Iancu[v=]

„Craiul“ şi „împăratul“

Figurile celor două personaje, Avram Iancu şi împăratul de la Viena, coexistă în mentalul colectiv al românilor din Transilvania în anii revoluţiei paşoptiste, precum şi în perioada următoare. Materialul de faţă doreşte să pună în evidenţă reprezentările şi valorizările generate de mediul românesc la adresa „Craiului Munţilor“ şi, respectiv, a împăratului habsburg, dar şi raporturile dintre aceştia la nivelul imaginarului colectiv al românilor.



Viena imperială şi Casa de Habsburg au început să capete contururi mai precise la nivelul ideilor clare precum şi la cel al imaginarului colectiv românesc o dată cu intrarea Transilvaniei în orizontul de interes şi apoi în structurile politico-statale ale Imperiului austriac, la sfârşitul secolului al XVII-lea. Împăraţii vienezi au desfăşurat în această provincie strategii reformatoare pe plan politic, social, ecleziastic şi cultural, care au grăbit instaurarea modernităţii şi au căutat să-şi apropie treptat comunitatea celor „toleraţi“, românii – excluşi din sistem în virtutea legiuirilor medievale –, pentru a contracara opoziţia stărilor privilegiate ale principatului.

Astfel, încă de la începuturile stăpânirii austriece asupra Transilvaniei, la întâlnirea dintre strategiile reformiste promovate de Viena în zonă cu aspiraţiile şi interesele româneşti de emancipare politico-naţională, ia naştere o imagine favorabilă a Imperiului şi a Casei de Habsburg printre români. Convingerea că „dreptatea e la împăratul“ şi că acesta doreşte în mod fundamental binele supuşilor săi români, dar că este obstrucţionat în bunele sale intenţii de aristocraţia maghiară din Transilvania, a alimentat acţiuni politice româneşti de mai mare anvergură, precum răscoala lui Horea (1784), mişcarea petiţionară începând cu Inochentie Micu şi Supplex Libellus Valachorum (1792), precum şi întreaga serie de petiţii şi memorii care au luat calea Vienei în deceniile următoare. Se constituie şi capătă astfel consistenţă în interiorul comunităţii româneşti un profil atitudinal pozitiv faţă de Viena şi de Imperiu, numit în epocă şi în istoriografia de mai târziu, „loialism“, „dinasticism“, „patriotism dinastic“ sau pentru nivelul popular, ţărănesc, mitul „bunului împărat“.
Revoluţia de la 1848 şi supuşii „loiali“



Secolul al XIX-lea va duce mai departe şi va consolida apropierea românilor de Viena, va diversifica în acelaşi timp strategiile şi arsenalul propagandistic al Imperiului menit a-i menţine constant pe români în postura de supuşi „loiali“. Participarea românilor din regimentele de graniţă la campaniile antinapoleoniene ale Austriei (1796-1815) şi implicarea militară, alături de cea politică, câteva decenii mai târziu, alături de armatele imperiale, în confruntările cu „rebelii“ maghiari din anii 1848-1849, sunt două momente de mai mare vizibilitate, în care românii au avansat un argument mereu invocat după aceea: „sacrificiile“ pe câmpurile de luptă pentru împăratul, contribuţia militară la susţinerea integrităţii monarhiei. Revoluţia paşoptistă este un moment de referinţă, printre cele mai importante din secolul al XIX-lea, pentru relaţia românilor cu Imperiul; invocând mereu constituţia liberală dată de împărat şi faptul că Viena le recunoştea naţionalitatea, românii se vor alătura armatelor imperiale, în confruntarea cu „rebelii“ (revoluţia maghiară). Concomitent cu desfăşurarea conflictuală a evenimentelor din această perioadă, dar şi în anii imediat următori (1849-1851), „intelighenţia“ românească formată din laici şi clerici a desfăşurat la Viena o mişcare petiţionară fără precedent, solicitând drepturi sociale, politice, culturale şi bisericeşti pe seama naţiunii române.

Era evident că Viena, pe lângă strategia reală de modernizare, mai extinsă sau mai limitată, promovată la nivelul întregului imperiu, de care au beneficiat diverse comunităţi etnice sau pături sociale, susţinea totodată „patriotismul dinastic“ în conştiinţa colectivă a supuşilor săi printr-un arsenal propagandistic şi de cultivare a imaginii, care folosea metode variate, de la parade militare, ceremonii, sărbători religioase tradiţionale ce reiterau figura împăratului, până la presă, manuale şcolare, călătorii ale împăratului în provincii sau audienţe acordate de acelaşi împărat elitelor ale diferitelor popoare. În această ordine de idei, călătoriile împăraţilor austrieci în Transilvania, de la cele efectuate de Iosif al II-lea, până la cele ale lui Francisc Iosif I, au constituit mijloace eficiente de susţinere şi de cultivare a loialismului în mentalitatea colectivă românească; practic, „arătându-se“ printre români, împăratul le oferea acestora o satisfacţie simbolică, cu rol compensator.

