Pauker[v=]

ANTOLOGIA RUŞINII. Elena Lupescu şi Ana Pauker

http://www.george-damian.ro/ana-pauker-hotara-avorturile-kominternistelor-romance-5936.html

Ana Pauker – „Stalin cu fustă”
 Ana Pauker, om politic comunist român, de origine evreică (Hanna Robinsohn, pe numele premarital), a fost în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial lideră a grupării „moscovite” ("Pauker") a Partidului Comunist Român, pentru ca în perioada 1947-1952 să fie vice-prim-ministru și ministru de externe al României: prima femeie... » citeste mai mult

Cele mai cunoscute femei din politica Romaniei - Ana Pauker

Vasile Iancu – De la bolşevism...
 
 „…Ana Rabinsohn-Pauker; Burăh Tescovici, zis Teohari Georgescu –...

http://adevarul.ro/cultura/istorie/ana-pauker-stalin-fusta-1_529d921bc7b855ff5669d58d/index.html

Galerie foto: Ana Pauker la apogeul puterii sale

După un trecut printre comuniştii ilegalişti din România, ridicată în grad printre kominterniştii de la Moscova, întoarsă pe tancurile sovietice la Bucureşti, Ana Pauker şi-a atins apogeul puterii la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50. Detaliile luptelor dintre comuniştii de la Bucureşti sunt încă destul de obscure, cert este că Ana Pauker “a ţinut [...]

Din vremea Anei Pauker

Ana Pauker

Semnalul mazilirii l-a dat chiar Stalin
Eliminarea "grupului Pauker" de la Bucureşti şi eventuala asasinare a Anei Pauker s-au hotărât de foarte sus. Chiar de la Moscova, din Palatul Kremlinului. În 1952, în timpul unei întâlniri la vârf dintre Stalin şi Dej, "tătucul de la Moscova" i-a dat ordin lui Dej s-o elimine pe Ana Pauker şi întregul său grup (Vasile Luca, Teohari Georgescu şi alţii) "care trădau cauza comunismului" în favoarea sionismului şi iudaismului.
O singură metodă i-a fost indicată de Stalin lui Dej: glonţul, "un glonţ la mir". În cartea sa de Amintiri cu Dej, nonagenarul lider comunist Gheorghe Apostol, citat, la rândul său de Sorin Toma (fostul redactor-şef al "Scînteii"), într-o altă carte de amintiri, povesteşte un episod straniu, petrecut în holul unui hotel de lux din Moscova, unde se afla delegaţia condusă de Dej care tocmai ce discutase cu Stalin. Şi puseseră la cale "marele asasinat".
Aşa cum povesteşte Apostol, la întâlnirea de la Kremlin, Stalin, după multe pahare de vodcă golite împreună cu tovarăşi de la Bucureşti, îi ceruse lui Dej, nici mai mult, nici mai puţin decât s-o elimine pe Ana Pauker, s-o împuşte în cap, "să-i tragă una la mir". Pentru că Dej ar fi ezitat cu răspunsul, Miron Constantinescu, fostul director al "Scînteii", până în "47, ar fi zis: "Tovarăşe Stalin, Gheorghi Afanasievici (n.r. - adică Dej) este foarte sentimental!"
Evident că asta l-a umilit şi evident l-a înfuriat foarte tare pe Dej. "Miroane, cum ajungem la Bucureşti, convocăm Biroul Politic. Expunem cele petrecute şi vom hotărî lichidarea Anei Pauker. Vom propune Biroului Politic ca persoana care o va împuşca (n.r. - pe "tovarăşa Ana") să fii tu, Miroane. Auzi?", susţine Gheorghe Apostol că i-ar fi zis Dej lui Miron.
Cu alte cuvinte i-a spus clar: "Miroane, ai sarcina s-o împuşti în cap pe Ana Pauker!". Se zice că Miron ar fi plâns, la propriu, pe tot parcursul survolului Moscova-Bucureşti. Până la urmă, Ana Pauker nu a fost împuşcată/executată, dar a fost eliminată din conducerea partidului, cu surle şi trâmbiţe, în 1953. Moartea lui Stalin a fost săparea tovarăşei Ana.
La catafalc, Beethoven, nu Internaţionala
A murit în 1960. De cancer, nu de glonţ. Cum ar fi vrut Stalin, cum ar fi vrut Dej. În casa fiicei sale Tatiana şi a ginerelui său, dr. Gheorghe Brătescu. Operată, în plină glorie, în 1950 de cancer la sân, a suferit în tăcere. S-a tratat nu la Spitalul Elias, ci la Colentina şi la domiciliu.
După ce a fost arestată şi anchetată, în 1953, boala s-a amplificat şi, în cele din urmă, deşi s-a încercat tratamentul cu un "ser miraculos", "tovarăşa Ana" a trecut în lumea umbrelor.
La catafalc nu i s-a cântat Internaţionala, ca tuturor celorlalţi mari comunişti morţi "la datorie", ci un marş funebru. De Beethoven. Nepoţica tovarăşei Ana când a auzit de la mama sa că bunica a murit, a întrebat: Şi când termină de murit, bunica se va întoarce?
Evident, nu s-a mai întors decât fantoma ei. Şi mitul Anei Pauker. În 1968 a fost reabilitată de Nicolae Ceauşescu. Aşa cum au fost reabilitaţi şi Vasile Luca, şi Foriş, şi Pătrăşcanu, şi alţii, mulţi alţii de pe "lista lui Dej".

Ana Pauker despre Ceauşescu: „Nu este bun organizator“


22:00Din 1950, Nicolae Ceauşescu a fost scos de la Ministerul Agriculturii şi trimis la Ministerul Apărării, ca adjunct al lui Bodnăraş. Până în 1952, Nicolae Ceauşescu părea că a pierdut contactul cu organele importante ale PMR şi a rămas doar supleant în CC. S-a temut, oare, că apune steaua lui?Articol complet

Ştiaţi că ambasadorii SUA la Bucureşti locuiesc în vila care i-a aparţinut Anei Pauker?


Imobilul se află pe Şos. Kiseleff, peste drum de Ambasada Rusiei – amplasament care a contat în decizia fostei amante a lui Stalin de a locui acolo.

Ana Pauker-The Rise and Fall of a Jewish Communist (Ana Pauker-Ascensiunea şi căderea unui comunist evreu), de Robert Levy, a fost publicată de Editura California University Press, din Los Angeles, SUA Volumul a fost tradus şi în limba română la Editura Polirom, cu titlul Gloria şi decăderea Anei Pauker

