Iancu[v=]

Mai uşor cu demitizarea istoriei românilor. Cazul Avram Iancu

Săptămânile trecute mă uitam mirat la titlul revistei Historia din chioşcuri: “Avram Iancu, erou sau criminal?”. Apoi am citit articolul care se străduiau să justifice titlul de pe copertă. După ce l-a demitizat pe Vlad Ţepeş, Marius Diaconescu l-a luat la demitizare şi pe Avram Iancu (aici). Îi termină pe rând. Însă de data aceasta [...]

Avram Iancu nu a murit nebun

Toată lumea ştie că Avram Iancu a murit nebun. Aşa scrie pe Wikipedia, aşa trebuie să fie. Dosarul “nebuniei” lui Avram Iancu aşteaptă încă să fie desluşit. Eu vă propun să citiţi o scrisoare a lui Avram Iancu către prietenul său Ilie Măcelariu, scrisoare din anul 1867, scrisă cu 5 ani înainte de moartea “Crăişorului [...]

Iancu de Hunedoara avea câteva arme secrete împotriva...


Când şi-au făcut apariţia în Occident primele arme de foc în bătălia de la Crecy din 1346 contemporanii şi apoi umaniştii italieni au deplorat această invenţie numind-o "diabolică" şi atribuind-o vrăjitorilor şi alchimiştilor (autorii spanioli ai timpului o atribuiau maurilor).

Primele arme de foc
Potrivit unor informaţii nesigure, primele puşti (având ţeavă scurtă) ar fi apărut în Italia, la Forli, în 1284. O atestare certă într-un document florentin a primei aplicaţii a pulberii explozive la un tun datează din 1326. Astfel de bombarde rudimentare apar apoi, în decursul următoarelor două decenii, în câteva bătălii din Italia, Franţa, Germania şi Anglia. Către 1350, descrierea tunurilor îşi face loc şi în opere didactice.

Modul de funcţionare al acestor bombarde era următorul: prin partea posterioară a ţevii se introducea pulberea (în capătul celălalt era introdus proiectilul), orificiul posterior era apoi închis cu un dop de lemn. Un sfert din spaţiul dintre acest dop şi proiectil era lăsat gol, restul se umplea cu pulbere. Printr-o mică deschizătură din ţeavă se da foc pulberii: forţa exploziei arunca întâi dopul, apoi propulsa proiectilul. Primele proiectile sferice erau din plumb sau din fier, mai târziu, ghiulelele de dimensiuni mai mari erau din piatră, rotunjită de pietrari într-o sferă perfectă, apoi s-a revenit la proiectile de fier sau de fontă.

... şi în Ţările Române
Cea mai veche ştire privind folosirea armelor de foc la noi în ţară se găseşte în registrul "cu socotelile oraşului Sibiu" datat între 1372-1386.
Din cele semnalate în registrul de socoteli al oraşului desprindem trei informaţii preţioase privind apariţia şi evoluţia armelor de foc în mediul românesc: existenţa unui armurier (făuritor de bombarde); dotarea cetăţii Sibiu cu bombarde; mobilitatea pieselor de foc existente (acestea fiind montate pe roţi). Din informaţia utilizată reiese clar că piesele amintite nu erau de foc portative, ci piese de artilerie.
Documentele păstrează şi numele unor specialişti în producerea gurilor de foc de artilerie. Astfel, la sfârşitul secolului al XIV-lea sunt amintiţi în Transilvania, alături de familia de turnători de tunuri Niedel alţi armurieri, cum ar fi "bombardengisser" Andrei din Braşov şi Iacobus Wahl "artelinus" (turnător de tunuri), în anul 1393, la Sighişoara.
Începând cu secolul al XV-lea artileria s-a dezvoltat în mod deosebit, fiind nelipsită de pe câmpul de luptă. Ea a cunoscut o diversificare destul de pronunţată putând fi clasificată după diverse criterii, precum calibrul (artileria grea şi uşoară) şi modul de întrebuinţare (artilerie de câmp, de asediu, de cetate).

Vasali sau mercenari cu arme de foc
Iancu de Hunedoara (1441- 1456) are marele merit de a se fi situat printre primii voievozi şi comandanţi militari din Europa care, înţelegând rolul deosebit al artileriei pe câmpul de luptă, a acordat o mare atenţie înzestrării oastei sale cu tunuri, alcătuind din proprii vasali şi din mercenari un nucleu puternic de oaste permanentă.
El a pus la dispoziţie nu doar geniul militar, ci şi veniturile întinselor sale domenii. Folosirea tot mai masivă a artileriei în campanie a dus la formarea unui corp de oşteni specializaţi în mânuirea, amplasarea, repararea tunurilor şi în pregătirea muniţiei. Odată cu apariţia mercenarilor specializaţi în mânuirea armelor de foc, pe care Iancu de Hunedoara, asemenea altor principi şi voievozi, i-a inclus permanent în oaste în cadrul structurii interne, se observă schimbări majore.
Din timpul lui Iancu de Hunedoara, oastea Transilvaniei va dispune de două feluri de tunuri: mari (bombardae grossae) şi mici (bombardae parvae).


Artileria grea şi artileria uşoară
Artileria grea cuprindea tunurile mari, de asediu şi de cetate, care aveau un calibru neobişnuit de mare, ajungând până la 850 mm (bombardae magnae) şi care erau utilizate fie la atacarea cetăţilor, fie la apărarea lor. Distanţa mică ce-i separa de inamic expunea pe tunari focului acestuia şi de aceea se impunea amenajarea unor construcţii de protecţie din lemn, care la tragere se ridicau şi după ce se trăgea o salvă se lăsau din nou.
Bombardele mari se făureau de regulă prin baterea cu ciocanul, dar în timpul lui Iancu de Hunedoara s-a ajuns să se toarne, folosindu-se ca material bronzul. Bombardele mari (bombardae grossae, tormenta) băteau până la 500 -1.000 m.
Artileria uşoară (de câmp a carelor de luptă) era înzestrată cu bombardae parvae (bombarde mici) şi cu falconete. Bombardele mici erau piese de artilerie cu ţeavă scurtă construită din fontă, bronz sau fier forjat, care trăgeau până la distanţa de 400-700 m, lansând ghiulele de piatră sau de plumb şi fiind uneori montate pe cărucioare mobile.
Falconetele (couleurres, colerrines, cerbottana) erau tunuri de calibru mai mic, de 2 până la 5 degete (circa 55 - 135 mm), cu o ţeavă lungă şi subţire trăgând proiectile de 13-16 uncii (450-550 gr.).
Ca exploziv, atât pentru artilerie, cât şi pentru armele de foc ale infanteriei se folosea "pulberea" (pulvis). Această pulbere explozivă consta dintr-un amestec de silitră (azotat de potasiu), pucioasă şi cărbune de lemn de salcie.
Numeroase izvoare documentare amintesc folosirea artileriei de către Iancu de Hunedoara. În 1442 în bătălia de lângă Sibiu a căzut şi Mezid comandantul armatei de invazie "lovit de un proiectil de tun".
În Campania cea lungă din 1443, "Iancu de Hunedoara avea în dotarea oastei sale numeroase tunuri şi puşti şi zenbereciuri".
În timpul campaniei de la Varna din 1444 artileria era în număr redus şi consta în cea mai mare parte din artileria uşoară. Cronicile menţionează că asediind cetatea Varna, oştile creştine conduse de Iancu de Hunedoara "au supus-o cu lovituri de tunuri şi de puşti", iar după moartea regelui Vladislav I, "Iancu a fugit singur, restul oştii şi carele cu tunuri rămânând pe loc".
În timpul campaniei din 1445 de pe Dunăre se aminteşte de folosirea tunurilor. "În acest port al Brăilei se afla o mică navă care adusese mărfuri de la Constantinopol la împărat. Iar căpitanul l-a însărcinat pe el să aducă o bombardă mică, aflată pe nava mare împreună cu pietrele şi cu praful de puşcă ce se întrebuinţa la ea".

Asediul cetăţii Giurgiu
La asediul cetăţii Giurgiu "Seniorul de Wavrin trimise toate tunurile din galere pentru a le îndrepta împotriva galeriilor şi a barbacanei turnurilor şi zidurilor. Şi chiar în acea noapte, el a pus să fie dată jos bombarda care era pe galera sa şi să fie târâtă de mulţimea de ostaşi, pe tălpi de sanie până în faţa acelei porţi".
Cetatea Giurgiu va fi supusă unui bombardament de artilerie, dar fără rezultate remarcabile. "Văzând seniorul de Wavrin aşadar că bombardele românilor nu aduceau nici o vătămare acelei cetăţi, s-a întâlnit cu acel domn al Ţării Româneşti şi i-a zis aşa: "Cu ajutorul bombardelor voastre nu vom cuceri noi această cetate şi ne este cu neputinţă a o cuceri decât doar în chipul în care am cucerit castelul Turca".


Artileria - armă de luptă împotriva otomanilor
În octombrie 1448, pentru mărirea puterii de foc pe timpul bătăliei de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) Iancu de Hunedoara va recurge la un procedeu folosit în premieră în istoria artei militare - aşezarea tunurilor de câmp între carele de luptă. "Dinăuntrul carelor scrise Orudj Bin Adil se trăgea cu tunurile, puştile şi zenbereciurile, din care pricină au murit mulţi oameni".
La 1 noiembrie 1448 însă, Iancu de Hunedoara a concentrat focul tunurilor asupra centrului dispozitivului turcesc şi a trecut la atac cu pedestrimea însoţit de tunurile mobile. Cronicarii turci amintesc că "Iancu şi-a târât tunurile în faţă şi, întărindu-şi călăreţii şi pedestraşii, a rămas în spatele lor trăgând din tunuri şi din puşti şi din zenbereciuri au stârnit o vijelie". Lufti Paşa scrie că în această bătălie, "stând faţă în faţă o zi şi o noapte tunurile şi puştile şi zenbereciurile au împroşcat o ploaie aducătoare de nenorociri".
În bătălia de la Belgrad 1456, artileria este folosită atât la sediul cetăţii cât şi la bătălia navală de pe Dunăre. Iată cum prezintă cronicarul otoman Orudj Bin Adil bătălia de la Belgrad: "În anul 861 al Hegirei (sultanul) a mers încă o dată la Belgrad. Pornind să toarne tunuri mari, le-a transportat acolo şi, aşezându-le a început să bată cetatea. Karadja-Bei beilerbeiul Rumeliei şi-a găsit acolo o moarte de martir. După aceasta, pornind cu iureş asupra cetăţii, afurisitul de Iancu, care era pe atunci rege a adus oşti puternice din Ungaria şi le-a aşezat în cetate. Aceştia au atacat, la rândul lor, din cetate şi, războindu-se astfel, necredincioşii au obţinut victoria. Sultanul Mehmet-Han Gazuil (viteazul) a auzit şi a văzut cum s-au nimicit cele două oşti, măcelărindu-se una pe alta. Afurisitul de Iancu, ieşind, a venit el însuşi în cetate... În cele din urmă, neputându-se lua cetatea şi sultanul Mehmet văzând aceasta s-a ridicat din faţa cetăţii şi a plecat zicând: "Aşa a fost voia lui Allah".
În cronica Semseddin Bin Ahmed Bin Suleiman Kemak-Paşa Zade este descrisă bătălia de la 1456: "Istorisindu-se puterile ghiaurilor aflaţi în fortăreaţă, pierise forţa lor dar oastea ungurească întărindu-le inimile a venit şi s-a aşezat în faţa lor. Se spune că atunci când Iancu a aflat că la Uskup (Skoplje) se toarnă tunuri, iar lângă Semendria se fac corăbii, el la rândul său, făcând nenumărate corăbii la izvoarele Dunării... îşi pregătise uneltele şi oştile sale... venind pe cursul Dunării".
În 22 iulie 1456 un atac general se dezlănţuie asupra taberei turceşti. Tunurile sultanului fură cucerite şi întoarse împotriva turcilor în derută. Ienicerii încă mai luptau cu dârzenie. Mahomed respinse trupele pătrunse în tabără şi dădu poruncă să ia tunurile cu orice preţ. De trei ori atacară cu furie turcii dar focul nimicitor cu care erau întîmpinaţi îi îngenunche. Tunurile rămăseră în mâinile lui Iancu. Armata turcească dădu semne de descurajare, mai ales după ce nici un detaşament de călăreţi odihniţi nu izbuti să schimbe soarta bătăliei.
Iancu de Hunedoara a preluat din arta militară a husiţilor, de unde a avut şi numeroşi mercenari, folosirea infanteriei, a tunurilor uşoare, folosirea carelor de luptă şi de transport, precum şi folosirea tehnicii de construcţie a wagenburgului de unde soldaţii adăpostiţi şi sprijiniţi de artilerie şi armele de foc puteau înfrânge şarjele rapide ale cavaleriei inamice.
Iancu a trecut de la arta militară feudală spre cea a timpurilor moderne şi a preluat toate inovaţiile tehnico-tactice introduse în acel timp la nivel european (artileria de câmp şi de asediu, transportul trupelor cu ajutorul căruţelor).

-

AVRAM IANCU SI LUPTELE DIN APUSENI

Asa este, fara de nationalitate nu e libertate, nici lumina nicaieri, pretutindeni numai intunerec si amortire. Ce este apa pentru pesti, aerul pentru sburatoare si pentru toate vietuitoarele, ce este lumina pentru vedere, soarele pentru cresterea plantelor, cuvantul pentru cugetare, aceea e nationalitatea pentru oricare popor. Intr-insa ne-am nascut, ea este mama noastra. De suntem barbati, ea ne-a crescut; de suntem liberi, intr-insa ne miscam; de suntem vii, intr-insa viem; de suntem suparati, ne alina durerea cu cantece nationale; prin ea vorbim si astazi cu parintii nostri, cari au trait inainte de mii de ani; prin ea ne vor cunoaste stranepotii si posteritatea peste mii de ani. “ Acestea au fost cuvintele de preamarire a nationalitatii rostite de Simion Barnutiu, in mai 1848, pe Campia Libertatii de la Blaj. Gandurile lui aveau sa fie transpuse in fapta de Avram Iancu. Nascut in anul 1824, in comuna Vidra de Sus (azi, Avram Jancu) din Muntii Apuseni, era cel de-al doilea fiu al lui Alisandru Iancu, jude al satului, si al Mariei Gliga. A urmat studii stralucite la Gimnaziul din Zlatna, la Liceul Piaristilor din Cluj si la Facultatea de Drept din acelasi oras. Dupa o scurta perioada de practicant la Administratia fiscala de la Sibiu se hotaraste sa se dedice avocaturii si vine aici, la TarguMures, pentru stagiu de cancelist la Tabla regeasca, suprema curte judiciara a Principatului Transilvaniei, fiind coleg cu Alexandru Papiu Ilarian. La 24 martie 1848 are loc la Targu-Mures reuniunea canceli stilor maghiari si romani care adera la ideile revolutiei, cu rezerva cancelistilor romani care cer drepturi politice pentru locuitorii romani ai Transilvaniei. La sfarsitul lui martie, cu diploma de avocat in buzunar, Avram Iancu, paraseste Targu-Muresul si se indreapta spre Blaj, unde soseste la 1 aprilie si participa la o intrunire politica a fruntasilor romani. De la Blaj, Iancu pleaca in Muntii Apuseni pentru a-si indeplini un rol deosebit si pentru a intra in istorie. Participa la prima Adunare Nationala de la Blaj, din Duminica Tomii (30 aprilie 1848), alaturi de alti doi tribuni, bunii sai prieteni, Alexandru Papiu Ilarian si Ioan Buteanu. Aceasta adunare a pregatit Marea Adunare Nationala de la Blaj din 3-5 mai 1848, stil vechi. Aici, Avram Iancu a sosit in fruntea unei armate de 10.000 de moti organizati si disciplinati sub aspect militar. La aceasta adunare s-a adoptat Petitiunea Nationala in 16 puncte, program politic al romanilor ardeleni. Intre 2 si 16 septembrie 1848 (stil vechi) are loc a treia mare adunare nationala de la Blaj, unde se decide organizarea de garzi nationale romanesti, precum si inarmarea poporului. Ulterior, Comitetul National Roman de la Sibiu organizeaza 15 Legiuni romanesti pentru apararea impotriva atacurilor brutale ale nobilimii maghiare. In 18 octombrie 1848, armata imperiala din Transilvania incepe lupta impotriva fortelor maghiare inarmate, constituite din garzi nationale si trupe de graniceri secui. In aceasta situatie, romanii se alatura imperialilor, care macar ii recunosteau ca locuitori ai Transilvaniei, fata de unguri care prin Kossuth Lajos, in a lui Proclamatie "Catre poporul valah”, a adus calificari jignitoare si amenintatoare la adresa romanilor ardeleni.Avand in vedere situatia creata, Avram Iancu organizeaza Muntii Apuseni ca o cetate inexpugnabila, mizand pe vitejia si patriotismul motilor. La 25 octombrie ii invinge pe unguri la Paraul Cingaului. La 1 februarie 1849, un atac al armatei ungare este infrant la Marisel, unde participa la lupta si femeile, sub conducerea Pelaghiei Rosu. Dupa 15 ianuarie 1849, Muntii Apuseni raman ultima fortareata a revolutiei romane, fiind complet inconjurati de trupele unguresti. Intre 22 si 23 aprilie 1849 au loc tratative intre fruntasii romani din Apuseni in frunte cu Iancu si deputatul roman in Parlamentul ungar, Ioan Dragos, imputernicitul lui Kossuth Lajos, pentru a cere romanilor sa depuna armele. Tratativele raman fara niciun rezultat, deoarece Kossuth Lajos refuza sa recunoasca drepturile nationale ale romanilor ardeleni. Violand armistitiul incheiat pe durata tratativelor, trupele maghiare conduse de maiorul Hatvani ocupa Abrudul cu intentia de a-l aresta pe Avram Iancu si pe ceilalti fruntasi romani. Hatvani nu reuseste sa-i prinda decat pe Ioan Buteanu si pe Petru Dobra pe care ii va executa. Trecand la contraatac, motii il infrang pe Hatvani, si, considerand ca Dragos i-a tradat, il ucid. Oastea lui Hatvani este zdrobita definitiv de Iancu intre Abrud si Rosia Montana. In 15 iunie 1849, Avram Iancu zdrobeste langa Abrud armata condusa de locotenentcolonelul Kemeny Farkas. In fata greutatilor razboiului, Kossuth Lajos reia la Seghedin tratativele de pace cu Nicolae Balcescu, oferind o serie de propuneri fata de Avram Iancu. In 5-6 iulie 1849 are loc lupta de la Fantanele, langa Marisel unde trupele maghiare sunt invinse de catre motii condusi de tribunul Nicolae Corches si centurionul Indrei Rosu. In aceasta batalie a fost ucis Pál Vasvári, prieten cu Kossuth si unul dintre conducatorii revolutiei maghiare. La 31 iulie 1849 armata revolutionara maghiara condusa de generalul polonez Iosif Bem pierde la Albesti lupta cu armatele tariste, iar Petõfi Sandor moare pe campul de lupta. La 3 august 1849, Avram Iancu ii adreseaza o scrisoare lui Kossuth Lajos prin care ii transmite ca propunerile trimise prin intermediul lui Balcescu sunt tardive, dar pentru "a dovedi sentimentele fratesti pe care le nutrim fata de natiunea maghiara”, promite ca oastea sa va pastra neutralitatea in luptele urmatoare. La 13 august 1849 ramasitele ungare conduse de generalul Gorgey capituleaza fara conditii la Siria, langa Arad, in fata trupelor tariste. In 8 martie 1850, Avram Iancu si alti conducatori ai romanilor din Muntii Apuseni sunt primiti de imparatul Franz Joseph, care a elogiat vitejia lui Iancu si a luptatorilor sai, dar nu a dat niciun raspuns la doleantele prezentate. De ce i-a invins Avram Iancu pe marii comandanti unguri si trupele lor? In primul rand, organizarea militara a lui Avram Iancu a fost desavarsita. Sa ne amintim de cele 15 Legiuni romanesti si conducatorii lor:

• Auraria Gemina (condusa de Avram Iancu); • Legiunea 1 Blajana (Axente Sever); • Legiunea Auraria si Saline-Turda (Simion Balint); • Legiunea Crisana de Zarand (Ioan Buteanu); • Legiunea a IV-a Submontana (Petru Dobra);

• Legiunea Clujului (Florian Micas);

• Legiunea de Sebes (Dionisie Pop Martian); • Legiunea Fagarasului (Ioan Brad); • Legiunea HategHunedoara (Nicolae Solomon);

• Legiunea Sibiu (Ioan Brotte);

• Legiunea Tarnavelor - Cetatea de Balta (Vasile Moldovan);

• Legiunea Bistrita (Papiu Modest Iacob); • Legiunea a V-a a Campiei (Nicolae Vladutiu, Al. Batraneanu);

• Legiunea Reghin (Constantin Romanu Vivu); • Legiunea Dej (Alexandrul Papiu Ilarian).

In al doilea rand, trebuie sa subliniem faptul ca motii luptau pe propriul pamant, cunosteau fiecare poteca si fiecare, creasta de munte. Avram Iancu a fost un strateg desavarsit, reusind sa fructifice la maximum terenul propriu de lupta. In al treilea rand, motii au manifestat ingeniozitate si vitejie in lupta cu fortele inamice mai bine dotate si instruite. Avram Iancu a intruchipat prin destinul sau icoana poporului roman, a propriilor sale lupte pecetluite cu atatea jertfe si rasplatite cu atatea sperante inselate. Lupta pentru libertate nationala se impletea la Iancu cu sentimentul crestinesc pentru suferintele aproapelui, indiferent carei natii le-ar apartine. Acum, la 140 de ani de la trecerea in eternitate a "Craisorului Muntilor”, sa aducem un prinos de recuno stinta si un omagiu faptelor sale marete, luptei lui pentru drepturi nationale si sociale pentru toti romanii ardeleni.


