe 7 februarie 1974, Andropov a supus Biroului
Politic un nou proiect de decret pentru a-l priva pe Soljeniţîn de
cetăţenie şi a-l expulza din Uniunea Sovietică. Simultan, el i-a trimis
lui Brejnev o scrisoare alarmistă, insinuând că vor apărea nemulţumiri
serioase în rândul membrilor de frunte ai partidului şi ai armatei dacă
decretul nu va fi aprobat. „Cred că e imposibil, în ciuda dorinţei
noastre de a nu aduce daune relaţiilor internaţionale, să mai amânăm
mult rezolvarea problemei Soljeniţîn, fiindcă ea ar putea avea
consecinţe extrem de neplăcute în interiorul ţării“, preciza Andropov
în raportul secret trimis membrilor Biroului Politic al PCUS. Pe 11
februarie, la presiunea KGB-ului, membrii Biroului Politic au aprobat
formal propunerile meschine ale tovarăşului Andropov. Trei zile mai
târziu, Soljeniţîn a fost urcat cu forţa de către ofiţerii KGB-ului în
cursa Aeroflot cu destinaţia Frankfurt. De la Frankfurt, el a plecat la
Zurich, unde a închiriat o casă în centrul oraşului. Afară, în exil,
Soljeniţîn era o pradă uşoară pentru ofiţerii Centrului, deoarece,
printre străini, acestuia îi era mai greu să distingă duşmanii de
prieteni. Ştiindu-i pasiunea pentru „Primăvara de la Praga“, agenţii
Lubiankăi îi vor plasa pentru supravegherea informativă agenţi ai
StB-ului din comunitatea de emigranţi cehi din oraş. Prima care i-a
câştigat atenţia creatorului „Arhipelagului Gulag“ a fost Valentina
Holubova, o agentă a StB-ului care avea origini ruse. În câteva
săptămâni, ea reuşise performanţa să controleze, din postura de
secretară şi consilieră a acestuia, întreaga corespondenţă a
maestrului.

Disidenţa şi disidenţii „marca KGB“
În războiul îndreptat de liderii PCUS-ului împotriva disidenţilor, un
episod deosebit de important l-au constituit „Acordurile de la
Helsinki“ de la 1 august 1975, prin intermediul cărora, de bunăvoie,
URSS semna, alături de SUA, Canada şi de toate statele europene,
garantarea unor drepturi umane fundamentale. Astfel, puşi în faţa
faptului împlinit, liderii de la Kremlin se acuzau reciproc de gafa
comisă şi conturaseră premisa că URSS va fi liberă să interpreteze
acordurile de la Helsinki după cum va crede de cuviinţă. În acest sens,
criticile legate de drepturile omului se înteţeau pe tot teritoriul
sovietic, evidenţiindu-se gravele contradicţii dintre ceea ce semnaseră
la Helsinki liderii sovietici şi cum înţelegeau aceştia să pună în
practică. Cel mai influent critic a devenit Andrei Saharov. Astfel,
personalitatea acestuia i-a băgat în şedinţă pe analiştii Centrului,
care luaseră decizia de a-l discredita prin orice mijloace atât în
ţară, cât şi-n străinătate pe cel care luase Premiul Nobel pentru Pace
în octombrie 1975. Rezidenţa de la Oslo primise ordine precise să facă
tot posibilul să împiedice premierea lui Saharov, dar a fost nevoită să
abandoneze acest plan deoarece nu putea influenţa comitetul care acorda
Premiul Nobel, acesta fiind alcătuit în întregime din „reacţionari“,
între care preşedinta juriului, deputata laburistă Aase Lionases. În
schimb, pentru Saharov, Premiul Nobel reprezenta un mare atu, fiind
privit ca „o onoare pentru întreaga mişcare pentru drepturile omului“.
„Simt că împart această onoare cu prizonierii noştri de conştiinţă - ei
şi-au sacrificat cel mai preţios bun al lor, libertatea, în apărarea
altora, prin mijloace deschise şi non-violente“, declara Saharov, în
momentul decernării Premiului Nobel.
Nobelul, marea încercare...
Pe
22 noiembrie, Andropov a aprobat un document intitulat „Măsuri
operative complexe pentru demascarea substratului politic al decernării
Premiului Nobel pentru Pace lui Saharov“. Dimensiunea cuprinzătoare şi
ambiţia măsurilor active propuse arătau importanţa lui Saharov ca ţintă
principală a KGB. Manevra de compromitere a lui Saharov s-a dovedit a
fi un fiasco pentru specialiştii Centrului, deoarece principalele
falsuri vizând legăturile lui Saharov cu agenţiile de informaţii
occidentale, sprijinul pentru regimul Pinochet şi comploturile cu
sioniştii nu au impresionat opinia publică internaţională. La o şedinţă
a Colegiului KGB din noiembrie 1976, Andropov l-a etichetat pe Saharov
drept „inamicul public numărul unu“, iar campania de măsuri active
împotriva acestuia trebuia să lovească mai întâi în soţia lui, Elena.
Răspunderea pentru executarea acestui plan operativ de măsuri i-a
revenit lui V. N. Şandrin, şeful Departamentului Nouă al direcţiei
Cinci. Dând dovadă de curaj şi de pragmatism, soţii Saharov au rezistat
cu stoicism măsurilor Centrului, care nu au avut efectul scontat. Au
fost făcute chiar încercări grosolane de a-l lega pe Saharov de
mişcarea pentru liberalizarea homosexualităţii.

http://www.curentul.ro/2009/index.php/2009082833234/In-lume/Disidenta-si-disidentii-marca-KGB-I.html

KGB voia înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu pe orice cale
I-am solicitat generalului de bri­gadă Aurel Rogojan, fostul
colaborator apropiat al generalului Iulian Vlad, comandantul
Securităţii, să ne descrie care erau relaţiile Departamentului
Securităţii Statului cu KGB, cu serviciile ţărilor din Tratatul de la
Varşovia, dar şi cu serviciile de informaţii ale ţărilor NATO.

