Iancu[v=]

In memoriam Victor Iancu - de Codrin Liviu Cu}itaru


http://www.romlit.ro/www/texte08s/rl28/2-10-1.html

Reacţie întârziatî

ocmai eu, care mă laud (prin intermediul unui titlu de rubrică) că am "reacţii imediate", am tot întârziat să mă pronunţ asupra unui roman care reprezenta foarte mult pentru autorul lui, Culorile Purgatoriului de Victor Iancu. Ulterior am primit la redacţie şi o recenzie a acestui roman, scrisă de tânărul critic literar Codrin Liviu Cuţitaru. Exact când mă pregăteam să o public, mi-a sosit trista veste că Victor Iancu a murit, la 21 iunie 2008, lăsând-o copleşită de durere, în locuinţa lor de la Baia Mare, pe soţia lui, Silvia Iancu, un om minunat, care nu merita să aibă parte de o asemenea pierdere.
Victor Iancu a fost el însuşi un om pe care nu se putea să nu-l îndrăgeşti. Intelectual eminent, cinstit, entuziast, devotat până la sacrificiu cauzei ţării lui, a fost, ca mulţi alţi intelectuali ardeleni, un personaj luminos în viaţa publică. S-a născut la 26 martie 1936 la Agârbiciu, în judeţul Cluj. Doctor în Filologie, a parcurs toate treptele carierei universitare, până la obţinerea titlului de Profesor. A predat limba română la universităţile din Torino şi Milano, apoi la Universitatea "Eötvös Lórand" din Budapesta. A fost prorector al Universităţii din Baia Mare şi secretar al Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO. A publicat cărţi de lingvistică, dicţionare, lucrări de dialectologie şi folclor, dar şi romane şi piese de teatru. Un roman cu un subiect mai puţin obişnuit este Pensiunea Barbagia apărut în 1992. Personajul principal al romanului, un ţăran, Axinte Grapini, este arestat în anii stalinismului pentru că îl evocă în cântecele lui pe Avram Iancu. Iar în închisoare, el chiar devine Avram Iancu, ceea ce dovedeşte că în orice epocă apare, la români, un asemenea erou.
Romanul Culorile Purgatoriului, 2006, este un autoportret - complex si complicat, uneori până la a deveni indescifrabil - al autorului. Acest roman (bine analizat de Codrin Liviu Cuţitaru, în articolul pe care îl reproduc alături) avea pentru Victor Iancu o valoare de act de identitate care, iată, s-a transformat, din nefericire, într-o valoare testamentară.
Nu mă pot împăca deloc cu gândul că public aceste cuvinte abia după dispariţia lui Victor Iancu. Moartea lucrează, iată, mai repede decât un biet critic literar, căruia nu-i rămâne decât să regrete că, de data aceasta, reacţia lui n-a mai fost imediată.

Alex. Ştef|nescu
Literatura ca purgatoriu

Marcel Iancu - inceputurile arhitecturii moderne in Bucuresti - traseu urban -

PE CAND EXEMPLUL LUI IANCU?
Azi, 24 februarie 2006, se implinesc 155 de ani de cand marele patriot AVRAM IANCU a refuzat, oficial, primirea inaltei distinctii imperiale "CRUCEA DE AUR PENTRU MERIT CU COROANA IMPERIALA". Refuzul a fost consemnat in PROTOCOLUL Politiei austriece din 24 februarie 1851 (nr. 1891/142 S.S.I. _ 4738).

"El nu poate primi preainalta distinctie, atata timp cat natiunei romane, pe care el a condus-o, nu-i vor fi implinite drepturile si libertatile constitutionale si, indeosebi, egalitatea in drepturi, care i-au fost asigurate prin manifestele imparatesti… Manifestele si proclamatiile acestea, care corespundeau perfect dorintelor natiunii, astfel ca le-a invatat pe de rost si le-a preschimbat in substanta sa si le-a identificat cu credinta sa… Doreste ca ele sa fie indeplinite. In contradictie cu acesta, natiunea romana vede ca, in loc ca starea ei sa se imbunatateasca, se inrautateste pe zi ce trece, ca ea este subordonata altei tari, ba chiar unor natiuni straine; limba ei este exclusa din viata oficiala; i se asaza in frunte functionari straini".

Comparati demnitatea, cinstea si onoarea marelui patriot AVRAM IANCU, cu a urmasilor sai si, in special, cu a celor dupa decembrie 1989, care una spun si alta fac, acum in libertate si in jalnica democratie a coruptiei, a jafului, a intrigii, a servilismului si a minciunii. Comparat poate fi doar cu Alexandru Ioan Cuza, fauritorul Romaniei moderne, care in sapte ani de domnie a facut mai mult decat predecesorii lui, iar cand i s-a oferit tronul, dupa ce fusese rasturnat de catre Monstruoasa Coalitie, la 11 februarie 1866, a refuzat, spunand: "Sa incep o noua domnie in sange?… Sa iscalesc eu condamnarea la moarte a ofiterilor tradatori? Asta nu o pot face!". Si nu a facut-o!

Regele Mihai I nu poate fi comparat cu Iancu. El, dupa marea tradare de la 23 august 1944, a primit marea distinctie "VICTORIA" de la Stalin, insemnate bunuri si valori de la statul roman, iar acum cere, fara rusine, mosii si castele pentru care nu a muncit si pe care nu le merita. Asa cum nu pot fi comparati cu el nici cei care ne conduc dupa decembrie 1989, care urmaresc acelasi scop: BANII, AVEREA si ONORURILE. Pacat ca exemplul marelui IANCU nu i-a cuprins nici pe parlamentarii acestui mandat, castigat sub sloganul D.A., adica Dreptate si Adevar, din moment ce isi aproba privilegii de tip regal, cand Tara se zbate in saracie!


http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=20744

Certificatul de deces al lui Avram Iancu, pastrat la Alba Iulia
Directia Judeteana Alba a Arhivelor Nationale gazduieste numeroase documente foarte vechi cu mare importanta pentru istoria Romaniei. Printre cele mai interesante astfel de documente se regaseste si certificatul de deces al eroului national Avram Iancu, unul dintre conducatorii Revolutiei de la 1848.

Documentul este de fapt o datare din perioada 29 august-1 septembrie 1872, consemnata in Protocolul Mortilor al Parohiei Ortodoxe Romane Vidra de Sus. Aceasta a fost scrisa de preotul local Vasile Gombosiu, care consemna decesul luiAvram Iancu pe 29 august 1872 si inmormantarea acestuia la 1 septembrie 1872. La numarul curent 42 din respectivul protocol, preotul a notat la numele celui decedat "Avram Iancu, Eroul Romanilor", care la data decesului avea 44 de ani si era "june". Vasile Gombosiu a specificat ca decedatul a fost impartasit, iar moartea a fost "fireasca". Preotul a precizat si locul in care a fost inmormantat trupul lui Avram Iancu, si anume la Biserica din Tebea. De mentionat ca majoritatea referirilor actuale la Avram Iancu dau ca perioada in care a trait acesta anii 1824-1872, respectiv 48 de ani. Tot in legatura cu Avram Iancu, in depozitul Directiei Judetene Alba a Arhivelor Nationale este pastrat un bilet de libera trecere, emis de "generalul Avram Iancu, pentru Ioan Lemeni, dregator imparatesc, pentru a putea sa mearga la Zlatna". Directorul institutiei, Dana Zecheru, a precizat ca documentul dateaza din anul 1848. De asemenea, aici exista si o gravura reprezentandu-l pe Avram Iancu in uniforma de general maghiar, aflat calare in fruntea ostirilor sale.