Prof. SIMION BUI

140 de ani de la trecerea in eternitate a Eroului National Avram Iancu

INTALNIREA MOTILOR CU ISTORIA
. TREPTE CARE COBOARA

In fiecare an, in prima duminica a lunii iulie, poporul roman omagiaza in localitatea montana din muntii Apuseni, "DUPA PIATRA”, victoria motilor condusi de Avram Iancu ("Vulturul Carpatilor” sau "Sfantul Ardealului”, cum il numea M. Eminescu) asupra maiorului satrap Hatvani, conducatorul trupelor maghiare din muntii Apuseni, in anii 1848-1849. Cercul ASTRA din Iernut si-a dorit si a reusit sa participe la aceasta comemorare din defileul "Dupa piatra” din data de 1 iulie 2012. O editie jubiliara, deoarece se implineau 140 de ani de la trecerea in eternitate a lui Avram Iancu si 40 de ani de la organizarea anuala a manifestarilor de la "Dupa piatra”. Mai intai, ma simt onorat sa fac cateva precizari. Inima vie a cercului ASTRA Iernut este distinsa doamna Maria Oarga, sotia preotului George Oarga, presedintele de onoare a cercului. Dna Oarga a organizat, pe parcursul a 10 ani, peste 50 de expeditii "Astrale”. A dat sute de telefoane, pentru a gasi mijloace de transport, cazare in locuri din intreaga Romanie. A reusit intotdeauna, fara accidente sau incidente majore. Sa recunoastem, nu e usor, mai ales ca e la o varsta venerabila. In ultimii ani a apelat la conducatorul auto Fabian Iuliu, din Targu-Mures. Un om calm. Un profesionist al volanului, de etnie maghiara, dl Fabian cunoaste drumurile si localitatile din Romania mai bine decat multi dintre romani. Pentru ca, asa cum afirma jurnalistul Cristian Cocea, in senzationalul sau "Ghid al Romaniei misterioase” (Ed. Tiparg, 2011), "Noi, romanii, stim mai multe lucruri despre locuri de aiurea, decat despre tara noastra,... vorbind despre insulele Galapagos, am uitat de Insula Serpilor”. Din pacate, asa este... In dimineata zilei de 30 mai 2012, 30 de astristi din Iernut se imbarcau in autocarul lui Fabian luliu. Expeditia a inceput si o voi relata intr-o trilogie a treptelor din Ardeal. Primul obiectiv este schitul "Inaltarea Sfintei Cruci” din Aiud, foarte aproape de sinistrul penitenciar. Spun sinistru, deoarece aici au fost incarcerati, torturati, umiliti si asasinati mult romani care s-au dezis de flamura rosie a comunismului. Asezat pe moastele sfintilor din inchisoarea comunista (pe un osuar), schitul a primit si supranumele de "Golgota Neamului Romanesc”. In schit, pentru a ajunge la altar, unde un parinte citea din Sfanta Evanghelie, trebuie sa cobori vreo 50 de trepte. Peretii schitului, si pe stanga si pe dreapta, sunt tapetati cu sute de nume ale celor care au fost torturati si asasinati in penitenciar, in special intelectuali. Un adevarat memorial al durerii. Ies afara sa pun o lumanare in pangar, la "morti”, pentru tatal meu. Intre anii 1953-1955, a fost si el incarcerat la Aiud. inainte de 1948 a participat la o reuniune conspirativa anticomunista din Oradea. Odata prins, seful reuniunii i-a divulgat si pe ceilalti participanti. Tatal meu a fost condamnat la 20 de ani munca silnica. In anul 1955, toamna, cand eu eram inscris la scoala pentru clasa I, tovarasul prim secretar P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej, seful statului, a dat o amnistie politica generala. Asa a scapat tatal meu cu doar doi ani de inchisoare. Dar ce povestea cateodata acasa, mamei mele, m-a oripilat toata viata... Detinutii TBC-isti erau pusi sa scuipe pe ciment, iar cei sanatosi erau pusi sa linga sputa cu sange de pe ciment... In fiecare zi, detinutii erau pusi sa fuga cu saci de nisip in brate printr-un tunel de 20 de metri. Pe margine, gardienii tortionari ii pocneau, fara mila, cu bastoanele de lemn. Cand un detinut se prabusea la pamant, era stalcit in bataie… De la Aiud ne indreptam spre Salina Turda. In sala "Maria Terezia” se ajungea initial coborand peste 100 de metri pe niste scari de lemn in serpentina. Beneficiind de o sponsorizare europeana, se coboara acum cu doua lifturi ultramoderne. Acolo, sub pamant, descoperi o lume feerica. Lampioanele agatate cu multa maiestrie pe peretii salinei iti releva o atmosfera de basm... O insula de lemn, cu banci, iti ofera prilejul sa meditezi, respirand binefacatorii aerosoli ai salinei. Am vazut aici enoriasi din culte diferite, citand din Sfanta Scriptura. In jurul insulei din lemn este amenajat lacul sarat, unde, contra unei sume modice, te poti plimba cu o barcuta din material plastic. In Mina Rudolf gasim o alta oaza de relaxare, cu banci si mese, unde e permis sa mananci, cu un teren pentru tenis de masa, cu un carusel... La iesirea din salina, la nici 300 de metri, se gaseste celebrul lac sarat DURGAU. Astazi e amenajat ca un veritabil strand cu apa ultrasarata, care, efectiv, te tine la suprafata. Strandul are grup sanitar si un bufet, unde poti comanda bautura si mancare. Ma asez pe o banca si, minune, un domn chel, cu ochi albastri, vine si ma imbratiseaza. E un fost coleg de liceu, pe care l-am absolvit amandoi in anul 1966, in orasul Campia Turzii. M-a recunoscut dupa 46 de ani! Ma invita sa facem baie impreuna. Il privesc cu multa, multa nostalgie. ii spun: "Timpul ma preseaza... Alta data...” "Cand alta data?” - ma intreaba colegul si in coltul gurii sale citesc un zambet amar... Intrebarea lui reverbereaza ca un ecou. CAND, ALTA DATA...? Iesiti din salina, astristii urca in autocarul care strabate frumoasele defilee ale muntilor Apuseni. Inoptam la liceul "Horea, Closca si Crisan” din Abrud. Curatenie, grup sanitar in fiecare camera. Dormim, respirand aerul tare de munte prin geamurile usor intredeschise. A doua zi urma sa participam la manifestarile din localitatea "Dupa piatra”, aceasta adevarata "Posada” a motilor din muntii Apuseni. Dar asta e deja o alta poveste...

NANU MARIUS, Cerc ASTRA Iernut

Belgrad, marea victorie a lui Iancu de Hunedoara

Asediul Belgradului din anul 1456 a avut loc atunci când o armată a Imperiului otoman, condusă de sultanul Mehmed al II-lea, a atacat o armată condusă de Ioan Huniade, pe atunci regent al Regatului Ungariei, care apăra cetatea Belgradului. Asaltul otoman decisiv asupra Belgradului a început la 21 iulie 1456.



După căderea Constantinopolului (1453), Imperiul otoman condus de sultanul Mehmed al II-lea şi-a continuat expansiunea teritorială în Europa, pregătindu-se să cucerească Ungaria. Calea firească de urmat pentru trupele otomane a fost prin teritoriul Serbiei de azi, a cărei mare parte fusese deja cucerită şi se afla sub stăpânire otomană. Singura piedică reală era cetatea de frontieră a oraşului Belgrad, aflată la acea dată sub stăpânire maghiară. Regentul Ungariei de atunci, Iancu de Hunedoara, având experienţa de peste două decenii de lupte împotriva otomanilor, se aşteptase şi se pregătise corespunzător şi îndelung împotriva acestui atac.

Asediul s-a transformat într-o bătălie de mare importanţă, în al cărei final Iancu a condus un contraatac care a învăluit tabăra turcească, sultanul însuşi fiind rănit şi scăpând greu cu viaţă. S-a spus de atunci că „bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii creştine”. În cinstea victoriei, papa Calixt al III-lea a cerut ca fiecare biserică să tragă clopotele la prânz, obicei păstrat şi astăzi în lumea creştină.

Spre sfârşitul anului 1455, Iancu de Hunedoara a început pregătirile de luptă, după o reconciliere publică cu oponenţii săi. A aprovizionat şi înarmat cetatea Belgradului pe cheltuiala proprie, lăsând-o sub comanda cumnatului său, Mihai Szilágyi, şi a fiului său mai mare, Ladislau, după care a strâns şi organizat o armată auxiliară şi o flotă de aproximativ două sute de vase.

Un călugăr franciscan, aliat cu Huniade, Ioan de Capistrano, a predicat atât de convingător despre imperativul existenţei unei cruciade antiotomane, încât foarte mulţi ţărani slab echipaţi, dar plini de entuziasm, s-au adunat sub stindardul lui Huniade. Nucleul armatei acestuia era format dintr-un grup de mercenari cu experienţă şi călăreţi din rândul nobilimii. În total, Huniade a reuşit să adune o armată de aproximativ 25-30.000 oameni.

Înainte ca Huniade să adune acest efectiv, armata lui Mehmed (160.000 oameni după estimările vremii, 60 - 70.000 conform studiilor mai recente) a sosit în apropierea cetăţii Belgradului. Cumnatul lui Iancu, Mihai Szilágyi, avea doar circa 5 - 7.000 de apărători în cetate.


Mehmed al II-lea a început să asedieze cetatea de la baza promontoriului, tunurile sale deschizând focul asupra zidurilor la data de 29 iunie 1456. Asaltul propriu-zis a început în ziua de 4 iulie.

Sultanul Mehmed şi-a desfăşurat armata în trei secţiuni: corpul rumelian pe flancul drept, corpul anatolian pe flancul stâng, iar în mijloc erau gărzile personale ale sultanului, ienicerii şi comandamentul. Ienicerii şi anatolienii erau trupe de infanterie grea. Corpul anatolian avea majoritatea celor 300 de tunuri, iar flota otomană, de aproximativ 200 de vase fluviale, avea restul. Flota era postată în principal la nord-vestul cetăţii, pentru a supraveghea terenul şi a împiedica aprovizionarea apărătorilor.

Râul Sava, aflat la sud-vest de zona centrală a atacului, era supravegheat pentru a împiedica un eventual atac al armatei lui Huniade asupra infanteriei otomane. La est, Dunărea era păzită de spahii, corpul de cavalerie uşoară a sultanului, pentru a evita un atac pe partea dreaptă. Acestor forţe formidabile li s-au opus doar cei aproximativ 7.000 de apărători din cetate, care au fost ajutaţi şi de locuitorii din jurul oraşului.

Când Iancu de Hunedoara a aflat aceste veşti, se afla în sudul Ungariei, recrutând trupe adiţionale de cavalerie uşoară pentru armata cu care intenţiona să reziste invadatorilor. Deşi puţini nobili s-au arătat dornici să ofere ajutor, ţăranii nu au ezitat să se ofere ca voluntari. Cardinalul Giovanni da Capistrano, un excelent orator, a fost trimis în Ungaria de Vatican, cu două scopuri clare, de a propovădui împotriva “ereticilor” creştini ortodocşi şi pentru a populariza o cruciadă împotriva otomanilor. El a reuşit să strângă o armată destul de mare, deşi fără experienţă şi slab echipată, cu care s-a îndreptat spre Belgrad. Capistrano şi Huniade au avut aproximativ între 40.000 şi 50.000 oameni.


La data de 14 iulie 1456, Huniade a ajuns la Belgrad şi a penetrat blocada navală otomană de pe Dunăre, scufundând trei galere, respectiv reuşind să captureze patru vase mari şi douăzeci mai mici, după care a încercuit complet oraşul cu flotila sa, în timp ce vasele turceşti erau în dezordine. Distrugând flota sultanului, Huniade a reuşit să-şi transporte trupele şi proviziile necesare în oraş. De asemenea, apărarea cetăţii a fost întărită.

Mehmed al II-lea a dorit să continue asaltul, iar după o săptămână de bombardamente intense ale artileriei otomane, zidurile cetăţii au fost dărâmate şi penetrate în mai multe locuri.

La 21 iulie 1456, Mehmed a poruncit un atac total care a început la apusul soarelui şi a continuat toată noaptea. Armata sa a năvălit asupra zidurilor oraşului şi a început asediul fortăreţei. Acesta s-a dovedit a fi momentul crucial al asediului. Huniade a dat ordin apărătorilor să arunce peste ziduri butuci daţi prin gudron şi alte materiale inflamabile, după care acestea au fost aprinse. După scurt timp, un zid de flăcări a separat ienicerii luptând în oraş de camarazii lor care încercau să pătrundă prin breşele create în zidurile oraşului de sus. Bătălia crâncenă dintre ienicerii încercuiţi şi oştenii lui Szilágyi din oraşul de sus se înclina în favoarea creştinilor. Ienicerii rămaşi în interiorul oraşului au fost măcelăriţi, în timp ce trupele otomane care au încercat să pătrundă în oraşul de sus au suferit pierderi grele.


A doua zi, 22 iulie, a avut loc un eveniment neaşteptat. Conform unelor surse, armata ţăranilor a început o acţiune de atac spontană, care i-a făcut pe Capistrano şi Huniade să profite de situaţie. În ciuda ordinelor lui Iancu de a nu efectua razii asupra poziţiilor otomane, unele unităţi s-au furişat din meterezele prăbuşite, au ocupat poziţii nu departe de linia inamicilor şi au început să-i hărţuiască. Spahiii au încercat fără succes să împrăştie aceste unităţi. Ca răspuns, mai mulţi creştini s-au alăturat celor din afara zidurilor. Ceea ce începuse ca un incident izolat s-a transformat rapid într-o bătălie în toată regula.

Da Capistrano şi-a condus trupele spre ariergarda turcească, peste râul Sava. În acest timp, Huniade a început un atac disperat din cetate, încercând să ocupe poziţiile artileriei otomane.

Surprinşi de aceste evenimente neobişnuite şi, după relatările unor cronicari ai vremii, paralizaţi de o teamă inexplicabilă, turcii au fost puşi pe fugă. Cei 5000 de ieniceri din garda sultanului au încercat cu disperare să oprească panica şi să recupereze tabăra, dar până atunci trupele lui Iancu de Hunedoara s-au alăturat celor ale lui da Capistrano, iar eforturile otomanilor au devenit fără speranţă. Sultanul însuşi a intrat în luptă cu curajul său recunoscut, dar a fost rănit de o săgeată (din fericire pentru el neotrăvită) şi şi-a pierdut cunoştinţa.

După bătălie, trupele maghiare au primit ordin să înnopteze la adăpostul zidurilor cetăţii şi să fie pregătiţi pentru o posibilă ripostă a turcilor, dar aceştia nu au mai contraatacat.Sub acoperirea nopţii, otomanii s-au retras în grabă, încărcând răniţii în 140 de căruţe trase de cai. Ajuns în oraşul Sarona, sultanul şi-a revenit. La aflarea veştilor că a fost învins, că majoritatea ofiţerilor săi au fost ucişi în luptă, că tabăra şi echipamentul au fost abandonate, tânărul sultan, de numai 24 de ani, abia a putut fi împiedicat să se sinucidă prin otrăvire. Atacul surpriză al creştinilor a provocat pierderi masive şi haos total în rândurile otomanilor. Aşadar, în timpul nopţii de 22 spre 23 iulie 1456, sultanul învins şi-a retras restul trupelor şi s-a întors la Constantinopol.


Victoria i-a costat însă foarte scump pe apărători, din cauza faptului că o epidemie de ciumă a izbucnit în oraş, atât Giovanni da Capistrano, cât şi Iancu de Hunedoara numărându-se printre victimele acesteia, la doar câteva săptămâni după terminarea bătăliei (Iancu a murit la data de 11 august 1456, iar Capistrano în 23 octombrie a aceluiaşi an).


Deşi cetatea a rezistat cu succes asediului, distrugerile au fost foarte mari. Ca atare, au fost necesare lucrări masive de reparaţii şi de îmbunătăţri. Zidurile de est, pe unde otomanii au pătruns în oraşul de sus, au fost fortificate prin adăugarea porţii Zindan şi a turnului masiv Nebojsa. Acestea au fost ultimele modificări aduse cetăţii până în anul 1521, când a fost cucerită de sultanul Suleiman Magnificul.

Victoria a avut ca rezultat oprirea extinderii Imperiului otoman înspre Europa occidentală pentru următorii 70 de ani, deşi turcii au mai avut şi alte incursiuni - ca de exemplu ocuparea cetăţii Otranto (în 1480 - 1481) şi raidurile din Croaţia şi Styria din 1493. Belgradul a continuat să apere Ungaria şi implicit creştinătatea centrului şi vestului Europei de atacurile turceşti, până la căderea sa în mâna otomanilor, în anul 1521.


Cetatea Belgradului


Apărătorii Belgradului s-au bazat în principal pe formidabilele ziduri ale cetăţii, care la acea vreme se numărau printre cele mai fortificate şi bine construite din Balcani. După ce Belgradul a fost ales capitala Principatului sârb, de către despotul Stefan Lazareviè, în 1404, urmând bătăliei de la Ankara, s-au depus eforturi majore pentru a transforma vechiul castel bizantin într-o capitală puternic fortificată. Anticipând raiduri otomane după refacerea acestora în urma înfrângerii suferite din partea mongolilor, au fost studiate şi folosite tehnici avansate de construcţii militare, utilizate la fortăreţele bizantine şi arabe din perioadele de conflict începute la mijlocul secolului al XI-lea, în care acţiunile militare ale turcilor otomani şi selgiucizi au transformat Orientul Apropiat.

Arhitectura cetăţii a fost foarte elaborată, aceasta având trei linii de apărare: castelul interior cu palatul şi donjonul imens; oraşul de sus cu principalele tabere militare, având patru porţi şi un zid dublu, şi oraşul de jos, cu catedrala din centrul urban şi un port la Dunăre. Toate acestea erau separate cu ingeniozitate de şanţuri, porţi şi ziduri înalte. Acest proiect a fost unul din cele mai elaborate realizări ale arhitecturii militare din evul mediu. După asediu, ungurii au fortificat laturile de nord şi de est cu mai multe turnuri, unul din ele, turnul Nebojsa, fiind conceput ca având specific de artilerie.

Avram Iancu nu a murit nebun. Demontarea unei minciuni


Conducătorul rezistenţei româneşti din Munţii Apuseni din anul 1849, Avram Iancu a suferit o pedeapsă mai cruntă decât moartea: încă din timpul vieţii sale s-a încercat acreditarea ideii că ar fi înnebunit. Relatările presei de la Viena şi Budapesta din secolul al XIX lea a lansat această idee, care printr-o ciudată empatie a fost preluată şi în România.

Teza nebuniei venită de la Budapesta


În 1872 presa austro-ungară anunţa moartea “crăişorului munţilor” într-un articol care a apărut preluat din ziar în ziar – “de la Wiener Fremdenblatt”, la “Hon”: “La începutul anului 1850 a devenit tulburat la minte şi de atunci rătăcea fiind dedat băuturii prin părţile muntoase ale Transilvaniei. Uneori avea momente lucide şi atunci vorbea despre trecutul său, dar curând i se întuneca capacitatea de gândire şi atunci când i se punea vre-o întrebare despre trecutul său obişnuia să zică: Aerul din case era stricat şi atunci am venit eu ca o furtună pentru a-l curăţi”. Alte relatări din presa austro-ungară susţineau că “Avram Iancu a fost silit să ducă o viaţă de mizerie, cerşind prin satele din munţi ca lăutar orb”. Această teză este parţial susţinută de faptul că după încheierea revoluţiei de la 1848 Avram Iancu n-a avut un domiciliu fix, ci a rătăcit din sat în sat prin munţii apuseni. Însă aici trebuie luat în considerare faptul că Avram Iancu a fost arestat în anul 1852 fără nici un motiv, legat şi bătut de un funcţionar austriac. Lipsa de încredere a lui Iancu în autorităţile habsburgice este cât se poate de explicabilă, iar furia lui faţă de austrieci în urma sacrificiilor făcute în numele împăratului de la Viena trebuie să fi crescut exponenţial. De asemenea Iancu nu putea uita soarta prefectului său Ioan Buteanu, luat prizonier de trupele maghiare ale maiorului Hatvani chiar în timpul unor tratative de pace, pentru a fi spânzurat fără să aibă parte de judecată. Astfel că fraze de genul “Desigur că fiind cuprins de schimbarea frecventă a localităţii, înclinaţie nu rară la bolnavii mintali, a vagabondat în regiunea muntoasă natală” (Eugen von Friedenfels) nu trebuie pur şi simplu luate ca atare – mai degrabă pare probabil că Iancu a încercat să nu le stea la îndemână unor austrieci cuprinşi de exces de zel.

Testamentul lui Iancu şi alte dovezi ale sănătăţii lui mintale


La 20 decembrie 1850 – anul în care ziariştii austro-ungari susţineau că ar fi înnebunit – Avram Iancu îşi scria cu propria mână testamentul: “Ultima mea voinţă. Unicul dor al vieţii mele fiind ca să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă să prefac în nimic. Nu sciu câte dile mai voi ave, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur, voiesc dară şi hotărţt dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunei pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare credţnd că luptătorii cu arma legii vor pute scoate drepturile naţiunei mele. Câmpeni, 20 dec. 850″. Cu un scris de mână sigur, clar şi concis în exprimare, este puţin probabil că testamentul de mai sus a fost opera unui alienat mintal.