Se
spune în teoria serviciilor de informaţii că în momentul în care două
ţări sunt în război, serviciile pregătesc pacea. Generalul Aurel
Rogojan lasă să se întrevadă că existau contacte ale DSS în acest sens,
în contextul prăbuşirii comunismului şi schimbărilor din Europa de Est.


Dacă se desfăşurau aceste contacte cu sau fără ştiinţa lui
Nicolae Ceauşescu, Aurel Rogojan lasă lămurirea aspec­telor respective
pe seama istoricilor de peste 100 de ani.

În acelaşi timp,
ofi­ţerul ţine să punc­teze câteva reu­şite ale DSS pe linie de
contraspionaj atât împotriva KGB, dar şi CIA, acţiuni pe care cele două
mari servicii de informaţii nu le-au uitat. Aurel Rogojan a recunoscut
după 1989, printre vocalii reprezentanţi ai "societăţii civile", şi
indivizi desco­periţi anterior de contraspionaj a fi agenţi ai
serviciilor secrete străine.


În 1985, când am primit unele atri­buţii în "gestiunea
administrativă" a re­laţiilor externe ale Departamentului Securităţii
Statului, nu am găsit nici un dosar de relaţii active cu serviciile
speciale ale URSS, Republicii Democrate Germane, Ungariei, Po­lo­niei,
Mongoliei, Cubei, Albaniei...

Cu serviciile Bulgariei exista un
fel de "gentlemen agreement" privind nişte rute de tranzit ale
reţelelor internaţionale ale terorismului, traficului de arme, droguri
şi persoane - grefate pe reţelele trasportatorilor interna­ţionale.
Bulgaria avea probleme se­ri­oase cu turcii, iar ei erau atunci
că­rău­şii Europei. Ne-au creat şi nouă des­tule probleme, dar ne-au
oferit şi sa­tis­facţia interceptării şi controlării unor sisteme de
legătură imperso­nală. Serviciile Cehoslovaciei semnalau sporadic
întâlniri suspecte, cu persoane din Occident, ale unor turişti cu
paşapoarte româneşti.

Cel mai adesea, datele transmise nu
întruneau minimum de cerinţe necesare procesării. Unii posesori de
"paşapoarte româneşti" nu erau, însă, români, dar în spionaj şi
contraspionaj asemenea situaţii, de folosire a "steagurilor străine"
erau uneori regula.

Formal, erau, încă, funcţionale relaţiile
de cooperare cu Serviciul Securităţii de Stat al Republicii Fe­derative
Iugoslavia. În practică, însă, realităţile începuseră să capete o altă
turnură.

Existau relaţii excelente cu Mi­nisterul Securităţii
Statului al RP Chineze. Aceste relaţii erau consecinţa firească a
raporturilor bila­terale puternice şi constante pe care România le-a
avut cu China, atât în plan politic, cât şi economic, acestea
constituindu-se, la un anumit mo­ment, într-un garant al independenţei
şi suveranităţii României în faţa presiunilor şi ameninţărilor
hegemonismului sovietic.

Cu Ministerul Securităţii de Stat al
Republicii Populare Democrate Coreene existau, de asemenea relaţii
protocolare bune, concretizate, mai ales, în schimburi anuale de
de­le­gaţii pentru efectuarea concediilor de odihnă.

În zona
ţărilor din aşa-zisa lume a treia, în special din rândul statelor
nealiniate din Africa şi Orientul Arab, s-au concretizat coope­rări în
ceea ce priveşte pregătirea generală de informaţii şi contrainformaţii,
precum şi asistenţă teh­nică. De asemenea, cu Securitatea
Or­ga­ni­za­ţiei pentru Eliberarea Palestinei, al cărui şef a fost
pri­mit în România la cel mai înalt nivel politic şi de stat.

Au
existat relaţii de cooperare şi în spaţiul serviciilor din familia
Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, iar cu structuri
speciale vest-germane, italiene, israeliene, din Turcia... ca să numesc
doar câteva, au existat conlucrări în construcţia sistemului naţional
antiterorist al României şi de securitate în domeniul aviaţiei civile,
care şi-au dove­dit eficienţa şi competitivitatea în efortul
antiterorist internaţional.

Premergător, dar mai cu seamă după
invadarea Cehoslovaciei, România a fost în situaţia de a constata că
serviciile de informaţii din Organizaţia Tratatului de la Varşovia au
tratat-o ca stat potenţial inamic, împotriva căruia fuseseră pregătite
operaţiuni speciale de război politic şi planificată o agresiune
militară. Cu astfel de aliaţi era foarte greu să păstrezi chiar şi
aparenţele. Evenimente ulterioare aveau să se concretizeze în grave
cazuri de spionaj, subversiune şi subminare politică a României din
partea serviciilor speciale ale unor "ţări vecine şi prietene". Era şi
de aşteptat. În întreaga noastră istorie, numai vecinii ne-au mutat
hăţurile, ori furat caii buni şi fetele frumoase. Ocupanţii au venit şi
au plecat. Vecinii rămân...

După ce, în anii anteriori DSS-ul a
demantelat alte câteva ope­ra­ţiuni ale KGB-ului, dar nu numai,
avân­du-i ca protagonişti şi pe unii dintre vocalii reprezentanţi ai
actualei "societăţi civile", cade reţeaua lui Vladimir Volodin, care
era preocupat de preluarea puterii de preferatul lui Gorbaciov, după
înlăturarea de la pute­re, pe orice cale, a lui Nicolae Ceauşescu.