Cititorul român se va întreba mirat de unde provine acest interes pentru Ana Pauker din partea unui scriitor american şi, mai ales, publicarea acestei cărţi de către o editură de prestigiu ca aceea a Universităţii statului California. Răspunsul este dezarmant de simplu:
Ana Pauker a fost prima femeie ministru din istoria lumii. La decenii distanţă, au apărut pe rând şi alte femei celebre cu rang de ministru şi chiar de prim-ministru (Indira Gandhi, Golda Meir, Hillary Clinton, Margaret Lady Thatcher).
Autorul cărţii de faţă, Robert Levy, este doctor în istorie al Universităţii Statului California – Los Angeles.
Iar cele 17 pagini cu bibliografia cărţii denotă un studiu aprofundat al carierei Anei Pauker. Pentru eventualii cititori sceptici sau ostili acestui subiect de studiu, este edificator aforismul tipărit de autor ca motto pe prima pagină a cărţii sale: „În sfârşit, dar nu şi în ultimul rând, era Ana Pauker... Totdeauna când mă aflam în prezenţa ei, ea era ca un boa constrictor care tocmai fusese hrănit şi care, de aceea, nu urma să te mănânce – pentru moment!
Grasă şi înceată aşa cum părea, ea avea tot ce este respingător şi totuşi oribil de fascinant la un şarpe.
Mi-am putut uşor imagina, numai din observarea ei, cum şi-a denunţat ea propriul soţ, care drept urmare a fost împuşcat; iar întâlnirile mele ulterioare cu ea mi-au arătat strălucirea rece şi inumană prin care ea a dobândit puternica funcţie pe care o ocupa” (Ileana, Prinţesă a României, Arhiducesă de Austria, în lucrarea I live, again).
Editura americană a acestei biografii a Anei Pauker subliniază că faptul cel mai uluitor al carierei sale este acela că a progresat într-o ţară care dispreţuia profund femeile şi evreii. Ea apare în această carte ca o femeie de o remarcabilă putere, dominată de conflict şi contradicţii mai mult decât de dogmatism.
Prestigioasa revistă americană „Time” a pus fotografia Anei Pauker pe întreaga copertă a numărului din septembrie 1948 sub titlul „Cea mai puternică femeie în viaţă”. Cartea enumeră cu exemple cum a sfidat în mod repetat Ana Pauker directivele liniei staliniste privind colectivizarea agriculturii în România, spre disperarea consilierilor sovietici trimişi de Stalin la Bucureşti. Ca prima femeie ministru din toate timpurile (1947-1952) şi de oriunde pe glob, ea a permis emigrarea nelimitată a evreilor din România spre Israel, dar a făcut asta rămânând angajată ferm în mişcarea comunistă internaţională.
De la Hannah Rabinsohn la Ana Pauker
Autorul prezintă cariera ei, metodic şi fără menajamente. Ana Pauker, la naştere Hannah Rabinsohn, s-a născut la 13 februarie 1893 în comuna Codăeşti, judeţul Vaslui, într-o familie de evrei sărmani, în care nu se vorbea româneşte, ci idiş. Tatăl ei, Hersh Kaufman Rabinsohn, era shohet, adică măcelar în practica rituală kosher şi mic funcţionar la sinagogă. Mama sa era vânzătoare de alimente. În anul 1911, Hannah Rabinsohn primeşte prima ei angajare ca învăţătoare la clasa I a şcolii primare evreieşti. În anul 1915, ea se înscrie în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, iar în 1917, aderă la aripa pro-bolşevică a aceluiaşi partid. Din 1921, Hannah Rabinsohn devine Ana Pauker prin căsătoria ei cu inginerul Marcel Pauker, un socialist evreu de elită, cu studii universitare absolvite în Elveţia. A nu se confunda cu Karl Pauker, bărbier din Budapesta, căzut prizonier la ruşi în Primul Război Mondial şi devenit, din 1924, unul dintre bodyguarzii lui Stalin. Karl va fi promovat de Stalin şef al Gărzii Kremlinului, funcţie pe care o ocupă până în anul 1937, când va fi arestat şi împuşcat fără judecată, fără a fi reabilitat postum.
În realitate, nu şi-a denunţat soţul, pe Marcel
În anul 1921, soţii Pauker aderă la Partidul Comunist din România. Primul lor copil, o fetiţă, Tania, moare de dizenterie la 7 luni de la naştere. În anul 1926, la Viena, se naşte fiul lor Vlad, iar în 1928, la Moscova, se naşte fiica lor Tatiana. În anul 1932, Ana a mai făcut la Moscova o fetiţă, Maria, cu Eugen Fried (1900-1943), un evreu din Cehoslovacia, care era instructor al Cominternului. La ordinul liderilor sovietici, primii doi copii, Vlad şi Tatiana, sunt plasaţi în case de copii din URSS, iar Maria va fi crescută în Franţa de familia şefului Partidului Comunist Francez, Maurice Thorez. Ana Pauker a lucrat ani de zile la Paris împreună cu Eugen Fried ca instructori bolşevici pe lângă conducătorii comuniştilor francezi.
Arestată şi brutal maltratată de mai multe ori, Ana şi Marcel Pauker au trăit un număr de ani în exil la Praga, Berlin şi Paris. În anul 1928, Ana este admisă la Şcoala de Partid „Lenin” din Moscova, care pregătea pe viitorii conducători ai Internaţionalei Comuniste (Comintern). Este promovată rapid în conducerea acestuia, unde ajunge mâna dreaptă a lui Dmitri Manuilsky – adevăratul şef al Cominternului. În anul 1934, Ana se reîntoarce în România, unde, un an mai târziu, este arestată, judecată public şi condamnată la 10 ani de închisoare. Pe când era închisă la Doftana, Ana află despre arestarea în URSS a soţului ei Marcel de către NKVD, dar abia în anul 1959 va afla că Marcel a fost împuşcat încă din 1936.
Temuta „Tovarăşă Ana”
Autorul demontează cu detalii concrete legenda falsă potrivit căreia Ana l-ar fi denunţat bolşevicilor pe soţul ei ca fiind troţkist. În luna mai a anului 1941, aceasta este eliberată din închisoare şi predată grănicerilor sovietici, în schimbul parlamentarului Ion Codreanu, aflat în închisoare în URSS.
După invazia URSS de către nazişti, Ana Pauker lucrează la postul de radio moscovit România Liberă şi organizează primele divizii ale Armatei Roşii formate din voluntari români căzuţi prizonieri în URSS. Interesant de menţionat că printre iscăliturile liderilor bolşevici care au decis dizolvarea în 1943 a Cominternului se poate vedea şi semnătura Anei Pauker. De fapt, şi în memoriile lui Gheorghi Dimitrov, recent publicate în SUA, se confirmă că Ana Pauker era în fruntea grupului de comunişti români aflaţi la conducerea Cominternului de la Moscova.
În septembrie 1944, Ana Pauker revine în România cu grad de general în cadrele active ale Armatei Roşii şi cu mandatul de preluare a conducerii Partidului Comunist Român. Aici, Ana va activa ca lider neoficial al CC al PCR până în octombrie 1945, când este ales secretar general Gh. Gheorghiu-Dej. În realitate, Ana Pauker va rămâne pentru anii următori liderul de facto al României, cu funcţii în secretariatul CC al PCR şi membră a Biroului Politic. Martori oculari au consemnat în amintirile lor că Ana Pauker impunea celor din jurul ei, cu prezenţa sa energică, hotărâtă şi curajoasă la dezbateri complicate pe care alţii le tratau cu prudenţă. Bună oratoare, Anei Pauker îi plăcea să-şi înceapă cuvântările din România cu declaraţia tăioasă: „Stalin mi-a spus următoarele:...”.
Şi se făcea linişte în sală pentru că se ştia că ea nu exagera deloc. Rămân nedesluşite metodele prin care Ana Pauker şi-a câştigat accesul la Kremlin, unde era cunoscută şi temută de toţi ca „Tovarăşa Ana”. Acest lucru îl spune şi Gh. Dimitrov, care era şeful ei la Moscova. Se cunoaşte acum din stenogramele şedinţelor Biroului Politic sovietic că Molotov insista ca Ana Pauker să fie secretarul general al PCR şi nu Gheorghiu-Dej, dar s-a opus Stalin. Acesta este înregistrat spunând că „Gheorghiu-Dej este muncitor de profesie, pe când tovarăşa Ana nu este nici măcar de etnie română”.
Tot Molotov este cel care a intervenit personal la Bucureşti pentru eliberarea din închisoare a Anei Pauker imediat după decesul subit al lui Stalin de la 5 martie 1953. Practic, Molotov i-a salvat viaţa pentru că Gheorghiu-Dej pregătise suprimarea Anei Pauker o dată cu cea a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, rămas celebru în epocă pentru fraza lui dispreţuitor de hilară: „...construirea socialismului în România poate să mai aştepte până îşi dă Ghiţă (Dej) bacalaureatul” (pag.151).
Autorul acestei biografii aduce detalii inedite despre unele aspecte ale activităţii Anei Pauker ca ministru de Externe, detalii care au fost ascunse publicului până acum. Sunt oferite exemple edificatoare în acest sens din masivul dosar de documente ale Anei Pauker de la Cancelaria CC al PMR, devenite accesibile istoricilor români şi străini. Robert Levy a avut acces la aceste documente şi le menţionează în cele 17 pagini ale bibliografiei, aflate la sfârşitul cărţii.
Ana Pauker, oponent al colectivizării
Ana Pauker a avut curajul să se opună colectivizării forţate a agriculturii României. În anul 1950, ea s-a internat într-un spital din Moscova pentru tratament contra unui cancer depistat la sân. În absenţa ei din ţară, comuniştii de la Bucureşti au declanşat o campanie accelerată de colectivizare forţată a agriculturii româneşti. După întoarcerea de la Moscova a Anei Pauker ,nu s-a mai putut constitui, din cauza opoziţiei ei, nicio gospodărie agricolă colectivă în tot cursul anului următor. Ea începuse să fie văzută drept o apărătoare a micii gospodării ţărăneşti, spre furia consilierilor sovietici aflaţi pe atunci în România.
Lista acestor acte temerare este lungă şi merită menţionate câteva dintre ele. Astfel, ca ministru, Ana Pauker:
1. a blocat campania de exterminare a „chiaburilor”;
2. a oprit procesele anti-Tito iniţiate de sovietici şi sateliţii lor din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia şi Albania;
3. s-a opus începerii procesului contra lui Lucreţiu Pătrăşcanu;
4. a oprit reprimarea veteranilor români din războiul civil din Spania;
5. a stopat urmărirea judiciară a sioniştilor din România care începuseră din 1950 să fie persecutaţi la instigaţia Moscovei. Niciun sionist n-a putut fi adus în faţa justiţiei până la căderea de la putere a Anei Pauker.
Cartea se citeşte uşor şi cu mare interes pentru că autorul abordează cu egală detaşare toate identităţile Anei Pauker,adica:
- cea de stalinistă,
-de cetăţeană a României,
-de evreică şi
-de femeie-mamă.
La acest ultim capitol de femeie şi mamă, aflăm faptul că, în anul 1945, Ana Pauker a luat-o de la Paris cu forţa pe fiica ei cea mai mică, Marie, de la Aurore Thorez, singura mamă pe care copila o cunoscuse până atunci. După ce a asigurat-o pe Marie că va putea reveni la Paris s-o revadă pe Aurore în fiecare vară, Ana Pauker îşi va călca promisiunea chiar din anul următor. Fata Anei Pauker a povestit autorului cărţii că mama ei naturală a rupt toate legăturile cu familia ei din Franţa sub pretextul dubios că, refuzând să-i dea lui Maurice Thorez divorţul cerut de acesta, Aurore ar fi vătămat politic Partidul Comunist Francez, sau alt pretext, că Aurore devenise „prea burgheză”, prin faptul că era proprietara unui hotel.
Ana Pauker a fost arestată la domiciliu până la moarte, în 1960
Tot Marie spune că atunci când Aurore se pregătea să vină ea însăşi în România să-şi vadă fata pe care o crescuse în Franţa, Ana Pauker a rupt orice comunicare şi legături cu Aurore.
Ana Pauker s-a purtat la fel cu fratele ei, Zalman Rabinsohn, pe care, după ce l-a convins să vină în România, nu l-a mai lăsat să se întoarcă în Israel nici chiar atunci când bătrânul lor tată, Hersh Kaufman Rabinsohn, se stingea din viaţă acolo, în Israel. Aşa se face că, la 18 februarie 1953, când Ana Pauker este arestată, o dată cu ea este închis şi fratele ei, Zalman Rabinsohn, aflat în România.
Urmează zile grele în viaţa lor, ca urmare a interogatoriilor neîntrerupte. În cea mai fidelă tradiţie sovietică, specifică acelor vremuri întunecate, se urmărea smulgerea de la Ana Pauker, prin orice mijloace, a unor depoziţii incriminatorii contra altor demnitari ai regimului, a căror înlăturare din guvern era dorită de Gheorghiu-Dej (Teohari Georgescu, Vasile Luca etc.). Din vara anului 1952 începuse aplicarea torturii la anchetarea membrilor de partid, fapt care l-a determinat pe autorul cărţii să se îndoiască de veracitatea informaţiilor obţinute la interogatoriile organizate după iulie 1952. La două săptămâni de la arestarea Anei Pauker, moare subit Stalin, fapt care o salvează în multe privinţe pe Ana Pauker din ghearele lui Gheorghiu-Dej care-i dorea moartea, aşa cum reuşise să facă anterior cu Ştefan Foriş şi, ulterior, cu Lucreţiu Pătrăşcanu.
La intervenţia lui Molotov, Ana Pauker este scoasă din închisoare şi va rămâne cu arest la domiciliu până la decesul ei din 3 iunie 1960. Urna cu cenuşa ei va fi depusă la Mausoleul din Parcul Carol, iar după dezafectarea acestuia, urna va fi luată de familie şi dusă în Israel.
În încheiere, autorul cărţii concluzionează lapidar că Ana Pauker poartă răspunderea şi condamnarea concetăţenilor ei pentru duplicitate în forţarea comunismului asupra societăţii româneşti, total străină doctrinei comuniste şi împotriva căreia a încercat să reziste.

sursa:Historia.ro

Ana Pauker, «un boa constrictor care tocmai fusese hrănit»
Cititorul român se va întreba mirat de unde provine acest interes pentru Ana Pauker din partea unui scriitor american şi, mai ales, publicarea acestei cărţi de către o editură de prestigiu ca aceea a Universităţii statului California. Răspunsul este dezarmant de simplu: Ana Pauker a fost prima femeie ministru din istoria lumii. La decenii distanţă, au apărut pe rând şi alte femei celebre cu rang de ministru şi chiar de prim-ministru (Indira Gandhi, Golda Meir, Hillary Clinton, Margaret Lady Thatcher).