În anul revoluţiei de la 1848, Viena şi Habsburgii aveau deja o imagine consolidată în mentalul colectiv românesc. În Transilvania, ca şi în întreaga Europă Centrală, supradimensionarea imaginii suveranului caracteriza structurile mentale ale comunităţilor rurale, care-l reprezentau pe împărat, rege, ţar etc. în chipul şi după modelul „eroului salvator“. Astfel, răscoalele ţărăneşti care au bulversat regiunea în Evul Mediu şi premodern, înregistrează proiecţia mitică a împăratului „bun“, apropiat poporului şi dispus a-i soluţiona doleanţele, trecând peste realităţile opresive ale regimurilor locale de stări. Astfel, de pildă, în Boemia secolului al XVII-lea, reprezentanţii de teatru popular se sprijineau pe jocul substituţiei şi „alterităţii“ ţărăneşti a împăratului. În timpul răscoalelor din 1753 din Stiria, Croaţia şi Slavonia, se recurgea la acelaşi joc comic al alegerii unui „rege al ţăranilor“. De asemenea, în cazul răscoalei ţăranilor ruşi condusă de Emilian Pugaciov, constatăm credinţa în „alt ţar“, presupus a fi mai bun.

În mod similar, la 1784, Horea apare în mentalitatea ţărănească drept „rege“, „crai“ sau „împărat“, fiind, după expresia istoricului Iosif Wolf, „un alter ego al monarhului de la Viena“. Călătoriile lui Horea la Viena, de unde se întoarce cu „dreptatea în traistă“ pentru ai săi, legitimitatea deseori invocată de artizanii locali ai mişcării de la 1784, în baza însemnelor „primite“ de Horea de la împărat, „carte“ şi cruce de aur, sunt semnificative pentru sensibilitatea românească a vremii.

Rolul mitului în aceste manifestări ale colectivităţilor pre-naţionale şi naţionale este acela de a întreţine coeziunea grupului de răsculaţi; dintre multiplele sale valenţe merită menţionat şi faptul cultivării la nivelul masei ţărăneşti a unei conştiinţe politice incipiente. În durată lungă, mitul se structurează lent, cu influenţe dinspre iniţiativele reformiste ale Curţii vieneze şi în pas cu legalismul petiţionar al acţiunilor româneşti de la sfârşitul secolului ai XVIII-lea şi din primele decenii ale celui următor, aşa încât dorinţa ameliorării unor situaţii critice pe plan local (fiscalitate excesivă, abuzuri ş.a.) şi general românesc (acţiunea petiţionară a episcopului Inochenţie Micu, mişcarea „Supplexului“), presupune desfăşurarea unor demersuri sistematice în direcţia Vienei, a forurilor imperiale.

Revoluţia de la 1848 valorifică mitul într-un context în care mentalul colectiv este deja impregnat de ideologia politico-naţională. De remarcat în acest context că figura împăratului de la Viena tutelează imaginea „neamţului“ printre români. „Neamţul“, perceput generic ca o autoritate, ca vorbitor al unei limbi de prestigiu şi reprezentant al unei civilizaţii avansate, este prin excelenţă reprezentantul împăratului şi executantul voinţei acestuia, în timpul revoluţiei. „Neamţul“ garantează acum identitatea românească şi sugerează, prin intermediul simbolurilor proprii, reprezentările de sine româneşti. În această viziune împăratul conferă temei legitim poziţiei şi acţiunilor părţii române, fapt asumat de elite la nivelul ideilor clare şi de mulţimi în sfera de reprezentări specifică. Astfel, luările de poziţie ale taberei româneşti în intervalul 1848-1849 şi mai târziu (memoriile participanţilor, de exemplu) invocă persoana monarhului şi Constituţia liberală a Vienei în vederea argumentării legalităţii proprii şi a delimitării de adversarul maghiar, insurgent şi rebel, acuzat de declanşarea revoluţiei.
„Să trăiască împăratul! Să trăiască naţiunea română!“



Discursul revoluţionar al elitei acţionează în această perioadă asupra structurilor mentalităţii colective şi conferă figurii împăratului, aflat de partea românilor, calitatea de argument irefutabil. În acest sens, se ştie că apelurile adresate frecvent de „intelighenţia“ către mase, în vederea dinamizării şi organizării acestora, conţineau afirmaţia că acţiunea lor, a mulţimilor, consonează cu ideile de Dumnezeu, împărat şi naţiune română. Cu ocazia adunării de la Blaj din Duminica Tomii, un tânăr cancelist se adresează românilor prezenţi cu următoarele: „Nimic să nu vă temeţi fraţilor, cu noi este Dumnezeu, cu noi dreptatea. Suntem credincioşi ai împăratului şi voim dreptate, voim pace. Să trăiască împăratul! Să trăiască naţiunea romănă!“. Jurământul depus pe Câmpul Libertăţii la Blaj, în 3/15 Mai 1848, de mulţimile româneşti prezente, este semnificativ şi conţine aceeaşi ierarhie valorică: „Jur, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Dumnezeului celui viu, cum că voi fi pururea credincios împăratului Austriei şi marelui principe al Ardealului Ferdinand I şi augustei case austriece, amicilor Majestăţii şi ai patriei voi fi amic şi inamicilor inamic...“.