Am
subliniat "pe orice cale", deoarece anterior a existat şi varianta
atentatului politic terorist, la care a subscris şi o ţară vecină, în
schimbul unei criminale monstruozităţi geopolitice cu denominaţia
"Republica Socialistă Transilvăneană".
O
operaţiune ultrasecretă, codificată "Barajul" avea ca scop blocarea
proiectului sovieto-ungar amintit. Operaţiunea îi viza, preventiv, şi
pe unii dintre cei mai activi complotişti ai momentului, consi­deraţi
ca alternativă după atenta­tul împotriva lui Ceauşescu. Documentele
opera­ţiunii au fost redactate exclusiv olograf, centrul de greutate al
dispozitivului de control şi dezamorsare revenind Unităţii Speciale
0110, pentru coloana a V-a a KGB-ului, Di­rec­ţiei de Contrainformaţii
Militare, pentru generalii şi marii comandanţi care trebuiau să susţină
militar complotiştii şi Unităţii Speciale de Luptă Antitero­ristă,
pentru soluţia de ultimă instanţă a neutra­lizării şi lichidării
atentatorilor, dacă ar fi trecut la acţiune. Aceasta a făcut necesar ca
un echipaj de luptă antiteroristă să fie inclus în dispozitivul de
protecţie fizică apropiată a Preşedintelui României, realizat de către
Direcţia de Securitate şi Gardă.

Reţeaua lui Volodin avea un
nu­cleu în redacţia organului de presă al Frontului Unităţii şi
Democraţiei Socialiste, România liberă. Acest nu­cleu a racolat câteva
zeci de persoane şi a editat, prin mijloace nu toc­mai improvizate,
primul număr al unui ziar de front clandestin, în cea mai fidelă
replică a glasnostului şi perestroikăi. A fost una dintre condiţiile de
credibilitate ale miş­că­rii pro glasnost-pe­restroika din România,
puse de Volodin, pentru ca: "tovarăşul Gorbaciov, când va avea pe birou
ziarul, o să vă acorde necondiţionat protecţia sa."

Cum pe
Volodin nu l-a interesat cazierul unuia dintre membrii importanţi ai
reţelei, acesta avea să clacheze într-un lamentabil proces de speculă
cu autoturisme, iar ceilalţi componenţi au făcut obiectul unor măsuri,
mai mult sau mai puţin dure, de influenţare obştească, ori
administrativă, cu scop de a-i determina să renunţe să militeze pentru
importul reformelor lui Gorbaciov în România.

Referitor la
partea a doua a întrebării dvs., mi-aş permite să remarc că România ca
stat, formal membru al Tratatului de la Varşovia, nu s-a aflat în
"război" cu vreun stat membru al NATO. Mai mult, după jocul operativ
iniţiat de generalul de Gaulle cu Hruşciov şi Brejnev, pentru a scoate
comandamentul NATO din Franţa, având ca actori, pe de o parte DST-ul şi
"reţeaua Caraman", iar de cealaltă parte serviciile de spionaj ale
României şi Rusiei Sovietice, România nu a fost implicată în alte
afaceri de spionaj politico-militar împotriva statelor din NATO. Ca să
fiu explicit, spionajul român după 1968 nu a mai fost aliatul cuiva
împotriva statelor membre ale NATO.

În ceea ce priveşte
spionajul economic, este unanim acceptat că nu este etic să ascunzi
cuceririle ge­niului uman, pentru a nu beneficia de ele întreaga
umanitate...

În contraspionaj există dintotdeauna un principiu,
pe care toţi îl aplică şi respectă. Fiecare stat are un patrimoniu de
secrete, pentru a căror apărare instituie "bariere" (legi, proceduri,
cifruri de stat, chei de criptare electronică, interdicţii de acces
etc. etc). Cine forţează "barie­rele" - inamic, aliat sau prieten - are
parte, şi în prezent, de acelaşi tratament.

La celelalte ţinte
ale întrebării, care vizează chestiuni de maximum interes, dar excluse
transparenţei, nu pot să vă ajut să căpătaţi confirmări, dar nici
negări.

Trebuie aşteptat ca unele su­biecte să se răcească
suficient pentru a putea fi atinse. Să le lăsăm în sarcina istoriei ce
se va scrie peste o sută de ani . Când spun "o sută de ani", am în
vedere limita maximă a protecţiei pe care legile arhivelor o stabilesc,
în multe ţări, pentru anumite categorii de documente.