Cel mai vechi document dateaza din 1455
Cel mai vechi dintre documentele pastrate in arhivele din Alba Iulia dateaza din anul 1455 si este o scrisoare de instiintare, prin care Gheorghe, fiul lui Rikalf de Tarko si Branislau de Slibo, vicevoievozi ai Transilvaniei, fac cunoscuta dispozitia data pentru solutionarea neintelegerii survenite in privinta "zalogirii unei patrimi din mosia Livada". Tot un document foarte vechi, emis pe 26 noiembrie 1563 la Alba Iulia, este cel in care Ioan al II-lea Sigismund Zapolya, regele Ungariei, reglementeaza raportul de subordonare a breslelor fierarilor, pantofarilor, dogarilor si tesatorilor din Mercurea fata de cele din Sebes.

Un alt inscris care prezinta un eveniment istoric important este "Raportul lui Tiron Dragos", arhidiaconul greco-catolic al districtului Alba Iulia, inaintat pe 15 februarie 1785 episcopului greco-catolic Ioan Bob din Blaj. Arhidiaconul i-a comunicat la acea data ca unul dintre instigatorii rasculatilor, Crisan Giurgiu, s-a sinucis in inchisoare, fiind ingropat de calau chiar in ziua redactarii raportului. In document se mai arata ca episcopul ortodox Ghedeon Nichitici se afla la Alba Iulia din ziua de 2 februarie, ca starea sanatatii contelui Jankovits s-a ameliorat foarte putin si ca din cauza unei epidemii in oras mor zilnic doi, trei, chiar sapte oameni, iar cu o zi in urma, la Aiud, a incetat din viata vicecomitele Ladislau Ballo. Institutia din Alba Iulia mai adaposteste si o scrisoare a Societatii Academice Romane adresata lui Timotei Cipariu, referitoare la tiparirea Tratatului de gramatica a limbii romane, dar si Manifestul tinerimii romane, intitulat "Popor Roman!", prin care toti romanii sunt chemati la Cluj pentru a fi alaturi de confratii lor, acuzati in procesul "Memorandumului".
Conditii speciale
"Toate aceste documente sunt pastrate in conditii speciale si sigure. Cand sunt cerute pentru consultare la sala de studiu, acestea nu sunt prezentate in original, ci in copii tocmai pentru a fi protejate de orice factor care le-ar putea afecta. In cazul in care sunt expuse in cadrul unor expozitii organizate, vizitatorii se pot bucura de aceste acte in original, insa nu pentru mult timp. Astfel, documentele pot fi transmise si generatiilor viitoare", a spus directorul Directiei Judetene Alba a Arhivelor Nationale, Dana Zecheru.

Ioana Petcu-Prof. univ. dr. Carol Iancu: "Imediat ce-l stim pe celalalt, ne dam seama ca este ca si noi"

Ioana Petcu: Bună ziua, domnule Carol Iancu, voi începe ex abrupto cunoscînd faptul că sunteţi om de literă şi de istorie în acelaşi timp, prin formaţia dumneavoastră. Cred că prima întrebare va fi oarecum previzibilă, pentru că ştim despre cartea de referinţă Les mythes fondateurs de l’antisémitisme. De l’Antiquité à nos jours (Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din Antichitate pînă în prezent), vă rog să-mi spuneţi care sunt stereotipurile antisemite în cadrul bisericii creştine.
Carol Iancu: Într-adevăr în această carte intitulată în franceză Les mythes fondateurs de l’antisémitisme, n-am vrut să scriu o istorie nouă a antisemitismului, ci să prezint acest fenomen în perspectiva miturilor sale fondatoare. Ca să putem ajunge la bisericile creştine ortodoxe este normal să începem cu antichitatea, chiar cu începuturile creştinismului, căci sunt anumite mituri care s-au perpetuat din antichitate pînă în zilele noastre, altele s-au reciclat de la civilizaţia creştină medievală spre civilizaţia musulmană contemporană şi o serie întreagă de mituri care se regăsesc la fel în diferitele biserici ortodoxe, catolice, protestante şi aşa mai departe. Aşadar, un prim mit care s-a menţinut pînă în secolul XX şi poate în anumite medii pînă în ziua de azi este acuza de sînge ritual sau omor ritual. Ceea ce e curios, e că în antichitate creştinii au fost acuzaţi de grecii politeişti că ar utiliza sînge în unele practici religioase. Iată că printr-un transfer psihanalitic asistăm la fenomenul cînd acuza se va îndrepta spre evrei. Legenda spune că pentru sărbătoarea de Paşte ca azimă, evreii “ar avea nevoie de sînge creştin” pentru a-l amesteca în făină şi a prepara această azimă. E vorba de un mit care nu se bazează pe absolut nimic, însă noi cunoaştem că un mit este o legendă inexactă dar în care oamenii cred. Se pare că această acuză s-a încetăţenit în Ţările Româneşti, şi astfel mă voi întoarce la întrebarea dumneavoastră, o dată cu venirea unor călugări de origine grecească. Am avut ocazia de a prezenta această problemă şi în cartea pe care o cunoaşteţi deja, dar şi în ultima carte apărută acum nici măcar două săptămîni numită Evreii din România. De la marginalizare la emancipare, unde am amintit o serie de fapte de acest gen. Vă daţi seama că ne aflăm în faţa unui fenomen excepţional. În ce sens? Ce înseamnă din punct de vedere religios iudaismul? Care este prima regulă: neconsumarea sîngelui. Că noi spunem carne aptă pentru a fi consumată, este vorba despre o carne din care se va extrage sîngele. Este iraţional să considerăm că evreii ar consuma sînge omenesc – aceasta fiind o interpretare psihanalitică. Totuşi această legendă s-a păstrat. Pînă şi în ţările musulmane, miturile referitoare la evrei s-au reciclat. Sunt acolo alte acuze. De exemplu, din cauza conflictului politic dintre Orientul Apropiat şi Mijlociu între Israel şi Ţările Arabe sau Palestina, acest mit capătă direcţia următoare: găsim în presa arabă “s-ar fi găsit cîţiva palestinieni care ar fi fost omorîţi, găsiţi fără o picătură de sînge. Li s-a extras sîngele pentru că riturile, Talmudul şi cărţile evreieşti reclamă sînge uman”. Iată cum o acuză care a apărut în creştinism şi lumea medievală s-a reciclat pînă în lumea arabă. Sunt şi alte acuze venite pe filială catolică, aici exsita o rugăciune specifică pînă în anii ’60 cu ocazia Sfintei Vineri înainte de Paşti: O remus pro perfidis eudeis, care s-ar treduce “să ne rugăm pentru evreii increduli sau necredincioşi”, ceea ce este total neadevărat pentru că evreii au fost primii monoteişti. Mitul cel mai celebru, de fapt probabil că ar fi trebuit să încep tocmai cu el, este mitul poporului deicid. E vorba de un concept grotesc: cum un om poate să-l omoare pe Dumnezeu? Dar şi aici este un transfer psihanalitic. Evreii au văzut un Dumnezeu transcendental, prezent pretutindeni dar nematerializat. Este Dumnezeul spirit care a creat întreaga lume şi la început un om. Care-şi va trimite apoi Fiul printre oameni. E o adevărată revoluţie mentală: dacă noi ne tragem toţi dintr-un singur om, înseamnă că suntem cu toţii egali în faţa Sa. Indiferent că pielea noastră este roşie, albă, galbenă.
I.P.: Sunteţi de multă vreme plecat în Franţa, de prin anii ’50, aş vrea să-mi spuneţi dacă se simte acolo ceea ce şi în România se observă - viaţa culturală diferită dintre est şi vest, nord şi sud. Îmi puteţi face un racursi în cultura Franceză şi să-mi spuneţi cît se simte separaţia pe regiunile din Franţa?
C. I.:Trebuie să ştiţi că oamenii au avut şi vor avea mai multe identităţi. Un francez, de exemplu, este “un bon français” fiind şi un parizian sau un provensal un breton,un corsican, un alsacian, din punct de vedere georgafic. Putem fi în acelaşi timp un protestant, calvinist, luteran din punct de vedere religios. Cu anumite orientări. Şi în acelaşi timp putem avea şi o altă identitate, care poate este cea mai importantă şi care va uni pe toţi oamenii de pe acest bătrîn continent. Este vorba de cea Europeană. Din acest punct de vedere, există o mare diversitate în Franţa. Dintr-o anumită optică aceasta ar putea fi constatată şi aici în România. Eu sunt profound legat de plaiul Moldovei, pentru că am copilărit aici. Putem fi moldoveni, aşadar, munteni sau apuseni şi deja europeni.
I. P.: Cum e văzută cultura românească în percepţie franceză? Ce stare vă face această paralelă, ca om între două ţări?
C.I.: Pot vorbi despre modelul universitar. De exemplu, universitatea noastră din Montpellir are legături privilegiate cu acelea din România: schimburi frecvente am realizat cu Universitatea “Al. I Cuza” din Iaşi, în ambele sensuri, cu Universitatea din Bucureşti şi cu “Babeş Bolyai” din Cluj. Înainte de ’89 era imposibil sau rarisim să vedem un student din România la o facultate străină. Azi la noi, la Montpellier la Facultatea de Litere avem 60 de cursanţi din România, iar eu coordonez numeroase teze de doctorat cu admişi de aici; menţionez că tinerii masteranzi sau doctoranzi sunt foarte serioşi. Ei sunt cei care aduc “un souffle nouveau” (un aer proaspăt) şi sunt foarte bine văzuţi în Franţa. În plus sunt responsabil cu stabilirea relaţiilor internaţionale şi încerc să le întăresc. Să nu uităm că oraşul Montpellier are o istorie adînc legată de Moldova. Vasile Alecsandri, fostul Ministru al Afacerilor Externe a fost premiat aici la concursul “Gintei Latine”. În plus acum, ţara noastră a intrat în Uniunea Europeană şi i s-a pus accentul pe latinitatea sa, România consideră Franţa ca o soră mai mare latină, şi de cealaltă parte este o deosebită simpatie.
I.P.: Trecînd puţin pe latura socială, rupîndu-ne din subiectul strict cultural: cum priviţi integrarea ţării noastre? Suntem pregătiţi pentru aşa ceva?
C.I.: Vreau să vă mărturisesc faptul că dacă există într-adevăr o ţară Europeană, atunci aceasta e sigur România. Asta e paradoxal, ca una din cele mai europene ţări să intre în Europa doar în 2007, dar există o serie de factori sociali, economici, politici de care trebuie să ţinem cont. La nivel economic există contraste mari, care se explică şi prin istorie. Sunt convins că în ciuda anumitor dificultăţi, trebuie să fim realişti, integrarea se va face relativ rapid. Dar eu ca istoric, văd România ca o adevărată ţară Occidentală.
I.P.: Care este statutul ortodoxiei în Franţa?
C.I.: Trebuie să vă spun că din punct de vedere religios, în Franţa există o mare diversitate, iar la Montpellier se află o Biserică ortodoxă, unde un preot de origine română vine din cînd în cînd, sau alţi preoţi, studenţi de la facultatea de teologie participă la slujbe, rugăciuni de rit ortodox. Nu cred că din perspectiva practicării unei alte religii decît cea catolică, Franţa fiind dominată de catolicism, cineva să fie dezavantajat. De altfel aici, în România, Biserica Creştin-Ortodoxă a demonstrat că e una deschisă curentelor moderne. Să nu uităm că Papa a venit la Bucureşti. E o cinste pentru Biserica Ortodoxă de a facilita o astfel de întîlnire, de reuniune. Eu sunt interesat de relaţiile interreligioase. Este un prilej de a-l cunoaşte pe celălalt. Vedeţi dumneavoastră, necunoaşterea dă naştere la prejudecăţi. Ce însemnă rasismul? Înseamnă frica de celălalt. De ce? Pentru că imediat ce-l ştim pe celălalt, ne dăm seama că este ca şi noi, deşi poate se roagă în mod altfel. De aceea consider că trebuie să modificăm tipul de învăţamînt: de la cel al dispreţului, la cel al stimei. Acum am ajuns la momentul în care trebuie să căutăm care sunt elementele noastre comune. Numai respectînd pe celălalt, acceptîndu-l aşa cum este el şi nu aşa cum am vrea să fie, numai aşa putem avansa.