O altă scrisoare – de data aceasta din 1867, la 17 ani de la presupusa declanşare a unei afecţiuni mintale a lui Avram Iancu, vine să infirme în continuare teza nebuniei. În 1867 tovarăşul său de luptă Ilie Măcelariu îl chema pe Iancu la Sibiu, iar Iancu îi răspundea astfel: “Frate Ilie, Am primit scrisorile tale din 5 şi din 25 februarie şi dacă încă nu ţi-am răspuns nu crede că s-a întâmplat din altă cauză decât numai din simplul motiv că mi-am propus să nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni şi colegi de şcoală le-am pus la o parte, fără a fi răspuns acelora, care desigur numai cu bună intenţie au vrut să ştie dacă mai trăiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscreţie, dar nu sunt eu de vină dacă din păcate am trăit experienţa tristă că în timpurile de acum omul nu mai ştie cui să se încreadă. Cum mă întrebi tu ce mai sper şi ce cred? Îţi răspund că timpul speranţelor mele a trecut şi că credinţa mea este aceea a şarpelui, care i s-a dat de la natură de a-şi apăra capul, dar nu crede că aceasta o spun fiindcă aş vrea să-mi apăr viaţa nenorocită; nu, pentru aceasta viaţa mi-am riscat-o de mai multe ori în 1848 şi 1849 pentru naţiunea mea iubită şi credinţa pentru împărat, ci înţeleg prin aceasta naţiunea mea iubită care geme sub atâtea greutăţi şi pentru care m-ar durea inima dacă prin dezvăluirea credinţei mele adevărate aş duce-o într-un pericol şi mai mare. Cu altă ocazie, mai multe, rămâi sănătos şi nu uita pe aceea mamă al cărei piept l-ai supt şi pe sincerul tău prieten, Iancu, m.p., advocat şi prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867″. Rândurile de mai sus dezvăluie faptul că Avram Iancu se gândea în continuare la o ridicare armată a românilor – însă se temea că va produce mai mult rău decât bine. De asemenea, Avram Incu se temea de o trădare chiar din rândurile prietenilor săi şi prefera să rămână un simplu anonim din munţi.

Avram Iancu a fost un om bogat


Alte relatări contemporane vin să contrazică teza sărăciei şi mizeriei lui Avram Iancu. Ilie Măcelariu povesteşte astfel episodul întâlnirii dintre Avram Iancu şi oficialii austrieci: “În anul 1852 când Iancu era la mine m-a rugat domnul guvernator personal şi prin Heidte de a îndupleca pe Iancu să primească un post la Viena cu 2.000 de florini sau în Sibiu cu 1.600 de florini. I s-a oferit şi o subvenţie lunară de 800-1.000 de florini. Toate le-a refuzat, având numai singura dorinţă de a fi lăsat acasă. La insistenţele repetate ale lui Heidte, Iancu i-a declarat în prezenţa mea: Guvernul să facă la Câmpeni o universitate românească şi în Vidra de Sus o baie cu aburi! Întrebat ce cheltuieli a avut el la Sibiu a răspuns: “niciuna”. Am fost nevoit a-l contrazice şi a afirmat că mie îmi este dator cu peste 100 de florini iar la restauratorul din Mediaş cu 200 florini, la care el a răspuns: tatăl său le va plăti desigur. Cu această ocazie Heidte i-a dat lui Iancu în mână 500 de florini care Iancu mi-a predat-o mie la poarta casei Sonnenstein (biroul lui Heidte) prin cuvintele “Primeşte-i şi plăteşte”. Proprietarul de atunci al restaurantului din Mediaş, Lobonţiu, a făcut revendicarea că Iancu a preluat de mai demult o datorie de 185 de florini pentru Bărnuţiu şi Boier ceea ce Iancu a recunoscut şi astfel i-am achitat lui Lobonţiu 400 florini”. Mai mult, Iancu a lăsat la moartea lui suma de 1.700 de florini – o sumă impresionantă pentru acea vrem când un bou costa 30 de florini.

Nebunie inexistentă


Alte relatări, culese în anii de după moartea lui Avram Iancu vin să ateste faptul că acesta era cât se poate de sănătos din punct de vedere mental.

O data, în Bodeşti, pe la 1867, Iancu a fost patru zile oaspetele unei nunţi ţărăneşti, la familia Sida din crângul Higieşti, care îşi aducea ginere în casă, pe feciorul popii Onu Indrieş din Dobrot. Cu toate că mirele era din al patrulea sat, şi Iancu a însoţit alaiul, întorcând vizita Ia socrii mari, cum e obiceiul. Un martor ocular, copil de vreo 12 ani pe atunci, mai spune că Iancu a petrecut frumos la nunta şi că nu-i adevărat că ar fi fost nebun: „S-o fost smintit el puţin de năcăjit că împăratu i-o făgăduit un colţ de ţară şi l-o minţit când s’o gătat bătaia. De aceea i-o trimis răspuns, că un bolând nu stă de vorba cu un mincinos. Şi-am auzit, că de altă oară când l-o chemat împăratu să se împace cu el, Iancu o pus şeaua p’o vacă şi aşa o vrut să meargă călări în calea împăratului, tot în batjocoră, dar nu l-or lăsat a lui.”

Iscusinţa la cântatul din fluier depăşea cu mult simplele calităţi de lăutar. O altă mărturie spune că prin anii 1868 Mircea Stănescu, îşi serba nunta cu d-şoara Talos din Hălmagiu. Natural, printre invitaţii de frunte era şi Iancu. Lumea ar fi voit să danseze Romana, dansul ieşit de curând la modă, dar orchestra nu cunoştea melodia. Dintre câţi încercară, singur lui Iancu îi reuşi să cânte melodia cea nouă după notele publicate de revista „Familia”.

Dascălul Alexandru Popescu din Hălmăgel îşi amintea astfel de Avram Iancu: “Într-o seară de toamnă, a putut fi prin anii 1865—66, picase iară Iancu Ia noi în sat. Când am văzut că ţine spre casa popii Grigorescu Grigorie, m-am luat şi eu într-acolo. Îndată ce-a sosit Iancu, popa a poruncit preotesei să aducă vinars, pită şi clisă. Şi ne-am omenit toată noaptea. Iancului nu-i plăcea să vorbească despre revoluţie. A spus numai atâta că: vaca lui cea neagră va făta peste 70 de ani”.

Preotul Ioan Hălmăgean îşi amintea că în anul 1859 Avram Iancu făcea vizite dese la gimnaziul de la Brad. Intra chiar prin clase, audiind lecţiile profesorilor. De asemenea era de faţă la examenele festive de sfârşit de an.

Iubit de toţi moţii


Istoricul Eugen Friedenfels relatează următorul episod povestit de Ilie Măcelariu: “Pe la 1860, prietenul sau din Sibiu, Măcelariu, l-a cercetat pe Iancu în Abrud. Venise cu încă un prieten, ca să se intereseze de starea Iui şi să-l convingă să participe la o întrunire a vechilor luptători naţionalişti, care avea să se ţină Ia Alba-Iulia. Mai socoteau dânşii că-I vor putea scoate din acest mediu şi să-l readucă printre prietenii de odinioară. Măcelariu, care fusese şi comisar guvernial, putea face prin aceasta şi o faptă plăcută guvernanţilor, cari nu conteneau să socotească primejdioasă prezenţa lui Iancu în popor. Iancu, pe care Măcelariu spune că l-a găsit mai puţin tulburat decât crezuse, s-a gândit un timp, apoi s-a împotrivit. Îşi reamintea poate umilirea suferită acolo. În sfârşit, după multă insistenţă, a consimţit să meargă până la Alba Iulia. „Dar numai la Alba Iulia, şi nu mai departe!”-fu răspunsul repetat şi hotărât al lui Iancu. Când sosi ceasul plecării, cât ai bate din pălmi, năvăliră moţii din toate părţile, vociferând şi blestemând, împotrivindu-se îndepartarii lui Iancu. Apoi se strânseră roată în jurul lui, implorându-l: Tu să rămâi la noi şi să ţii cu noi, nimeni să nu te ducă de aici!”

Gheorghe Iancu: Întoarcerea dansatorului


21:40Unul dintre cei mai celebri balerini de origine română ai lumii se reîntâlneşte cu o mare coregrafă, Miriam Răducanu, într-un spectacol istoric despre viaţă, vulnerabilitate şi regăsire, care va fi difuzat de TVR Cultural în acest weekend, sâmbătă seară, de la ora 21.45. Articol complet

http://www.observatorcultural.ro/Despre-multiplele-inzestrari-ale-lui-Marcel-Iancu*articleID_26465-articles_details.html
Aşteptam cu interes să primesc volumul Întîlniri cu Marcel Iancu de Geo Şerban, lansat pe 24 noiembrie la Tîrgul de Carte Gaudeamus. Ştiam că prietenul nostru, istoricul literar Geo Şerban, se zbate de multă vreme să publice acest volum. Apoi, subiectul volumului – marele artist Marcel Iancu – este incitant pentru mine, ca pictoriţă. Am primit în aceste zile volumul şi am fost pur şi simplu încîntată. Nu este vorba despre încă un volum despre Marcel Iancu, ci despre un album, tipărit în condiţii grafice excelente, despre perioada românească a activităţii artistu-lui, atît ca artist plastic, cît şi ca architect şi animator al vieţii culturale din Bucureşti în deceniul al doilea şi al treilea al secolului trecut.

Eram interesată de subiect întrucît l-am cunoscut personal pe Marcel Iancu, prieten din copilărie cu tatăl meu. În mai 1965, la puţin timp de la sosirea mea în Israel, m-a primit şi mi-a dăruit albumul alcătuit de M.L. Mendelson (Editura Masada, 1963), cu dedicaţia „Porte bonheur pentru Liana Saxone în noua ei patrie“. Această dedicaţie am fotografiat-o şi am lipit-o pe prima pagină a caietelor mele de expoziţii şi, într-adevăr, urarea mi-a adus noroc. Interesantă coincidenţă, Marcel Iancu i-a acordat acelaşi album (ediţia franceză) lui Geo Şerban, la vizita din iunie 1980. De altfel, încă o coincidenţă: pe Geo Şerban l-am cunoscut la Ierusalim, pe 10 ianuarie 2006, la o reuniune a Cercului Cultural de la Ierusalim, destinată omagierii lui Marcel Iancu. Şi de atunci... am rămas prieteni.


Volumul porneşte de la trei întîlniri, din 1976, 1978 şi 1980, pe care Geo Şerban, pe atunci redactor la revista Secolul 20, le-a avut cu Marcel Iancu, la domiciliul său din Tel Aviv sau la atelierul său din Ein Hod, satul artiştilor înfiinţat la iniţiativa lui Iancu pe povîrnişurile vestice ale muntelui Carmel, la sud de Haifa.

Geo Şerban povesteşte: „De fiecare dată, dialogul – purtat mai întîi la domiciliul din Tel Aviv, apoi şi la Ein Hod, în ambianţă de atelier – a îmbrăţişat generos activitatea sa prolifică de pictor, architect şi promotor al spiritului inovator în arte, recunoscut pe mapamond. Lipsit de orice emfază a reputaţiei internaţionale, gazda s-a dovedit un interlocutor animat, cu prioritate, de interesul plasării discuţiei în perimetrul românesc, dornic să reînnoade firul conexiunilor şi afinităţilor acolo unde fusese intrerupt, contrar voinţei sale, în 1941“. Autorul se referă aici la plecarea precipitată spre Palestina a familiei Iancu, după ce cumnatul său a fost ucis mişeleşte de bandele legionare la Rebeliunea din ianuarie 1941.

Despre personalitatea lui Marcel Iancu autorul scrie: „Pictor, grafician, ilustrator de texte, realizator de decoruri de teatru, architect, urbanist, conferenţiar şi comentator pe teme de actualitate în perimetrul artelor frumoase, Marcel Iancu a fost posesorul acestor multiple înzestrări şi ceva mai mult; o prezenţă influentă, animator extrem de dinamic în domeniile competenţei sale, promotorul unei optici moderne, suple, orientate spre emanciparea energiilor creatoare de riscul limitărilor şi marginalizării (provincialism, apatie, comoditate con-juncturală, oportunism gregar), preocupat să înlăture orice ar diminua şansele Operei de a răspunde exigenţelor valorice autentice şi comunicării cu un public cuprinzător“.

Convorbirile cu Marcel Iancu sînt împletite de autorul volumului cu informaţii biografice şi povestiri din epocă, într-un stil alert şi atrăgător, care te fac să regreţi cînd ajungi la capătul lecturii. Mai ales că fiecare pagină este ilustrată în mod inteligent.


Dar de un interes deosebit în acest volum sînt textele lui Marcel Iancu, publicate în mod cronologic în capitolul „Reflecţii şi Atitudini“. Aşa cum subliniază autorul, „există o fertilă convergenţă între expoziţiile personale sau colective puse pe simeze de Marcel Iancu, între activitatea pe şantierele de construcţii (…) şi ofensiva publicistică în vederea familiarizării publicului larg cu optica modernă asupra artei şi acomodării arhitecturii cu cerinţele civilizaţiei în plină expansiune tehnologică“.


La înmormîntarea marelui artist, în 1984, Ice Mambush, credinciosul lui prieten din Ein Hod a spus că, pentru a vorbi despre Marcel Iancu, este ca şi cum „te-ai urca pe un munte înalt şi abrupt“. Ei bine, cu acest volum, Geo Şerban s-a urcat indiscutabil pe un munte înalt şi abrupt, prezentînd publicului una dintre marile personaltăţi culturale ale secolului al XX-lea, a cărei activitate s-a desfăşurat două decenii în România şi, apoi, încă patru decenii în Israel.
Trebuie remarcat încă o dată meritul Editurii Hasefer pentru apariţia acestei cărţi, precum şi meritul realizatorilor machetei, Done Stan şi Radu Constantinescu.




Geo Şerban
Întîlniri cu Marcel Iancu
Editura Hasefer, Bucureşti, 2011, 232 p.

http://www.revista22.ro/marcel--iancu----marturie--inedita-despre--pogromul--din--bucuresti-12940.html

Marcel Iancu, pictor şi arhitect, s-a născut în 1895, la Bucureşti. Ajuns la Zürich în 1915, pentru a studia arhitectura, revoluţionează tiparele artistice ale vremii, alături de Tristan Tzara, Hugo Ball, Jean Arp şi alţii, punând bazele mişcării de avangardă Dada, în Cabaret Voltaire. Întors în România în 1922, modernizează, alături de fratele său Iuliu, arhitectura Bucureştiului. Împreună cu Ion Vinea, editeaza Contimporanul (1923), apoi între anii 1924-1939 organizează şi participă la numeroase expoziţii de artă, din care nu lipseau, alături de tablourile sale, picturi şi sculpturi ale artiştilor de seamă din România şi din alte ţări europene. Fără îndoială, Marcel Iancu a imprimat artei, arhitecturii şi literaturii din România noi direcţii şi valenţe universale. Contribuţia sa se manifestă şi în domeniul eseistic, în filosofia artei şi arhitecturii, tinzând către o expresie artistică totală, în care cuvântul scris, poezia se îmbină cu pictura, sculptura şi muzica. Artistul este unul dintre cei mai de seamă avangardişti din Europa, iar aportul său la civilizaţia mondială este menţionat în numeroase tratate, cărţi de istorie a artei, în întreaga lume.

Marcel Iancu era evreu, precum mulţi artişti modernişti din acea perioadă, iar legătura sa cu tradiţia evreiască şi comunitatea evreilor din România o găsim documentată în publicaţiile vremii, precum Puntea de fildeş şi Adam.

Odată cu promulgarea legilor rasiale, de către Guvernul Goga-Cuza, şi în atmosfera antisemită din România anilor ‘30, Marcel Iancu se simte străin în ţara de baştină, fără posibilitatea de a lucra ca arhitect, de a-şi expune creaţiile, de a se simţi cetăţean cu drepturi egale.
În toamna anului 1938 (an în care emigrează şi alţi artişti de notorietate din România), se îmbarcă pe un vapor care avea să îl ducă spre Palestina de atunci, căutând un nou rost familiei sale. După câ­teva luni, revine în România şi începe demersurile în vederea emigrării definitive. În 1939, fratele său Iuliu şi cumnatul său, scriitorul Jacques Goldschlager (Costin), împreună cu familiile lor, emigrează în Palestina. În acelaşi an are loc la Bucureşti ultima expoziţie a lui Marcel Iancu, împreună cu Militza Petraşcu. Familia Iancu îşi continuă pregătirea în vederea părăsirii definitive a României, ţara în care fascismul şi antisemitismul devin tot mai puternice, iar minoritatea evreiască suferă continue persecuţii.

În 21-23 ianuarie 1941 are loc Rebeliunea Legionară, Pogromul de la Bucureşti, în care sunt ucişi, torturaţi şi jefuiţi numeroşi evrei din Bucureşti. Cumnatul lui Marcel Iancu, Mişu Goldschlager (Costin), fratele scriitorului, este asasinat de legionari, iar cadavrul său este pângărit. La câ­teva zile după Pogrom, familia Iancu părăseşte în grabă România, pe un drum întortocheat şi anevoios, stabilindu-se la Tel Aviv.

Sângeroasele evenimente din România sunt descrise de Marcel Iancu în mai multe confesiuni, parte din ele publicate în presa de limbă română din Israel (precum Arta mea şi sionismul). Legile rasiale, crimele legionarilor şi ale Guvernului Antonescu, Holocaustul din România şi din întreaga Europă şi-au lăsat o dureroasă amprentă în creaţia marelui artist. Marcel Iancu pictează sute de tablouri care oglindesc grozăviile vremurilor, cu sete de răzbunare, cu durerea celui care s-a simţit român şi cetăţean al universului, devenit marginalizat, ţintă a urii, străin în ţara în care s-a născut, victimă a răului. Precum povesteşte el însuşi, se simte mai mult evreu decât român, devine sionist din tot sufletul, rupe legăturile cu România (pe care o va mai vizita o singură data, în 1967), iar întreaga sa activitate se desfăşoară în Israel, unde pune bazele coloniei artiştilor la Ein Hod şi îşi aduce contribuţia la revoluţionarea artei locale.
În anul 1967, Marcel Iancu primeşte Premiul Israel pentru artă. După numeroase expoziţii în întreaga lume şi după înfiinţarea Muzeului Janco-Dada (1983) la Ein Hod, Marcel Iancu încetează din viaţă pe 21 aprilie 1984, la Tel Aviv.

Majoritatea mărturiilor lui Marcel Iancu despre ultimii săi ani în România au văzut lumina tiparului în Israel. Mulţumită fiicei sale, doamna Dadi Janco, am ajuns în posesia unui manuscris, din care numai o mică parte a fost tradusă în ebraică şi engleză şi tipărită în cadrul expoziţiei On the Edge (Kav Kaketz, Pe muchie) organizată de Muzeul Janco-Dada în 1990, la 6 ani după încetarea din viaţă a artistului, prezentând 80 de desene având ca subiect Pogromul de la Bucureşti şi Holocaustul.

În ciuda căutărilor în arhive, nu am reuşit să găsesc vreo indicaţie că acest document a fost redat în întregime. Deşi îl am de circa 2 ani, iar doamna Dadi Janco m-a asigurat că nu a fost preluat de nicio publicaţie, nu l-am scos la iveală, deoarece, dintre cele 12 pagini ale copiei xeroxate pe care o am la îndemână, lipseşte pagina 10, iar unele cuvinte sunt greu de descifrat sau şterse. Şi totuşi, am hotărât să public acum acest document, în ciuda dificultăţilor de descifrare, pentru că am remarcat, în presa de limbă română, din Bucureşti sau de pe alte meleaguri, o tendinţă de reabilitare a mişcării criminale legionare, uneori o prezentare aproape nostalgică a liderilor asasinilor legionari şi o toleranţă care caută justificări artificiale masacrelor cumplite.

Din spusele doamnei Dadi Janco, tatăl său a simţit un impuls dureros de a pune pe hârtie amintirea tragicelor evenimente. Nu ştiu când a scris Marcel Iancu aceste rânduri, la puţin timp după ianuarie ‘41, sau la mare distanţă, în perspectiva timpului. Pogromul din Bucureşti nu era primul, fusese anticipat de Pogromul din Dorohoi, despre care, fără îndoială, Marcel Iancu ştia (parte din familia sa fiind originară din Dorohoi). Va fi urmat de Pogromul din Iaşi (27-29 iunie 1941) şi de deportarea şi asasinarea evreilor în Transnistria, din ordinul Mareşalului Antonescu.

Recitind şi descifrând manuscrisul Pogromul din România sau seria masacrelor în masse, mărturie a marelui artist, şi comparând-o cu traducerea în ebraică şi engleză a fragmentelor inserate în catalogul expoziţiei On the Edge din 1990, îmi permit să remarc câteva detalii, care pot fi relevante în înţelegerea şi plasarea textului în timp.

Deşi în catalog se consideră că acest text a fost scris de Marcel Iancu în ianuarie 1941, imediat după Pogrom, tind să cred că mărturia a fost pusă pe hârtie mai târziu. Să nu uităm că familia Iancu a părăsit în grabă România, la puţine zile după Rebeliunea Legionară şi, deşi artistul a început să deseneze grozăviile crimelor, fiind încă în Bucureşti, îmi permit să avansez presupunerea că acest text a fost conceput pe drumul întortocheat către Palestina sau în Tel Aviv. Desigur, nu exclud posibilitatea că, zguduit de ororile la care fusese martor sau de asasinarea cumnatului său Mişu Goldschlager (Costin), Marcel Iancu a simţit nevoia să-şi exprime şocul şi durerea imediat după Pogrom.

Detaliile prezentate în manuscris indică preocuparea marelui artist ca masacrul populaţiei evreieşti din Bucureşti să nu fie dat uitării.

Menţionam anterior că, probabil, din cele 12 pagini, lipseşte pagina 10. Recitind şi descifrând cronologia descrierilor, este foarte posibil ca această pagină să nu fi fost scrisă vreodată. Pe dosul paginii 7 se află adnotări şi completări cu paragrafe intercalate, semnalate cu asterix, care, introduse în text, creează o imagine completă, substituindu-se paginii 10.

De asemenea, Marcel Iancu pare a fi inversat pagina 11 cu 12, deoarece dinamica acţiunilor redate şi concluziile mărturiei, cunoscând stilul în care marele artist îşi concepea textele, rezolvă dubiile relativ la eventuala omisiune.