Pe termen lung însă, aceşti agenţi motivaţi ideologic s-au dovedit a
fi instabili. Dacă ar fi fost motivaţi numai de bani – sau, ca mulţi
alţi cetăţeni sovietici, de frică –, agenţii KGB din America ar fi
putut rămâne fideli. Dar, fiind inspiraţi de un set de idei,
loialitatea lor a evoluat odată cu vederile politice. Când nu erau de
acord cu un aspect din politica partidului sau cu demersurile
diplomatice al Uniunii Sovietice, aceştia renunţau la contract sau, mai
rău, evadau.
Astfel, KGB a pierdut o grămadă de agenţi, din cauza dezgustului
faţă de procesele înscenate în cadrul Marii Terori din 1937-1938 şi a
pactului cu Hitler din 1939. Avea să piardă şi mai mulţi când o altă
agentă, Elizabeth Bentley, şi-a pierdut încrederea în ideologia
comuniştilor şi a început să le pună la îndoială motivaţiile. În 1945,
ea a început să divulge informaţii. Mărturiile sale au fost
devastatoare, având în vedere că ştia identitatea mai multor agenţi
plătiţi de KGB. De asemenea, s-a hotărât să ia legătura cu FBI într-un
moment în care serviciile secrete americane încheiaseră investigaţiile
privindu-i pe agenţii germani
şi japonezi şi aveau resursele necesare pentru a-şi concentra atenţia asupra KGB.
Rezultatul a fost rapid şi dramatic. La doar câteva săptămâni de la
evadarea lui Bentley, reţeaua americană a KGB – o reţea care a oferit
informaţii cruciale privind guvernul american şi industria SUA, ca să
nu mai spunem de secretele privind crearea bombei atomice – s-a
prăbuşit. Nu avea să se mai refacă vreodată. Odată cu ascensiunea
anticomunismului, la sfârşitul anilor ‘40, din ce în ce mai mulţi au
înţeles că loialitatea faţă de URSS însemna trădarea valorilor
americane. Numărul membrilor CPUSA a scăzut, la fel şi influenţa
partidului şi bazinul de recrutare al KGB în America.
Inevitabil, atunci când vine vorba de agenţii KGB din Statele Unite,
majoritatea vor să afle răspunsul la următoarele trei întrebări: a fost
Alger Hiss spion? Dar J. Robert Oppenheimer? Sau îndrăgitul jurnalist
radical I.F. Stone? Vestea bună, din punct de vedere al stabilirii
adevărului istoric, este că Haynes, Klehr şi Vassiliev acordă atenţia
cuvenită fiecăruia dintre cele trei personaje.
Primul capitol al cărţii este dedicat în întregime lui Hiss. Nu voi
relua aici întreaga poveste a acestui caz controversat şi nici nu voi
discuta în amănunt despre numeroasele pseudonime care i-au aparţinut,
mai mult sau mai puţin. E de ajuns să spunem că documentele lui
Vassiliev completează celelalte dovezi deja existente. Pe lângă
informaţiile furnizate de Whittaker Chambers, FBI, dosarele Venona,
arhivele ungare şi numeroase alte mărturii, Vassiliev a descoperit o
serie de documente arhivistice care îl menţionează pe Hiss, cu numele
său real, ca spion al serviciilor secrete sovietice sau, mai corect, ca
spion al GRU, serviciile secrete ale armatei din anii ‘30.
Fiind spion GRU, multe informaţii arhivistice despre activitatea lui
Hiss rămân încă necunoscute, având în vedere că nimeni nu are acces la
aceste arhive. Dacă şi când vor apărea, ele vor adăuga mai multă nuanţă
şi culoare poveştii lui Hiss şi, eventual, vor oferi cuiva
posibilitatea de a i scrie biografia completă şi de a pătrunde mai
adânc tainele minţii sale complexe. Cu siguranţă va fi o carte
fascinantă. Până atunci însă, dovezile privind colaborarea sa cu
serviciile secrete sunt copleşitoare. Autorii au tot dreptul să-şi
intituleze capitolul Alger Hiss: „caz închis“.
Povestea lui Oppenheimer, fizicianul care a coordonat Proiectul
Manhattan, este diferită. După examinarea unui număr la fel de mare de
dosare, autorii au ajuns la concluzia că Oppenheimer a fost membru
secret al partidului comunist, cel puţin până în 1941. În cunoştinţă de
cauză, KGB a încercat de mai multe ori să-l convingă să coopereze.
Însă, potrivit dovezilor existente, se pare că a eşuat.
Există multe alte persoane care au divulgat Uniunii Sovietice
secrete legate de experimente atomice şi tehnice. Cea mai cunoscută
este fizicianul Klaus Fuchs, identificat drept agent sovietic. Dar, cu
toate că au fost mai mulţi, niciunul nu a reuşit vreodată să-l
determine pe Oppenheimer însuşi să divulge informaţii KGB-ului. Nu ştim
exact de ce: Haynes şi Klehr sunt de părere că, până la demararea
Proiectului Manhattan – după semnarea pactului Hitler-Stalin –, acesta
îşi pierduse convingerile. Concluzia este că Oppenheimer nu a fost
onest faţă de partid, dar nici nu a vândut secrete atomice. Încă o
dată, caz închis.
Cât despre I.F. Stone, povestea lui este puţin confuză, ţinând cont
că, spre deosebire de Hiss şi Oppenheimer, el nu a avut ce secrete să
divulge. Colaborarea sa cu KGB a fost una subtilă. Deşi este menţionat
în dosarele lui Vassiliev ca sursă sigură între 1936 şi 1938, nu reiese
foarte clar ce presupune asta. Este cert că Stone a făcut schimb de
informaţii cu agenţi sovietici, dezvăluindu-le numele acelora pe care-i
considera utili. KGB a încercat să-l reactiveze după război, dar a
eşuat. Concluzia autorilor este că, între 1936 şi 1938, KGB a crezut că
Stone era agentul lor, iar Stone era conştient de asta. Dar nu este
încă foarte evident dacă era plătit pentru aceste servicii sau dacă el
însuşi considera că activitatea sa poate fi catalogată drept „spionaj“.
Cazul Stone nu este încă închis.
Există şi o explicaţie. Cel puţin la acea vreme, Stone credea cu
tărie în binefacerile comunismului. E adevărat că se făcuseră greşeli,
dar, cel puţin între 1936 şi 1938, el era convins că numai Stalin putea
salva Europa din mâinile fascismului.
Pentru a-l înţelege pe Stone, e necesar să parcurgem şi restul
cărţii. Dacă ne concentrăm doar pe cazul lui, ne va fi greu să
descifrăm adevăratul sens al poveştii. Ceea ce este valabil şi în cazul
lui Hiss. M-a bucurat faptul că autorii i au plasat pe cei trei în
contextul istoric, alături de figuri mai puţin cunoscute. În afara
contextului, poveştile îşi pierd sensul. De ce un tânăr şi strălucit
membru al establishmentului, precum Hiss, ar colabora cu KGB? De ce un
celebru om de ştiinţă, precum Oppenheimer, ar fi curtat cu atâta
insistenţă? De ce lui Stone, un zgârie-brânză independent, i-ar trece
prin minte să discute cu astfel de oameni? Dar lui Hemingway?
Răspunsurile le găsim în contextul istoric lărgit: natura mişcării
comuniste internaţionale din anii ‘30 şi puterea extraordinară a
ideologiei comuniste.
În ciuda insistenţei minuţioase asupra numelor, datelor şi a notelor
de subsol, din text rezidă atmosfera proprie acestei ideologii. Haynes
şi Klehr recreează o întreagă lume dispărută a codurilor, a jargonului
marxist şi a limbajului de partid. Întâlnirile secrete, grupurile de
studiu, sentimentul de a fi parte a unei mişcări de avangardă care va
face istorie – toate le regăsim aici.
Contextul istoric este important şi pentru că ne oferă posibilitatea
de a face distincţii utile. Povestea lui Hiss diferă de cea a lui
Oppenheimer, care diferă de cea a lui Stone. A-i pune laolaltă şi a-i
cataloga drept „trădători“ înseamnă a nu le înţelege motivaţiile şi
nici cultura din care provin. A refuza să acceptăm şi să investigăm
dovezile fascinante pe care le avem la dispoziţie le-ar face un mare
deserviciu. Dacă cineva scrie o poveste despre Proiectul Manhattan, e
important să ştie că Oppenheimer nu a vândut secrete. Sau dacă scrie
despre cultura americană în perioada Războiului Rece, trebuie să ştie
că Hiss a fost un spion.
Prea mulţi au stors de sevă acest capitol important al istoriei,
manipulându-l în scopul propriilor interese. Poate că cea mai bună
metodă de a readuce la viaţă unul dintre cele mai tulburătoare momente
din istoria Statelor Unite este de a urma exemplul acestei
indispensabile, întunecate şi fascinante cărţi: urmează faptele, şi
numai faptele, pentru că ele te pot purta în locuri mai stranii chiar
decât ficţiunea. //
* Anne Applebaum este editorialist al prestigioaselor Washington
Post şi Slate. Cea mai recentă carte a sa, Gulagul – o istorie, a
câştigat, în 2004, premiul Pulitzer pentru nonficţiune.