Domnul profesor Carol Iancu este şi autorul unui foarte proaspăt volum de poeme, peste care am reuşit să aruncăm o privire şi din care am reuşit să extragem cîteva versuri. Memoriile Şoahului, apărut în Cluj-Napoca la editura Apostrof, cu o grafică excelentă de Tudor Banuş. Volumul debutează cu versuri din Paznic al memoriei:
“Sunt păzitorul memoriei al generaţiilor dispărute
Ultima picătură a lacrimilor îmbătrînite
Din micile sate evreieşti înmormîntate
Sunt lumînările dinaseara de vineri
Chintesenţă a durerilor îngropate
Obiect nemişcat în oglinda visurilor de astăzi.”

Marcel Janco


Janco (Iancu), Marcel (1895-1984), artist plastic, arhitect, teoretician al artei.


S-a născut la Bucureşti. Încă din timpul liceului este atras de cercurile culturale bucureştene şi colaborează la revista “Simbolul”, unde îi cunoaşte pe Tristan Tzara şi Ion Vinea. În aceeaşi perioadă ia lecţii de pictură şi desen cu Iosif Iser.
În 1915 începe să studieze arhitectura la Şcoala Politehnică de la Zürich, unde frecventează şi grupul cunoscut drept „Cabaret Voltaire”. Aici face cunoştinţă cu Hans Arp şi Hugo Ball şi îl reîntâlneşte pe Tristan Tzara, cu care fondează, în 1916, DADA, mişcarea de avangardă care îşi propune să desfiinţeze stereotipurile şi convenţiile, revoluţionând arta şi literatura. Caietele DADA, publicate de Iancu şi Tzara, reunesc contribuţiile a numeroţi artişti plastici şi poeţi îndeosebi. Devine membru al grupului „Das Neue Leben”, alături de Arp şi Giacometti.
Între 1920-1922 Janco se află la Paris, pronunţându-se împotriva aderării mişcării DADA la suprarealism.
Revine în România în 1922, iar prima expoziţie personală şi-o va deschide în 1923, dată care coincide cu constituirea „Contimporanului”, grupare a avangardei româneşti fondată de Ion Vinea, Jacques Costin şi Marcel Janco, care publică şi revista cu acelaşi nume. Ca organizator, participă cu lucrări la toate expoziţiile „Contimporanului” (1924-1930), prima dintre ele, cu o largă participare internaţională, fiind alcătuită împreună cu M. H. Maxy. Participă, în expoziţii de grup, la toate manifestările artei moderne şi de avangardă din România, iar lucrările sale sunt prezente la manifestări internaţionale.
În perioada interbelică Janco este foarte activ ca arhitect, proiectând împreună cu fratele său, Iuliu, multe dintre primele edificii moderne, particulare şi publice, în Bucureşti, pe litoral sau Valea Prahovei. Preocupat în egală măsură de arhitectura de interior, de proiectul în sine ca şi de amenajări urbanistice, stilul lui Iancu este influenţat de Bauhaus ca şi de concepţiile funcţionaliste ale lui Walter Gropius şi Le Corbusier.
În 1941, ca urmare a aplicării legislaţiei antievreieşti, Janco părăseşte România, stabilindu-se în Palestina. În 1942 Muzeul de Artă din Tel-Aviv îi organizează prima expoziţie personală, urmată de o a doua, în 1948, an în care Janco se alătură mişcării artistice „Orizonturi Noi” (Ofakim Hadashim). În 1950, la New York, i se organizează o expoziţie personală. Lucrează schiţe de decor şi costume pentru Teatrul Habimah din Tel Aviv.
În 1953 Janco întemeiază la Ein Hod celebra colonie de artişti, centru de studiu şi creaţie menit să sprijine renaşterea artei israeliene. Concomitent, predă la Seminarul Pedagogic de la Oranim. Moare în 1984 la Ein Hod.
Pionier al mişcării de avangardă, stilul lui Janco a evoluat de la expresionismul portretelor şi peisajelor din perioada interbelică la stilul abstract al perioadei israeliene.
Fondator, practic, al avangardei româneşti, numele lui Marcel Janco este prezent în toate publicaţiile acesteia: „Contimporanul”, „75 HP”, „Integral”, „Unu”, contribuind cu desene, în special portrete, dar şi studii, conferinţe sau cronici. Publică şi în alte reviste precum „Facla”, „Rampa”, „Universul literar”, „Mişcarea literară”, „Cuvântul liber” şi „Timpul”. Este o prezenţă constantă în presa culturală evreiască ca „Adam” şi „Puntea de Fildeş”, în cea de a doua publicând şi proiecte urbanistice pentru aşezările de imigranţi din Palestina.
Surse bibliografice:

1. Centenar Marcel Inacu (1895-1995); Bucureşti, Simetria, 1996.
   
2. Mendelsohn, Marcel: Marcel Janco; Tel-Aviv, Massadah, 1962.
   
3. Pavel, Amelia: Pictori evrei din România; Bucureşti, Hasefer, 1996.
   
4. Bucureşti anii 1920-1940 – între avangardă şi modernism; Bucureşti, Simetria, 1994.
   

IANCU DE HUNEDOARA, personalitate politica, diplomatica si militara a secolului al XV-lea _ 550 de ani de la moartea sa

La inceputul secolului al XV-lea unele familii de mici boieri din Tara Romaneasca s-au refugiat in Transilvania, mai ferita de atacurile turcesti. Printre acestia, Serbu ce se distinsese prin merite militare impreuna cu fiii sai Voicu, Mogos si Radu.

Faima de buni ostasi a atras atentia lui Sigismund de Luxemburg - regele Ungariei care le-a inlesnit asezarea in Transilvania, luandu-i in serviciul sau. In slujba regelui s-a remarcat Voicu, fiul mai mare "ostean al Curtii" care s-a casatorit cu o tanara romanca din mica nobilime hunedoreana, Elisabeta Marginean.

In anul 1407 se naste Iancu, care avea sa devina marele conducator de osti Iancu de Hunedoara. El a mai avut un frate, Ioan, si trei surori. In anul 1409, Sigismund de Luxemburg daruieste lui Voicu si fratilor lui castelul Hunedoara, cuprinzand orasul (35 de sate, vami, mine de sare, aur, argint, fier). Cu aceasta ocazie, au primit si blazonul nobiliar al Huniazilor care are drept emblema un corb cu aripile usor desfacute si cu un inel in cioc.

Dupa ce Iancu si-a castigat faima in luptele cu turcii, iar fiul sau Mateias a ajuns rege al Ungariei pe seama blazonului nobiliar s-au plasmuit legende referitoare la originea familiei care-l purta.

Istoricul maghiar I. Thuroczi in Chronica Hungarorum - aparuta in anul 1488 - il consemneaza pe Iancu Corvinul: "nobil si luminat nascut din neamul de dincolo de munti" - adica dincolo de Muntii Carpati in Tara Romaneasca.

Antonio Bonfini, istoric si umanist italian, istoriograf al regelui Matei Corvinul, in lucrarea Historia Pannonica - 1495 - mentioneaza originea romaneasca a lui Iancu de Hunedoara, tatal lui Matei: "Romanii dintre aceia care locuiesc acum pamanturile getilor si dacilor, fiind urmasi ai colonistilor romani, precum o dovedeste asemanarea limbii".

Enea Silvio Piccolomini, devenit Papa Pius al II-lea, in lucrarea sa Historia de Europa - aparuta la sfarsitul secolului al XV-lea, are cuvinte de dreapta pretuire, atat pentru Iancu, care obtinuse, la 21-22 iulie 1456, o stralucita victorie asupra sultanului Mahomed al II-lea in batalia de la Belgrad, cat si pentru neamul romanesc din sanul caruia se nascuse.

Iancu a copilarit in castelul Huniazilor, unde a cunoscut viata iobagilor tarani si a micilor nobili, pe care se va sprijini in cursul carierei lui politice si militare.

In anul 1428 s-a casatorit cu Elisabeta Szilaghi - dintr-o familie nobila din comitatul Szolnocului de Mijloc. Din aceasta casatorie s-au nascut doi fii, Ladislau, nascut in anul 1431, si Mateias, nascut la Cluj, la 24 februarie1443, in casa unui podgorean sas.

In anul 1430 Iancu intra in serviciile directe ale regelui Sigismund de Luxemburg. Cronicile timpului ii descriu portretul fizic si moral: "Era un om de inaltime mijlocie, bine legat, cu gat puternic - cu un par castaniu sclipitor, ochii mari, fata rumena, cu un aer de seriozitate in tinuta, ii placea meseria armelor mai mult decat altceva" (Camil Muresan - Iancu de Hunedoara, Editura Militara, Bucuresti, 1976, p. 12).

In toamna anului 1431 il insoteste pe Sigismund de Luxemburg in Italia, intrand in numarul soldatilor pe care regele ii trimisese ca ajutor ducelui Milanului, Filippo Visconti, impotriva Venetiei. La Milano ramane doi ani, prilej sa studieze organizarea armatelor italiene, metodele lor de lupta, arta militara a vremii.

Iancu primeste mosii din partea regelui Sigismund in jurul Aradului, Cenadului si comitatul Bekes. In ianuarie 1434 il insoteste pe Sigismund la Basel, in Elvetia, la Conciliul Catolic unde s-au discutat mijloacele de inabusire a miscarii de eliberare a poporului ceh de sub stapanirea feudala germana, cunoscuta sub numele de miscarea husita. Conducatorul miscarii husite, Ian Hus, a fost ars pe rug ca "eretic". Iancu a participat la campania lui Sigismund in Cehia. Luptele pe care le-a purtat in Cehia i-au imbogatit cunostintele in domeniul artei militare. A apreciat tactica militara pe care o foloseau husitii, iar mai tarziu va angaja un mare numar de husiti in armata sa. Sigismund de Luxemburg a fost recunoscut si ca rege al Cehiei, luandu-si, in Boemia, in stapanire tronul.

In decembrie 1437 regele Sigismund de Luxemburg moare. In aceeasi luna a fost incoronat Albert de Austria in localitatea Székésfehervár (Cetatea Alba). In anul 1438 - noul rege il numeste pe Iancu ban al Severinului, avand in paza cetatile Severin, Gureni, Orsova si Mehadia.