Repunând în ordine paginile manuscrisului, mărturia devine astfel completă şi realizez că asidua mea căutare prin arhive, de-a lungul acestor 2 ani (de când doamna Dadi Janco mi-a oferit manuscrisul spre publicare, precizând că pagina 10 lipseşte), a fost, poate, inutilă. Totuşi, remarcând tendinţa de reabilitare a mişcării legionare, prezentată în presa română cu multă indulgenţă, de multe ori cu subînţelesul că legionarii ar fi fost doar nişte tineri năbădăioşi, cu dragoste de ţară, care doreau binele României, pentru a o apăra de expansiunea bolşevismului, consider că aduc la lumină acest text la momentul potrivit.

Multe evenimente au fost măsluite şi prezentate într-o lumină falsă, în ultimii 20 de ani, de către Noua Dreaptă sau istoricii naţionalişti din România. În ciuda documentelor, făcând excepţie de victimele evreieşti, de legile rasiale, de cei 300.000 de evrei asasinaţi în Holocaustul româ­nesc, jurnalişti şi istorici din România, cu agendă naţionalistă şi antisemită, încearcă să mistifice adevărul, prezentând o imagine falsă, care împodobeşte conducătorii criminali legionari, precum Corneliu Zelea Codreanu şi Horia Sima, cu o aureolă de sfinţi. Alţii încearcă să muşamalizeze rolul lui Radu Gyr, cel ce a scris imnul legionar, în incitarea la crime şi violenţe, atribuindu-i o valoare literară exagerată, care ar trebui să pună în umbră „neînsemnatele rătăciri“.

În contextul încercării de divinizare a mişcării legionare, a reabilitării membrilor săi şi a prezentării nostalgice a vremurilor, manuscrisul lui Marcel Iancu vine să clarifice, fără dubiu, aspectele sociale şi faptele criminale, aducând o contribuţie substanţială la dezvăluirea adevărului.

Marcel Iancu - „artistul român cu care ne mândrim“ - a fost, în primul rând, un evreu a cărui familie a suferit, un democrat care, persecutat în ţara natală, în urma legilor rasiale şi a masacrelor legionare, şi-a regăsit apartenenţa la poporul evreu, alături de care suferea, şi-a descoperit salvarea în sionism, în identitatea sa israeliană, la care a aderat cu toate fibrele sufletului său.



Pogromul din România sau seria masacrelor în masse - MARCEL IANCU

Cu toate că de mai multe săptămâni nu conteniseră deloc sub toate pretextele din lume „cercetările“ şi anchetele în locuinţele evreilor înstăriţi, care se terminau întotdeauna cu schingiuiri, prădăciuni, preţuri grase de răscumpărare, cu care şefii cuiburilor legionare îşi întocmiseră în grabă confortul necesar oricărui politician, începând de la mobilier şi casa cu baie, până la limuzina confiscată pentru o bătaie sau două.

Cu toate că de luni de zile generalul revoltat de fărădelegile legionarilor săi promisese oficial că nesiguranţa căminului şi libertatea cetăţeanului nu vor mai fi tulburate, hoardele poliţiei sociale a comisarului Stângă din prefectura oraşului întocmiseră listele cetăţenilor evrei în afară de lege care trebuiau „cercetaţi“.

Iar în ultimul timp parola de luptă contra „duşmanului“ intern a fost iudeo-masoneria care trebuia distrusă, leitmotivul care a adus în laba sălbaticilor din legiune noi surse de venituri şi sânge.

În plină desfăşurare a activităţii productive, legionarii au fost însă întrerupţi în zelul lor „naţionalist“, căci generalul Antonescu descoperise complotul organizat de generalul Petrovicescu, împreună cu şeful Horia Sima, contra statului şi vieţii însăşi a Conducătorului Statului.

În dimineaţa zilei de 21 ianuarie, după ce generalul convocase la preşedinţie pe toţi prefecţii legionari din ţară, numind provizoriu în loc şefi militari din garnizoane, pentru a nu avea vreo surpriză, a dat ordinul să fie ocupate de armată toate instituţiile de stat, ministere, tribunal, poştă, radio, telefoanele, apoi dând ordin de asediere a tuturor punctelor de rezistenţă a rebelilor conduşi de Horia Sima.
În timp ce legionarii înarmaţi până în dinţi se baricadaseră cu tancuri, tunuri mici şi mitraliere în palatul corpului gardienilor din şos. Bonaparte (600 de bărbaţi), în prefectura poliţiei (400 de oameni) la sediul din str. Roma şi alte cuiburi de unde trebuia să pornească lupta, s-au văzut miniştri, ca Radu Gyr, care îndemnau tineretul legionar la moarte pentru a ocupa telefoanele şi alţii care, conducând baricade în oraş, după ce opriseră întreaga circulaţie a tramvaielor, taxiuri, vărsând benzina, ordonau lupta pe străzi.

În tot acest timp, se continua cu furie „ridicarea evreilor“ de pe străzi, fără distincţie de vârstă sau avut, fără alegerea locului unde să fie anchetaţi sau schingiuiţi ca ostateci sau ca ultima pradă a legiunii.

Cu toate că la început soldaţii aveau ordin să nu tragă în legionari, la împuşcăturile acestora şi la acte de barbarie, ca aprinderea unor soldaţi, după ce au fost stropiţi cu gaz, răspunsul armatei a fost drastic şi hotărâtor. Cu toate că legionarii încercaseră să intimideze armata împingând cu forţa în primele rânduri la atac pe fetele legionare şi tineretul cel mai fraged, armata a tras orbeşte şi ţăcănitul mitralierelor, ca şi bubuitul tunurilor, s-a auzit fără întrerupere din după amiaza zilei de 21 până în 23 ianuarie, inclusiv când această rebeliune a avortat ruşinos pentru legiune.

Au căzut în această luptă fratricidă sute de legionari, fete tinere neînarmate, copii neştiutori, alături de muncitori şi studenţi care credeau că luptă pentru o cauză mai bună, pe când şefii lor laşi şi fără conştiinţă şi tâlhari au reuşit, parte să se ascundă, parte să îşi procure paşapoarte diplomatice, cu care au părăsit în grabă ţara.

Au căzut în această luptă pentru apărarea ţării şi sute de soldaţi, pentru că au şovăit să tragă în cetele de înstrăinaţi şi rebeli sălbatici care se organizaseră şi înarmaseră milităreşte.

În tot timpul acestei lupte funcţiona pogromul, secerând sute şi sute de nevinovaţi care nu au cerut nici puterea şi nu erau nici înarmaţi pentru apărare. A căzut floarea populaţiei evreieşti, decimată cu bestialitate şi cruzimea celor mai întunecate timpuri ale istoriei.

Organizaţi în echipe masive şi bine înarmate, cetele de legionari au invadat în seara de marţi şi noaptea spre miercuri cartierele evreieşti dând foc sinagogilor, devastând şi ridicând cu camioanele toate mărfurile prăvăliilor, incendiind casele şi mobilele în străzi şi prădând cu furie tot ce vedeau în calea lor, ca ultimii barbari.

Aspectul jalnic al acestor camere i-a impresionat şi pe germani, care erau doar martori impasibili şi specializaţi în aceste opere bestiale.
În noaptea de marţi au fost scoşi cu forţa din case zeci de evrei în toalete sumare pentru a fi „anchetaţi“. Cei ce n-au lipsit de acasă, barbaţi şi tineri care n-au reuşit să se furişeze la vreun creştin ce nu i-a denunţat, căci au fost mulţi din aceştia, au fost ridicaţi de aceeaşi poliţie socială, strânşi în ganguri şi sinagogi şi căraţi câte 30-40 cu autocamioanele la Jilava, la Abator, la diferite sedii legionare şi executaţi în cursul nopţii prin schingiuiri şi împuşcare. Sunt case în care lipsesc câte 10-15 bărbaţi care n-au mai fost găsiţi. Bineînţeles că după ridicarea bărbaţilor veneau echipe speciale de tâlhari care ridicau din aceste case tot mobilierul, toate efectele, iar ce nu interesa se arunca pe geam pentru a fi ars în stradă. Niciunul din cei căraţi nu s-a mai întors. Măcelul a început cu bărbaţii găsiţi în sinagogi marţi seara. Au fost strânse familii întregi, părinţi cu fiii lor care se rugau la D-zeu. Familii întregi, zeci de oameni au fost ridicaţi cu forţa, duşi în păduri şi împuşcaţi. Rabinul Guttman, denunţat de preotul parohiei, a trebuit să vădă cu ochii lui cum cei doi fii ai săi au fost împuşcaţi pentru că s-au împotrivit la ridicarea tatălui lor. El singur a scăpat împuşcat fără rană mortală, stând toată noaptea culcat pe trupurile reci ale copiilor săi.

Camioanele cu aceste transporturi de oameni către cealaltă lume n-au contenit toată noaptea şi în dimineaţa zilei de miercuri în zgomotul bubuiturilor de tun şi mitraliere.

Execuţiile urmau la Jilava şi comuna Şerban Vodă, Bucureştii Noi şi beciurile cuiburilor legionare şi prefectura poliţiei de către specialişti bărbaţi şi chiar femei legionare. În timp ce această populaţie nu fusese apărată de un singur sergent de stradă sau un soldat în cartierele evreieşti şi a fost expusă tuturor fărădelegilor şi crimelor ordinare care nici nu se pot descrie, în oraş lucrau bande organizate cu maşini rechiziţionate pentru „strângerea fondurilor“ la evrei bogaţi. Au fost astfel invitaţi fruntaşii comunităţii să verse sumele găsite în casele de bani, iar apoi executaţi. Au fost schingiuiţi oameni bogaţi ca să-şi denunţe averile, iar după plata milioanelor găsite au fost executaţi şi batjocoriţi.

Au fost ridicaţi la acest „serviciu social“oameni tineri fără vreo vină din sânul familiilor pentru a li se stoarce declaraţii de comunism, bătuţi şi schingiuiţi pentru a da adresele bogătaşilor din familie, iar apoi bătuţi la sânge şi împuşcaţi fără alegere. Iată marea operă legionară. Toate aceste crime politice ale căror exemple sunt fără precedent în istoria pogromurilor excelează însă prin bestialitatea şi cruzimea faptelor, prin massele ucise, dar mai ales prin sadismul şi barbaria faptelor. Căutând printre cadavre la institutul medico-legal s-au găsit urmele celor mai fioroase fapte contra conştiinţei omeneşti.

Fiarele ucid, dar nu batjocoresc, cum au fost batjocorite cadavrele acestor nevinovaţi. Limbi tăiate, ochi scoşi, degete şi mâini tăiate, piele jupuită de vie, corpuri tăiate şi atârnate cu inscriptia „Koşer“ în abatoare, trupuri înjunghiate, capete tăiate şi organe tăiate, iată bilanţul eroismului legionar. Dar dacă instinctele criminale şi „răzbunarea creştinească“ nu au avut toată satisfacţia, trebuie să închei acest tablou de orori cu imaginea sutelor de trupuri ucise care toate au fost despuiate până la piele în pădurea Jilavei şi jefuite de dinţii din gură, de unghii, şi cadavrele violate.

Nici azi nu s-a inventariat încă numărul morţilor evrei, căci puţine trupuri au putut fi găsite, mai puţine identificate. Se crede că au fost ucişi peste 1.500 de bărbaţi şi femei.

Dar s-au putut inventaria după date oficiale multe sute de milioane găsite în casele şefilor legionari, sute de camioane cu mărfuri furate şi mobile jefuite de la evrei şi din cassele statului şi nenumărate dovezi de spionaj şi trădare de ţară.

Cine a plănuit acest nemaipomenit măcel şi jaf, a putut dezlănţui cu atâta cruzime pogromul care va rămâne în istoria antisemită ca un exemplu de bestialitate, de groază şi de josnicie omenească? Cine a avut interesul să târască în noroi numele acestei ţări? Unde a adus legiunea şi căpitanii săi creştini numele de român? //

Semnal editorial: Geo Şerban, Întîlniri cu Marcel Iancu, Editura Hasefer, 2011

Figura lui Marcel Iancu rămîne încă înconjurată de mister. Este greu de înțeles cum aceeași identitate îi poate reuni pe tînărul răzvrătit care, împreună cu Tristan Tzara, Hans Richter, Jean Arp, Hugo Ball, Emmy Henings, Richard Huelsenbeck și ceilalți, „organiza“ spectacolele dadaiste de la Cabaretul Voltaire, pe pictorul cubist și pe arhitectul care își propunea modernizarea Bucureștiului interbelic.

O completare a acestui portret al personalității internaționale care a fost Marcel Iancu este propusă de cartea-album Întîlniri cu Marcel Iancu, publicată de Geo Șerban anul acesta la Editura Hasefer. Avînd la bază trei întîlniri memorabile ale autorului cu Marcel Iancu (1976, 1978, 1980), „purtînd amprenta sugestiilor deduse chiar din opțiunile lui Marcel Iancu“, albumul „își propune să ofere, să stabilezeze“ un fond documentar edificator.

Fiind unul dintre cei mai buni cunoscători ai avangardei românești și internaționale, Geo Șerban realizează o amplă evocare a pictorului, urbanistului, arhitectului și teoreticianului, refăcînd drumul lui Marcel Iancu de la studiile de arhitectură realizate la Politehnica din Zürich și activitatea sa în lansarea dadaismului internațional pînă la revenirea în țară și la activitatea de pictor și de urbanist al Bucureștiului. Volumul este organizat pe mai multe secțiuni. Primul capitol, „Periplu de asumare“ și „Introducerea“ sînt formate din mai multe texte scrise de Geo Șerban, care reface, din documente, dar și din amintiri personale și întîlniri directe cu Marcel Iancu, parcursul profesional și existențial al acestuia. A doua secțiune reunește, sub titlul „Reflecții și atitudini“, notele lui Marcel Iancu despre pictură, însemnările sale despre estetică, artă, meditațiile lui asupra arhitecturii contemporane și alte texte programatice. Pe lîngă multele însemnări despre urbanism și arhitectură, secțiunea conține și texte/însemnări despre artiștii afini lui Marcel Iancu: „Expoziția lui Iser“, „La Brâncuși“, „La Péret“, „Georges Ribemont-Dessaignes“, „La Paul Eluard“, „La Max Ernst“ și alții. Pe lîngă mai multe ilustații de documente și fotografii ale clădirilor realizate de Iancu, volumul este completat de corespondența lui Geo Șerban cu Marcel Iancu („Epistolar“) și de o secțiune de evocări („Spațiul memoriei“).

Întîlniri cu Marcel Iancu de Geo Șerban constituie, fără îndoială, o însemnată resursă bibliografică pentru cei interesați de personalitatea acestui important promotor al modernității estetice și sociale. (C.G.)

Cine a fost „moştenitorul spiritual" al lui Avram Iancu

Avangardişti evrei, “venetici”, sau români?, de Vlad Solomon,

http://www.acum.tv/articol/41919/

De ce atît de mulţi evrei”?” Aceasta este întrebarea la care expoziţia “Artişti avangardişti evrei din România”, prezentată în aceste zile la Muzeul Israel din Ierusalim, caută răspunsul. Şapte artişti, evrei născuţi în România, sunt prezentaţi prin prisma rolului lor în contextul local şi universal al avangardei, depăşind graniţele teritoriale şi curentele naţionaliste din ţara de origine.

Expusă pentru prima oară la “Jewish Historical Museum” din Amsterdam, în iunie , sub titlul “ From Dada to Surrealism -Jewish Avant-Garde Artists from Romania, 1910-1938” , expoziţia reuneşte cca 90 de lucrări, majoritatea provenind de la Muzeul Naţional de Artă al României , de la Centre Pompidou, din Musée d’art moderne de la Ville de Paris, din Muzeul Israel, de la muzee din Tulcea şi Galaţi şi din colecţii particulare din Bucureşti, Tel-Aviv, Paris, Anvers, New York, Philadelphia.

Arthur Segal (1875-1944), Marcel Iancu (1895-1984), Tristan Tzara (1895-1962), M.H. Maxy (1895-1971), Victor Brauner (1903-1966), Jules Perahim (1914-2008) şi Paul Păun (1915-1994) au fost artişti plastici care au luat parte, în diferite etape, la ceea ce este numită, în presa de limbă română, “Avangarda românească”. Radu Stern, istoric de artă din Lausanne, evreu originar din România, contestă tocmai această definire a mişcărilor de avangardă, caracterul aşa-zis naţional, care nu se susţine în contextul istoric, şi contrazice chiar obiectivele şi idealurile celor ce au adus Bucureştiul pe harta interesului literar şi artistic european, mai ales în perioada interbelică. Curator al expoziţiei din Amsterdam, în colaborare cu Edward van Voolen şi cu directorul muzeului, Joel Cahen, Radu Stern, cercetător al avangardei încă din anii ’70, când locuia în Bucureşti, repune într-o perspectivă nouă şi, după opinia mea, perfect justificată din punct de vedere istoric şi estetic, aportul unor artişti care, fiind supuşi persecuţiilor pe fond rasial în ţara de origine, s-au desprins de orice îngrădire sectorială şi au propovăduit valori universale, aderând la modernism sau fiind chiar promotorii unor curente care au demolat tradiţiile artistice europene de la începutul secolului XX.

La Ierusalim

Expoziţia de la Ierusalim nu este întru totul identică celei de la Amsterdam (vizitată de peste 45000 de persoane), au fost adăugate tablouri din Israel, astfel, pentru prima oară, se regăsesc, alăturate, Bal la Zurich ( Muzeul Israel) şi Sala de bal ( Muzeul de Arta din Tel Aviv), creaţii ale lui Marcel Iancu din perioada Dada. Radu Stern, împreună cu Adina Kamien-Kazhdan, curator al Muzeului Israel, au reuşit să armonizeze mesajul istoric ( atmosfera social–politică şi dramele personale ), cu exigenţele estetice, operele alese fiind reperezentative, atât prin curentele artistice diferite, cât şi prin evoluţia spirituală şi filozofică a artiştilor avangardişti.

În 10.11 a avut loc conferinţa de presă la Muzeul Israel. Radu Stern şi Adina Kamien-Kazhdan au prezentat expoziţia, situată într-un spaţiu larg şi excelent luminat , oprindu-se la lucrările cele mai semnificative, subliniind schimbările de stil şi caracterul revoluţionar, în contrast cu normele acceptate în arta din România acelor vremuri, amintind manifestele şi revistele publicate la Zurich şi Bucureşti ( Dada, Simbolul, 75 HP, Contimporanul, Integral, Unu, Alge) avangarda fiind rezultatul simbiozei dintre literatură şi artă. În 11.11.2011 (coincidenţă?), la orele 11, a avut loc un prevernisaj, în cadrul căruia cei doi curatori au expus, în engleză şi ebraică, completându-se reciproc, tematica expoziţiei, stilurile diferite, detalii din viaţa artiştilor. De la neo-impresionismul lui Arthur Segal la dadaismul lui Marcel Iancu, la Zurich ( unde s-a alăturat Segal mai târziu), de la pictopoezia lui Tristan Tzara “Caligrama” la cubismul din portrete , la expresionismul şi, mai târziu, la constructivismul îmbrăţişat atât de Marcel Iancu, cât şi de M.H. Maxy, de la figurativ la abstract, de la influenţele dada la simbolismul discret al lui Victor Brauner, care s-a dedicat în final suprarealismului, primul val al avangardei se caracterizează printr-o perpetuă căutare a unor mijloace de expresie noi, alăturând culori de bază şi nuanţe non-conformiste, uneori complementare, alteori într-o stridenţă ostentativă.

Percepem acţiunea, conflictul care răzbate dincolo de cadrul aparent limitat al ramelor. Vedem sunete şi auzim culori, efectul sinestezic fiind evident, cu impact asupra publicului, aşa cum şi-au dorit-o Tzara şi Iancu, la Cabaret Voltaire, când, în 1916, au pus bazele mişcării Dada. Elementele teatrale, schimbările de perspectivă şi focalizarea asupra detaliilor, care devin personaje principale, cu rol dinamic, se împletesc organic ( paradoxal, poate) în dezordinea aparentă din creaţii, fiind mai accentuate la Iancu şi Maxy. Portretele lui Maxy ( Tristan Tzara, Madame Ghitas, Al. Dominic, Ion Călugaru, Madona Electrica) sau Nud cu Idol au o virilitate a liniilor şi o suprapunere de culori care luminează, incită şi şochează, poate mai mult decât lucrările constructiviste (Construcţie, Costrucţie verticală). Un fenomen asemănător întâlnim şi în creaţiile lui Marcel Iancu, atât la măştile de la Cabaret Voltaire, cât şi în Portretul lui Jacques Costin, respectiv în Construcţie Abstractă. Desigur, cele două baluri de la Zurich sunt capodoperele sale, dar Le Poilu ( Soldatul din prima linie -1924) transmite în modul cel mai zguduitor repulsia faţă de război a lui Marcel Iancu ( menţionată şi mai târziu, în mărturiile sale scrise). Sunetul şi teatralul reapar în mod obsesiv la Marcel Iancu, nu numai în baluri, dar şi în Café Concert, Arlechin, Strand, iar tabloul atipic Culoarea Apetitului aduce şi simţul gustativ în arta vizuală.

Victor Brauner este prezent atât cu desene, cât şi cu picturi în ulei pe pânză şi carton. Pentru publicul israelian mai puţin familiarizat cu creaţiile sale din anii 20-30, traseul său reprezintă o revelaţie. În portretistică ( Ilarie Voronca, Autoportret, Portret de Grup) se simt influenţe dada şi cubiste, care se manifestă şi în Adam şi Eva sau în Femeie Muncind, apoi evoluează spre suprarealism, în Figura cu Dragon, Iubitului Meu Saşa Pană, sau Compoziţie. Deosebite sunt cele trei lucrări pictate pe ambele părţi, o instalaţie specială permite publicului să admire toate cele 6 opere, în numai trei tablouri. Culorile sunt, de multe ori, lipsite de nuanţe, liniile devin abrupte, accentuând obsesia morţii, contrastul dintre mistic şi real, dintre cruzime şi tandreţe. Uneori pictorul se distanţează de acţiunea tabloului, introduce litere în compoziţie şi realizează un dialog între senzual şi raţional.