Autorul cărţii de faţă, Robert Levy, este doctor în istorie al Universităţii Statului California – Los Angeles. Iar cele 17 pagini cu bibliografia cărţii denotă un studiu aprofundat al carierei Anei Pauker. Pentru eventualii cititori sceptici sau ostili acestui subiect de studiu, este edificator aforismul tipărit de autor ca motto pe prima pagină a cărţii sale: „În sfârşit, dar nu şi în ultimul rând, era Ana Pauker... Totdeauna când mă aflam în prezenţa ei, ea era ca un boa constrictor care tocmai fusese hrănit şi care, de aceea, nu urma să te mănânce – pentru moment! Grasă şi înceată aşa cum părea, ea avea tot ce este respingător şi totuşi oribil de fascinant la un şarpe. Mi-am putut uşor imagina, numai din observarea ei, cum şi-a denunţat ea propriul soţ, care drept urmare a fost împuşcat; iar întâlnirile mele ulterioare cu ea mi-au arătat strălucirea rece şi inumană prin care ea a dobândit puternica funcţie pe care o ocupa” (Ileana, Prinţesă a României, Arhiducesă de Austria, în lucrarea I live, again).
Editura americană a acestei biografii a Anei Pauker subliniază că faptul cel mai uluitor al carierei sale este acela că a progresat într-o ţară care dispreţuia profund femeile şi evreii. Ea apare în această carte ca o femeie de o remarcabilă putere, dominată de conflict şi contradicţii mai mult decât de dogmatism. Prestigioasa revistă americană „Time” a pus fotografia Anei Pauker pe întreaga copertă a numărului din septembrie 1948 sub titlul „Cea mai puternică femeie în viaţă”. Cartea enumeră cu exemple cum a sfidat în mod repetat Ana Pauker directivele liniei staliniste privind colectivizarea agriculturii în România, spre disperarea consilierilor sovietici trimişi de Stalin la Bucureşti. Ca prima femeie ministru din toate timpurile (1947-1952) şi de oriunde pe glob, ea a permis emigrarea nelimitată a evreilor din România spre Israel, dar a făcut asta rămânând angajată ferm în mişcarea comunistă internaţională.
De la Hannah Rabinsohn la Ana Pauker
Autorul prezintă cariera ei, metodic şi fără menajamente. Ana Pauker, la naştere Hannah Rabinsohn, s-a născut la 13 februarie 1893 în comuna Codăeşti, judeţul Vaslui, într-o familie de evrei sărmani, în care nu se vorbea româneşte, ci idiş. Tatăl ei, Hersh Kaufman Rabinsohn, era shohet, adică măcelar în practica rituală kosher şi mic funcţionar la sinagogă. Mama sa era vânzătoare de alimente. În anul 1911, Hannah Rabinsohn primeşte prima ei angajare ca învăţătoare la clasa I a şcolii primare evreieşti. În anul 1915, ea se înscrie în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, iar în 1917, aderă la aripa pro-bolşevică a aceluiaşi partid. Din 1921, Hannah Rabinsohn devine Ana Pauker prin căsătoria ei cu inginerul Marcel Pauker, un socialist evreu de elită, cu studii universitare absolvite în Elveţia. A nu se confunda cu Karl Pauker, bărbier din Budapesta, căzut prizonier la ruşi în Primul Război Mondial şi devenit, din 1924, unul dintre bodyguarzii lui Stalin. Karl va fi promovat de Stalin şef al Gărzii Kremlinului, funcţie pe care o ocupă până în anul 1937, când va fi arestat şi împuşcat fără judecată, fără a fi reabilitat postum.
În realitate, nu şi-a denunţat soţul, pe Marcel
În anul 1921, soţii Pauker aderă la Partidul Comunist din România. Primul lor copil, o fetiţă, Tania, moare de dizenterie la 7 luni de la naştere. În anul 1926, la Viena, se naşte fiul lor Vlad, iar în 1928, la Moscova, se naşte fiica lor Tatiana. În anul 1932, Ana a mai făcut la Moscova o fetiţă, Maria, cu Eugen Fried (1900-1943), un evreu din Cehoslovacia, care era instructor al Cominternului. La ordinul liderilor sovietici, primii doi copii, Vlad şi Tatiana, sunt plasaţi în case de copii din URSS, iar Maria va fi crescută în Franţa de familia şefului Partidului Comunist Francez, Maurice Thorez. Ana Pauker a lucrat ani de zile la Paris împreună cu Eugen Fried ca instructori bolşevici pe lângă conducătorii comuniştilor francezi.
Arestată şi brutal maltratată de mai multe ori, Ana şi Marcel Pauker au trăit un număr de ani în exil la Praga, Berlin şi Paris. În anul 1928, Ana este admisă la Şcoala de Partid „Lenin” din Moscova, care pregătea pe viitorii conducători ai Internaţionalei Comuniste (Comintern). Este promovată rapid în conducerea acestuia, unde ajunge mâna dreaptă a lui Dmitri Manuilsky – adevăratul şef al Cominternului. În anul 1934, Ana se reîntoarce în România, unde, un an mai târziu, este arestată, judecată public şi condamnată la 10 ani de închisoare. Pe când era închisă la Doftana, Ana află despre arestarea în URSS a soţului ei Marcel de către NKVD, dar abia în anul 1959 va afla că Marcel a fost împuşcat încă din 1936.


Temuta „Tovarăşă Ana”
Autorul demontează cu detalii concrete legenda falsă potrivit căreia Ana l-ar fi denunţat bolşevicilor pe soţul ei ca fiind troţkist. În luna mai a anului 1941, aceasta este eliberată din închisoare şi predată grănicerilor sovietici, în schimbul parlamentarului Ion Codreanu, aflat în închisoare în URSS.
După invazia URSS de către nazişti, Ana Pauker lucrează la postul de radio moscovit România Liberă şi organizează primele divizii ale Armatei Roşii formate din voluntari români căzuţi prizonieri în URSS. Interesant de menţionat că printre iscăliturile liderilor bolşevici care au decis dizolvarea în 1943 a Cominternului se poate vedea şi semnătura Anei Pauker. De fapt, şi în memoriile lui Gheorghi Dimitrov, recent publicate în SUA, se confirmă că Ana Pauker era în fruntea grupului de comunişti români aflaţi la conducerea Cominternului de la Moscova.
În septembrie 1944, Ana Pauker revine în România cu grad de general în cadrele active ale Armatei Roşii şi cu mandatul de preluare a conducerii Partidului Comunist Român. Aici, Ana va activa ca lider neoficial al CC al PCR până în octombrie 1945, când este ales secretar general Gh. Gheorghiu-Dej. În realitate, Ana Pauker va rămâne pentru anii următori liderul de facto al României, cu funcţii în secretariatul CC al PCR şi membră a Biroului Politic. Martori oculari au consemnat în amintirile lor că Ana Pauker impunea celor din jurul ei, cu prezenţa sa energică, hotărâtă şi curajoasă la dezbateri complicate pe care alţii le tratau cu prudenţă. Bună oratoare, Anei Pauker îi plăcea să-şi înceapă cuvântările din România cu declaraţia tăioasă: „Stalin mi-a spus următoarele:...”.
Şi se făcea linişte în sală pentru că se ştia că ea nu exagera deloc. Rămân nedesluşite metodele prin care Ana Pauker şi-a câştigat accesul la Kremlin, unde era cunoscută şi temută de toţi ca „Tovarăşa Ana”. Acest lucru îl spune şi Gh. Dimitrov, care era şeful ei la Moscova. Se cunoaşte acum din stenogramele şedinţelor Biroului Politic sovietic că Molotov insista ca Ana Pauker să fie secretarul general al PCR şi nu Gheorghiu-Dej, dar s-a opus Stalin. Acesta este înregistrat spunând că „Gheorghiu-Dej este muncitor de profesie, pe când tovarăşa Ana nu este nici măcar de etnie română”. Tot Molotov este cel care a intervenit personal la Bucureşti pentru eliberarea din închisoare a Anei Pauker imediat după decesul subit al lui Stalin de la 5 martie 1953. Practic, Molotov i-a salvat viaţa pentru că Gheorghiu-Dej pregătise suprimarea Anei Pauker o dată cu cea a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, rămas celebru în epocă pentru fraza lui dispreţuitor de hilară: „...construirea socialismului în România poate să mai aştepte până îşi dă Ghiţă (Dej) bacalaureatul” (pag.151).
Autorul acestei biografii aduce detalii inedite despre unele aspecte ale activităţii Anei Pauker ca ministru de Externe, detalii care au fost ascunse publicului până acum. Sunt oferite exemple edificatoare în acest sens din masivul dosar de documente ale Anei Pauker de la Cancelaria CC al PMR, devenite accesibile istoricilor români şi străini. Robert Levy a avut acces la aceste documente şi le menţionează în cele 17 pagini ale bibliografiei, aflate la sfârşitul cărţii.
Ana Pauker, oponent al colectivizării
Ana Pauker a avut curajul să se opună colectivizării forţate a agriculturii României. În anul 1950, ea s-a internat într-un spital din Moscova pentru tratament contra unui cancer depistat la sân. În absenţa ei din ţară, comuniştii de la Bucureşti au declanşat o campanie accelerată de colectivizare forţată a agriculturii româneşti. După întoarcerea de la Moscova a Anei Pauker ,nu s-a mai putut constitui, din cauza opoziţiei ei, nicio gospodărie agricolă colectivă în tot cursul anului următor. Ea începuse să fie văzută drept o apărătoare a micii gospodării ţărăneşti, spre furia consilierilor sovietici aflaţi pe atunci în România.
Lista acestor acte temerare este lungă şi merită menţionate câteva dintre ele. Astfel, ca ministru, Ana Pauker: 1. a blocat campania de exterminare a „chiaburilor”; 2. a oprit procesele anti-Tito iniţiate de sovietici şi sateliţii lor din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia şi Albania; 3. s-a opus începerii procesului contra lui Lucreţiu Pătrăşcanu; 4. a oprit reprimarea veteranilor români din războiul civil din Spania; 5. a stopat urmărirea judiciară a sioniştilor din România care începuseră din 1950 să fie persecutaţi la instigaţia Moscovei. Niciun sionist n-a putut fi adus în faţa justiţiei până la căderea de la putere a Anei Pauker.
Cartea se citeşte uşor şi cu mare interes pentru că autorul abordează cu egală detaşare toate identităţile Anei Pauker, adică cea de stalinistă, de cetăţeană a României, de evreică şi de femeie-mamă. La acest ultim capitol de femeie şi mamă, aflăm faptul că, în anul 1945, Ana Pauker a luat-o de la Paris cu forţa pe fiica ei cea mai mică, Marie, de la Aurore Thorez, singura mamă pe care copila o cunoscuse până atunci. După ce a asigurat-o pe Marie că va putea reveni la Paris s-o revadă pe Aurore în fiecare vară, Ana Pauker îşi va călca promisiunea chiar din anul următor. Fata Anei Pauker a povestit autorului cărţii că mama ei naturală a rupt toate legăturile cu familia ei din Franţa sub pretextul dubios că, refuzând să-i dea lui Maurice Thorez divorţul cerut de acesta, Aurore ar fi vătămat politic Partidul Comunist Francez, sau alt pretext, că Aurore devenise „prea burgheză”, prin faptul că era proprietara unui hotel.
Ana Pauker a fost arestată la domiciliu până la moarte, în 1960
Tot Marie spune că atunci când Aurore se pregătea să vină ea însăşi în România să-şi vadă fata pe care o crescuse în Franţa, Ana Pauker a rupt orice comunicare şi legături cu Aurore. Ana Pauker s-a purtat la fel cu fratele ei, Zalman Rabinsohn, pe care, după ce l-a convins să vină în România, nu l-a mai lăsat să se întoarcă în Israel nici chiar atunci când bătrânul lor tată, Hersh Kaufman Rabinsohn, se stingea din viaţă acolo, în Israel. Aşa se face că, la 18 februarie 1953, când Ana Pauker este arestată, o dată cu ea este închis şi fratele ei, Zalman Rabinsohn, aflat în România.
Urmează zile grele în viaţa lor, ca urmare a interogatoriilor neîntrerupte. În cea mai fidelă tradiţie sovietică, specifică acelor vremuri întunecate, se urmărea smulgerea de la Ana Pauker, prin orice mijloace, a unor depoziţii incriminatorii contra altor demnitari ai regimului, a căror înlăturare din guvern era dorită de Gheorghiu-Dej (Teohari Georgescu, Vasile Luca etc.). Din vara anului 1952 începuse aplicarea torturii la anchetarea membrilor de partid, fapt care l-a determinat pe autorul cărţii să se îndoiască de veracitatea informaţiilor obţinute la interogatoriile organizate după iulie 1952. La două săptămâni de la arestarea Anei Pauker, moare subit Stalin, fapt care o salvează în multe privinţe pe Ana Pauker din ghearele lui Gheorghiu-Dej care-i dorea moartea, aşa cum reuşise să facă anterior cu Ştefan Foriş şi, ulterior, cu Lucreţiu Pătrăşcanu.
La intervenţia lui Molotov, Ana Pauker este scoasă din închisoare şi va rămâne cu arest la domiciliu până la decesul ei din 3 iunie 1960. Urna cu cenuşa ei va fi depusă la Mausoleul din Parcul Carol, iar după dezafectarea acestuia, urna va fi luată de familie şi dusă în Israel. În încheiere, autorul cărţii concluzionează lapidar că Ana Pauker poartă răspunderea şi condamnarea concetăţenilor ei pentru duplicitate în forţarea comunismului asupra societăţii româneşti, total străină doctrinei comuniste şi împotriva căreia a încercat să reziste.