In anul 1439 atacurile trupelor otomane s-au intetit in Serbia, in apropierea hotarelor de miazazi ale Ungariei si Transilvaniei. Sultanul Murad al II-lea asedia cetatea Serbiei - Semendria. Despotul sarb Gheorghe Brancovici cere ajutor nobilimii maghiare, iar in Dieta tinuta la Buda, la 29 mai 1439, s-a hotarat o campanie impotriva turcilor. Aceasta expeditie a fost foarte putin glorioasa, incat, la 27 august 1439, cetatea Semendria cazu in mainile turcilor, iar rudele despotului sarb Brancovici au ajuns in captivitate.

Regele, intors in Ungaria bolnav, sfarseste intr-o localitate de langa Strigoniu (Esztergom), la 27 octombrie 1439, lasand-o vaduva pe regina Elisabeta, in asteptarea unui mostenitor. La 2 februarie 1440 Elisabeta nascu un fiu - Ladislau Postumul. Dieta intrunita la Buda, la 1 ianuarie 1440, a hotarat sa-l aduca rege pe Vladislav Jagello al Poloniei - care accepta tronul Ungariei si sosi la 21 mai 1440, cu o impunatoare suita polona. Iancu ia apararea regelui Vladislav, castigand asupra marilor nobili victoria de la Battaszek, la 10 septembrie 1440, iar ca rasplata este numit Voievod al Transilvaniei si comite al Timisoarei.

In octombrie 1441 Iancu intervine pe teatrul de lupta din Serbia unde Ishac, beiul de Semendria, facea incursiuni in imprejurimile Belgadrului si ale raului Sava. In aceasta confruntare Iancu obtine victoria, turcii fiind urmariti pana in aproprierea Semendriei, putini reusind sa se salveze. Vladislav ii serbeaza victoria si-i daruieste noi mosii. In aceasta lupta Iancu il pierde pe fratele sau credincios Ioan, pe care il inmormanteaza in biserica episcopala din Alba Iulia.

In primavara anului 1442 turcii, sub conducerea lui Mezid (beiul de Vidin), intreprind un nou atac impotriva Transilvaniei pe la Turnu Rosu. Iancu a proclamat ridicarea generala la oaste. Batalia s-a desfasurat in localitatea Capu, intre Sibiu si Alba-Iulia. Mezid si fiul sau mor pe campul de lupta. Aceasta confruntare a lui Iancu cu turcii se constituie ca un inceput ale marilor sale victorii in care isi va afirma capacitatea de conducator si strateg militar.

In august 1442, sultanul Murad al II-lea, ingrijorat de infrangerea armatei sale si pentru a razbuna moartea beiului Mezid si a fiului sau, trimite o armata de aproximativ 800.000 de soldati, in frunte cu beglerbegul Rumeliei - Sehabeddin, cu scopul de a patrunde in Tara Romaneasca pe care sa o transforme in provincie a Imperiului Otoman. Teatrul operatiunilor de lupta s-a desfasurat pe raul Ialomita, unde Iancu a avut si sustinerea domnitorului Vlad Dracul.

Batalia se va termina cu victoria fortelor romane, Sehabeddin fiind destituit de sultan si inlocuit cu beiul Hassan. In noiembrie si decembrie 1442 Iancu patrunse la sud de Dunare, imprastie trupele turcesti, ataca Vidinul si se intoarse prin Serbia.

Victoria de pe Ialomita a provocat in Europa o vie admiratie, fiind celebrata si la Venetia in piata San Marco, in 4 noiembrie 1442. In Ungaria dieta a hotarat, in iunie 1443, organizarea unei campanii in Balcani impotriva turcilor. Iancu a pregatit o armata de aproximativ 35.000 soldati (romani, sarbi, cehi, poloni). Regele Vladislav pleaca din Buda, la 22 iulie 1443, insotit de o cavalerie polona si mercenari cehi. Mai jos de Belgrad se va intalni cu oastea lui Iancu, ocupa orasul Nis, zdrobind fortele otomane, luand prizonieri si o captura de steaguri dusmane, in aceasta campanie din Balcani Iancu a luat contact cu Gheorghe Castriotul Skanderbeg - pentru o intelegere in vederea unei actiuni comune. In batalia de la Nis Skanderbeg, comandant in armata otomana, paraseste lupta indreptandu-se spre cetatea tatalui sau, Kroja, unde, la 28 noiembrie, va proclama independenta Albaniei. Skanderbeg va ramane in continuare un aliat devotat a lui Iancu.

De la Sofia (decembrie 1443) misiunea armatei lui Iancu devenea tot mai grea - aprovizionarea anevoioasa, crestele inzapezite ale Muntior Balcani, trecatori intarite de turci cu pamant, palisade si copaci rasturnati sub conducerea sultanului Murad.

La 2 februarie 1444 Vladislav, Iancu si armata erau primiti sarbatoreste la Buda si o slujba solemna de multumire se celebra in biserica din cetatea Budei. Expeditia din Balcani din vara anului 1443 pana in iarna anului 1444 a fost denumita "Campania cea lunga" in care armata lui Iancu fusese in actiune mai bine de sase luni, din care patru luni pe teritoriul dusman, obtinand mai multe victorii. Delegatii din partea papei - Filip, ducele Burgundiei, genovezii, venetienii, imparatul bizantin Ioan Paleologul - aduceau felicitari si laude regelui Vladislav si lui Iancu pentru victoriile obtinute.

Campania de la Varna incepe la sfarsitul lui august si inceputul lui septembrie 1444 cu o armata puternica, avand in frunte pe Vladislav Jagello, Iancu si cardinalul Giulio Cesarini, caruia i se va alatura un corp de peste 4.000 de osteni trimisi de Vlad Dracul din Tara Romaneasca. Armata otomana, avand in frunte pe sultanul Murad al II-lea, cu concursul unei flote germane, ajunge la Varna unde se desfasura o crancena confruntare in care crestinii au fost invinsi. Regele Vladislav aluneca si cazu de pe cal, iar un ienicer turc ii taie capul. Demoralizarea pricinuita de moartea regelui se transforma in panica. Cardinalul Cesarini sfarseste intr-o mlastina pe campul de batalie. Batalia de la Varna a fost ultima mare tentativa de alungare a Imperiului Otoman din Europa secolului al XV-lea. Intr-o scrisoare trimisa de Iancu de Hunedoara papei isi exprima amaraciunea, impotriva acelora care ii facusera fagaduieli, fara a si le onora, silindu-l sa dea o atat de mare batalie, cu mijloace putine si in conditii neprielnice, impotriva numeroaselor trupe turcesti. (conf. op. cit. p.67 ).

In anul 1445, Iancu, cu sprijinul unei flote burgunde si papale si al unui corp de oaste condus de Vlad Dracul, reuseste sa cucereasca de la turci cetatea Giurgiu. Dieta Ungariei, convocata la 1 noiembrie 1446, propune alegerea unui guvernator pana cand regele Ladislau Postumul avea sa devina major.

La 5 iunie 1446 Iancu a fost ales guvernator al Ungariei. Alegerea sa se datora prestigiului pe care si-l castigase in stralucitele campanii impotriva turcilor, atat cu ocazia victoriilor, cat si in clipele de infrangere. Perioada guvernarii sale, intre anii 1446-1452, reprezinta un succes apreciabil al politicii de centralizare a statului. In privinta taranilor liberi si a nobilimii mici a facut numeroase danii prin care a rasplatit slujbele lor militare. Totodata a contribuit la ridicarea unor familii de cneji hunedoreni, banateni, maramureseni in randurile micii nobilimi. S-a preocupat de soarta lucratorilor din ocnele de sare, a incurajat exploatarea aurului, sprijinind dezvoltarea localitatilor Baia-Mare si Baia-Sprie. A ajutat, Brasovul si Sighisoara sa infiinteze monetarii, iar unor orasele de pe propriile sale mosii le-a acordat dreptul de targ.