Al doilea val al avangardei din România este reprezentat de Jules Perahim şi Paul Păun ( care au colaborat, în adolescenţă, la Alge), ambii suprarealişti. Perahim îmbină culoarea monotonă cu linia în mişcare (Dumnezeul Războiului), cu mesaj pacifist evident, dar şi nuanţe şi dimensiuni groteşti cu conturul delicat, (Compoziţie suprarealistă, Peisaj Organic), aducându-ne într-o atmosferă de vis, în spaţii nedefinite. Paul Păun, medic şi poet, este prezent cu lucrări în peniţă pe hârtie, toate operele sale fiind monocrome, negru pe alb, alcătuite dintr-o linie continuă, realizând o perpetuă mişcare şi compoziţii surprinzătoare, dominate de erotism. Personajele se intuiesc, par a se contopi într-un dans lent, dar nelăsat la voia întâmplării ( Fără Titlu, Tu Tornes Lentement).

Artă şi naţionalitate

Şi totuşi, de ce atât de mulţi evrei în mişcările de avangardă din România, mult mai mulţi, proporţional, decât în alte ţări? Şi aceasta se întâmplă nu numai în arta plastică, ci şi în literatură. Examinând cu atenţie lucrările din expoziţia de la Ierusalim, nu observăm nimic iudaic în creaţiile artiştilor. Poate, cu greu, deducem că Portretul de Grup al lui Brauner ar reprezenta trei evrei, caracterizaţi de îmbrăcăminte, dar lucrarea e din 1922, când pictorul avea doar 19 ani. Totodată, nici măcar un element tipic de artă populară românească. Cu multă indulgenţă remarcăm subiectul din “Ţăranca cu ouă”, care a fost pictat în 1930, deci în perioada de “întoarcere la ordine” a avangardei, şi nu este o lucrare deosebită a lui Marcel Iancu, decât, poate, prin îmbinarea de cubism aspru cu linii graţioase şi fond rural. Aşadar nimic care să-şi tragă seva din arta populară românească şi nici din religia şi tradiţia evreiască. În acest caz, ce au în comun aceşti şapte artişti evrei, de ce Radu Stern i-a ales tocmai pe ei, din numeroşii creatori născuţi în România?

Răspunsul nu îl găsim în religie, în iudaism, ci în etnia lor, care i-a determinat să aleagă calea revoluţionară a avangardei, să se distanţeze de sursele de inspiraţie populară, de folclorul din România. Deşi Segal venea dintr-o familie religioasă, Iancu şi Tzara din familii care păstrau sărbătorile evreieşti, dar nu erau habotnici, toţi cei şapte s-au îndepărtat de religie, erau atei, sau laici şi au adoptat o agendă de valori umaniste, atât datorită contactului cu lumea occidentală, deschizându-se spre efervescenţa artistică şi literară care cuprinsese Europa de la începutul secolului XX, cât şi faptului că erau excluşi din arta şi societatea românească, mai ales în perioada interbelică, cu precădere în anii 30.

În România acelor ani evreii erau consideraţi străini de neam, “venetici”. Probabil că niciunul dintre cei şapte artişti, nu a avut cetăţenia română de la naştere. Documentele recuperate dovedesc în mod clar că Tzara, Maxy şi Iancu nu erau cetăţeni români, ci de naţionalitate israelită, de religie mozaică, fără cetăţenie. România a fost, cronologic, ultima ţară din Europa în care evreii au fost “emancipaţi”. Abia după Primul Război Mondial, în 1919, sub presiunea preşedintelui american Woodrow Wilson, a fost acceptată emanciparea globală a evreilor de pe teritoriul României (Ion C. Bratianu, primul ministru, a demisionat în semn de protest) şi abia în 1923, prin noua Constituţie, s-a acordat evreilor din România dreptul la cetăţenie.

Marcel Iancu, Arthur Segal, M.H. Maxy (Maximilian Herman), Tristan Tzara (Samuel Rosenstock), Victor Brauner, Jules Perahim (Iulish Blumenfeld), Paul Păun (Zaharia Herscovici) erau evrei. Antisemitismul din România avea rădăcini bine înfipte în tradiţia politică, dar şi în cea literară şi artistică. Teza principală, susţinută de exponenţi universitari, filozofi, critici de artă, era aceea a artei naţionale, elementele naţionaliste şi xenofobia fiind caracteristice vremurilor. Profesorul antisemit A.C. Cuza susţinea în “Naţionalitatea în artă” (1908) că “Naţionalitatea este forţa creatoare a culturii umane”. În 1935 Nichifor Crainic, ideologist “etnocratic” definea textul lui Cuza ca fiind “adevărul fundamental al vieţii noastre”. Cartea lui Cuza a fost retipărită, devenind un ghid al naţionalismului românesc, care a cuprins lumea artistică din anii 30, arta naţională fiind considerată singura valabilă. Iar pentru a fi naţională, trebuia să fie cu desăvârşire lipsită de sânge străin, dar şi creştin ortodoxă. “Jidanii” erau, în perspectiva lui Cuza, o combinaţie etnică inferioară, ei nu puteau crea cultura română şi era imperioasă îndepărtarea lor din viaţa culturală. Chiar şi convertirea lor ipotetică la creştinism nu le acorda circumstanţe atenuante, deveneau “pseudo-români”. Iar modernismul în artă era respins, deoarece nu era capabil să exprime caracterul naţional al poporului român.

Această obsesie pentru arta naţională şi exacerbarea naţionalismului şi a antisemitismului în România, au condus artiştii evrei spre universal şi valori umane care traversau frontierele. Chiar dacă au căutat să ignore discursul naţionalist şi antisemit din presa (precum Clipa sau Porunca Vremii) şi din viaţa culturală, sau au încercat să se exprime în reviste de avangardă şi în publicaţii evreieşti ( Puntea de Fildeş , Adam, Cultura), curând s-au confruntat cu legile rasiale din 1938. Ele anulau cetăţenia română a evreilor, silindu-i să o revendice prin documente numeroase, care trebuiau furnizate într-un timp foarte scurt. În urma decretului regal nr 169, din 21 ianuarie 1938, peste o treime din populaţia de origine evreiască din România își pierdea cetăţenia. Revelatoare a fost descoperirea, în arhiva familiei Iancu, a unui livret militar fals, din care rezulta că Marcel Iancu a prestat serviciul militar în România, în perioada în care se afla la Zurich şi studia arhitectura. Umilirea evreilor nu a avut loc doar în viaţa artistică, ci şi prin interdicţia de a mai profesa în alte domenii – arhitectura, justiţie, medicină – în afara cadrului strâmt al propriei lor comunităţi etnice.



Şapte avangardişti evrei



Aşadar artiştii evrei care trăiau în România la sfârșitul anilor 30 ( Tzara și Segal o părăsiseră deja) s-au văzut total excluşi social şi artistic din societatea română. Mai mult chiar, foşti colaboratori şi prieteni apropiaţi le-au întors spatele. O mărturie a lui Marcel Iancu, publicată în Israel, aminteşte de expoziţia din 1936, când poetul Ion Barbu, vechi prieten, s-a apropiat de el şi, îmbrăţişându-l, i-a spus: “Ce frumos pictezi, Marcel, păcat că eşti jidan”. Deja în 1938 Marcel Iancu face prima sa vizită în Palestina, căutându-şi un nou cămin, aderând la sionism; scrisoarea sa de pe vapor, descoperită în arhiva familiei, este plină de durere, impresionantă, dar şi cu speranţa de a găsi o soluţie. După câteva luni se întoarce în România, începând pregătirile pentru emigrare. În Pogromul din Bucureşti (21-23.1.1941) cumnatul său Mishu Goldschlager -Costin, fratele scriitorului Jacques Costin , este asasinat de legionari. Marcel Iancu părăseşte în grabă România, împreună cu soţia şi cele două fiice, emigrând spre Palestina. În total, a fost cetăţean român mai puţin de 18 ani. Va deveni cetăţean israelian odată cu înfiinţarea statului Israel (1948), apoi pune bazele coloniei artiştilor de la Ein Hod (1953) şi a mişcării artistice “Noi Orizonturi”. Laureat al Premiului Israel, moare în 1984.

Arthur Segal se stabilise demult în Germania, pe care o va părăsi în 1933, odată cu venirea lui Hitler la putere. Ajunge la Londra, unde moare de infarct, în timpul unui bombardament, în 1944. Tristan Tzara, după perioada Dada, la Zurich, pleacă la Paris, invitat de Andre Breton, şi se distanţează definitiv de ţara de origine. Moare în 1962. M.H. Maxy rămâne în București; în urma legilor rasiale se limitează să predea arta studenţilor evrei, mai târziu (1942) devine directorul Teatrului Evreiesc Barasheum. După război va deveni directorul Muzeului Naţional de Artă al României, decedează în 1971. Victor Brauner părăseşte România în 1938 şi se stabileşte în Franţa. În timpul războiului se ascunde în sudul Franţei, cu acte false. În 1963 capătă cetăţenia franceză. După o carieră deosebită, moare în 1966, la Paris. Jules Perahim se refugiază în 1940 în URSS, revine după 23 August 1944 în România şi se alătură realismului socialist. În 1969, după o scurtă etapă în Israel, pleacă la Paris, revine la suprarealism, moare în 2008. Paul Păun, medic de profesie, lucrează în timpul războiului în spitalul evreiesc “Iubirea de oameni”, Alexandru Sahia de mai târziu. În 1945 îşi schimbă numele în Zaharia Zaharia. Încearcă să treacă frontiera în mod ilegal în 1948, nu reuşeşte, dar va emigra în 1961 în Israel, prin Italia. Se stabileşte în Haifa şi profesează ca medic urolog. Moare în 1994.



De ce atât de puţini români?

Vernisajul expoziţiei de la Muzeul Israel a avut loc în 11.11.2011, la orele 12. Actriţa Anat Pick-Voice a recitat poezii Dada, de la Cabaret Voltaire. Sala era arhiplină, au vorbit directorii celor două muzee, James Snyder din Ierusalim şi Joel Cahen din Amsterdam, precum şi ambasadorul României în Israel, Edward Iosiper şi Adina Kamien-Kazhdan, curator la Muzeul Israel. Catalogul expoziţiei este tipărit la Amsterdam, bilingv (în olandeză şi engleză), realizat în condiţii grafice excelente. Textele îi aparţin lui Radu Stern, fiind împărţite pe capitole, în funcţie de evoluţia avangardei, etape şi cronologie, bibliografia pe care a utilizat-o istoricul de artă în cercetarea fenomenului. Un capitol e rezervat biografiei celor şapte . Catalogul poate fi achiziţionat la magazinul muzeului. Totodată, la prevernisaj s-a dăruit celor prezenţi o broşură sponsorizată de ICR, în limbile ebraică şi engleză, care furnizează explicaţii suplimentare, localizând activitatea artiştilor avangardişti evrei în contextul istoric şi naţional din România interbelică. De altfel expoziţiei din capitala Israelului i s-a adaugat un cuvânt ebraic “davka”, greu traductibil, foarte apropiat de ‘în pofida’. Mesajul expoziţiei este univoc: în pofida legilor rasiale, a antisemitismului, a naţionalismului românesc, artiştii evrei au reuşit să se afirme, promovând valori umane, universale, pacifiste, laice, de dragoste de oameni.

În aceste circumstanţe, oare se poate vorbi de Avangarda Românească? Aproape toţi artiştii plastici de valoare, avangardişti, erau evrei , devenind victime ale prigoanei rasiale, persecutaţi în ţara în care s-au născut , doar pentru vina de a fi “venetici”, “jidani”, iar arta românească se agaţă de simboluri naţionaliste şi creştine, excluzând aceşti străini de neam. Aşadar nu este o avangardă românească, e absurd să fie etichetată ca atare, doar pentru că artiştii s-au născut în România. Oare se poate afirma că avangarda din România a fost o avangardă evreiască? Nu, pentru că valorile, tematica, agenda mişcărilor de avangardă se distanţau de sectorialism şi nu se concentrau pe subiecte evreieşti sau pe religia mozaică. Prin expoziţia “Artişti Avangardişti Evrei din România” şi cercetarea prezentată în catalogul ei, Radu Stern dă un răspuns clar la întrebarea “ De ce atât de mulţi evrei?”. Enigma se limpezeşte prin condiţiile istorice din România antisemită din perioada interbelică, mai ales din a doua jumătate a anilor 30, şi a rezolvării unei alte ecuaţii: “De ce atât de puţini români?”

Avram Iancu. Sabiile, pistoalele si braul Capitanului Legiunii Romanilor, Craisorul Muntilor. “Grea e soarta ta, Romanime” – Articolul care anunta moartea lui Avram Iancu.

11 august 1456 - A murit Iancu de Hunedoara

Nascut pe la 1407 in sânul familiei cneazului de origine româna Voicu (cneaz care, in 1409, va fi innobilat regele Sigismund al Ungariei pentru merite militare deosebite), Iancu a beneficiat de o educatie aleasa in copilarie si, la adolescenta, a fost incredintat carierei armelor, ajungând sa se alature chiar si unor condotieri italieni si familiarizându-se cu cele mai noi tactici si strategii militare. Ajuns la maturitate, va deveni ban de Severin, voievod al Ungariei si, in cele din urma, regent al Ungariei. Moartea prematura a regelui Albert de Habsurg va genera conflicte civile in Ungaria, mai ales dupa incoronarea lui Vladislav al III-lea al Poloniei ca rege al Ungariei. Aflat de partea acestuia, Iancu a fost rasplatit cu titlul de voievod al Transilvaniei, in 1441, calitate in care s-a implicat, mai intâi, in calmarea situatiei din Ungaria.