KGB în America


În luna iunie, jurnalista Anne
Applebaum a publicat în The New Republic o cronică la o recentă carte
scrisă de John Earl Haynes, Harvey Klehr şi Alexander Vassiliev
consacrată ascensiunii şi decăderii reţelei controlate de temutul
serviciu de spionaj sovietic – KGB – pe teritoriul SUA. Cartea se
bazează pe documentele şi informaţiile puse la dispoziţie de unul
dintre coautori, Alexander Vassiliev, un fost ofiţer KGB care şi-a
încetat colaborarea cu serviciile secrete ale Moscovei imediat după
prăbuşirea colosului sovietic. Tentaculele KGB erau prezente în
numeroase compartimente ale societăţii americane – în mass media, în
lumea literară, la nivelul Departamentului de Stat şi de Justiţie şi
chiar în serviciile secrete. Majoritatea celor care făceau parte din
acest lanţ informativ erau membri ai Partidului Comunist American – o
structură finanţată şi gestionată direct de Moscova.
Pentru sovietici, unul dintre succesele majore ale reţelei a fost
legat de furnizarea unui pachet de informaţii clasificate care a
contribuit în cele din urmă la construirea bombei atomice. Însă, pe
măsură ce capitalul de fascinaţie ideologică al sistemului sovietic a
început să se epuizeze, pe măsură ce impostura şi minciuna regimului
comunist au fost revelate, toate acestea au generat primele defectări
care, în timp, vor alimenta o reacţie în lanţ ce va conduce ulterior la
colapsul întregului sistem. Spre exemplu, una dintre forţele
gravitaţionale ale sistemului s-a dovedit a fi Elizabeth Bentley, a
cărei defectare a avut ca efect prăbuşirea la propriu a reţelei de
spionaj a KGB de pe teritoriul american. Totodată, este reabilitată
definitiv memoria lui Robert J. Oppenheimer, celebrul fizician care a
coordonat Proiectul Manhattan, suspectat de legături cu KGB din cauza
unor simpatii comuniste, dar care nu a divulgat niciodată sovieticilor
secrete atomice. Pe de altă parte, cartea celor trei autori recompune
universul ideologic al subteranei comuniste din Statele Unite,
atmosfera şi convingerile acelor „true believers“ care, în cele din
urmă, şi-au trădat propria ţară pentru a servi un regim criminal.
Fiecare personaj are o poveste particulară, o motivaţie aparte, însă
toate aceste destine sunt unite prin ţesătura nevăzută a unui moment
istoric în care ideologia comunistă exercită o fascinaţie totală.
În continuarea reflecţiei propuse de Anne Applebaum, revista 22
oferă un grupaj cu aspecte din istoria recentă a Europei
posttotalitare: Lavinia Stan semnează un articol consacrat rezoluţiei
OSCE de condamnare a regimurilor de factură nazistă şi comunistă care
au desfigurat Europa în secolul XX, în timp ce Libuše Valentová propune
o radiografie a Cehiei la 20 de ani de la „revoluţia de catifea“. //
OCTAVIAN MANEA
Acum ştim. Mâna lungă a KGB în SUA
Cu toate că, multă vreme, a fost considerat subiect tabu pentru
stânga politică, relaţia extraordinar de strânsă dintre Partidul
Comunist American şi KGB n-ar mai trebui să surprindă astăzi pe nimeni,
ţinând cont de ceea ce ştim despre CPUSA şi celelalte partide comuniste
şi despre ideologia comunistă, a cărei putere nu trebuie subestimată.
Lucrând împreună mai mult de un deceniu şi folosindu-se la maximum
de materialul arhivistic sovietic la care au avut acces, John Earl
Haynes şi Harvey Klehr au scris mai multe cărţi, inclusiv cele trei
volume de istorie foarte bine documentate şi pertinente din cadrul
splendidei serii a Analelor comunismului, publicate de Yale’s
University Press.
Pentru documentarea primului volum, Universul secret al comunismului
american, s-au folosit de arhivele recent desecretizate ale
Cominternului – organizaţia care s-a aflat la conducerea mişcării
comuniste internaţionale –, pentru a afla în ce măsură Partidul
Comunist American a fost finanţat de sovietici. S-a dovedit că
finanţarea a fost una substanţială. Şi cel de-al doilea volum,
Universul sovietic al comunismului american, s-a bazat pe arhivele
sovietice, dar s-a axat mai mult pe influenţa ideologică asupra
Partidului Comunist din Statele Unite (CPUSA) care, surpriză!, a fost
una şi mai substanţială. Cel de-al treilea, Venona: decodificarea
spionajului sovietic în America, a examinat dosarele declasificate ale
Agenţiei Naţionale pentru Securitate, cunoscute sub numele de „dosarele
Venona“. Venona a fost un proiect secret bazat pe colaborarea dintre
Statele Unite şi Marea Britanie, având ca scop decodarea mesajelor
trimise de agenţii sovietici în timpul celui de-al doilea război
mondial, prin analiza criptografică. Printre altele, proiectul a
dovedit că, în anii ‘40, Uniunea Sovietică avea o largă reţea de
spionaj în Statele Unite şi că Alger Hiss şi Julius Rosenberg erau
printre cei mai valoroşi agenţi ai lor.
Ultima lor lucrare1, o istorie a spionajului sovietic în Statele
Unite, continuă cercetarea în acelaşi spirit, deşi face uz de un alt
fel de surse. Pe lângă arhivele sovietice, cele ale FBI şi dosarele
Venona, Haynes şi Klehr au avut acces, de această dată, la câteva
dintre dosarele operaţionale al KGB, care nu au fost, încă, puse la
dispoziţia cercetătorilor occidentali. (În cele ce urmează, voi folosi
termenul „KGB“ pentru a face referire la spionajul sovietic străin, cu
toate că acesta avut alte denumiri în anii ‘30.) Povestea accesului la
aceste materiale este puţin mai complicată. Într-o lungă introducere la
Spioni: ascensiunea şi declinul KGB-ului în America, coautorul rus al
volumului, Alexander Vassiliev, explică propria poveste. Vassiliev a
fost ofiţer KGB, şcolit la sfârşitul anilor ‘80. Sătul de colaborarea
cu serviciile secrete, a demisionat odată cu destrămarea URSS. Cu toate
că s-a dedicat jurnalismului pentru o perioadă de câţiva ani fructuoşi,
afilierile din trecutul lui Vassiliev erau destul de puternice încât să
determine departamentul de externe al fostului KGB – actualele Servicii
de Inteligenţă Externe –, să apeleze la el oricând aveau nevoie de un
scriitor care să pună ordine prin dosare: se pare că anumiţi ofiţeri