Consolidandu-si puterea si relatiile cu aliatii, Iancu va participa in anul 1448 la marea batalie de la Kosovopolje (Campia Mierlei) cu trupe din Croatia, Slavonia, Polonia, Transilvania, Tara Romaneasca. Turcii inaintau cu trupe din Rumelia si Anatolia, in frunte cu sultanul Murad al II-lea. Iancu poposi doua zile langa Pristina, unde astepta sosirea lui Skanderbeg, care n-a reusit sa ajunga la timp. De asemenea, iscoadele i-au adus lui Iancu stiri putine si gresite. Marea confruntare a avut loc in zilele de 17, 18 si 19 octombrie 1448. Infrangerea de pe Campia Mierlei inseamna inceputul slabirii puterii militare a lui Iancu.

Armata pe care se straduise sa o refaca fusese zdrobita. Guvernatorul ii raspunde Papei "aratandu-i ca el n-a urmarit, nici prin campaniile anterioare, altceva decat apararea hotarelor, asigurarea linistii si a unei paci sigure, prin impingerea cat mai departe a dusmanului amenintator". (conf. op. cit. p. 111).

Sultanul Murad al II-lea sfarseste in februarie 1451, urmandu-i fiul Mahomed al II-lea care, la 29 mai 1453, cucereste Constantinopolul. In 1452 se incheie pacea de la Adrianopol dintre Iancu si Imperiul Otoman prin care turcii se angajau sa inceteze atacurile impotriva Tarii Romanesti si a Transilvaniei si sa nu ridice fortificatii pe Dunare. In decembrie 1452 Iancu merge la Viena, unde era regele minor Ladislau Postumul, demisioneaza din functia de guvernator, dar va ramane cu titlul de capitan suprem al Ungariei si voievod al Transilvaniei.

In vara anului 1454 sultanul Mahomed al II-lea a incalcat armistitiul de trei ani, apare in Serbia cu o puternica armata, asediaza cetatea Semendria. Iancu sosi la Dunare in august 1454, surprinde ariergarda sultanului langa KRUSEVAC, zdrobind-o, apoi pustieste imprejurimile Vidinului si ramane pana in iarna la Belgrad. Imperiul otoman nu va renunta la ideea de inaintare in Europa centrala si, in iulie 1456, turcii, condusi de sultanul Mahomed al II-lea, incep asediul Belgradului. La 2 iulie 1456 ajunge in cetatea Capistrano cu cinci corabii mari ce purtau primele detasamente de cruciati. Iancu va reusi sa distruga flota turca de pe Dunare, iar in zilele de 21 si 22 iulie 1456 va repurta o stralucita victorie asupra turcilor. Au avut loc procesiuni ce sarbatoreau victoria la Curtea Imperiala Germana, la Venetia si Anglia. Papa Calixt al III-lea "inalta in laude pana deasupra stelelor numele ilustrului voievod roman ca pe al unuia din cei mai slaviti oameni care traisera in lume". (op. cit. p.125). Turcii renuntasera la continuarea asediului, iar Europa centrala scapa pentru mai multe decenii de atacurile otomane.

Eroul acestei batalii - Iancu de Hunedoara - va muri peste putina vreme, la 21 august 1456 in tabara de langa Zemun, rapus de ciuma. Vrednicul trup al lui Iancu de Hunedoara va fi dus si inmormantat in Catedrala romano-catolica de la Alba-Iulia, in mijlocul Transilvaniei, de unde a fost inaltat pe culmile maririi.

Intr-un studiu consacrat lui Iancu, datorat lui Damaschin Bojinca, aparut in 1830, se facea aprecierea: "Eroismul si toate virtutile militare si civile cu care stralucise Ioan Corvin in toata viata sa ii castigara locul in ordinea celor mai geniali comandanti si generali ai tuturor timpurilor. Tot asa, eminentele sale calitati ca barbat de stat, crestin, ca un om privat ii asigurara cele mai ilustre pagini nu numai in istoria patriei si natiunii, ci si chiar in istoria generala a Europei."

Apararea libertatii si independentei se vor stradui sa o asigure si sa o imbogateasca in continuare alti eroi, precum Vlad Tepes, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si altii.


http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=24190

133 DE ANI DE LA TRECEREA IN ETERNITATE A LUI AVRAM IANCU

Astazi, 10 septembrie 2005, se implinesc 133 de ani de la trecerea in eternitate a Eroului-simbol al natiunii romane de la 1848-1849 din Transilvania, AVRAM IANCU, "Craisorul Muntilor". S-a nascut la Vidra de Sus, in Muntii Apuseni, din parintii: tata-Alexandru Iancu si mama-Maria Vila, in anul 1824. Din pacate, luna si ziua nasterii nu sunt cunoscute.

In Enciclopedia Romana, tomul II, Sibiu, 1900, pag. 758, omul de cultura Corneliu Diaconovich, mentioneaza: "Era plin de spirit, avea un temperament specific motilor, ganditor si scurt la vorba". AVRAM IANCU a fost sufletul Revolutiei Romane din Transilvania anilor 1848-1849 si a condamnat uciderea de catre armatele kossuthiste, miseleste, prin impuscare, spanzurare, decapitare, inecare si cu batele, a peste 40.000 de romani si incendierea a peste 250 de sate romanesti din motive si ura etnica, pentru ca au refuzat umilinta si ungurizarea fortata. Dupa terminarea studiilor superioare de drept, la Cluj, in anul 1848 AVRAM IANCU vine la Targu-Mures, unde a practicat avocatura, in calitate de cancelist la "Tabla Regeasca", timp de doi ani. A pus "pumnul in calea furtunii" nobililor unguri care amenintau cu iobagia si pierderea fiintei nationale in Transilvania, sub aspect economic, social, cultural, religios si uman.

In "Testamentul" sau, scris la 20 decembrie 1850, AVRAM IANCU marturisea: "Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad natiunea fericita, pentru care dupa puteri am lucrat pana acum, durere fara mult succes, ba tocmai acum vad, ca sperantele mele si jertfa adusa se prefac in nimica".

Marturiile vremii dovedesc ca ultimele zile ale vietii, AVRAM IANCU si le-a petrecut in localitatea Baia de Cris, judetul Hunedoara, la familia covrigarului Ioan Stupina. Aici se culca pe o targa (prici), apoi canta doine de dor si jale, cu o rara maiestrie, din fluierul sau iubit. In dimineata zilei de 10 septembrie 1872, "Craiul Muntilor" a fost gasit, de stapanul casei, pe o targa, mort, cu fluierul langa el. A fost plans de intreaga natiune romana, fiind inmormantat la 13 septembrie 1872, de un sobor de preoti, la care au participat peste 10.000 de oameni, la Tebea, langa gorunul lui HOREA. Epitaful de pe mormant: "AVRAM IANCU, ADVOCAT. PREFECTUL LEG. GEM. ROM. 1848-1848. DECEDAT 1872".

Edilii si locuitorii orasului Targu-Mures, ca semn al dragostei si iubirii fata de AVRAM IANCU, l-au eternizat prin ridicarea a doua statui ecvestre. Prima a dainuit numai in perioada 1930-1940, cand a fost evacuata la Campeni, din cauza raului horthystilor, unde se afla si in prezent. A doua statuie ecvestra a fost dezvelita la Targu-Mures, la 12 noiembrie 1978, in fata Catedralei ortodoxe, autor fiind sculptorul Florin Codre din Bucuresti.