EXPLOATAREA POLITICA A MITURILOR ANTISEMITE
Domnule profesor Carol Iancu, va rugam sa spuneti care este elementul nou pe care il aduce lucrarea Les mythes fondateurs de l'antisemitisme?
Este vorba de o sinteza a antisemitismului prin prisma miturilor fondatoare. Am incercat sa vad cum a fost posibila reciclarea miturilor de la o epoca la alta, cum se dezvolta aceste mituri si, in acelasi timp, cum pleaca de la o civilizatie la alta. De exemplu, anumite mituri pe care le gasim in perioada antica politeista, inaintea aparitiei crestinismului, le vom gasi si in perioada crestinismului. De asemenea, o serie intreaga de mituri importante ale civilizatiei europene crestine se vor regasi apoi in civilizatia musulmana.
Puteti da exemple de astfel de mituri care se recicleaza?
Fara indoiala. In antichitate, inaintea aparitiei crestinismului au existat cateva mituri care se explica prin aversiunea fata de o religie noua, monoteista. Aceste mituri se gasesc in civilizatia egipteana, greaca si, eventual, romana, in perioada celor doua secole inaintea erei noastre si dupa era noastra si presupun originea infamanta e evreilor. Se credea, de exemplu, in antichitate, ca evreii ar descinde din leprosi; ca lepra ar fi o boala nu numai contagioasa, dar, mai ales, ereditara si ca evreii ar avea in "fondul lor genetic" acest stigmat. Acest mit se va regasi si in civilizatia crestina, europeana si, mai tarziu, chiar in cea musulmana. Totusi, noutatea antiiudaismului din primele secole dupa aparitia crestinismului este ca antiiudaismul crestin, fata de antiiudaismul politeist, a fost sistematic. Este un paradox, deoarece crestinismul provine din iudaism, iar bazele religiei crestine sunt evreiesti.
Acuza de deicid
Un alt exemplu este mitul ca evreii ar fi un popor deicid. Este vorba de un concept metafizic grotesc. Nu se aduce acuzatia ca a fost omorat un om, ci acuzatia de a-L fi omorat pe Dumnezeu. Este o acuza care nu priveste o persoana sau doua, ci un intreg popor si aceasta acuza de deicid s-a mentinut pana in secolul al XX-lea, ca un fir rosu in istorie. In loc sa se puna in evidenta ca in cadrul poporului evreu s-a nascut acest Dumnezeu, Iisus Hristos, care era evreu prin nastere - mama sa era evreica, numele sau este evreu, a fost circumcis ca un evreu s.a.m.d. -, s-a pus inainte aceasta acuza care s-a transformat foarte rapid in mit. Un alt mit foarte important este mitul evreului perfid. Exista, pana la al doilea Conciliu al Vaticanului, prin anii '60, in secolul al XIX-lea, o rugaciune, preluata in toate cartile de rugaciuni ale catolicilor care spunea "Oremus et pro perfidis Judaeis". Adica, sa ne rugam pentru "evreii..." - si aici este problema - "perfidis". À la rigueur am fi putut traduce "sa ne rugam pentru iudeii increduli" sau "necredinciosi"; dar printr-o mica greseala, voita sau nu, dar mai ales voita, s-a tradus prin "sa ne rugam pentru evreii perfizi". Deci va dati seama de nocivitatea acestei expresii - care s-a mentinut pana in ziua de astazi - pentru cineva care se ducea in Vinerea Sfanta la catolici si care nu a vazut niciodata un evreu si asculta aceasta rugaciune. E vorba de caracterul evreilor, se presupune ca toti evreii sunt oameni perfizi, oameni care nu sunt onesti.
Mitul omorului ritual
Cel mai teribil mit prin consecintele sale este mitul omorului ritual sau mitul sangelui ritual, care apare in lumea crestina, pentru prima data, in anul 1121 in orasul Norwich, in Anglia. S-a gasit un copil mort si s-a spus ca evreii l-ar fi omorat ca sa utilizeze sangele pentru anumite ritualuri evreiesti. Sa ne gandim ce inseamna iudaismul din punctul de vedere al regulilor alimentare: principiul este neconsumarea sangelui, care apartine lui Dumnezeu. Iata de ce animalele care se hranesc cu sange sau pasarile de prada sunt interzise in iudaism si deci un evreu religios nu consuma sange de animal. Prin urmare, acuza ca evreii utilizeaza sange omenesc este ceva inept. Cu toate acestea, mitul s-a mentinut. Chiar Papa a emis o serie intreaga de bule pontificale prin care spunea ca aceste lucruri nu sunt adevarate. Dar acestea sunt, in fond, miturile - lucruri false in care oamenii cred. Legenda omorului ritual din Evul Mediu a avut consecinte teribile: foarte multe pogromuri au avut loc impotriva evreilor in acel timp. Acuzatiile de omor ritual se mentin de-a lungul istoriei si s-au incetatenit chiar in Balcani si in Tarile Romanesti. Calugarii greci sunt cei care au adus aceste acuze.
Desigur, titlul ales reflecta subiectul lucrarii. Mai aveti totusi si un alt motiv pentru care v-ati oprit la acest titlu?
Da. Am ales acest titlu deoarece acum cativa ani un negativist din Franta, Roger Garaudy, a scris o carte care se intituleaza Miturile fondatoare ale politicii israeliene. In mod indirect, lucrarea mea reprezinta un raspuns stiintific, academic dat sustinerilor acestui autor negativist.
Utilizati in lucrarea dumneavoastra doua concepte distincte: antiiudaism si antisemitism. De ce utilizati in anumite contexte termenul de antiiudaism, iar in alte contexte termenul de antisemitism?
Este o intrebare foarte importanta. Intr-adevar am pus accentul pe aceasta problematica semantica. As da antisemitismului definitia urmatoare: antisemitism = antiiudaism + rasism. Intr-adevar, cuvantul antisemitism apare pentru prima data la sfarsitul secolului al XIX-lea. Wilhelm Marr in lucrarea intitulata Victoria iudaismului asupra germanismului, o carte polemica, bineinteles, utilizeaza pentru prima data expresia "anti-Semitismus". Exista insa unii istorici care considera ca nu avem siguranta ca acest concept a fost utilizat pentru prima data de Wilhelm Marr. In orice caz, incepand cu aceasta perioada, acest cuvant a avut mare succes. Faptul ca acest cuvant apare in epoca respectiva ne arata ca, intr-adevar, a fost o veritabila mutatie in acest fenomen al aversiunii fata de evrei. Incepand cu secolul al XIX-lea, antisemitismul exprima o realitate noua, cuprinsa in ideea de rasa, care se va transforma in rasism. Iata de ce, personal, nu utilizez niciodata cuvantul antisemitism cand e vorba de epoca antica politeista, epoca antica crestina, Evul Mediu si chiar epoca moderna, deoarece el acopera un fenomen recent. Revenind la antiiudaism, primul aspect al antiiudaismului este religios. Exista si alte elemente si acuze fata de evrei, dar elementul religios mi se pare capital deoarece radacinile antisemitismului modern se afla in antiiudaismul crestin antic si apoi medieval.
De ce considerati important ca oamenii sa cunoasca, in contextul societatii actuale, care au fost miturile fondatoare ale antiiudaismului si antisemitismului?
Miturile fondatoare ale antisemitismului trebuie cunoscute, deoarece necunoasterea da nastere la prejudecati. Citind, afland ca aceste lucruri au existat deja si risca sa se repete, oamenii, intelectualii mai ales, dar nu numai, vor fi mai bine pregatiti pentru a da raspunsuri unor mituri care par noi, deoarece de catva timp se vorbeste de un neo-antisemitism, "l'antisemitisme nouveau". Intr-adevar, exista un nou antisemitism.
Care considerati ca sunt cele mai importante mituri care sustin antisemitismul in contemporaneitate?
In perioada contemporana putem utiliza un alt cuvant: antisionism. Antisionismul este o forma a antiiudaismului clasic, prin care se manifesta aversiunea fata de iudei - prin prisma negarii dreptului evreilor de a avea un stat national. Intr-adevar, noul antisemitism din ziua de azi se hraneste din antisionism. Antisionismul este o miscare politica, o ideologie care neaga existenta si dreptul la existenta al statului evreu. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, in special, si dupa Razboiul de Sase Zile au aparut mituri "noi". Aceste mituri se pot rezuma prin formula: minciuna de la Auschwitz. Negationistii neaga in ziua de astazi realitatea Shoah-ului si ceea ce s-a intamplat cu evreii in timpul celui de-al doilea razboi mondial, spunand ca evreii au inventat Auschwitz-ul pentru a justifica crearea statului Israel. Tot in aceasta perioada exista cateva mituri care se vor decalca si vor aparea si in lumea arabo-musulmana. De exemplu, in Evul Mediu era acuzatia de omor ritual: anume ca evreii ar utiliza sange de crestin. Acum in lumea arabo-musulmana apar carti in care se spune ca evreii au nevoie de sange uman si ca astfel au nevoie si de sange arab. De exemplu, un ministru al Siriei a scris o carte care se numeste La Matza de Sion (Pasca de Sion), in care spune ca evreii au nevoie pentru ritualurile lor religioase sa se hraneasca cu sange omenesc. In evul mediu evreii erau acuzati ca otravesc fantanile si gasim o acuzatie asemanatoare in lumea arabo-musulmana: evreii ar inocula SIDA, prin intermediul infirmierelor sau prin alte metode, printre arabi si musulmani. Un alt mit reciclat ar fi urmatorul: in epoca moderna era mitul conspiratiei mondiale evreiesti, acum este mitul conspiratiei sionismului mondial. Chiar si la ONU s-a votat o motiune - care ulterior a fost anulata - prin care se spunea ca sionismul ar fi rasism. In loc sa se spuna ca sionismul este miscarea nationala a poporului evreu care si-a regasit un stat, sionismul a fost asimilat cu rasismul. In plus, mai exista ideea ca evreii ar fi colaborat cu nazistii, contribuind astfel la propria lor distrugere.
Considerati ca în spatele atitudinilor, faptelor si miscarilor antiiudaiste si antisemite a mai existat sau mai exista si altceva? De exemplu, interese politice?
Fara îndoiala, exista o exploatare politica a miturilor, în special în perioade de criza, de tensiune; în perioade de rascruce aceste mituri reapar. Antisemitismul este o forma de rasism. Si ce este rasismul? E frica de celalalt. Atunci sunt exploatate anumite frici, temeri, anumite angoase, cand sunt crize economice, crize nationale si astfel este foarte usor sa-l faci pe cel diferit de alaturi tap ispasitor. Daca exista un neo-antisemitism, el este sustinut si de anumiti factori politici legati de situatia din Orientul Apropiat si Mijlociu. In concluzie, raspund afirmativ; da, intr-adevar, aceste mituri care revin, pe de o parte, sunt permanente in mentalitatile colective, pe de alta parte, asistam la exploatarea politica a acestor mituri.
Ati pledat in lucrarile dumneavoastra pentru utilizarea termenului "Shoah" in loc de "Holocaust". Care sunt ratiunile pentru care ati optat mai degraba pentru termenul "Shoah"?
Am publicat in Franta o carte care s-a tradus in Romania la editura Polirom, Shoah in Romania. Originalitatea a fost ca am selectionat 100 de documente din arhiva Ministerului Afacerilor Externe francez prin care este aratata tragedia evreilor din timpul celui de-al doilea razboi mondial in Romania. Eu, ca istoric, prefer acest cuvant, "Shoah", cuvantului "Holocaust", deoarece cuvantul "Holocaust" a fost deviat de la sensul sau initial. "Holocaust" inseamna arderea totala a unei victime. Bineinteles, la Auschwitz si in lagarele de exterminare evreii au fost exterminati ca popor, a fost o politica de nimicire totala a unui popor. Astazi se utilizeaza cuvinte ca: "Holocaustul rosu", "Holocaustul in muzica". Deci, cuvantul "Holocaust" a deviat de la origine si nu trimite la fel de bine, dupa parerea mea, la ideea pentru care a fost utilizat prima data, desi s-a incetatenit, sunt constient. Iata de ce utilizez cuvantul ebraic "Shoah". Acest cuvant inseamna cataclism, catastrofa. Acest cuvant exprima in prezent cel mai bine nimicirea evreilor in cel de-al doilea razboi mondial, ca fenomen unic. Genociduri au mai existat in istorie. Sa nu uitam ca termenul de genocid a fost inventat abia dupa cel de-al doilea razboi mondial de catre un jurist american de origine poloneza care era si evreu, Rafael Lemkin. Acesta a utilizat cuvantul referindu-se la masacrarea armenilor - un milion si jumatate de armeni au fost ucisi in timpul primului razboi mondial din ordinul guvernului otoman de atunci. Pentru a exprima ce s-a intamplat a fost utilizat termenul "genocid". Supravietuitorii evenimentelor de la Auschwitz au utilizat un alt cuvant, care nu s-a incetatenit, cuvantul ebraic "hurban", care inseamna catastrofa sau nenorocire. Acest lucru s-a discutat si in Franta, unde utilizam mai mult termenul de "Shoah" si nu pe cel de "Holocaust", care s-a incetatenit mai ales in lumea anglo-saxona. Acum se desemneaza prin genocid tot felul de masacre care au avut loc, din pacate, pe parcursul secolului XX in Asia, in Africa s.a.m.d.
Cel mai important lucru ramane educatia
Care sunt caile cele mai potrivite prin care considerati ca ar putea fi schimbate aceste conceptii care stau la baza antisemitismului? Ideologice, politice sau si una si alta? Educatia, invatamantul. Cred ca ar trebui ca in scoli, din scoala primara, mergand pana la universitate, sa se predea cursuri despre fenomenul religios, nu neaparat cursuri de religie. Eu vin din Franta, o tara foarte laica si foarte mandra de laicitatea sa. Tinerii, copiii ar trebui si doresc sa afle cat mai multe despre fenomenul religios. Cred ca ar trebui sa se predea in mod sistematic in scoli cursuri despre fenomenul religios, cursuri despre civilizatia si cultura Israelului, sa se arate contributia evreilor la civilizatie in diferite tari, in Europa mai ales. Europa nu poate fi conceputa fara prezenta evreilor ca o unitate culturala, stiintifica si de civilizatie. Ar trebui sa se faca anumite mape de documente care sa fie utilizate de profesori si in cercuri asociative. Apoi, este importanta publicarea unor lucrari de popularizare pentru a arata lucruri pozitive: ce inseamna a fi evreu, ce inseamna a fi crestin, ce inseamna a fi ortodox, ce inseamna a fi catolic, ce inseamna a fi musulman. Trebuie aratat ca aceste trei mari religii monoteiste - iudaismul, crestinismul si islamismul - au mult mai multe lucruri in comun, decat diferite. Dar, bineinteles, trebuie subliniate si diferentele. As spune ca asistam la un fenomen complex: pe de o parte, in anumite medii negativiste exista exploatarea politica a chestiunilor legate de antisemitism, dar in acelasi timp exista o vointa aici in Romania, de exemplu, din partea intelectualilor si a autoritatilor, de a se explica ceea ce s-a intamplat in cel de-al doilea razboi mondial. Sunt cursuri pentru profesorii de istorie, care la randul lor vor preda in scoli despre Shoah, despre nimicirea evreilor din cel de-al doilea razboi mondial. Este un lucru extrem de important. In plus, am aflat acum ca ziua de 9 octombrie va fi declarata zi in memoria tragediei evreilor din cel de-al doilea razboi mondial. Sunt initiative care trebuie laudate si trebuie continuate. Trebuie de asemenea incurajata efectuarea de teze si lucrari de catre studenti privind relatiile dintre evrei si crestini de-a lungul veacurilor. In concluzie, as spune ca trebuie transformat un invatamant al dispretului intr-un invatamant al stimei, pentru ca in istorie cand se vorbea de evrei prea mult se vorbea cu dispret. Cred ca un invatamant al stimei va putea schimba mentalitatile. * Profesor de istorie contemporana la Universitatea Paul Valery - Montpelier III; codirector al centrului de cercetari Juifs, Armeniens et Chretiens d'Orient
Interviu realizat de Ionela Minzu

http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2004-10-06&art=1203

Un descendent al lui Avram Iancu

In localitatea Avram Iancu din Muntii Apuseni, acolo unde a vazut lumina zilei eroul legendar, "Craisorul Muntilor”, am poposit zilele trecute pentru a descoperi un descendent al lui Avram Iancu. Asa am tras la casa cu numarul 490, unde locuieste Roman Iancu, preot la Vidra de Sus. Primindu-ma cu bucurie, l-am rugat sa-mi vorbeasca despre descendenta sa, ca urmas al lui Avram Iancu. - In misiunea pe care o am, ca preot, am avut dorinta de a ajunge sa-l slujesc pe Dumnezeu si in acelasi timp sa fiu urmasul lui Avram Iancu si sa urmez juramantul natiunii mele. Avram Iancu n-a fost casatorit, n-a dorit bogatie. Dar bogatia inimii, in felul de a fi, de a-mi sluji natiunea, inseamna ca trebuie saamo suferinta, sa nu fiu bogat material, ci sa fiu bogat cu partea spirituala. A fost un om al natiunii si a avut dorinta de a sluji patria, natiunea si neamul. - Sa spunem cu certitudine ca dumneavoastra sunteti descendentul lui Avram Iancu? - Din parintii lui Avram Iancu ne tragem descendentii acestuia. Asadar, eu sunt a treia generatie, considerat stra-stra-stranepotul eroului motilor. Avram Iancu a fost omul muntilor, de aceea trecea culmile de peste 1.400 de metri la Halmagel, de unde aducea opinci si alte lucruri pentru semenii lui. Sufletul lui Avram Iancu il simtim in sufletul nostru. - In perioada 1990-2000 ati fost si primarul comunei Avram Iancu. Ati facut si greva foamei in cateva randuri. Care au fost motivele? -M-amimpotrivit hotilor care au dorit sa lase aceasta localitate fara paduri. In urma actiunii mele, in comuna au ramas cele 289 de hectare de rasinoase, proprietatea cetatenilor nostri. - Multumesc pentru importantele dezvaluiri care mi-au imbogatit cunostintele cu privire la acest erou legendar al romanilor.

Avatarurile comunitatii evreiesti intre 1913 si 1939

Carol Iancu
Lupta internationala pentru emanciparea evreilor din Romania. Documente si marturii, vol. I: 1913-1919, vol. II: 1919-1938,
Editura Hasefer, Bucuresti,
2004, 318 p.

Cele doua volume de documente publicate recent de Editura Hasefer ofera
publicului interesat o serie de documente inedite adunate, in cursul
cercetarilor sale, de catre profesorul Carol Iancu, a carui preocupare
pentru istoria evreilor din Romania este binecunoscuta. Aceste volume,
aparute initial la Tel Aviv si Montpellier1, completeaza documentar
lucrarile sale anterioare2 oferind cititorilor posibilitatea de a
evalua sursele si de a confrunta interpretarea autorului cu documentele
folosite. Trebuie recunoscut ca putini autori mai practica o astfel de
abordare, desi lucrarile clasice in acest domeniu asa erau prezentate.

Documentele prezentate in primul volum stau marturie pentru eforturile
facute de organizatiile evreiesti din Romania pentru dobindirea
statutului de cetateni romani cu drepturi depline. Din acest punct de
vedere exista trei criterii importante dupa care se pot citi aceste
texte. In primul rind este, fara indoiala, efortul populatiei evreiesti
de a se organiza si mobiliza pentru atingerea scopului politic propus.
Acest efort de a contracara multe dintre actiunile statului si de a
sensibiliza opinia publica europeana nu au avut intotdeauna rezultatele
dorite, dar au facut din „chestiunea evreiasca“ o problema de drept a
statului roman, problema ce a agitat spatiul public romanesc pina la
sfirsitul Primului Razboi Mondial. Un al doilea criteriu este cel al
organizatiilor si al institutiilor europene care au colaborat cu
comunitatile evreiesti din Romania pentru a impune statului roman
recunoasterea drepturilor cetatenesti populatiei sale de origine
israelita. Este vorba in principal de Alianta Universala Israelita, dar
si de alte comitete si birouri care au colaborat in acest sens cu
principalele cabinete diplomatice europene. In fine, ultimul, dar poate
si cel mai important criteriu este cel al reactiei institutiilor
statului roman de a contracara si de a gasi o solutie convenabila
„chestiunii evreiesti“.

- „Chestiunea evreiasca“ este parte constitutiva a formarii statului roman modern
S-a spus adesea, si chiar cu ocazia lansarii acestor doua volume3, ca
aceste documente stau marturie pentru istoria populatiei evreiesti din
Romania. Mai mult, adesea „chestiunea evreiasca“ este abordata sub
specia istoriei minoritatilor statului roman, istorie care are un
anumit specific, context si abordare. Or, o astfel de intelegere a
subiectului eludeaza un fapt important, si anume ca aceasta „chestiune
evreiasca“ este parte constitutiva a formarii statului Roman modern si
ca institutia cetateniei, a drepturilor cetatenesti, cit si a
reprezentarii politice a cetatenilor sint determinante pentru un sistem
politic.

Nu atit extinderea sau restringerea drepturilor cetatenesti preocupa
clasa politica romaneasca, cit gasirea unei solutii de a construi
natiunea romana asemeni altor natiuni europene. Pentru multi oameni
politici acordarea cetateniei romane era echivalenta cu acceptarea in
sinul natiunii romane a celor ce solicitau acest drept, „cetatenia
fiind aproape coextensiva cu calitatea de membru al natiunii“, asa cum
spunea Johann Kaspar Bluntschli in tratatul sau de filozofie a
statului, atit de citat in epoca4. Relatia dintre natiune, stat si
cetatenie nu era nici pe departe asa de simpla cum ni se pare astazi5,
deoarece drepturile si libertatile cetatenesti erau inradacinate intr-o
traditie a privilegiilor orasenilor, care au constituit ulterior
structurile burgheze, in care criteriile etnice si religioase erau egal
reprezentate impreuna cu cele civice si liberale.
In aceste conditii, reactia clasei politice romanesti fata de
„chestiunea evreiasca“ poate fi interpretata si ca o reactie impotriva
unei populatii urbane care putea schimba radical compozitia clasei
burgheze romanesti ce abia se forma.

- Paradoxal, cei ce se impotriveau mai mult nu erau conservatorii, ci liberalii
Statul roman trebuia, in opinia elitelor liberale politice romanesti,
sa fie expresia natiunii romane care inca era in formare ca natiune
moderna si burgheza (urbana) si nu trebuia sa sufere influentele unei
populatii alogene inainte de a avea propria sa individualitate
pregnanta, capabila de a-i influenta la rindu-i pe cei cu alte traditii
si alt fel de viata. O clasa burgheza straina insemna, pentru acesti
liberali, un stat strain si nu in ultimul rind o natiune straina. Poate
de aceea multi conservatori dadeau dovada de mai multa transigenta
decit liberalii romani, care, spre deosebire de cei din alte tari
europene, s-au impotrivit vehement acordarii de drepturi civice si
politice populatiei israelite. Acesta era si unul dintre principalele
paradoxuri ale emanciparii evreilor din Regatul Roman: cei care se
impotriveau mai mult nu erau conservatorii, ci liberalii. In aceste
circumstante, perioada dintre Razboaiele Balcanice si Primul Razboi
Mondial, dar mai ales cea din timpul Conferintei de Pace de la Paris
sint relevante pentru intelegerea modului in care guvernele Romaniei,
dar mai ales cel al lui Ion I.C. Bratianu a (re)actionat in „chestiunea
evreiasca.“

Nu este lipsit de importanta ca Bratianu au demisionat tocmai pentru a
nu fi nevoit sa semneze tratatul minoritatilor pe care reprezentantii
marilor puteri l-au impus Romaniei. Punctul sapte al acestui tratat
obliga Romania sa recunoasca drept cetateni romani „cu drepturi depline
si fara nici o formalitate pe evreii locuind pe toate teritoriile
Romaniei si neputind sa se prevaleze de nici o alta nationalitate“.
Acesta era finalul luptei pentru emancipare a comunitatilor evreiesti,
dar nu si sfirsitul „chestiunii evreiesti“ din Romania, chestiune care
in perioada interbelica s-a transformat, odata cu spatiul public
romanesc, intr-o ideologie antiliberala si antisemita, care deja isi
facuse simtita prezenta la inceputul secolului XX.
Acest prim volum de surse editat de Carol Iancu ilustreaza cu precadere
dimensiunea diplomatica a „chestiunii evreiesti“, care pina la semnarea
tratatului minoritatilor a ramas dominanta, in ciuda eforturilor
oficialilor romani de a o minimaliza si in pofida tentativelor
organizatiilor nationaliste romanesti de a o inscrie exclusiv in sfera
problemelor interne ale statului roman.

Cel de al doilea volum de documente urmareste evolutia emanciparii
evreilor din Romania in contextul radicalizarii politice si a crizelor
statului roman ce au urmat dupa Primul Razboi Mondial. Faptul ca
tratatul minoritatilor a fost considerat adesea doar „un petic de
hirtie“ nu este surprinzator, de vreme ce chiar hotaririle Marii
Adunari Nationale de la Alba Iulia, hotariri ce cuprindeau drepturi
semnificative pentru minoritati – cum ar fi dreptul de autoguvernare,
dreptul de a folosi limba proprie in administratie etc. –, au fost
considerate de unii lideri nationalisti doar o seama de sugestii cu
caracter orientativ si nicidecum expresia vointei poporului. Astfel,
chestiunea minoritatilor a dobindit o noua si dramatica dimensiune, ea
referindu-se de asta- data nu numai la populatia evreiasca, ci si la
cea maghiara, care a fost inglobata de statul roman. Mai mult, in
relatie cu problema minoritatii maghiare, problema evreiasca a fost
pusa si in con-textul centralizarii administrative a noilor provincii,
centralizare care a declansat multe reactii pro si contra. Astfel, in
Transilvania, Banat si Maramures, ca si in sudul Partium-ului,
institutiile statului trebuiau sa tina seama nu numai de populatia
evreiasca si de cea maghiara, ci si de o populatie evreiasca de limba
maghiara sau, altfel spus, una maghiara de rit mozaic, greu de asimilat
primelor doua grupuri minoritare.

De doua ori marginalizat, o data ca maghiari si o data ca romani,
aceast grup social a si devenit prima tinta a guvernelor de extrema
dreapta, care au cerut vehement verificarea persoanelor care au devenit
cetateni romani dupa 1919.
Acestea sint citeva din motivele pentru care acest al doilea volum de
documente editat de catre Carol Iancu poate fi considerat de sine
statator fata de primul, asa cum de altfel a si aparut in limba
franceza. Ponderea cea mai mare o au documentele din anii treizeci,
cind manifestarile de extrema dreapta au devenit tot mai frecvente si
mai raspindite. Astfel, multe din aceste documente nu privesc politica
statului roman si functionarea institutiilor sale, ci dezvoltarea
curentului revolutionar nationalist care era mai mult sau mai putin
tolerat de catre aceste institutii.

Nu trebuie uitat, de pilda, ca in anul in care I.G. Duca a fost
asasinat, ziarele si revistele nationaliste au publicat o avalansa de
acuze la adresa guvernului care, se zicea, era „semitizat“, care
acceptase imigrarea a sute de mii de evrei refugiati din fata regimului
nazist din Germania, care daduse industria pe mina evreilor si alte
astfel de acuze, a caror concluzie imediata era inlaturarea guvernului,
daca nu chiar eliminarea fizica a guvernantilor. Violenta acestor
atacuri era concentrata tot mai mult impotriva regimului liberal si nu
de putine ori chiar conducatorii liberali, urmasii acelor liberali care
tocmai se impotrivisera emanciparii evreilor din Regatul Roman, erau
apostrofati cu termeni ca „jidaniti“ sau „vinduti jidanilor“. Toata
aceasta escaladare a violentei simbolice se regaseste in paginile
acestui volum, in documentele emise de cancelariile europene, in
rapoartele diplomatice, cit si in scrisorile multor organizatii
evreiesti ingrijorate de evolutia atmosferei politice sau de piedicile
administrative si juridice create de instantele oficiale populatiei de
origine evreiasca.

- Goga a fost unul dintre cei mai constanti adversari ai asimilarii evreilor in viata culturala romaneasca
O mentiune speciala trebuie facuta pentru documentele perioadei
guvernului lui Octavian Goga. De regula, acest guvern este tratat
episodic de multi comentatori si istorici ai perioadei si interpretat
fie ca un preambul al „dictaturii regale“, fie ca un „derapaj“
nationalist (termenul sugereaza lipsa de intentie) al politicii marelui
poet national. Si totusi Goga a fost unul dintre putinii politicieni
romani care vorbisera inca din 1933 despre necesitatea unor lagare de
concentrare pentru „a scapa de aceste elemente periculoase“, adica de
evreii care invadasera tara, dupa cum ne asigura el, „ca intr-o noua
Californie“. Dar mai mult decit atit, el a fost unul dintre cei mai
constanti adversari ai asimilarii evreilor in viata culturala
romaneasca, avertizind adesea ca asa s-a intimplat in Ungaria de
dinainte de razboi, evreii fiind asimilati, iar energiile nationale
neglijate, drept pentru care dezastrul Ungariei era previzibil. „Israel
e calator. Israel nu se fixeaza. Israel a venit si la noi… Israel s-a
hotarit sa faca si literatura romaneasca. A atins cel din urma popas, a
intrat si in templu“, afirma el in plenul Academiei. Si nu numai in
literatura, dar si in jurnalism, sfera in care Goga credea ca se
hotaraste chiar destinul natiunii. Pentru cine este familiarizat cu
articolele si discursurile lui Octavian Goga, politica guvernului sau
nu este deloc o surpriza. Astfel, masurile luate de guvernul sau au
declansat o serie de reactii ale comunitatilor evreiesti, care sint
documentate in cele doua tomuri intocmite de Carol Iancu.