A fost Ana Pauker o bună evreică și o sionistă?
http://www.acum.tv/articol/17861
Supranumita “Pasionaria Balcanilor”, Ana Pauker (nascuta Hanna Rabinsohn) a fost o comunista convinsa, o iluminata a religiei politice bolsevice, a militat in Comintern (Internationala a III-a, 1919-1943) cu pasiune, a servit scopurile stalinismului fara rezerve. Ca atatia alti comunisti est si central europeni, evrei la origine, de la Rudolf Slansky la Jakub Berman, de la Matyas Rakosi la Jozsef Revai, de la Iosif Chisinevschi la Roman Zambrowski, Ana Pauker a aderat la viziunea transnationala a bolsevismului, a imbratisat teza lui Stalin conform careia “piatra de incercare a internationalismului proletar este atitutidinea fata de Uniunea Sovietica”. Alinierea totala la aceasta pozitiei (politica, dar si psihologica) a insemnat iesirea din conditia originara, parasirea deliberata a identitatii evreiesti (nu neaparat religioase). A-i atribui secrete aspiratii sioniste Anei Pauker ar insemna sa proiectam asupra ei lumina inselatoare a mitului. Nu, nu a fost o sionista, a fost o stalinista (chiar daca, in unele privinte, mai ales dupa 1950, a dovedit o oarecare moderatie–ma refer la ceea ce a dovedit Robert Levy, pe baza de documente de arhiva, in legatura cu pozitia rezervata a Anei Pauker, numarul doi in PMR pana in iunie 1952, legata de ritmul colectivizarii agriculturii si de anchetarea lotului Patrascanu). Cartea lui Levy a aparut in traducere romaneasca la Polirom. Tot la Polirom a aparut in traducerea semnata de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu volumul meu “Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc”.
Sincer sa fiu, nu stiu ce inseamna “o buna evreica”. La un moment dat, in Biroul Politic, Ana Pauker a insistat asupra tratarii diferentiate a evreilor in malaxorul “luptei de clasa”. Spunea ea ca nu trebuie uitat ca in timpul razboiului evreii fusesera victime colective, fara un regim special pentru burghezia evreiasca. Ulterior, aceasta pozitie a fost invocata de catre Gheorghiu-Dej drept cap de acuzare impotriva Anei Pauker, stigmatizata pentru “nationalism evreiesc”. De asemenea, Ana Pauker a incurajat, in 1949-1950, tendintele de emigrare catre Israel. Dar a facut-o, neindoios, in consens cu linia Kremlinului. Era foarte apropiata de ambasadorul sovietic la Bucuresti Kavtaradze, urmarea cu mare atentie meandrele politicii sovietice.
Era evident la curent cu suspiciunile lui Stalin, de dupa 1948 impotrva Polinei Jemciujina, sotia lui Molotov (exclusa din PCUS, arestata si deportata). Nu cred ca Ana Pauker a fost animata de vreun patriotism evreiesc. Dar nu si-a ascuns originea si nu a facut un secret din faptul ca avea rude in Israel (fratele ei, revenit din Israel, locuia la ea). Nu a rostit vorbe veninoase la adresa institutiilor evreiesti precum un Chisinevschi ori o Ghizela Vass. Eliminarea ei din conducerea PMR a fost direct legata de intensificarea antisemitismului lui Stalin, de exacerbarea complexelor paranoice ale acestuia. A fost arestata in februarie 1953, anchetata de catre ofiterul de securitate Vasile Negrea (ulterior general si adjunct al lui Draghici in fruntea MAI). A refuzat sa-si recunoasca imputatele pacate, premisele unui mega-proces spectacol (show trial) urzit de Dej si de concilerii sovietici (intre care Aleksandr Mihailovici Saharovski), ulterior sef al diviziei externe a KGB). Doar moartea lui Stalin pe 5 martie 1953 a salvat-o. Ceea ce nu a impiedicat-o sa izbucneasca in plans atunci cand a aflat, din gura emisarului conducerii de partid, Alexandru Moghioros, despre moartea celui care comisese cele mai oribile masacre si faradelegi imaginabile, intre care asasinarea propriului ei sot, Marcel Pauker, in timpul Marii Terori. Mai putin fanatizat decat Ana Puaker (cu care fusese impreuna in procesul de la Craiova din 1936), Moghioros i-a spus: “Daca el nu murea, tu n-ai mai fi fost in viata”. Aceste cuvinte, aflate de Robert Levy de la urmasii de familie ai Anei Pauker, sintetizeaza o biografie marcata de devotament, orbire, intransigenta, iluzii si multe, mult prea multe crime.
Dupa 1953, exclusa din PMR (fara insa a i se confirma vreodata oficial acest lucru), Ana Pauker a fost tinuta intr-un fel de domiciliu obligatoriu in locuinta din Cotroceni unde traia alaturi de fiica ei Tania, de sotul acesteia, dr. Gheorghe Bratescu (acesta a publicat, la Humanitas, o interesanta carte de memorii) si de copiii acestora. Nu o vizita aproape nimeni, cu exceptia avocatului ei din ilegalitate, Radu Olteanu si a foarte putini ilegalisti. Era, asemeni celor osanditi in timpul domniei ei, o pestiferata. Anatema partidului era totala si de nedisputat. In 1956, dupa Raportul Secret al lui Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS, s-a adresat cu memorandumuri si apeluri Biroului Politic. Nu si-a recunoscut vina de a fi complotat contra conducerii de partid, nu s-a spasit, nu s-a spovedit, tonul era mai degraba unul revendicativ si infuriat. Astfel a vorbit si cu emisarii lui Dej in discutiile purtate pe parcursul anului 1956 (Gh. Apostol, Petre Borila, Alexandru Moghioros, C. Parvulescu si Ianos Vincze). Cea acuzata de “deviere de dreapta” se ocupa de traduceri din rusa, franceza si germana la Editura Politica (tatal meu, pe atunci director adjunct, era cel care, din insarcinarea Biroului Politic, o vizita cu propunerile de carti si recupera manuscrisele traducerilor). In 1951 fusese diagnosticata cu cancer la san. S-a tratat in URSS pana la prabusirea politica din 1952 (vizite prelungite care au izolat-o de fapt de ceea ce se petrecea in tara). Apoi, a fost tratata la Spitalul Elias. A murit in 1960 si a fost incinerata la Crematoriul Cenusa.
A fost reabilitata post mortem in aprilie 1968, dar comunicatul Plenarei din aprilie, care vorbea despre alte victime ale lui Dej (Patrascanu, Foris) nu a mentionat-o. Nepoata ei, Stela (numita in cinstea comunistei bulgare Stela Blagoeva, prietena a Anei Pauker din tinerete) traieste acum la Barcelona (maritata cu un catalan), nepotul ei Tudor Bratescu traieste in Franta. Tot doctorul Bratescu a publicat in anii 90 o carte fascinanta despre lichidarea lui Marcel Pauker (nom de guerre Luximin) la Moscova. Din cate stiu, Ana Pauker nu a lasat niciun mansucris, nu si-a exprimat niciodata regretul pentru optiunea ei politica. A trait si a murit ca o revolutionara de tip bolsevic pentru care credinta absoluta in URSS, in Lenin si Stalin, in partid a fost adevarata stea polara existentiala.