La initiativa Societatii Cultural-Patriotice "AVRAM IANCU", Filiala judetului Mures, si a altor asociatii neguvernamentale din municipiul Targu-Mures, cu sprijinul primarului dr. Dorin Florea si a Consiliului local, a fost inaugurata, pe strada Avram Iancu nr. 23, Casa memoriala inchinata "CRAIULUI MUNTILOR", unde a locuit in anii 1848-1849, devenita loc de pelerinaj pentru turistii din tara si din strainatate, incepand cu primavara anului 2005.


http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=17367

Vlad Solomon

Culori si metafore la Ein-Hod - Marcel Iancu inedit

( colectia lui Ice Mambush)




Intimplator sau nu, in 3 iulie, Adi Carmi publica in Jurnalul Saptaminii articolul "Marcel Iancu, evreu inainte de a fi roman". O mica biografie a artistului (1895-1984), co-fondator al miscarii de avangarda Dada, care, la numai 21 de ani, la Zurich, in vestitul Cabaret Voltaire, alaturi de Tristan Tzara, Jean (Hans) Arp, Hugo Ball si altii, revolutioneaza normele artei europene, refuzind orice ingradire a creatiei, eliberind-o din limitele analizei rationale, ale conventiilor si academismului, aducind in prim plan protestul, non-conformismul, exprimarea haotica, grotescul, absurdul, anulind criteriile estetice acceptate la inceputul secolului XX.
Intimplator sau nu, in 20 iulie imi parvine prin Internet o informatie pretioasa, cuprinzind initiativa unor fundatii din Romania care se implica in proiectul "Marcel Iancu arhitect", evocind inceputurile arhitecturii moderne in Bucuresti. Iau legatura cu D-ra Angelica Iacob si, aflind obiectivele prestabilite, ii sugerez sa publice un articol la Jurnalul Saptaminii, pentru ca cititorii de limba romana din Israel sa afle cit mai multe detalii despre noua harta a Bucurestiului, cu un traseu care include cladirile concepute de Marcel Iancu in perioada interbelica, despre albumul bilingv dedicat arhitectului, care va fi lansat in 15 octombrie. In scurt timp, Angelica Iacob imi trimite noile harti, iar articolul il puteti citi chiar in acest numar al saptaminalului.
Intimplator sau nu, de aproape doi ani ma conversez telefonic cu D-na Dadi Iancu, unul dintre subiectele discutate fiind starea precara in care se afla multe dintre edificiile din Bucuresti care poarta semnatura de arhitect a tatalui ei, Marcel Iancu, uneori in colaborare cu fatele sau, Iuliu. Desigur ca m-am grabit sa o instiintez pe fiica artistului si sa-i aduc hartile respective, in engleza si romana.
Simultan, Muzeul Dada-Janco din Ein Hod pregateste o noua expozitie, inedita, a lui Marcel Iancu, din colectia lui Ice Mambush, intitulata "A urca pe un munte inalt si abrupt", al carei vernisaj a avut loc pe 25 iulie. La deschidere a luat cuvintul Moshe Zambar, Presedinte de onoare al Muzeului Dada-Janco, fost Guvernator al Bancii Nationale, care a povestit audientei, cu nostalgie si umor, cum a reusit, in urma cu peste 25 de ani, sa mobilizeze institutii si persoane private, in scopul construirii muzeului, pe un teren donat de familia Iancu, la citiva pasi de atelierul artistului. Evocind personalitatea lui Marcel Iancu, arhitect, pictor, sculptor, portretist, scenograf, publicist, mentor al coloniei de artisti din Ein-Hod, Moshe Zambar a amintit si de expozitia Dada de la Paris, in cladirea Muzeului de Arta Moderna, unde o camera a fost dedicata colajelor lui Marcel Iancu.
Raya Zommer-Tal, directoarea muzeului Dada-Janco, a expus in citeva cuvinte scopul acestei expozitii inedite - prezentarea diferitelor aspecte ale creatiei lui Marcel Iancu, nu neaparat in functie de tematica, ci pentru a oferi vizitatorilor prilejul de a gusta cite putin din pictura, sculptura, ceramica, litografii, grafica, schite, chiar si tapiserii si artizanat. Lucrarile sint prezentate in mod cronologic, unele realizate inca in Romania, in anii 20-30, dar marea majoritate in Israel, singur, sau in colaborare cu Ice Mambush si Aviva Margalit-Mambush.
Ice Mambush a fost, alaturi de Marcel Iancu, unul dintre fondatorii coloniei Ein-Hod, prieten apropiat al maestrului, multe dintre lucrari fiind rezultat al activitatii lor simbiotice, avind ca obiectiv realizarea unor noi parametri in arta si artizanat, conferindu-le un caracter original, israelian. In decursul anilor, Ice a achizitionat, a primit in dar sau ca rasplata pentru munca depusa, creatii ale lui Marcel Iancu. Toate operele de arta expuse fac parte din colectia sa privata. Din pacate, starea sanatatii lui Ice nu i-a permis sa fie prezent la vernisaj. Dar expozitia isi datoreaza numele - A urca pe un munte inalt si abrupt - cuvintelor pe care acesta le-a spus, evocind personalitatea lui Marcel Iancu, la inmormintarea marelui artist, in 1984.
Dadi Iancu nu a putut participa la vernisaj, dar familia, care sprijina cu tot sufletul initiativele muzeului, a fost reprezentata de Michi, nepoata artistului.
Am petrecut o ora plimbindu-ma si admirind lucrarile expuse. Nu vreau sa ma erijez in critic de arta, dar citeva elemente m-au emotionat in mod special, in primul rind miscarea, dinamica din creatiile lui Marcel Iancu. Artistul foloseste mijloace de expresie din lumea teatrului, a cabaretului, reuseste sa realizeze un efect paradoxal al culorilor, pe de o parte o armonie a lor, care deseori transmite bucuria vietii, pe de alta parte culorile se transforma in personaje care se intersecteaza si dau nastere la conflicte, ca intr-o piesa de teatru. Aveam senzatia ca pictura sa ma absoarbe, ca devin parte din naratiune, ca trebuie sa reactionez. Figurativul si abstractul, liniile bruste, unghiurile ascutite, se imbina cu formele rotunde, cu senzualitate erotica, sau cu blindetea unei atingeri abia percepute. E de necrezut cit umanism si dragoste se degajeaza din pete de culoare care socheaza la prima vedere, apoi te introduc intr-o atmosfera sinestezica, care te face sa vibrezi, chiar cind incerci sa judeci "la rece". Simturile se amesteca, auzi culori si vezi voci, poezia si muzica tisnesc din fiecare centimetru al tablourilor lui Iancu. Desi creativitatea artistului isi gaseste expresia originala, la inceputul secolului XX, in cadrul miscarii de avangarda Dada, in operele sale apar si elemente ale expresionismului, ironia, sarcasmul, caricaturizarea unor personaje, grotescul situatiilor. Ritmul ciudat al liniilor, geometria distorsionata, nu fac nota stridenta cu romantismul culorilor. Dimpotriva, simti ca plutesti intr-o lume de vis, dar care coexista in armonie cu realitatea, ca ti se ofera dragoste neconditionata, care izvoraste din pinza, prin fiecare nuanta a culorilor, te invaluie si te introduc in scenariul actiunii.
Senzatii asemanatoare ai si cind privesti sculpturile, sau chiar numai un portret, pentru ca Marcel Iancu este un maestru al detaliului, al punctului din care se ramifica actiunea, in directii nebanuite, transmitind mesaje filozofice cu valoare universala. In lucrarile sale timpul se zbate sa-si faca loc, viata pulseaza, secunda capata dimensiuni cromatice si sonore, devii spectator activ aproape fara sa-ti dai seama.
In contrast cu lumea melodica, cu armoniile si disonantele surprinzatoare ale culorilor din tablourile sale, sint desenele care au ca subiect Holocaustul. Desi a emigrat in 1941, Marcel Iancu a suferit de pe urma legilor rasiale si a antisemitismului din Romania, a fost parasit de prieteni, nu a mai putut expune, ultima sa expozitie avind loc in 1939. La vernisaj, Ion Barbu ( Barbilian), cunoscutul matematician si poet, prieten din adolescenta si colaborator la Contimporanul i-a spus: " Ce pictor mare esti! Pacat ca esti jidan!". In ianuarie 1941, in Pogromul de la Bucuresti, legionarii il asasineaza pe cumnatul sau, Michael (Misu) Goldshlager Costin. Inca din Romania, Marcel Iancu incepe seria de peste 100 de desene pe tema Holocaustului, citeva ii apartin lui Ice Mambush si sint prezentate acum la Ein-Hod. Desi toata viata artistul a dorit sa vada aceste desene intr-o expozitie speciala, cu toate ca in 1981 editura Am Oved a cules 28 dintre ele, impreuna cu poezii in limba ebraica ( Bialik, Tchernihovski, Altermann si altii), intr-un album cu titlul " Kav Haketz", abia 6 ani dupa moartea lui Iancu, in 1990, la Muzeul Ein-Hod, la Yad Vashem- in Ierusalim, in Knesset si in kibutzul Lohamei Haghetaot, 80 dintre aceste desene sint reunite sub titlul "On The Edge"( Pe Muchie).
De curind Dadi Iancu mi-a daruit citeva publicatii si albume pretioase despre viata si activitatea lui Marcel Iancu, intre care si "Kav Haketz", iar de la Raya Zommer am primit catalogul " On The Edge". Sper ca expozitia pe tema Holocaustului sa fie reluata, atit in Israel, cit si in Romania si alte tari europene.
Unul dintre idealurile lui Marcel Iancu a fost perpetuarea valorilor curentului Dada si promovarea artistilor israelieni talentati. Alaturi de operele sale din colectia lui Ice Mambush, avem ocazia sa cunoastem patru tineri creatori: Elad Admon - "Chibrituri", Tal Yerushalmi - " Muntele Odihnirii", Keren Yaala Golan - "Shem-A", arta video ( 'Litere Verzi' si 'Soare Albastru'), prezentata intr-o mica grota subterana, precum si impresionanta pictura murala creata de Sivan Ylan, in acrilic, direct pe peretele muzeului, avind in centrul ei portretul singurei femei din grupul fondator Dada, Emmy Hennings-Ball, cintareata la Cabaret Voltaire din Zurich. In jurul imaginii ei, diferite detalii din operele lui Marcel Iancu, sau culori caracteristice mentorului de la Ein Hod se contopesc intr-un impresionant omagiu adus marelui pictor si miscarii avangardiste.
Noua expozitie a muzeului Dada-Janco de la Ein-Hod, cuprinzind colectia privata a lui Ice Mambush, un Marcel Iancu inedit, precum si lucrarile celor patru tineri artisti, se va inchide in 25 octombrie. Recomand cititorilor sa faca orice efort posibil pentru a nu pierde aceasta ocazie unica, sa se apropie de creativitatea complexa a lui Marcel Iancu, de operele sale, in cea mai mare parte realizate in Israel.
Am plecat din Ein-Hod cu gindul ca Marcel Iancu, in ciuda celebritatii sale mondiale, este inca insuficient cunoscut in Israel, tara in care a hotarit sa se stabileasca pentru ca se simtea evreu, renuntind partial la gloria de care, fara indoiala, s-ar fi bucurat pe alte meleaguri, dar avind satisfactia sa contribuie la geneza artei moderne israeliene, raminind totodata un geniu al artei universale.