In concluzie, volumele publicate de Editura Hasefer ofera cititorului
interesat o importanta colectie de documente, de mare interes pentru
istoria moderna a Romaniei. Tribulatiile comunitatilor evreiesti in
fata vexatiunilor la care erau supuse de institutiile statului, crizele
sistemului politic cit si reactia diplomatiei europene sint ilustrate
cu prisosinta de aceste documente adunate de Carol Iancu de-a lungul
cercetarilor sale, din care au rezultat o serie impresionanta de
lucrari. Cu alta ocazie, ne vom dedica incercarii de a sintetiza si
discuta principalele linii de argumentatie si interpretare folosite de
autorul si editorul acestor volume, intrucit (contrar opiniei exprimate
de dl academician Constantiniu) acestea vor ramine viitorimii.

http://www.observatorcultural.ro/Avatarurile-comunitatii-evreiesti-intre-1913-si-1939*articleID_13499-articles_details.html

Imaginarul antisemitismului

Profesor la
Universitatea „Paul Valéry” din Montpellier (Franţa), Carol Iancu este
un nume binecunoscut în breasla istoricilor români, căreia, de fapt, îi
aparţine nu numai prin origine, ci şi prin ceea ce a scris.
Se vor împlini, curînd, trei decenii de cînd, prin strădaniile sale, în
istoriografia română, se dezvoltă o direcţie de cercetare inaugurată,
(aproape) solitar, chiar de domnia sa, dar continuată, din 1990
încoace, de un număr din ce în ce mai mare de comilitoni: istoria
evreilor din România. Nu mai este nevoie să spun cît de sensibil a fost
– şi, în bună măsură, rămîne – un asemenea subiect, în raport cu care
faimoasa distincţie dintre comprehensiune şi judecată,
enunţată, odinioară, de Marc Bloch, continuă să fie cel mai greu de
respectat. Pînă la schimbarea de regim care a avut loc în România în
1989, Carol Iancu a fost – cum spuneam – printre puţinii care şi-au
asumat dificila misiune de a întregi tabloul evoluţiei societăţii
româneşti în epoca modernă şi contemporană cu această dimensiune,
aproape ignorată de paradigma de cercetare predominantă în
istoriografia română din perioada comunistă. Lista cărţilor sale (Les Juifs en Roumanie (1866-1919). De l'exclusion à l'émancipation, Aix-en-Provence, 1978; Bleichröder
et Crémieux. Le combat pour l'émancipation des Juifs de Roumanie devant
le Congrès de Berlin. Correspondence inédite (1878-1880), Montpellier, 1987); L'Émancipation
des Juifs de Roumanie (1913-1919). De l'inégalité civique aux droits de
minorité: l'originalité d'un combat à partir des guerres balkaniques et
jusqu'à la Conférence de paix de Paris, Montpellier, 1992; Les Juifs en Roumanie (1919-1938). De l'émancipation à la marginalisation, Louvain, 1996; La Shoah en Roumanie. Les Juifs sous le régime d'Antonescu (1940-1944). Documents diplomatiques français inédits,
Montpellier, 2005), fără a mai aminti volumele de documente consacrate
aceleiaşi chestiuni) – traduse, toate, şi în limba română – au schiţat,
de-a lungul timpului, o originală sinteză, din perspectiva evoluţiei
statutului acestei minorităţi la noi.

Fără
îndoială că, în privinţa mai cu seamă a primelor titluri înşirate în
enunţul de mai sus, istoria politică şi juridică a evreilor din România
lasă, la prima vedere, impresia că este abstrasă din contextul ei
social şi istoric, deşi autorul – iar lucrul acesta apare limpede
oricărui cititor de bună credinţă – nu omite, cîtuşi de puţin,
referinţele mai l­argi ale subiectului său. Cei care s-au putut gîndi
la o asemenea obiecţiune nu trebuie să uite, însă, că paradigma
naţională şi a genealogiei unităţii politice (altminteri perfect
onorabilă şi valabilă din punct de vedere metodologic) sub semnul
căreia s-a aflat cea mai mare parte a istoriografiei române în ultimele
trei decenii ale regimului comunist excludea, prin
însăşi natura sa, orice interes pentru minorităţi – o chestiune care nu
a fost examinată vreodată altfel decît în mod colateral şi doar în
legătură cu evoluţia naţiunii majoritare. Ceea ce a făcut, de fapt,
Carol Iancu, prin cărţile sale a fost să adauge un lucru care,
în chip vădit, lipsea ori (din motive ideologice şi politice) nu-şi
putea găsi cuvenitul loc în reconstituirile operate de majoritatea
istoricilor autohtoni. Două istorii paralele – dar complementare – au
fost, astfel, scrise pînă în 1989: una internă, cealaltă externă.
Convergenţa lor a început după răsturnarea petrecută în urmă cu 17 ani,
dar este departe, încă, de a se fi încheiat.

Cea mai recentă carte a profesorului Iancu (Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din Antichitate până în zilele noastre.
Bucureşti, Editura Hasefer, 2005) nu mai priveşte, de astă dată,
istoria evreilor din România, ci – aşa cum le numeşte autorul –
„miturile fondatoare ale antisemitismului” (titlu care îl ironizează,
în chip vădit, pe cel pus de Roger Garaudy în fruntea unei cărţi
scandaloase, publicată în 1995). Faţă de nenumăratele sinteze pe
aceeaşi temă – ca, bunăoară, aceea, binecunoscută, a lui Léon Poliakov
– studiul de care mă ocup este interesat mai puţin de istoria
antisemitismului, cît de clişeele şi stereotipurile care o subîntind.
Altfel spus, de morfologia lui, fie că este vorba de „crima de deicid”,
de „omorul ritual”, de mitul „conspiraţiei mondiale” ş. a. m. d. Ceea
ce este istorie în această carte se referă la apariţia şi avatarurile
acestor „forme” ale excluderii, din Antichitate pînă astăzi.

Trei sînt,
aş spune – fără să urmez, neapărat, periodizarea făcută de autor –
momentele principale ale acestei evoluţii. Cel dintîi, care reuneşte
Antichitatea şi Evul Mediu, coincide cu formarea stereotipurilor
antiiudaice şi cu dispunerea lor în cadrul unui discurs al excluderii,
definitiv cristalizat, odată cu veacul al XIV-lea. Evreul, musulmanul, vrăjitoarea, ereticul
au devenit, în acest interstiţiu, tot atîtea nume ale unei alterităţi
diabolizate, dar numai primului i-a fost sortit să traverseze secolele.
Al doilea moment, cel al secolelor XIX şi XX (în prima sa parte),
marchează transformarea antiiudaismului în antisemitism, într-un
context istoric prea complicat pentru a-l detalia aici. Acestei
metamorfoze îi sînt rezervate capitolele trei, patru şi cinci, pe
parcursul cărora, Carol Iancu nu omite să se intereseze şi de
împrejurările istorice în care ea a avut loc (naşterea naţionalismului,
geneza ideologiilor de stînga, dezvoltarea etnologiei şi a derivatelor
ei pseudo-ştiinţifice, cum ar fi fiziognomia şi antropometria etc.),
potrivit unui principiu ilustrat, cum am menţionat, şi de cărţile
precedente. Ultima etapă a tristei istorii a stereotipurilor
antiiudaice şi antisemite este şi cea mai actuală, coincidentă fiind cu
antisionismul şi negaţionismul contemporan (cap. 6-7). Personal – şi
aici mă despart, oarecum, de autor –, nu văd în aceste fenomene
expresii ale unei „mutaţii” în morfologia antisemitismului. Mai curînd,
le-aş considera drept complemente politizate sau „excrescenţe” ale
clişeelor tradiţionale, care, în ciuda tuturor schimbărilor de
suprafaţă suferite, rămîn, în esenţa lor, aceleaşi.

Cartea
profesorului Iancu nu transformă în mod radical perspectiva pe care
fiecare din noi o avea, pînă acum, asupra miturilor antisemite. Meritul
ei este, însă, unul cultural şi moral: mai întîi, pentru că le
sistematizează în nuditatea lor de „imagini” ficţionale şi, în al
doilea rînd, fiindcă ne invită să le privim critic, ca prevenţie
împotriva reproducerii efectelor lor pernicioase.

„Pentru a trata acest subiect complex al urii şi aversiunii antievreieşti de-a lungul erelor şi al ţărilor – scrie, în încheiere, autorul – am
fost obligaţi să insistăm asupra momentelor de criză, asupra unor
episoade dureroase şi, prin intermediul miturilor fondatoare, să punem
în lumină numeroase deliruri, adesea monstruoase. Cu toate acestea,
suntem departe de viziunea „lacrimogenă” dintre evrei şi naţiuni sau cu
privire la istoria evreilor. Tot astfel cum istoria evreilor nu se
poate reduce la o serie de calamităţi şi dolii, relaţiile dintre evrei
şi creştini, dintre evrei şi musulmani, nu au fost marcate doar de ură
şi aversiune. Nu trebuie trecută sub tăcere moştenirea intelectuală
comună, schimburile constante şi rodnice dintre savanţii evrei şi
neevrei, rolul evreilor ca intermediari privilegiaţi în lumea economică
şi culturală. Nu trebuie, în nici un caz, trecute sub tăcere vremurile
faste ale acestei istorii comune, de care continuăm să fim ataşaţi”
(p. 267). Este, cred, cea mai potrivită concluzie care se poate
desprinde la capătul lecturii acestei cărţi, a cărei utilitate nu mai
are nevoie de nici o subliniere.
http://www.contrafort.md/2006/140/1019.html

Cine falsifică istoria lui Avram Iancu, d-le prof. Bolovan?

Discursul promovat de Avram Iancu în timpul revoluţiei, care poate fi rezumat la „Daţi în cap ungurilor” a avut succes în 1848-1849 şi are priză la cititori şi astăzi. Este astăzi acest mesaj de actualitate? Cui îi serveşte, d-le prof. Bolovan?

Avram Iancu este personalitatea istorică care ocupă primul loc în ierarhia celor mai cântaţi eroi ai poporului român. Atât cântecele populare, cât mai ales cântecele patriotice cultivate prin „Cântarea României” sau „Flacăra” l-au ales adesea ca subiect pe Craiul Munţilor. Majoritatea românilor au învăţat despre Avram Iancu din aceste cântece sau văzând zecile de statui care împânzesc oraşele transilvănene. Cele câteva rânduri din manualele de istorie nu suplinesc absenţa informaţiilor despre viaţa şi activitatea lui Iancu şi, cu atât mai puţin, despre evenimentele din Transilvania din 1848-1849. Practic cunoştinţele majorităţii românilor se reduc la „Iancu i-a bătut / i-a omorât pe unguri”.

Reacţiile „isterice” la articolul meu despre Avram Iancu publicat în paginile revistei Historia în cadrul unui grupaj intitulat de redacţie „Avram Iancu: erou sau criminal?” pot fi înţelese doar datorită succesului discursului naţionalist din cărţile de istorie. Dacă iese din tiparele discursului naţionalist istoricul este ostracizat.

Un profesor universitar specialist în demografie istorică, d-l prof. Ioan Bolovan, a ţinut neapărat să îmi dea o lecţie, ca să mă pună la colţ prin verdictul Domniei Sale. Poate aşa o să mă învăţ minte şi nu o să mai scriu pentru demistificarea istoriei.

Replica d-lui prof. Bolovan, afişată iniţial pe blogul său personal şi apoi pe pagina de internet a revistei Historia, depăşeşte limitele bunului simţ prin asumarea rolului de cenzor care dictează ce am sau nu am dreptul să scriu. Ştiu din timpul studenţiei că la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, o onorabilă instituţie de învăţământ superior unde, spun cu mândrie, am studiat, exista obiceiul ca profesorii să stabilească direcţii de cercetare pe un ton care aducea cu cenzura.

Citeşte aici replica profesorului Bolovan la articolul apărut în revista HISTORIA

De fapt este vorba aici de un conflict între reprezentanţii şcolii vechi de istorie cu rădăcini în naţionalismul socialist al epocii Ceauşescu şi istoricii direcţiei noi de cercetare, sătui de falsuri şi mistificări ale istoriei naţionale. Un coleg al d-lui Bolovan a ajuns membru al Academiei Române după ce a scris în urmă cu mai mulţi ani o carte împotriva celei mai vândute cărţi de istorie din România postdecembristă, renumita „Istorie şi mit în conştiinţa românească” a lui Lucian Boia, profesor la Universitatea Bucureşti. Probabil că vrea să îi calce pe urme colegului său şi atacă orice tentativă de demistificare a istoriei.

O altă problemă ridicată de această reacţie este cea a incapacităţii românilor ardeleni de a-şi depăşi mentalitatea de victimă, de iobag asuprit. La şcoală învăţăm că românii din Transilvania au fost iobagi asupriţi şi exploataţi de ungurii cuceritori. Acesta este discursul dominant în cărţile de istorie, în manuale, filme sau cântece patriotice. Este greu pentru majoritatea românilor să accepte că şi ungurii erau iobagi, ba chiar plăteau mai multe dări decât românii. Din rândul nostru, al românilor ardeleni, au fost sute de nobili români. Unii au ajuns pe funcţii înalte, ca Balc şi Drag, Iancu de Hunedoara, Nicolaus Olahus, Ştefan Josika ş.a. Ba mai mult, primul rege naţional al Ungariei, Mathia Corvin, este de origine română. Noi, românii ardeleni, am avut generali în armata imperiului şi juzi la curtea regală. Dar acestea sunt subiecte care deranjează şi în manualele de istorie învăţăm doar că am fost iobagi asupriţi. Cui îi serveşte atitudinea de victimă sau iobag asuprit? „Qui prodest?”, vorba profesorului Bolovan...

Domnia sa este deranjat că nu sunt specialist în istoria revoluţiei din Transilvania şi am îndrăznit să scriu pe această temă sensibilă. Da, într-adevăr sunt specialist în istoria medievală a Transilvaniei, nu în istoria secolului al XIX-lea.

Cu ce drept Dvs. vă asumaţi rolul de judecător pe ce teme se poate scrie, uneori bine, alteori nu? Să vă dau un exemplu de istoric specialist pe istoria medievală a Transilvaniei, care nu a înţeles absolut nimic din istoria Transilvaniei, deşi a scris mii de pagini: celebrul academician Ştefan Pascu, sub a cărui îndrumare aţi crescut cei mai mulţi istorici clujeni!

Care spirit al epocii paşoptiste ar trebui să îl pătrund în sensurile sale adânci? Discursul promovat de Avram Iancu în timpul revoluţiei, care poate fi rezumat la „Daţi în cap ungurilor”? Ca profesor nu pot să îmi permit să promovez ura interetnică, nu pot să îmi pemit un discurs naţionalist. Dacă aveţi capacitatea să înţelegeţi deontologia profesională a unui profesor de istorie îmi veţi da dreptate. Deşi citind materialele Dvs. de pe blog, mă îndoiesc că sunteţi în stare să vă asumaţi un discurs apartinic, fără nuanţe naţionaliste.

Mă bucur că îmi contestaţi lecturile despre revoluţie şi îmi asociaţi lecturi din Karl Marx şi Mihail Roller. Nu uitaţi că într-un articol de popularizare a istoriei, cum este cel publicat în Historia, nu poţi insera o mulţime de note care să dovedească o lungă listă de lucrări citite pe tema respectivă. Nu o permite economia, adică formatul revistei. Pe de altă parte, nu sunt obligat să îmi asum interpretările Dvs. sau ale altor istorici „consacraţi”. De ce trebuie să îmi asum tezele marxiste ale maestrului Dvs., dl. prof. Liviu Maior, care nu se poate debarasa de învăţăturile sale marxiste (normal pentru un prieten al lui Ion Iliescu) şi insistă pe rolul maselor ţărăneşti în revoluţia din 1848 din Transilvania, inventând calităţi revoluţionare pentru gloata răsculată (Liviu Maior, 1848-1849. Români şi unguri, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p.7 et passim).

Citeşte aici articolul ce a declanşat întreaga dispută între istorici

Nu neg naţiunii române dreptul de a fi ajuns singură la 1848 la conştiinţa identităţii ei şi la fixarea propriei agende politice. Vă reamintesc ceea ce am scris în articol, dar se pare că Dvs nu aţi vrut să vedeţi: „Din perspectivă românească, românii au făcut revoluţie în Transilvania. Liderii politici români au considerat că mişcarea lor face parte din revoluţia ce a cuprins cea mai mare parte a Europei”. Vă rog să nu uitaţi să integraţi evenimentele din Transilvania în contextul general european. Nu uitaţi că francezii sunt cei care au aprins scânteia revoluţiei şi doar în acest context general european s-au desfăşurat evenimentele din Transilvania. Nu mai decupaţi evenimentele istoriei româneşti din context, cum prea des se întâmplă în operele Dvs., mari istorici! Nu ştiu ca în Ardeal românii să fi declanşat revoluţia înaintea ungurilor la Pesta. Refuzaţi să acceptaţi realitatea evoluţiei mişcării revoluţionare pe linia Paris – Viena – Pesta – Transilvania? Sau poate aveţi Dvs. izvoare secrete care să probeze „unicitatea momentului” pentru românii din Transilvania?!

Dl. Bolovan a chiulit de la cursurile de metodologie istorică în care este predată critica internă a izvoarelor. Avem două surse despre discursul lui Avram Iancu la Vidra din mai 1848. Primul este o relatare a şefului tatălui lui Iancu, comitele cameral, martor ocular, care relatează la câteva zile distanţă de evenimente. A doua sursă este ancheta austriecilor, cunoscută sub numele ancheta Kozma, care este realizată la câteva luni distanţă şi consemnează răspunsurile celor anchetaţi. Care sursă este credibilă, dl. prof. Bolovan? Să vă explic de ce raportul şefului tatălui lui Iancu are credibilitate în faţa anchetei Kozma: este scris de un martor ocular la câteva zile distanţă de evenimente. Memoria imediată are mai multă credibilitate decât memoria pe termen lung! În aceeaşi discuţie a capacităţii Dvs. de a citi sursele intră şi invocarea de către Dvs. a ovaţiilor cu care Avram Iancu a fost întâmpinat la Oradea de unguri. Nu uitaţi că învingătorul ia totul!

De ce subcapitolul din articol despre crimele românilor din Transilvania este o manipulare?

Chiar şi maestrul Dvs, dl. Liviu Maior, nu contestă atrocităţile românilor. Desigur că încearcă întotdeauna să îi disculpe pe români: ba un ungur a tras un foc de armă când românii negociau predarea ungurilor, ba era un exploatator nobilul maghiar căruia românii i-au omorât şi familia etc. Chiar şi aşa maestrul Dvs. este obligat de mulţimea surselor să admită că românii au ucis unguri neînarmaţi. Să cităm câteva exemple pentru a reîmprospăta memoria Dvs., d-le prof. Bolovan. La Sângătin nobilii şi familiile lor s-au retras la reşedinţa din sat, fiind înconjuraţi de aproape 10000 de ţărani români. După un schimb de focuri, când să ajungă la o înţelegere, „un necunoscut” a tras asupra românilor. „Cuprinşi de furie, aceştia i-au prins pe nobili şi familiile lor şi i-au ucis pe loc. Şi-au pierdut viaţa peste 140 de bărbaţi, femei şi copii.” Lângă Baia de Criş românii au prins nişte unguri ce mergeau la Brad: „în satul Vaţa i-au omorât muieri cu prunci cu tot 14 inşi. Jefuiri tot aşa au decurs la Criscior, Brad, Baia de Criş, Hălmagiu Mare şi pe la alte sate şi curţi domneşti...”. (Liviu Maior, 1848-1849. Români şi unguri, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 299).

D-le Bolovan, contestaţi că românii au omorât copii, femei şi în oameni neînarmaţi unguri în 1848-1849? Cum etichetaţi uciderea oamenilor care nu poartă arme? Vă rog să consultaţi orice dicţionar şi veţi vedea că este un singur cuvânt: CRIMĂ!

De ce vă place să vorbiţi doar de crimele ungurilor şi să negaţi realitatea crimelor românilor? De ce nu recunoaşteţi în cărţile Dvs. ca specialist în istoria revoluţiei că cifra de 40000 de români omorâţi de unguri a fost vehiculată de un ziar din Leipzig în epoca respectivă? Aşa cum ziarele scriau în decembrie 1989 că Ceauşescu a omorât 60000 de revoluţionari. Cui foloseşte manipularea românilor printr-un discurs naţionalist despre istorie? Cui îi serveşte ura interetnică promovată de istorici ca Dvs.?

Cel puţin dl. Maior are decenţa să numească evenimentele din Transilvania „război civil”, moderând astfel formula „război de eliberare naţională” a istoricului clujean Gelu Neamţu. Indiferent cum am numi aceste evenimente, paralela cu evenimentele din Bosnia şi Croaţia de după 1990 nu este deloc deplasată. Aceleaşi reacţii, aceleaşi atitudini şi aceleaşi falsificări, în funcţie de perspectiva din care sunt tratate evenimentele. Ceea ce pentru unii este un război de eliberare, pentru alţii este crimă.

Cireaşa de pe tort, cum numiţi Dvs. ultimul subcapitol despre pasivitatea politică a românilor era adresată Dvs, d-lor specialişti în istoria românilor din Transilvania sec. al XIX-lea. Ţin minte şi acum cursurile în care era lăudată opţiunea politică a românilor ardeleni după 1867, pasivitatea politică. Pentru „marele public” ce ştie istorie mai mult din filme şi cântece patriotice, să recapitulăm că în momentul anexării Transilvaniei la Ungaria în cadrul Imperiului Austro-ungar în 1867 liderii politici ai românilor ardeleni, majoritatea activi în revoluţia din 1848, au refuzat să se implice în viaţa politică, deşi în anii anteriori ai regimului liberal austriac au dobândit o poziţie politică majoritară în Transilvania. Dieta Transilvaniei fusese majoritar românească. Desigur că anexarea la Ungaria a desfiinţat dieta ardeleană. DAR chiar şi aşa, pe baza sistemului de vot cenzitar, românii puteau să aibă cel puţin 7% din locurile din Parlamentul Ungariei. Experienţa ultimelor guvernări din România postcomunistă ne demonstrează, prin politica UDMR-ului, ce se pot face cu cei 7% într-un Parlament.