retraşi din activitate credeau că-şi puteau lustrui reputaţia şi
câştiga o sumă de bani prin publicarea povestirilor despre trecutul lor
glorios. L-au angajat pe Vassiliev pentru a scrie o carte despre
spionajul sovietic în Statele Unite, împreună cu istoricul american
Allen Weistein. Cartea a apărut în 1999, cu titlul Pădurea bântuită.
Deşi cartea a avut succes, proiectul s-a transformat într-o imensă
povară pentru Vassiliev. Intimidat de politizarea crescândă a istoriei
în URSS şi de închiderea arhivelor, a părăsit ţara. Furios din cauza
celor care-i puneau la îndoială motivele, l-a dat în judecată pe unul
dintre recenzenţii cărţii. Sigur de câştig, a ales să se apere singur,
uitând că juraţii londonezi nu manifestă înţelegere faţă de foştii
ofiţeri KGB. A pierdut. În cele din urmă, s-a adresat lui Haynes şi
Klehr, propunându-le să le pună la dispoziţie notele pe care le-a făcut
în dosarele KGB, precum şi numele reale ale persoanelor, pe care le
ascunsese chiar şi lui Weistein. Caietele sale, împreună cu dosarele
Venona, ale FBI şi alte surse stau la baza acestei cărţi.
Dovada că notele lui Vassiliev sunt atât autentice, cât şi credibile
rezidă în textul în sine. Spioni nu este o operă literară, nici o
istorie narativă propriu-zisă. Este plină de fapte, personaje, nume şi
date. O mare parte constă din comparaţii amănunţite între dosarele lui
Vassiliev, dosarele FBI, documentele Venona şi mărturiile martorilor şi
ale dezertorilor. Afirmaţiile sunt demonstrate printr-o multitudine de
surse. Notele de subsol conţin şi ele liste de surse. De exemplu, o
descriere a cuplului Morris şi Lona Cohen, care au lucrat pentru KGB pe
post de curieri între anii 1930-1960, este susţinută de unsprezece
cărţi şi documente.
Pe lângă poveştile familiare despre spionajul atomic şi Alger Hiss,
multe dintre dezvăluiri sunt complet noi. Printre altele, dosarele KGB
le-au permis autorilor să identifice zeci de persoane care fuseseră
cunoscute de către FBI doar prin numele lor de cod. Un om de ştiinţă
care apare în dosarele Venona cu numele de cod „Fogel“ sau „Persanul“
şi despre care s-a crezut multă vreme că ar fi J. Robert Oppenheimer
s-a dovedit a fi Russel McNutt, un inginer obscur care a lucrat,
printre altele, în cadrul Proiectului Manhattan, în domeniul
prelucrării uraniului şi plutoniului. La un moment dat, FBI a condus o
anchetă privind relaţia sa cu Julius Rosenberg, dar nu a găsit nimic.
Ca urmare, McNutt a scăpat de notorietatea publică acordată lui
Rosenberg, ca să nu mai vorbim de condamnarea la moarte.
Spies oferă o grămadă de informaţii suplimentare şi, să recunoaştem,
picante despre personaje minore ale căror afilieri erau deja cunoscute.
Unul dintre acestea este Michael Straight, fiul fostului proprietar al
publicaţiei The New Republic, devenit ulterior publicist şi editor. În
anii ‘30, student fiind în Marea Britanie, i-a întâlnit pe Anthony
Blunt şi Guy Burgess, doi dintre celebrii spioni de la Cambridge.
Burgess l-a recrutat, cu toate că era considerat un „diletant“. De
altfel, nici nu a avansat foarte mult în scurta sa carieră
guvernamentală. S-a prăbuşit odată cu partidul comunist şi KGB, după
pactul nazisto-sovietic din 1939.
Haynes şi Klehr subliniază faptul că şi-a menţinut, totuşi, vechile legături, recomandându-şi prieteni KGB-ului până în 1942.
Principala contribuţie a cărţii este dezvăluirea nivelului la care
ajunsese spionajul sovietic în America şi a numărului de persoane
implicate. În ciuda dimensiunilor respectabile ale volumului, Haynes şi
Klehr aduc în discuţie doar o parte dintre cei aproximativ 500 de
agenţi ai KGB, despre care găsim informaţii în notele lui Vassiliev sau
în dosarele Venona. Dar nu toţi erau informatori în adevăratul sens al
cuvântului. Unii erau curieri, alţii căutau şi recrutau tinere talente
etc. Probabil că rolul unora dintre ei era exagerat de către lucrătorii
zeloşi ai KGB, după cum arată criticii.
Chiar dacă numai un sfert dintre persoanele menţionate în dosare au
fost agenţi, numărul lor este oricum mult mai mare decât se credea
iniţial, ceea ce demonstrează că au fost infiltraţi mult mai adânc în
societatea americană faţă de ceea ce se ştia până acum. Dovezile arată
că, în anii ‘30, KGB avea agenţi sau contacte în Departamentul de Stat,
Departamentul Comerţului, Departamentul de Justiţie şi chiar OSS (The
Office of Strategic Services), serviciile secrete americane din vremea
războiului. Agenţii KGB erau infiltraţi în Proiectul Manhattan, precum
şi în instituţii de cercetare şi companii private specializate în
chimie, fizică şi inginerie aeronautică. Existau agenţi şi în
mass-media şi lumea literară. KGB a încercat, fără succes, să-l
recruteze chiar pe celebrul scriitor Ernest Hemingway.
În general, cei care credeau în comunism credeau şi într-o revoluţie
globală, condusă sau, cel puţin, inspirată de PCUS (Partidul Comunist
al Uniunii Sovietice) şi de „spada şi scutul“ acestuia, KGB. E posibil
ca cei care făceau astfel de presupuneri să fi fost oameni de
bună-credinţă, poate chiar patrioţi, după cum pretind apărătorii lor.
Dar asta nu schimbă cu nimic esenţa problemei. Cei care s-au dedicat cu
adevărat marxismului considerau că CPUSA şi KGB împărtăşeau idealuri
comune.
Pentru KGB, legătura strânsă dintre Uniunea Sovietică şi CPUSA s-a
dovedit a fi, în acelaşi timp, o binecuvântare şi un blestem. Pe de-o
parte, simpatia pe care majoritatea americanilor o manifestau, în anii
‘30, faţă de comunismul sovietic a ajutat KGB să-şi creeze o reţea
largă de spioni. Luate la un loc, aceste contacte aveau o importanţă
majoră pentru URSS. Fără îndoială, informaţiile culese de aceştia au
facilitat Uniunii Sovietice construirea bombei atomice, contribuind
astfel la consolidarea ocupaţiei sovietice în ţările din Estul Europei.
Acest background l-a ajutat pe Stalin în negocierile cu Roosevelt, la
Ialta, şi pe liderii sovietici în a înţelege motivaţiile SUA, înainte
şi după cele două războaie mondiale, când atenţia guvernului american
era concentrată asupra altor adversari.