În 1945 făcea legea în fotbalul de la noi
Cele patru decenii de regim comunist au aruncat un văl de uitare peste perioada romantică a fotbalului românesc. Patronii de cluburi, printre care s-a numărat şi Ionel Mociorniţă, au fost înfieraţi de propaganda comunistă ca exponenţi ai unui sistem exploatator. Însă în spatele acestor clişee marxiste cu care societatea românească a fost deliberat intoxicată, se ascund tipologii umane extrem de interesante şi de complexe.

Ionel Mociorniţă a fost, fără urmă de îndoială, un entuziast al fotbalului.
Beneficiind de averea imensă a tatălui său, tânărul avocat s-a implicat activ în viaţa echipei de fotbal a întreprinderii de pielărie Mociorniţă, înfiinţată în 1937. Nu avea decât 23 de ani, în 1940, când a preluat conducerea clubului, schimbându-i denumirea în „Carmen“.
Potrivit propriei confesiuni relatată de „Gazeta Sporturilor” din 6 mai 1945, Ionel Mociorniţă recunoaşte că nu are decât două pasiuni: „o tânără tovarăşă de viaţă aleasă cu gust de fin cunoscător – veritabil bibelou – şi un club de fotbal, în care gustul lui a fost, pe alocuri, mai puţin reuşit.”
De altfel, pasiunea tânărului patron pentru fotbal devine în scurt timp o adevărată obsesie.
Întrebat de „Gazeta Sportu­rilor” despre logica cheltuielilor imense pe care le făcea cu echipa Carmen, Mociorniţă recunoaşte iraţionalitatea demersului său: „Pentru un spectacol reuşit o cheltuială nu este niciodată prea mare. De ce să nu mă înţelegi mai bine ca altul că sunt de felul meu un vicios. Unii îşi fac grajduri de cai de curse; alţii cultivă plante ce ies din comun; alţii privesc zile şi nopţi cerul scormonind tainele astronomice. Toate sunt pasiuni, cu explicaţii mai mult sau mai puţin logice. Crezi oare că trebuie să-ţi explic pasiunea mea?”
Mai citeşte :

Ana Pauker sau Stalin cu fustă

Acesta nu s-a limitat să dirijeze activitatea echipei din umbră. În anii de război, în lotul de jucători din intervalul 1941-1944 al carmeniştilor figurează şi un anume Mociorniţă, nimeni altul decât patronul echipei.
Când patronul devine antrenor
Cel de-al Doilea Război Mondial a perturbat derularea competiţională, însă echipa de fotbal îşi continuă activitatea. Pregătirea pentru primul sezon al Diviziei Naţionale este începută cu antrenorul Tihani. La scurt timp, pe data de 30 aprilie 1945, Ionel Mociorniţă renunţă la serviciile acestuia din pricina pretenţiilor financiare exagerate. Interesant de observat faptul că de echipă s-a ocupat, pentru o scurtă perioadă, chiar patronul acesteia. În interviurile luate de „Gazeta Sporturilor” lui Mociorniţă în această perioadă surprindem un cunoscător avizat al fenomenului fotbalistic.
După meciul Carmen-Juventus 5-3, din mai 1945, Mociorniţă explică victoria echipei sale prin intensa pregătire psihică pe care le-a inoculat-o jucătorilor: „Ştiam că miza jocului (participarea în prima divizie – n.n.) va transmite jucătorilor mei o stare de trac paralizantă. Am înţeles, în consecinţă să împiedic difuzarea acestui flagel cu singurul mijloc pe care-l aveam la dispoziţie, valabil ca preventiv: sugestia. Întreaga săptămână premergătoare jocului le-am tocat capul jucătorilor explicându-le că n-au motiv să se teamă de acest match, care-l au la dispoziţie doar să întindă piciorul. Sunt mulţumit de rezultatul metodei folosite, care fără să fie proprie s-a dovedit perfectă.”
Însă, din cauza programului încărcat, insolitul „antrenor” a renunţat la această ocupaţie, angajându-l pe fostul antrenor al marii echipe de fotbal Venus Bucureşti, Lazăr Sfera. Pentru a putea înscrie echipa printre protagonistele noii ediţii de campionat, Mociorniţă a fost obligat să o transforme într-un club sindical.
Pe 6 iunie 1945 F.C. Carmen a depus la FRFA o adresă la care a anexat procesul-verbal al Adunării Generale. Aceasta a decis în unanimitate să schimbe numele grupării în ASFM-Carmen (Asociaţia Sportivă a Funcţionarilor Mociorniţă-Carmen) şi cere să fie trecută printre grupările sindicaliste, rămânând afiliată la FRFA. Era doar o decizie formală, luată ca urmare a noilor circumstanţe politice, Ionel Mociorniţă rămânând în continuare finanţatorul echipei.
Însă contribuţia financiară a tânărului avocat nu se limitează doar la Carmen. În mai 1945 se va disputa un turneu de fotbal la Bucureşti cu participarea celor mai importante cluburi din Ardeal şi din Capitală. Pentru amenajarea stadionului A.N.E.F., gazda competiţiei, Federaţia apelează la cluburile de fotbal pentru un împrumut în valoare de 10 milioane de lei. Mociorniţă va contribui cu jumătate din această sumă.
Ionel Mociorniţă vs. Ana Pauker
Inevitabil, Ionel Mociorniţă este nevoit să suporte rigorile noului regim de democraţie populară instaurat în România după anii celui de-al Doilea Război Mondial. Prima probă pe care este obligat să o treacă o constituie meciul stabilit între echipa sa şi campioana U.R.S.S.-ului, Dinamo Tbilisi pentru decembrie 1945. Potrivit fiicei sale, Marie-Rose Mociorniţă, ministrul de Externe, Ana Pauker, l-a chemat pe Ionel Mociorniţă într-o întrevedere particulară, unde i-a cerut pierderea meciului de către Carmen pentru a demonstra publicului român superioritatea indiscutabilă a omului sovietic.
Acesta nu acceptă condiţiile disputării partidei şi, în consecinţă, meciul cu echipa din oraşul dictatorului sovietic Stalin nu mai are loc. Refuzul categoric al finanţatorului echipei bucureştene, chiar în cazul unui meci amical, ne surprinde pe noi, cei atât de dezabuzaţi de practica rezultatelor aranjate în culisele fotbalului românesc. Evident, consecinţele au fost dintre cele mai drastice. Pe 3 ianuarie 1946, Comisia Centrală Sportivă a Confederaţiei Generale a Muncii (C.G.M) a dispus începerea unei anchete şi a hotărât ca până la finalizarea cercetărilor gruparea F.C. Carmen şi conducerea ei să fie suspendate din orice activitate sportivă.
Ediţia de campionat 1946-1947
Pe data de 19 aprilie 1946, Comisia de judecată înfiinţată de O.S.P. (Organizaţia Sportului Popular) a dat următorul verdict în acest atât de mediatizat caz: „Se aplică mustrare publică grupării Carmen şi i se interzice, pe timp de un an, de a juca cu grupări străine”.
Drept urmare, Mociorniţă reuşeşte să înscrie echipa în prima ediţie a Diviziei Naţionale disputată după încheierea războiului. Rămâne legendară disputa fotbalistică cu echipa baronului Neumann, ITA Arad. Benefiiciind de serviciile antrenorului Steinbach şi a unor jucători valoroşi precum N. Simatoc, I. Siclovan, B. Marian, Covaci, Torjoc, Tr. Iordache, V. Stănescu, I. Fabian II, Toth III, G. Popescu, echipa industriaşului bucureştean a periclitat poziţia liderului ITA. În etapa a 19-a se vor ciocni orgoliile celor doi patroni de echipă. 20.000 de bucureşteni, record de afluenţă la un meci de fotbal la acea dată, s-au adunat pe stadionul A.N.E.F. pentru a urmări confruntarea dintre ITA şi Carmen. Meciul se termină cu 5-2 pentru formaţia bucureşteană, golurile carmeniştilor fiind înscrise de Covaci (3), Fabian şi Bazil Marian. Totuşi, constanta şi valoarea echipei ardelene ce beneficia de aportul unui jucător formidabil, Iosif Petschowsky, au făcut diferenţa în ediţia de campionat 1946-1947, astfel încât Carmen se va mulţumi la sfârşitul sezonului cu poziţia de vicecampioană a Diviziei Naţionale.