Ioan cavaler de Puşcariu a spus foarte clar în urmă cu un secol că românii au pierdut în plan politic din cauza pasivismului, pe care îl numea o „maimuţărie”. Desigur, această interpretare a lui Ioan cavaler de Puşcariu pune în umbră meritele Memorandum-ului. Ne place să ne plângem că ungurii au vrut să ne deznaţionalizeze, dar uităm că am cules ce am semănat. „Nu legea de naţionalitate magyarizează, ci legile aduse mai târziu în decursul pasivităţii noastre.”(Ioan cavaler de Puşcariu, Notiţe despre întâmplările contemporane. Partea a II-a.Despre pasivitatea politică a românilor şi urmările ei, ediţie îngrijită de Nicolae Josan, Editura Scriptorium, Bucureşti, 2004, p. 93) Ne lăudăm în istoriografie cu o acţiune care ar merita trecută într-o carte intitulată „Deciziile politice greşite ale românilor”! Dar asta deranjează, de unde mai scoatem eroii?

Aşa că cireaşa de pe tort era o invitaţie către Dvs., dl. Bolovan, ca specialist, şi către colegii Dvs. să renunţaţi la lauda celei mai proaste opţiuni politice a românilor ardeleni şi poate în timp veţi rescrie corect istoria Transilvaniei. Eu am spus în articol că liderii politici români au copiat „conştient sau nu” pasivismul lui Avram Iancu. Dar e greu de înţeles...

D-le cenzor Bolovan, de ce trebuia să mă mulţumesc cu testamentul lui Avram Iancu din 1850 prin care îşi dăruia întreaga avere naţiunii române pentru înfiinţarea unei Academii de Drept? Ca să falsific istoria? S-a pus în practică acel testament? A mai rămas ceva din averea lui Iancu la moartea sa? Ştiţi destul de bine cum a murit Avram Iancu. De ce vreţi să manipulaţi opinia publică şi să induceţi cititorul în eroare că Iancu ar fi murit sărac deoarece şi-a donat averea naţiunii române? Între proiectul lui din 1850, când era „pe val” şi realitate este o foarte mare diferenţă. Cui serveşte minciuna pe care vreţi să o promovaţi, dle Bolovan?

Cel care decide cui serveşte falsificarea istoriei lui Avram Iancu şi în general a istoriei românilor este publicul, consumatorul de istorie. Iar istoricii pot să scrie pe placul publicului sau la comandă de partid. Documentele ne relevă adesea adevăruri care deranjează, dar măcar o parte a istoricilor ne asumăm dreptul de a scrie conform izvoarelor, fără cenzură.

Avram Iancu a fost omul momentului 1848. Asumarea crimelor comise de români în 1848-1849 de către istoriografie şi conştientizarea lor de către publicul consumator de istorie nu scade cu absolut nimic măreţia lui Iancu. Istoricii trebuie să aibă libertatea interpretării, nu trebuie cenzuraţi nici de slujbaşii Academiei, nici de cititorul însetat de eroi şi de sânge.

A accepta diversitatea de opinii reflectă un minim nivel de cunoaştere şi inteligenţă. Nouă, românilor, cunoaşterea ne lipseşte, dar ne place să ne minţim că suntem atotştiutori.

Polemică între istorici: Cine falsifică istoria lui Avram Iancu?

Dosarul Historia despre Avram Iancu stârneşte dispute...
Sunt un cititor relativ constant (şi) al revistei Historia, însă numărul 113 din luna mai a.c. mi-a provocat o mare dezamăgire. În primul rând, pe copertă, pe fondul imaginii reprezentându-l pe Avram Iancu, un titlu provocator: „Avram Iancu, erou sau criminal?”.
Desigur, înţeleg foarte bine că din raţiuni de marketing, pentru a capta interesul publicului, ziarele şi revistele, uneori şi cărţile de specialitate dar nu numai, trebuie să conţină titluri care să te îndemne să le cumperi şi să le citeşti. Dar în acest caz consider că a fost o eroare regretabilă, o formulare total neinspirată şi incorectă. Coroborând titlul de pe copertă cu subtitlul unuia dintre cele două articole despre Avram Iancu pe care le conţine acest număr (este vorba despre materialul scris de domnul lect. univ. dr. Marius Diaconescu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti), respectiv «Câteva dintre crimele românilor în timpul „revoluţiei” », un cititor cu mai puţină cultură istorică ar rămâne doar cu imaginea aceasta, deformată, despre unul dintre cei mai importanţi lideri ai românilor din Transilvania în timpul revoluţiei de la 1848-1849. Astfel, între gestul provocator şi iresponsabil al lui Csibi Barna care în 15 martie a.c. l-a spânzurat simbolic pe Avram Iancu şi strategia de marketing a redacţiei, asociată cu articolul domnului Marius Diaconescu nu este nicio diferenţă. Doar că l-am mai condamnat încă o dată la moarte pe Avram Iancu!
În opinia noastră, subtitlurile din material, respectiv titlurile celor 13 subcapitole ale articolului domnului Marius Diaconescu nu-i aparţin unui istoric. Nu pot să-i aparţină unui istoric fiindcă uneori ele nu coincid cu conţinutul, iar alteori demonstrează dacă nu lipsă de onestitate şi deontologie profesională, cel puţin grave lacune istorice şi istoriografice! Dar să aduc câteva argumente în acest sens în continuare.
Prima nedumerire la citirea revistei a fost legată de faptul că autorul articolului despre Avram Iancu pe care îl voi comenta în continuare este un istoric ce nu s-a ocupat cu adevărat de anii 1848-1849, respectiv domnul Marius Diaconescu. După câte ştiu eu din timpul studenţiei sale şi mai apoi din volumele de Bibliografia istorică a României, lucrare/instrument de referinţă în orice istoriografie şi care este editată de câteva decenii de Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, domnul Marius Diaconescu este un cercetător al istoriei medievale a Transilvaniei. Fireşte că nimeni nu-i interzice unui medievist să se documenteze şi să scrie despre alte subiecte istorice din antichitate sau perioade mai recente. Şi uneori o poate face cu rezultate bune, pe baza unor lecturi temeinice şi a respectării deontologiei profesionale. Alteori însă, mai cu seamă în subiecte sensibile, delicate, lecturile de suprafaţă îl pot împiedica pe cel care scrie tangenţial şi meteoric despre teme îndepărtate de domeniul lui de specializare să intre cu adevărat în spiritul epocii, să surprindă sensurile adânci ale unui eveniment sau personalităţi. Dacă mai este vorba şi de rea credinţă la mijloc asociată cu lipsa unor lecturi fundamentale şi recente despre un subiect, atunci cu siguranţă că acest gen de articole ne pot îndepărta de adevărul istoric. Fiindcă nu poţi să nu constaţi, de la primul subcapitol intitulat „Revoluţie sau contrarevoluţie românească în Transilvania în 1848-1849?”, şi până la ultimul subcapitol intitulat „Moştenirea lui Avram Iancu – pasivismul politic”, o lipsă crasă de documentare asupra temei, o oarecare anchilozare a autorului în lucrări ideologizante ca pe vremea lui Mihail Roller! Pe urmele lui Karl Marx şi Mihail Roller, domnul Marius Diaconescu îi cataloghează contrarevoluţionari pe toţi cei care la 1848-1849 au luptat împotriva revoluţiei maghiare.
După cum am perceput eu articolul de faţă, domnul Marius Diaconescu şi-a propus să spulbere mituri istorice, să corecteze clişee, să dea sentinţele pe care Domnia sa le consideră juste despre evenimente şi personalităţi istorice, şi astfel să demitizeze istoria României. Pornind de la primul subcapitol „Revoluţie sau contrarevoluţie românească în Transilvania în 1848-1849?”, întâlnim la tot pasul astfel de tentative purificatoare, de etichete aplicate cu fermitatea şi competenţa unui istoric care ar fi petrecut zeci de ani studiind fenomenul respectiv prin prisma a mii de documente, zeci de cărţi şi studii! Astfel, domnul Marius Diaconescu apreciază tranşant că „Dintr-o perspectivă globală, de ansamblu, românii au făcut contrarevoluţie, deoarece au fost instrumentul vechii guvernări absolutiste austriece împotriva revoluţiei maghiare” (pag. 15). Astfel, autorul neagă naţiunii române din Ardeal dreptul de a fi ajuns singură, la 1848, la conştiinţa identităţii ei şi la fixarea propriei agende politice, economice, culturale. Decenii întregi de evoluţie, de la Supplex Libellus Valachorum din 1791, care au încorporat o activitate politică şi cultural-ideologică de substanţă, sunt trecute în acest chip sub tăcere sau sunt eludate cu bună ştiinţă! Este regretabil că domnul Marius Diaconescu a uitat bibliografia consistentă despre aceste evoluţii, avută ca lectură obligatorie în timpul facultăţii (David Prodan, Pompiliu Teodor, Keith Hitchins, Liviu Maior, Nicolae Bocşan, Ladislau Gyémánt ş.a.). Elita românească ardeleană de la 1848 a fost capabilă singură să conştientizeze unicitatea momentului istoric şi să acţioneze în conformitate cu obiectivele exprimate deja de câteva decenii într-o formă mai voalată sau directă. Liderii românilor au înscris în programul naţional adoptat la Blaj în mai 1848 desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea iobagilor fără nicio despăgubire (cea mai radicală exprimare programatică din acei ani a problemei sociale), recunoaşterea egalităţii în drepturi a românilor cu maghiarii, secuii şi saşii, introducerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, revendicări care să stimuleze progresul economic şi cultural etc. Toate acestea constituie un program cu adevărat revoluţionar şi care nu e cu nimic mai prejos decât programul în 12 puncte al revoluţiei maghiare, şi au fost elaborate de înşişi liderii românilor imediat după declanşarea revoluţiei în imperiu. Dacă domnul Marius Diaconescu are dovezi că programul adoptat la Blaj în mai (şi enunţat în mare de Simion Bărnuţiu la sfârşitul lunii martie) a fost elaborat la sugestia Vienei şi românii au fost manipulaţi la numai câteva zile de la declanşarea revoluţiei în imperiu, atunci să le facă publice, să cunosc aceste surse „secrete” şi eu, care de mai bine de două decenii mă ocup de revoluţie.
Atunci când guvernul revoluţionar maghiar va refuza să acorde românilor independenţa naţională, respectiv egalitatea cerută de liderii românilor, în toamna anului 1848 va începe războiul civil. Cu alte cuvinte, o revoluţie, a românilor, care doreşte să-şi materializeze întreg programul, intră în conflict cu altă revoluţie, aceea a maghiarilor, care refuzau românilor, sârbilor, croaţilor dreptul la afirmarea identităţii naţionale într-o epocă denumită clar a naţiunilor! De ce nu identificăm revoluţia maghiară drept contrarevoluţie în ceea ce priveşte Ardealul, şi ne grăbim să catalogăm contrarevoluţie numai acţiunea românilor?!!! Doar liderii maghiari şi-au dorit să facă revoluţie, cei ai românilor nu şi-au propus cumva şi ei să schimbe un sistem de guvernare şi relaţiile socio-economice anacronice cu unele noi, progresiste? Am crezut că vremurile de tristă amintire ale lui Mihail Roller de după 1948 au murit, dar se pare că prin modul reducţionist în care domnul Marius Diaconescu cataloghează acţiunea românilor ardeleni de la 1848 ne aflăm în plină epocă stalinistă, că numai atunci a fost catalogată în istoriografie drept contrarevoluţie ceea ce au făcut românii din Transilvania la 1848-1849. După tot „efortul” autorului de a ne demonstra că doar maghiarii au făcut la 1848-1849 revoluţie, iar românii, incapabili să-şi fixeze un program prin care să dorească schimbarea regimului existent, au fost manipulaţi de Viena şi au făcut contrarevoluţie, consider că specialiştii care s-au ocupat de mai multe decenii de acest subiect, trebuie să se închine grabnic „tezelor” revoluţionare ale domnului Marius Diaconescu care, pare-se, a inventat roata olarului.
M-a frapat apoi virulenţa cu care autorul a lansat un atac împotriva Academiei Române în subcapitolul „O lecţie de falsificat istoria românilor sub auspiciile Academiei Române”. Autorul neagă faptul că Avram Iancu s-ar fi adresat românilor din localitatea sa natală Vidra de Sus cu cuvintele: „Românul nu cerşeşte libertatea de la unguri; naţiunea română e destul de tare ca să-şi cucerească libertatea prin luptă”. Domnul Marius Diaconescu susţine categoric: „Nici vorbă că Avram Iancu ar fi rostit acea frază în faţa ţăranilor din satul său!...Minciuna devine istorie. Iar dacă o scrie Academia Română, trebuie să fie adevăr!?” (pag. 16-17). Dacă autorul s-ar fi documentat temeinic, ar fi putut întâlni mărturii multiple asupra acestui aspect. Mai mulţi martori maghiari anchetaţi în vara anului 1848 în zona Munţilor Apuseni de către o comisie gubernială condusă de Kozma Pál au declarat lucruri care atestă că Iancu s-a adresat moţilor cu cuvinte asemănătoare: „L-am văzut cu ochii mei pe tânărul Avram Iancu vorbind mulţimii adunate la Câmpeni şi la Vidra de Sus, îndemnând-o să se apere până la ultima picătură de sânge”; un alt martor a spus despre Iancu că „a declarat, atât la adunări secrete restrânse, cât şi în locuri obişnuite, că el nu cere nimic de la unguri, iar dacă aceştia nu le vor acorda în mod corect drepturile cuvenite, le va obţine chiar cu forţa”; sau un alt exemplu: „Tânărul Avram Iancu a mai spus că, dacă maghiarii nu consimt cu frumosul la aceste revendicări, el le va dobândi prin forţă; cu altă ocazie a declarat chiar că el nu cere nimic de la maghiar, ci el va lua totul cu forţa pentru sine şi pentru poporul său” (Revoluţia de la 1848 în Transilvania. Ancheta Kozma din Munţii Apuseni, coord. Gelu Neamţu, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 1998, pag. 94, 202, 221). Nu este cazul să fiu eu avocatul Academiei Române împotriva căreia domnul Marius Diaconescu lansează săgeţi otrăvite, doresc să revin la alte aspecte din articol care trebuie comentate.
Subcapitolul «Câteva dintre crimele românilor în timpul „revoluţiei” » este unul tipic pentru manipulare şi poate fi folosit ca mostră în viitoarele manuale de comunicare! Mai mult, este neprofesionist pentru breasla istoricilor modernişti să lase lucrurile aşa cum sunt prezentate în acest subcapitol, fără să le amendeze. Domnul Marius Diaconescu ne avertizează în subcapitolul anterior că în Transilvania din toamna anului 1848 a început războiul între români şi maghiari şi că „execuţiile erau reciproce, fără să se ţină cont decât de principiile apartenenţei etnice şi fidelităţii faţă de un regim sau altul”, comparând situaţia din Transilvania acelor luni cu ceea ce s-a întâmplat în Bosnia şi Croaţia după anii 1990! Autorul ne asigură că în aceste cazuri de crime reciproce „orice statistică sau evaluare cantitativă este fără sens. Documentele nu fac statistici, dar cantitatea poate fi exprimată printr-un singur cuvânt: mult” (pag. 17). Din păcate însă uită ceea ce a scris câteva rânduri mai devreme şi ne redă un document din arhivele primaţiale de la Esztergom, Ungaria, în care lasă loc liber statisticii, deoarece documentul cuantifică numărul maghiarilor din Zlatna omorâţi de români în timpul unui episod militar din timpul războiului civil.
Când e vorba însă de exemplificarea crimelor reciproce, domnul Marius Diaconescu are amnezie fiindcă ne oferă doar mostre documentare despre crimele comise de români împotriva maghiarilor. Încheie însă subcapitolul oarecum olimpian, dorind probabil să lase impresia unei neutralităţi axiologice: „Nu contează cine a ucis mai mult, ungurii sau românii. Execuţiile au fost la ordinea zilei şi nu fac cinste niciunei etnii, nici ungurilor şi nici românilor” (pag. 18). Fireşte că suntem de acord că aceste crime din războiul civil de la 1848-1849 nu fac cinste niciunei etnii, după cum nici crimele comise în timpul celor două conflagraţii mondiale de germani, francezi, britanici, ruşi, japonezi, americani etc. nu le fac cinste acestor naţiuni şi nu trebuie să culpabilizăm urmaşii de azi de greşelile înaintaşilor. Dar ca istoric care doreşti să te prezinţi obiectiv, echidistant, demolator de mituri şi clişee, este descalificant a neglija datele despre crimele comise împotriva românilor şi conţinute în cărţile de documente şi memorialistică publicate de istorici precum George Bariţiu, Silviu Dragomir, Liviu Maior, Nicolae Bocşan, Gelu Neamţu, Ioan Chindriş, Dumitru Suciu, Rudolf Gräf ş.a. (invoc aici faptul că eu însumi am publicat în 2003, împreună cu dr. Adrian Onofreiu, o carte cu documente despre pagubele materiale şi crimele împotriva românilor comise de maghiari în zona regimentului grăniceresc năsăudean: Revoluţia de la 1848-1849 în zona regimentului grăniceresc năsăudean. Contribuţii istorice şi demografice, Cluj-Napoca, 2003, 282 pag.). Pentru a păstra măcar aparenţa de obiectivitate, domnul Diaconescu ar fi trebuit să pună în oglindă şi câteva rânduri din cărţile istoricilor invocaţi mai devreme!
Ultimul subcapitol, ca să pună oarecum cireaşa pe tortul construit de domnul Marius Diaconescu din atâtea mistificări, afirmaţii elucubrante şi lipsă vizibilă de lecturi de specialitate, îi atribuie lui Avram Iancu drept moştenire pasivismul politic. Niciunul dintre specialiştii consacraţi care s-au ocupat de istoria mişcării de emancipare naţională a românilor din Transilvania în perioada 1850-1918 nu au afirmat aşa ceva, în lucrările istoricilor români şi străini care au cercetat decenii la rând fenomenul respectiv (Vasile Netea, Keith Hitchins, Liviu Maior, Simion Retegan ş.a.) nu întâlnim atari idei şi interpretări. Probabil că domnul Marius Diaconescu a descoperit acum luna de pe cer şi ceilalţi istorici modernişti nu ştiu încă de această fantastică descoperire! Autorul ar fi trebuit să se mulţumească să arate că în testamentul său elaborat în anul 1850, Avram Iancu a lăsat întreaga sa avere naţiunii române pentru întemeierea unei academii/facultăţi de drept. Dar dumnealui ţine morţiş să fie un istoric revoluţionar.
Evident, autorul materialului de faţă a căutat senzaţionalul şi pentru mulţi cititori poate că a şi reuşit. Domnul Marius Diaconescu a uitat însă îndemnul „Să nu demolezi, până ce nu construieşti”. Aştept ca mai întâi să publice articole în reviste de specialitate, volume tematice şi chiar cărţi despre revoluţia de la 1848-1849 şi despre Avram Iancu, şi apoi să emită sentinţe tranşante. Pentru ca cititorii revistei să nu rămână cu formularea total neinspirată de pe copertă, că Avram Iancu a fost mai mult un criminal decât un erou, voi invoca aici un citat dintr-un articol publicat de Réthi Lajos în 1880: „dar care familie ungurească a ajuns înaintea lui Iancu se putea socoti fericită, viaţa bărbaţilor şi virtutea femeilor, deopotrivă au avut parte de ocrotire” (Apud. Ioan Ranca, Avram Iancu pe baricadele Apusenilor. Relatări contemporane ale unor apropiaţi şi adversari, Târgu-Mureş, 1996, pag. 92). Într-adevăr, în timpul războiului civil din Ardeal, Iancu a cerut în repetate rânduri moţilor săi să nu ucidă civili în timpul luptelor, a solicitat comandanţilor din subordine să-i îndemne pe civili să se refugieze în biserici pentru a fi protejaţi pe durata desfăşurării unor operaţii militare în satele lor.
Dacă Avram Iancu ar fi fost un criminal, un exterminator de maghiari, nu cred că maghiarii din Oradea l-ar fi înconjurat cu atâta interes şi simpatie atunci când liderul moţilor s-a deplasat la începutul anului 1850 spre Viena, pentru a se alătura delegaţiei românilor care doreau să se întâlnească cu împăratul: „Cu câtă mânie erau maghiarii sub răscoala Iancului, cu atât îl adoră acum mai mult...La suirea în car, d. Iancu şi Balint abia putură străbate prin poporul coadunat, care la plecarea-i intonă un « Eljen» (trăiască) răsunătoriu” (Apud. Ioan Ranca, Avram Iancu pe baricadele Apusenilor. Relatări contemporane ale unor apropiaţi şi adversari, Târgu-Mureş, 1996, pag. 197-198). Şi cu siguranţă nici ilustrul istoric american Keith Hitchins (poate cel mai renumit şi avizat istoric străin, cunoscător al istoriei României) nu ar fi scris un articol echilibrat, dar elogios la adresa lui Avram Iancu: „El nu a căutat niciodată libertatea pentru poporul său în detrimentul altui popor, şi nu a încetat niciodată să preconizeze respectul şi colaboarea reciprocă drept căile cele mai eficiente de reglementare a oricăror dispute s-ar fi putut ivi” (Apud. Keith Hitchins, „Avram Iancu şi revoluţia europeană de la 1848”, în vol. Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilania (1700-1868), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, pag. 153-154).