Ronald Pelton de la NSA la KGB
=====
Demascarea lui Pelton

După episodul contestării eurocomunismului din „Pravda“, a liderului comunist bulgar Teodor Jivkov, Andropov i-a ordonat lui Kriucikov, şeful DGU (n.r. - departamentul ilegal al KGB) să ia măsuri ferme pentru discreditarea lui Berlinguer şi a celorlaţi „teoreticieni ai eurocomunismului“. Astfel, un raport alcătuit de DGU pentru Comitetul Central al PCUS conţinea informaţia că Berlinguer poseda un lot de pământ în Sardinia şi era implicat în contracte dubioase de construcţii în valoare de zeci de miliarde de lire. Între timp, simultan cu acţiunile defăimătoare la adresa lui Berlinguer, Kremlinul continua, prin intermediul agenţilor KGB, să subvenţioneze activitatea PCI cu sume importante de dolari. În tot acest răstimp, relaţiile KGB-ului cu liderii PCI-ului se derulau în parametri normali, iar în 1979, comuniştii italieni au trimis la Moscova 3 membri de partid pentru a fi instruiţi de agenţii Direcţiei S a DGU. Unul era pregătit să acţioneze ca instructor de cifru, altul ca specialist în deghizări şi al treilea, în fabricarea documentelor false. În afara lui Berlinguer, pe lista neagră a Kremlinului se mai afla şi Santiago Carrillo, conducătorul PCE (n.r. - Partido Comunista de Espana). Carrillo s-a remarcat de tânăr în mişcarea comunistă în special în timpul războiului civil spaniol, prin apropierea de celebrul ilegal NKVD (n.r. - serviciul secret sovietic), Iosif Grigulevici. După ce în 1965 a devenit secretarul general al PCE, Carrillo a întors spatele liderilor PCUS, apropiindu-se de dogma eurocomunistă. În iulie 1975, PCE alături de PCI au semnat o declaraţie comună prin intermediul căreia înaintarea spre socialism se făcea prin pace şi prin libertate, concepţie strategică pentru cele două formaţiuni politice care acţionau în ilegalitate.

PCE, o nucă tare...