Click aici pentru a vedea cum a reflectat presa vremii conflictul dintre Ana Pauker şi Mociorniţa şi cum a fost desfiinţată echipa Carmen Bucureşti

Sfârşitul echipei
Aventura echipei de fotbal Carmen se va încheia în vara lui 1947. Atât de stânjenitoarea prezenţă a unui club particular printre grupările sindicale înfiinţate de noul regim a fost rezolvată în stilul caracteristic unui sistem de factură totalitară. După un meci în care a ridiculizat echipa Ciocanul, clubul de fotbal Carmen Bucureşti este desfiinţat printr-o decizie abuzivă în vara lui 1947, locul său în Divizia A precum şi o parte a lotului de jucători fiind preluate de noul club departamental, ASA Bucureşti (Steaua).
Sfârşitul unui industriaş
Destinul lui Mociorniţă reprezintă de fapt destinul întregii elite a României Mari. Ionel Mociorniţă a fost arestat la 10 mai 1948, cu o lună înainte de naţionalizare. Acesta a făcut turul majorităţii centrelor de detenţie comuniste, trecând pe la Capul Midia, la Jilava şi Piteşti. Şocantă rămâne relatarea fiicei filosofului român Mircea Vulcănescu, Sanda Vulcănescu: „Tata a murit la Aiud după ce la Jilava fusese bătut şi ţinut în beci la «Neagra» 26 de ore gol, împreună cu şase alţi deţinuţi. Nu-i mai ţineau puterile să stea în picioare nemişcaţi, locul fiind strâmt, s-au întins pe jos, tata a propus să-l culce pe unul dintre ei, foarte tânăr şi firav, peste corpurile lor ca să-i ţină de cald şi să-l scape. Era iarnă, cimentul era ud, îngheţat. Ca urmare, tata, care avea deja pleura perforată de la bătaie, a făcut tuberculoză şi a murit, readus la Aiud, după câteva luni, în 1952. Aceste lucruri mi le-a povestit Ionel Mociorniţă care a fost printre cei şapte”.
Probabil că numai constituţia sportivă l-a scăpat pe fostul industriaş de destinul tragic al lui Mircea Vulcănescu. Deşi a mai trăit până în 2005, Ionel Mociorniţă îi mărturisea adesea fiice sale că „viaţa mea s-a terminat când s-a închis uşa de la Jilava în urma mea”.
Pare ireală imaginea unui patron de club care a înfruntat un sistem criminal precum cel comunist numai cu o superbă echipă de fotbal, în numele unui principiu al onoarei de mult devenit desuet în fotbalul românesc.
De la Ionel Mociorniţă la Gigi Becali
O asociere de nume care frapează. Ce legătură ar putea avea avocatul Ionel Mociorniţă, moştenitorul industriaşului pielăriei Dumitru Mociorniţă cu actualul latifundiar Gigi Becali? La prima vedere îi despart foarte multe lucruri, gradul de cultură, conduita morală şi nu în ultimul rând contextul istoric în care şi-au dobândit poziţia socială. Însă există un aspect care îi leagă, şi anume, fotbalul. Becali este indirect, prin clubul pe care îl finanţează, continuatorul lui Mociorniţă. Probabil că actualul gestionar al destinului echipei roş-albastre nu cunoaşte istoria înfiinţării clubului Steaua. Carmen Bucureşti, clubul patronat de Mociorniţă, a fost desfiinţat tocmai pentru a face loc noii secţii de fotbal a Ministerului Forţelor Armate, care a purtat denumirea de ASA (1947-1948), CSCA (1948-1949), CCA (1950-1961) şi, într-un final, Steaua Bucureşti.

Ana Pauker sau "Stalin cu fustă"


Ana Pauker sau "Stalin cu fusta" al României - aşa cum i se mai spunea în perioada de glorie - , este unul dintre cele mai controversate şi interesante personaje ale istoriei românilor. Născută în anul 1893, la Codăeşti, judeţul Vaslui, sub numele de Hanna Rabinsonh, viitorul ministru de externe al României deprinde limba ebraică din familie (bunicul său fiind rabin) şi ajunge chiar să predea într-o şcoală de profil din Bucureşti.
Este atrasă de socialism încă din tinereţe şi adera la mişcarea comunistă încă din anul 1915. Căsătorită cu activistul comunist Marcel Pauker, ea se înscrie în rândurile acestora în anul 1920. Doi ani mai târziu, este arestată împreună cu soţul ei pentru activităţi politice şi ilegale, iar dupa eliberare, pleacă în Elveţiei.
Merge apoi în Franţa unde devine membră a Comiternului şi se implică în mişcarea comunistă balcanică. Întoarsă în Romania, ea este arestata în anul 1935, şi execută 6 ani de puşcărie. Totuşi înainte de a fi eliberată este trimisă în Uniunea Sovietică la schimb cu un prizonier român. Între timp, soţul celei care va fi numită "doamna de fier a României" fusese executat în Gulag, în urma epurărilor staliniste.
După ce şi-a petrecut anii războiului la adăpost în URSS, revine în România, în anul 1944, îmbracată în uniformă sovietică, călare pe unul dintre tancurile "eliberatorilor roşii".
Este aleasă secretară a Comitetului Central al PCR, iar în 1947 devine prima femeie din lume care deţine funcţia de ministru de externe şi pe cea de vice-prim ministru. De altfel chiar şi presa internaţionala reacţionează la acest eveniment, revista "Time" îi publică pe copertă imaginea, denumind-o femeia anului.
Ana Pauker este cea care a semnat fără să clipească actul prin care România ceda necondiţionat Insula Serpilor Uniunii Sovietice. În tot acest timp îşi creează imaginea unei veritabile "doamne de fier", şi devene incomodă pentru Gheorghiu-Dej şi comuniştii mai moderaţi şi mai apropiaţi de naţional comunism.
Pentru a scăpa de ea, este acuzată de activităţi ilegale împotriva partidului, de sabotarea agriculturii, de legături cu legionarii şi agenţii străini, acuze fictive însă suficiente cât să fie scoasă din graţiile "Ţarului Roşu", Stalin, unul din protectorii ei de până atunci. Este arestată de către comunişti români care ar fi dorit să o lichideze, după modelul Lucreţiu Pătrăşcanu, însă mâna lungă a Moscovei a apărat-o din nou, pedeapsa i-a fost comutată în arest la domiciliu. Abia în ultimii ani de viaţa i s-a permis să îşi câştige existenţa ca traducătoare la Editura Politică. A murit la 3 iunie 1960, răpusă de un cancer mamar.

Ana Pauker în vizorul presei britanice: „Îi poate...


Numirea Anei Pauker la Externe nu trece neobservată în presa britanică. O sinteză realizată şi trimisă în ţară, la 9 noiembrie 1947, de consilierul de presă al Legaţiei României la Londra ne arată că jurnaliştii britanici ai acelor timpuri înţelegeau destul de bine mersul evenimentelor de la Bucureşti şi consecinţele acestora.
Procesul sovietizării României, care a debutat la 6 martie 1945, prin instalarea la Bucureşti a guvernului procomunist prezidat de dr. Petru Groza, se apropia de un final previzibil. După farsa electorală de la 19 noiembrie 1946, anul 1947 avea să fie pentru Partidul Comunist cel al decapitării opoziţiei, reprezentată în primul rând prin cele două partide „istorice“, Partidul Naţional Liberal (P.N.L), condus de Constantin I.C. (Dinu) Brătianu şi Partidul Naţional Ţărănesc (P.N.Ţ), condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, cărora li s-a adăugat Partidul Social-Democrat, condus de Constantin Titel Petrescu.
În vara anului 1947, a avut loc înscenarea de la Tămădău, în urma căreia liderii şi membrii marcanţi ai P.N.Ţ au fost, după o sumară judecată, condamnaţi la detenţie pe viaţă. Aceaşi soartă au avut-o liberalii şi social-democraţii. Rămăseseră practic la guvernare liberalii din gruparea condusă de Gheorghe Tătărescu, care, colaborând cu regimul comunist, ocupau în cabinetul Groza patru portofolii.
În binecunoscuta manieră comunistă, totul a început cu o furibundă campanie de presă, împotriva politicii externe româneşti şi a Ministerului Afacerilor Străine, condus de Gheorghe Tătărescu, ex-premier şi fost ambasador al României la Paris. Acest lucru l-a determinat pe ultimul şef necomunist al diplomaţiei române să-i solicite premierului Petru Groza, la 4 noiembrie 1947, printr-o scrisoare, „o reexaminare a tuturor problemelor de politică externă care au făcut obiectul campaniei presei oficioase“, examinare de care – preciza diplomatul – „depinde rămânerea mea mai departe în capul Ministerului“. Această iniţiativă era tocmai prilejul aşteptat de comuniştii din Adunarea Deputaţilor.
A doua zi, în cadrul şedinţei Comisiei de Politică Externă, ei au depus o moţiune de neîncredere la adresa activităţii Ministerului Afacerilor Străine. Moţiunea a fost admisă în unanimitate, fapt care a determinat demisia în bloc a tuturor miniştrilor liberali, în frunte cu vicepremierul Gheorghe Tătărescu. În fruntea instituţiei se instala pentru aproape cinci ani stâlpul de nădejde al Moscovei, Ana Pauker.
Dar cum se vedea acest lucru de la Londra, capitala unei puteri încă aliate, având în vedere că, teoretic, nu izbucnise încă războiul rece?Un document important îl constituie telegrama consilierului de presă al Legaţiei României la Londra, Ion Murgu, din 9 noiembrie 1947. Acesta preciza că:
„Toată presa britanică înregistrează pe prima pagină schimbările din guvern, ilustrând cu fotografia noului ministru de externe, doamna Ana Pauker, comentariile şi istoricul carierei sale de luptătoare, veterană a P.C.R“.
Diplomatul ataşa telegramei sinteza ştirilor apărute în presă despre numirea Anei Pauker şi demiterea lui Tătărescu. Spiritul de orientare politică îl făcea pe diplomatul român să prezinte sinteza de presă într-o lumină plăcută puterii comuniste. Cu toate acestea, fondul materialului prezentat autorităţilor de la Bucureşti era unul cât se poate de profesionist şi neutru.
Ion Murgu era, totuşi, un diplomat format la şcoala interbelică. Presa din Marea Britanie a reprodus şi tratat cu obiectivitate şi mai ales cu onestitate şi exactitate desfăşurarea evenimentelor petrecute la Bucureşti, precum şi dedesubturile şi culisele care au stat la baza lor, dezvăluindu-i, evident, şi pe adevăraţii lor autori.