Astazi, daca tara mea natala nu-mi este si o patrie, imi este cel putin o matrie care niciodata nu m-a parasit
http://www.cronicaromana.ro/astazi-daca-tara-mea-natala-nu-mi-este-si-o-patrie-imi-este-cel-putin-o-matrie-care-niciodata-nu-m-a-parasit.html

Dubla lansare - Carol Iancu
http://www.cronicaromana.ro/dubla-lansare-carol-iancu.html

Carol Iancu – «Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre» , de Marina NICOLAEV: În anul 2005, Editura Hasefer a publicat în traducerea lui Ţicu Goldstein «Les mythes fondateurs de l’antisémitisme. De l’Antiquité a nos jours» de Carol Iancu. Acest volum apărut în 2003 la Editions Privat din Toulouse, reprezintă unul din studiile extrem de elaborate în istoria iudaismului ale distinsului autor Carol Iancu, ale căror lucrări de specialitate au fost de curând menţionate şi în bibliografia unui best-seller «Eugene Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps», Flammarion, 2009, al scriitorului André Le Gall.
Originar din România, Carol Iancu este profesor la Universitatea «Paul Valery» din Montpellier, doctor honoris causa al Universităţii «Babeş – Bolyai» din Cluj-Napoca, director al «Centrului de studii şi cercetări evreieşti» din Montpellier, copreşedinte al Asociaţiei pentru înţelegere iudeo – creştină din Franţa.
«Les mythes fondateurs de l’antisémitisme. De l’Antiquité a nos jours» se constituie într-o analiză istorică detaliată a fenomenului antisemit prin prisma socio-politică şi este în primul rând, aşa cum menţiona şi Carol Iancu: «O datorie a memoriei şi o datorie de recunoştinţă faţă de o lume care nu mai este, faţă de un idişland dispărut în demenţa Shoah-ului. O datorie de recunoştinţă, dublată de o necesară avertizare în privinţa nocivităţii antisemitismului.».

Volumul «Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre» este structurat în şapte mari capitole: «De la antiiudaismul la antiiudasmul creştin», «Antiiudaismul medieval creştin şi musulman», «Fundamentele ideologice ale antisemitismului modern», «Manifestările antisemitismului modern: de la pogromuri la Shoah”, «Miturile antisemitismului modern», «De la antisionism la „noul” antisemitism contemporan» şi «Miturile antisionismului şi „noul” antisemitism» pe care vă invit să le aprofundaţi.

Într-o lume în care toleranţa interetnică este absolut necesară în dezvoltarea civilizaţiei umane, antisemitismul devine un real pericol ca orice altă formă de rasism.
De ce acest fenomen a luat o asemenea amploare, cine şi cum a provocat resorturile iudeofobiei şi implicit xenofobiei, din antichitate până în perioada contemporană, acest factor major distructiv, care antrenează spre genocid şi distrugere purtând spectrul conflagraţiilor mondiale, iată întrebări cărora autorul le prezintă răspunsurile prin prisma cercetării istorice în acest studiu.

„Iudeofobia este o psihoză” aşa cum menţiona medicul rus Leo Pinsker în 1881, o psihoză gravă ca şi xenofobia generalizată împotriva contemporanilor noştri, indiferent de grupare etnică, de convingeri religioase şi politice. De la idolatrie la monoteism, de la protorasism la antisionism, revizionism şi negaţionism, xenofobia constituie regresul civilizaţiei moderne, într-un secol în care ajungem paradoxal, în spaţiul cosmic dar nu suntem capabili să acceptăm pe ceilalţi semeni de lângă noi.

Prin cartea sa «Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre», Carol Iancu demonstrează necesitatea cunoaşterii istoriei civilizaţiilor şi susţinerea "moştenirii intelectuale comune" a omenirii, fiind un militant consecvent alături de alţi oameni de ştiinţă din întreaga lume, în lupta pentru eradicarea nu numai a iudeofobiei ci a xenofobiei, indiferent de rasă şi credinţă.
citeste[...]

CRONICA PLASTICĂ de Pavel Susara - Umilintele postume ale lui Avram Iancu