După moartea lui Francisco Franco din noiembrie 1976, Carrillo, fără să anunţe Centrul, luase decizia să se întoarcă clandestin în Spania pentru a se întâlni cu Adolfo Suarez, premier creştin-democrat, pentru legalizarea PCE-ului. Pentru a nu fi păcăliţi, liderii PCUS-ului au ordonat KGB-ului să-l reactiveze pe Ignacio Gallego, alias KOBO, pentru a controla informativ situaţia de la vârful PCE. La începutul anului 1977, prin intermediul soţiei sale, Lora, Gallego a transmis rezidenţei din Madrid a KGB-ului o ciornă semnată de Carrillo, care urma să fie dată publicităţii cu ocazia întâlnirii la vârf a liderilor PCE, PCI şi PCF, alături de şpalturile noii cărţi a acestuia, „Eurocomunismo y Estado“ (n.r. - „Eurocomunismul şi Statul“). Centrul a fost scandalizat de criticile împotriva Uniunii Sovietice din ambele documente, în pofida faptului că Berlinguer şi Carrillo respinseseră public conţinutul documentelor capturate de Centru. La alegerile libere din iunie 1977, după moartea generalului Francisco Franco, electoratul spaniol a respins extremele de dreapta şi de stânga. PCE a obţinut doar 9% din voturi, în comparaţie cu 34% obţinute de Uniunea Centrului Democratic a lui Suarez şi 28% care au revenit socialiştilor lui Felipe Gonzales. În cursul anului 1978, controversa politică dintre PCE şi PCUS încetase, deşi în particular Carrillo devenise mai critic ca niciodată, etichetând URSS-ul drept „un stat semifeudal dominat de o birocraţie privilegiată, ruptă de popor“. În anii ‘80, doctrina eurocomunismului nu a mai stârnit furia liderilor PCUS-ului, deoarece priorităţile erau centrate pe războiul din Afghanistan, început în decembrie 1978. Venirea la conducerea PCUS-ului şi, implicit, a URSS-ului a lui Mihail Gorbaciov din 1985 a adus o schimbare radicală în relaţiile cu partidele comuniste de peste hotare, în timp ce principiile eurocomuniste se regăseau în planul de reformare al epocii Gorbaciov prin ceea ce a reprezentat Perestroika, Glasnostul şi Uskorenje.

Eurocomunismul, PCI şi KGB-ul
Tema eurocomunismului a prins rădăcini în 1960, când, la conferinţa internaţională de la Moscova, 85 de partide comuniste din lume îşi reafirmau loialitatea faţă de URSS ca profesiune de credinţă, atât pentru comuniştii din EST, cât şi pentru cei din VEST.
„Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a fost şi rămâne avangarda universal recunoscută a mişcării comuniste mondiale, fiind cel mai experimentat şi călit contingent al mişcării comuniste internaţionale“, se arată în textul preambulului adoptat de liderii partidelor comuniste frăţeşti din lume. În scurt timp, după 1968 şi momentul suprimării „Primăverii de la Praga“, erezia eurocomunistă şi-a făcut timid apariţia publică în mass-media internaţională, când un număr de partide comuniste occidentale au îndrăznit să critice invazia sovietică. Într-un asemenea context, legătura cu Kremlinul începea să scârţâie, în timp ce forţa dominantă în acest fenomen internaţionalist, PCI (n.r. - Partito Comunista Italiano), a negat dreptul legitim al URSS de a interveni cu armele în „viaţa internă a unui alt partid sau a altor ţări“, deşi reafirmase timid legăturile spirituale cu PCUS-ul. După lovitura de stat a coloneilor din Atena din vara lui 1967, secretarul general al PCI, Luigi Longo, a cerut formal asistenţa Moscovei, temându-se de o lovitură de stat italiană după modelul Greciei, pentru pregătirea de luptă a partidului, în condiţiile unei posibile ilegalităţi.

Clandestinitatea, o soluţie practică...

În scurt timp, oamenii de la Lublianka au luat în calcul o asemenea perspectivă, autorizând divizia specială DGU, prin intermediul notei numărul P 50 P din 15 august 1968, să pregătească un program care să-i asigure PCI-ului propria unitate de informaţii cu personal complet antrenat pentru misiuni clandestine. În intervalul octombrie 1967-mai 1968, trei operatori radio italieni au urmat un curs special KGB de instruire, de 4 luni. Alţi membri ai PCI au fost pregătiţi în falsificarea documentelor şi-n legendarea unor identităţi-fantomă. După atitudinea negativistă a conducerii PCI vizavi de „Primăvara de la Praga“, Boris Ponomarev, şeful Departamentului Internaţional al CC al PCUS, împreună cu ofiţeri KGB au exercitat presiuni asupra lui Luigi Longo, pentru temperarea manisfestărilor antimoscovite. În 1970, Longo devenise dependent de subvenţiile sovietice şi, drept răsplată pentru alegerile generale din mai 1972, Brejnev i-a dat cadou 500.000 de dolari pentru campanie. Pe de altă parte, conducerea PCI absorbea sume importante de bani de la Moscova, utilizând tema loviturii de stat a forţelor de dreapta, fapt ce irita conducerea de la vârf a PCUS-ului. Urmaşul lui Longo la şefia PCI, Enrico Berlinguer, propunea în 1972 o distanţare de KGB şi, implicit, de URSS, printr-o alianţă cu socialiştii şi creştin-democraţii care se aflau la guvernare. Concepţia lui Berliguer a fost văzută de conducerea PCUS-ului şi de cea ai KGB-ului drept o posibilitate eretică de a controla şi Partidul Comunist Francez, şi pe cel spaniol, sub masca „eurocomunismului“.

Temerile schimbării...

Practic, acest curent combina tradiţiile catolice de solidaritate cu colectivismul socialist pentru construcţia unei noi ordini politice şi sociale, sub patronajul Kremlinului. În 12 decembrie 1975, un informator KGB din PCI trimitea Centrului o notă în care Berlinguer era acuzat de respingere laşă a leninismului şi de ostilitate făţişă faţă de Moscova. Informatorul preciza că PCI plănuia să dezbine partidele comuniste la conferinţa internaţională ce urma să se desfăşoare în Berlinul de Vest, în vara anului 1976, folosindu-se de platforma revizionistă. În decembrie 1976, liderul bulgar, Teodor Jivkov, a denunţat eurocomunismul ca pe una dintre direcţiile principale ale subversiunii ideologice împotriva internaţionalismului proletar.
http://www.curentul.ro/2009/index.php/2009061929703/In-lume/Eurocomunismul-PCI-si-KGB-ul-I.html