„The Times“: Prima femeie română care obţine, deschis, puterea
„Domnul Tătărescu, care este un politician adaptabil şi de o remarcabilă abilitate, şi-a pus experienţa la dispoziţia actualului guvern, căruia i-a fost până acum de o utilitate considerabilă; dar se pare că el nu era prea tare simpatizat de extremişti. Se spune că ar fi protestat în iunie împotriva sistemului arestărilor arbitrare, care a devenit de altfel obişnuit, şi a constituit recent ţinta ­atacurilor din ziarul comunist «Scânteia», care pretindea că procesul Iuliu Maniu a revelat Ministerul de Externe drept «un cuib al spionajului şi al trădării, o citadelă a reacţiunii».
Formarea Cominformului a împins neîndoielnic lucrurile către o criză. Tătărescu este acum acuzat de a fi oferit fonduri din Ministerul de Externe unor oameni implicaţi în prezent în procesul lui Maniu, şi de complicitate la acte de trădare şi de furtul unor documente, descoperite în timpul procesului“. (7 noiem­brie)
„Noul Ministru de Externe, în vârstă de 52 de ani, Ana Pauker, este prima femeie română care a ajuns, în mod direct şi deschis, să obţină puterea politică. Cariera sa de comunistă datează din 1921. În 1936, ea a fost condamnată de un tribunal militar pentru activităţi împotriva securităţii statului, fiind osândită la zece ani de închisoare.
A fost eliberată în 1940, când Armata Roşie, aflată pe atunci în Basarabia, a oferit în schimbul ei pe un lider al Partidului Ţărănesc capturat.
A plecat apoi la Moscova, unde a rămas pe toată durata războiului, în calitate de consilier pe probleme româneşti“. (8 noiembrie)
„Manchester Guardian“: Campanie pentru eliminarea întregului Partid Liberal
„În Europa de Est, terenul politic a fost rapid curăţat şi pregătit pentru bătălie. Nu se mai găseşte nici o cameră liberă pentru aceia care nu au băut îndelung şi în profunzime din pura fântână a ideologiei comuniste. Pentru premierul Groza şi prietenii săi, domnul Tătărescu, deşi şi-a servit destul de bine ţara în ultimii doi ani, nu era un om de încredere. Astfel, el era un politician din alte vremuri şi care îşi mai spunea şi liberal.
Recent, el a arătat semne de regretabilă indisciplină, mergând atât de departe încât a trimis un manifest în iunie trecut, în care critica numărul şi natura proceselor politice din România. Aceste lucruri s-au agravat atunci când, în ­cursul procesului dr. Maniu, s-a «revelat» că un număr de oficialităţi din Ministerul Afacerilor Străine erau direct implicaţi în activităţile de spionaj de care fusese acuzat Maniu.
Domnul Tătărescu a fost de asemenea sever atacat în presă deoarece a eşuat în mod lamentabil să ia măsuri adecvate împotriva acestor oficiali. De fapt, este cât se poate de clar că a început o campanie vizând eliminarea întregului Partid Liberal“. (7 noiembrie)
„Ana Pauker, o lideră comunistă veterană, a depus în seara aceasta jurământul în calitate de Ministru al Afacerilor Străine, în locul domnului Tătărescu, un liberal, care a deţinut anterior acest post“. (8 noiembrie)
„Daily Telegraph“: Comuniştii spun stop jocului parlamentar
„În cercurile comuniste influente se spunea noaptea trecută: «Comuniştii români sunt pregătiţi să nu mai continue jocul parlamentar. Mersul timpului înainte ne forţează să ne înfruntăm inamicii într-o luptă deschis㻓. (7 noiembrie)
„Doamna Ana Pauker, o veterană comunistă, a depus în această seară jurământul în calitate de Ministru român de Externe, succedându-i domnului Tătărescu, care a demisionat ieri, după ce a fost acuzat în Camera Deputaţilor de complicitate la trădare.
Concomitent, au fost anunţaţi succesorii celor trei miniştri liberali din gruparea Tătărescu, care au demisionat. Aceştia sunt: domnul Luca, comunist, Ministrul Finanţelor; domnul Iordăchescu, socialist, ministrul Lucrărilor Publice; domnul Stoian, Frontul Plugarilor, Ministrul Cultelor“. (8 noiembrie)
„Fiul ei s-a născut în temniţă“
„Despre Ana Pauker se spune că ar avea gradul de maior în Armata Roşie, cu care de altfel s-a şi întors în România, în 1944“. („The Scotsman“, 8 noiembrie)
„Doamna Ana Pauker a devenit prima femeie Ministru de Externe. Ea îl înlocuieşte pe domnul Tătărescu, acuzat de trădare. În vârstă de 50 de ani, roşcată, evreică, a fost, în timpul războiului, una din secretarele PCR. Arestată pentru activităţi comuniste în 1934, apoi eliberată, a plecat în Rusia, a lucrat în cadrul Comintern, s-a căsătorit cu o oficialitate sovietică şi a devenit cetăţean sovietic. S-a întors la Bucureşti împreună cu Armata Roşie, în 1944, şi şi-a recăpătat naţionalitatea română“. („Daily Herald“, 8 noiembrie)
„Femeia cu părul grizonat, doamna Ana Pauker, în vârstă de 53 de ani, mamă şi fostă lideră comunistă desfăşurând o ac­­tivitate subterană, a depus în seara aceasta jurământul în faţa Regelui, în calitate de Ministru de Externe. Doamna Pauker a fost rănită de un glonţ, într-o încăierare, în timp ce organiza activitatea subterană a Partidului Comunist în 1934 şi a fost condamnată la închisoare şi apoi întemniţată sub acuzaţia de complot împotriva Statului. Eliberată de Armata Roşie, a plecat la Moscova, unde a primit gradul de maior. Se spune că îi poate telefona lui Stalin ori de câte ori doreşte“. („Daily Express“,
8 noiembrie)
„O carieră furtunoasă a adus-o pe Ana Pauker în pantofii goi ai domnului Tătărescu. Fiica rabinului Bucureştiului, Rabinsohn, din 1924, timp de 10 ani a depus o activitate subterană în slujba Partidului Comunist scos în afara legii. Din 1936, ea a executat 5 din cei 10 ani de detenţie la care fusese condamnată pentru activitate împotriva siguranţei statului. Subsecretar de Stat la Ministerul de Interne şi responsabil de arestarea ei era domnul Tătărescu.
Fiul ei s-a născut în temniţă. Un glonţ, încă aflat în piciorul ei, a oprit încercarea ei de evadare. A devenit faimoasă pentru rezistenţa ei fizică la grevele foamei; odată a rezistat 35 de zile, postind. În 1940, Armata Roşie i-a redat libertatea, oferind în schimbul ei pe un deputat ţărănist capturat. A mers la Moscova, devenind consiliera Kremlinului pe probleme româneşti şi s-a întors împreună cu Armata Roşie în 1944.
Aici a organizat mişcările de stradă (agitaţiile) din Bucureşti care au determinat căderea cabinetului Rădescu.“ („News Chronicle“, 8 noiembrie).
Cum vedea reprezentantul S.U.A debarcarea lui Tătărescu
Debarcarea lui Gheorghe Tătărescu şi instalarea Anei Pauker erau astfel apreciate de reprezentantul diplomatic al SUA la Bucureşti, Rudolf Schoenfeld: „Rapiditatea şi precizia cu care s-au derulat etapele arătate indică în mod clar că procedura a fost atent pregătită dinainte. Această situaţie este şi mai evidentă când se analizează evoluţiile din presa românească, presă care, cu excepţia unor abateri minore şi nesemnificative din partea «Drapelului» domnului Tătărescu şi a «Liberalului», este în întregime dirijată de comunişti. [...]
Domnul Tătărescu a fost acuzat personal de responsabilitatea directă pentru delictele din ministerul său. S-a afirmat că se face vinovat cel puţin de neglijenţă criminală, dacă nu chiar de favorizare a activităţilor trădătoare ale su-bordonaţilor săi. În acest mod s-a pus la punct decorul pentru eliberarea lui din funcţie“.
Un corespondent diplomatic scria: „Singura deducţie care poate fi făcută despre atacul asupra domnului Tătărescu este aceea că el şi liberalii săi, deşi s-au conformat procesului implementării politicii comuniste în afacerile interne şi externe ale României, nu sunt consideraţi 100% satisfăcători.
Ultimul angajament public important al domnului Tătărescu a fost vizita sa în Cehoslovacia, împreună cu dr. Groza, unde s-au purtat convorbiri în vederea încheierii unui tratat de prietenie şi asistenţă mutuală, în septembrie. De la eliberarea României, el a răspuns protestelor Marii Britanii şi SUA împotriva suprimării drepturilor omului în ţară, cu referire la alegerile de anul trecut“.

Ana Pauker


Ana Pauker – un itinerar ciudat

„Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji”, auzeam când , venit la București, umblam prin centru, în vara lui 1946 . În 1946, secretar general al PCR era Dej, dar rima cerea ca numele său să fie pe locul trei. Nu numai. Nici azi nu se știe – a vrut Ana Pauker să conducă efectiv PCR, ca secretar general, sau a refuzat, cum se spune, sub motivele exprimate chiar de ea în fața lui Molotov – era evreică și femeie, ceea ce „la popor” nu mergea. S-a scris enorm despre această femeie, care nu era o frumusețe, dar nu i s-au negat inteligența, ca și fanatismul, ceea ce nu prea se leagă cu o minte foarte ascuțită. Fie.Se spune că , aflând despre moartea lui Stalin, abia în 1954, a început să plângă, la care Moghioroș, care o vizita ( și o supraveghea, evident) i-a spus – „Plângi ca o proastă, dacă trăia tătucul erai de mult împușcată”. Născută în 1893, în județul Vaslui, Hanna Rabinsohn, fiica unui evreu sărac, nepoată de rabin, s-a angajat în „lupta de clasă”, a fost arestată, împreună cu soțul , Marcel Pauker, în 1923, a avut o viață aventuroasă, ca și tovarășul ei de viață, pe care l-a înșelat adesea, cum a procedat și el, a avut , se spune trei-patru copii proprii, doi înfiați, s-a despărțit de Marcel Pauker, acesta fiind lichidat în 1938, iar se spune , cu participarea Anei, deși unii biografi , precum Robert Levy, Gh.Brătescu ( ginere) susțin contrariul. Foarte posibil, dar fanatismul Anei a făcut ca ea să nu renunțe la „idealurile” comuniste, deși putea să știe destule despre asasinatele politice care au presărat „drumul victorios”. al stalinismului în URSS. După îndepărtarea de la putere a grupului „ fracționist” Pauker-Luca- Teohari Georgescu( tendențios numit „evreu” de revista lui CVT), Anei Pauker i s-au adus învinuiri care de care mai fanteziste și perverse – sionism, spionaj, încurajarea legionarilor ( era o indicație a NKVD, ca legionarii, considerați adversari ai lui Antonescu, să fie încurajați să intre în PCR, ca apoi să fie urmăriți mai lesne), aplicarea colectivizării cu forța ( ea s-a opus exact metodei de colectivizare forțată, spre a evita o reacție vio,lentă din partea țăranilor). Este demn de a fi reluată lectura unui interogatoriu la care un slugoi precum Ion Vințe a supus-o pe Ana Pauker, în 1956 ( material publicat de Stelian Tănase în „Sfera Politicii”, după 1989), în care acest semianalfabet o numește pe fosta demnitară comunistă „trădătoare””, la care Ana Pauker răspunde – „Cum pot fi eu considerată membru al Partidului care mă consideră totodată trădătoare?” . Derizoriul era evident, dar cine să-l sesizeze? Acum , numeroși critici ai regimului comunist se rezumă la pomenirea numelor evreiești – Pauker, Nikolski-Grinberg, Răutu-Oighenstein, la care, cum am arătat sunt adăugați prin „uz de fals” T.Georgescu, Gogu Rădulescu, Vasile Luca ș.a. care nu erau nicicum evrei, unii fiind căsătoriți cu evreice. Nimeni nu neagă aportul unor evrei la edificarea regimurilor comuniste din estul Europei, din URSS, dar, vorba fostului Sef Rabin dr. Moses Rosen, în China cine a adus comunismul? Un „bun prieten” de la revista lui CVT spune, „Păi de aia, acolo, socialismul a reușit”. Ei, asta este, prostia nu are nici lățime nici lungime.. In privința lui Ion Gheorghe Maurer, Ana Pauker a avut o vină de a-l fi marginalizat, nu se știe din ce motive, pentru că nici Maurer nu era antisemit, nici Pauker nu și-ar fi permis să atace un român ( Maurer avea , totuși, origine mai „impură”, dar ce contează), fiind o internaționalistă 100%. Gheorghiu – Dej avea motive să se ferească de Pauker, poziția ei în PCR era solidă, ea a fost trimisă în URSS în schimbul unui naționalist basarabean, Ion Codreanu, numai pentru a conduce secțiunea română din cadrul Internaționalei moscovite, devenită apoi, COMINFORM. In plus, deși nu era lipsit de anumite abilități intelectuale, Dej era incult, nu cunoștea nici o limbă străină, era un necunoscut pe plan extern, singura calitate pe care Stalin a și apreciat-o fiind originea muncitorească ( plus apartenența etnică, română). Ana Pauker a pățit ceva asemănător cu Lev Trotzki, doar că a murit de cancer în 196o și nu a fost lovită cu ranga precum Trotzki , în Mexic, iar la noi Ștefan Foriș, de către șoferul lui Pantelei Bodnarenko., general de Securitate, mort în pace și bunăstare peste mulți ani.. Am văzut-o , prin anii 5o pe Ana Pauker, într-o lojă a Teatrului Evreiesc de Stat, era singură, o femeie cu un păr bogat, alb, desigur păzită cu grijă. Pentru ce o păzeau? Probabil că se aștepta un ordin, oricând, să fie lichidată. Dar Dej nu a avut îndrăzneala s-o facă. Hrușciov nu era Stalin, asasinatele nu-i erau atât de la îndemână, deși a fost și el un dictator, doar că vorbea și râdea mult, iar GULAG-ul i se părea inutil, sub aspect economic.

Citind stenogramele discuțiilor la nivelul conducerii de partid, după 1953, anul morții lui Stalin , surprinde starea de derută, de tratare la modul de bârfe și răfuieli personale, care domnea în interiorul acesteia, vechii staliniști se luptau cu neo-staliniștii, Valter Roman, Petre Borilă, Gh. Apostol, N.Ceaușescu, Dej se credeau îndreptățiți să vorbească în numele unei democrații interne , de fapt, inexistente, într-o .manieră „conspirativ- divagantă”, delațiunea fiind la ordinea zilei. Ana Pauker și cei care o susținuseră lipseau, se putea spune orice despre ei, actul de la 23 august 1944 era considerat un merit al PCR, după ce Moscova îl considerase o „trădare”( Stalin dorea să elibereze cu armata sovietică Bucureștiul, pentru a impune de la început un regim prosovietic). Este adevărat că Ana Pauker susținuse punctul de vedere moscovit. Se spunea că a avut relații personale cu Molotov, Voroșilov, iar salvarea ei de la moarte ar fi venit din partea acestora. La un moment dat, Dej a dispus arestarea fratelui Anei, Zalman Rabinsohn, cu scopul de a o implica pe fosta sa rivală într-un proces antisionist, dar planul a dat greș, iar Zalman a ajuns în Israel. In 1968, Ceaușescu a reabilitat-o în mod demagogic pe Ana Pauker și pe alte „victime ale abuzurilor lui Dej” cum s-a exprimat noul șef al partidului unic, deși în momentul excluderii Anei Pauker din conducere nu scosese un cuvânt,cu toate că era membru supleant al biroului politic.La fel de oportuniști au fost și Gh.Apostol, Miron Constantinescu, deveniți pe loc, în 1968 foarte înțelegători față de soarta defunctei .Pauker, care nu avea cum să le „mulțumească”. Oarecum mai consecvent a fost Moghioroș, care s-a abținut mereu în a o condamna pe „deviatoare”. Se știe că Ana Pauker a fost un idol pentru voluntarii comuniști români din Spania ( 1936-1939), pentru comandanții diviziilor românești organizate pe teritoriul sovietic din prizonieri de război ( Tudor Vladimirescu, Horia , Cloșca și Crișan).

Literatura legionară postbelică, apărută în Vest o compara pe Ana Pauker cu Elena Lupescu, comparație cu totul absurdă, cu substrat net antisemit. Aceeași literatură îi pune în seamă uciderea unei activiste legionare, anticomuniste, Ecaterina Gata, faptă pe care Ana Pauker nu avea cum să o comită, pentru că nu se ocupa cu cercetări penale. Nu se știe de ce , în revista „ Time” a fost reprodus prin anii 9o un articol cu titlul „ Ana Pauker cea mai puternică femeie a lumii”. Cu totul rizibil, niciodată Ana Pauker nu a fost „pumnul de fier” al regimului comunist din România, iar România nu a fost cea mai mare putere a lumii, de unde o asemenea „gogoașă”? Că a fost colaboratoare apropiată a NKVD, a conducerii moscovite, fără doar și poate. Era convinsă și a murit cu convingerea că URSS este ”bastionul” comunismului, care comunism este singurul „garant” al fericirii omenirii. Am găsit într-un număr din „Dosarele istoriei” un portret al graficianului G.Loewendal făcut tatălui Anei Pauker – „ Herș Rabinsohn”. Un bătrân cu barbă mare, cu ochi de înțelept, un evreu, se pare, credincios și fără porniri revoluționare. Cum a ajuns fiica pe baricadele iacobinismului leninist-stalinist știe doar Dumnezeu. Poate că în alte împrejurări ale vieții drumul ei ar fi dus-o în Tara Sfântă, ar fi fost, poate, o personalitate bună/rea în Orient? Eșecul Anei Pauker în viață, în politică este o pildă a unui eșec de mari proporții al internaționalismului marxist, utopic și pernicios în final.


BORIS MARIAN

Dosarele Komintern: cuplul Eugen Fried is Ana Pauker
=====
Marile si micile secrete ale comunistilor francezi

Tovarăşa Ana Pauker, un Stalin cu fustă

Ana şi Marcel Pauker – o iubire revoluţionară (I)
Depus deja în memoria colectivă că un strat de scoici şi mamifere marine dintr-o eră geologică îndepărtată, comunismul a ajuns un fel de strat subţire de amintiri peste care stă lipită o etichetă aproape ştearsă, pusă birocratic peste o perioadă în care se oamenii îşi spunea "tovarăşi, "vorbeau despre Marx şi Lenin şi-şi sublimau frica compunînd poeme proaste dedicate propriilor călăi. Tendinţa asta de a simplifica istoria, de a o transforma în ştire desuetă, de a trece curios prin sălile ei ca printr-un muzeu, cu viteza turistului grăbit, ne poate face să sărim peste chestii foarte drăguţe, cum ar fi, iată, iubirea dintre vedeta comunistă Ana Pauker şi mult mai puţin celebrul Marcel.


Ana şi-a obţinut prenumele prin scoaterea lui "H" din Hanna Rabinsohn; era fata unui evreu ortodox sărac dintr-un sat vasluian, bunicul ei fusese rabin, iar ea a învăţat ebraica din familie aşa că mai tîrziu, ajunsă în Bucureşti, a predat o scurtă perioadă la o şcoală primară.
S-a simţit atrasă de socialism din adolescenţă, dar s-a dus glonţ către acesta pe la 23 de ani (era născută în 1893) asta în timp ce fratele ei mai mic, Zalman, s-a orientat spre sionism. Cam astea erau cele două opţiuni mari şi late ale oricărui adolescent evreu în acele vremuri, tot la fel cum ideile de extremă dreaptă au absorbit junimea europeană cu origine pămînteană. E tragic de interesant cum, deja la începutul anilor '20 ai secolului trecut, tineretul Europei era deja setat pentru nenorocirile ce urmau să vină, conştiiţele lor lichide ocupînd nişte forme ideologice contrare. Ana l-a cunoscut pe Marcel în Franţa, în timpul unei tabere şi el a reuşit s-o seducă cu vorbe frumoase despre viitorul roşu al omenirii, despre fericirea generală care va veni, despre eliminarea burgheziei şi instaurarea unei lumi mai roz şi mai drepte. Ea l-a crezut şi în 1920 deja era membră a Partidului Comunist Român.


A fi comunist şi evreu în acei ani în Europa nu era chiar o nerozie, ba dimpotrivă; comunismul era un soi de flower-power, în care sexul torăvăşesc romantic se împletea cu o viaţă plină de adrenalină, în care viitorul părea să te absoarbă cu energia lui. Era un fel de a trăi intens şi de a călca în picioare lumea părinţilor, aşa cum îşi doreşte orice tînăr cu un pic de idealism în sînge. Întorşi la Bucureşti, cei doi se implică trup şi suflet în mişcarea comunistă. Marcel Pauker, zis şi Luximin, era avocat de profesie şi provenea dintr-o familile onorabilă de evrei înstăriţi. Era deja un nume în presa de stînga a vremii atunci cînd a cunoscut-o pe Ana. Amîndoi sînt arestaţi alături de o mulţime de comunişti şi socialişti, dar sînt eliberaţi la 1 iunie 1922 cînd guvernul acordă o amnistie generală a delictelor politice.


Procesul şi perioada petrecută în puşcărie au spulberat mişcarea comunistă românească, atîta cîtă era. Majoritatea liderilor renunţă şi par dornici să-şi reînceapă vieţile: Roszvany s-a retras în provincie ca să se ocupe de avocatură, Alexandru Dobrogeanu-Gherea s-a cărat la Berlin ca să-şi înceapă o afacere, Pătrăşcanu a plecat la Leipzig să-şi ia doctoratul iar cei doi Pauker s-au luat frumuşel de mînă şi s-au oprit taman în Elveţia. Au stat o vreme prin Zurich, apoi au plecat în Franţa.

DOCUMENT: "Pumnul în formă de stea"