La 1848, românii se sprijină pe convingerea că Viena le recunoaşte naţionalitatea. Conţinutul discursului revoluţionar posedă în acest sens o logică interesantă, bazată pe o dialectică argumentativă în care predomină alternanţa: imperiu/împărat-naţiune. De exemplu, Apelul Comitetului Naţional din Sibiu către români, din 20 octombrie 1848, se exprimă astfel: „Împărăţia este în primejdie; toată naţiunea română este în primejdie; drepturile tronului sunt călcate; legea noastră cea sfântă e batjocorită de păgâni. La arme dară, fraţilor, la arme! Ca să faceţi o putere de care să se sparie păgânii“.

Semnificaţiile pro-imperiale ale luărilor de atitudine româneşti la cele două nivele, al elitei şi de masă, converg pe tot parcursul revoluţiei. Astfel, comunităţile româneşti ardelene de la sate se întemeiază pe „preaînalta poruncă“ a Vienei în disputele cu reprezentanţii revoluţiei maghiare în privinţa operaţiunilor de recrutare. În ţinutul Chioarului bunăoară, românii refuză să se înroleze de partea taberei revoluţionare maghiare, întrucât „ştia legea de recrutaţiune nu e întărită (sfinţită) dc Majestatea Sa“. De asemenea, românii din Chirileul Câmpiei sunt ostili conscripţiei militare, pe motiv că: „Orice va fi nu ne dăm feciorii, numai la împăratul, aşa am jurat noi în Câmpul Libertăţii de la Blaj şi nu ne-om călca jurământul“.

Centraţi pe Viena, românii promovează aşadar propria naţionalitate, ei vor reuşi în contextul de premieră al revoluţiei notabile răsturnări de situaţii pe linia formelor organizaţionale şi de conducere; perioada se anunţa ca un nesperat început al formulelor politico-administrative româneşti: Comitet Naţional, legiuni, prefecturi, organizare civilă şi militară în general. Adeziunea românilor la formele de organizare din propriul perimetru etnic şi consideraţia de care se bucură membrii intelighenţiei – „domnii de români“ – constituie realităţi în perioada chestionată. Acest aspect reiese, de exemplu, din derularea organizării Prefecturii a IV-a Campestre (de Câmpie): prefectul Alexandru Bătrăneanu este solicitat de un subaltern, tribunul Simion Mauriţiu, să-şi dea concursul în chestiunea slabei participări a ţăranilor la exerciţile dc mobilizare, cu precizare semnificativă: „Ştiu cum că dacă or vedea scrisoarea de la domnia ta se vor ruşina“.
Avram Iancu: „De azi înainte numai de mine şi de împăratul să ascultaţi“



Mentalul colectiv al taberei revoluţionare româneşti conferă lui Iancu şi „bunului împărat“ reprezentări care se găsesc într-un raport de coexistenţă. Exprimările a numeroşi ţărani sunt grăitoare în această privinţă, ele răzbat mai pregnant din disputele şi confruntările cu exponenţi ai revoluţiei maghiare. Între figura împăratului de la Viena şi cea a lui Avram Iancu există, în mentalul colectiv românesc, o relaţie bine definită, Iancu fiind perceput ca mandatar al acţiunilor imperiale. Încă de timpuriu colectivitatea românească valorizează în aceşti termeni persoana moţului ridicat din rândurile sale. Iancu însuşi precizează acest fapt, în primăvara revoluţiei, cu ocazia Târgului Floriilor de la Câmpeni (aprilie 1848), când le spuse moţilor prezenţi: „De azi înainte numai de mine şi de împăratul să ascultaţi“. Participarea detaşamentelor de români la confruntări armate de aceeaşi parte a baricadei cu trupele austriece, în toamna anului 1848 şi în prima jumătate a celui următor, colaborarea lui Iancu şi a altor comandanţi români cu cadre militare purtătoare de pajură imperială (căpitanul Ivanovici, colonelul Losenau, generalul Warder ş.a.) au fost decisive în a întări convingerea românilor moţi în temeiul autorităţii „Crăişorului“ care-i conducea. Mentalitatea revoluţionară românească a momentului justifica suficient de clar propria poziţie: a luptei pentru împărat şi naţiune, transferul de autoritate şi semnificaţie legală de la primul la al doilea termen întruchipându-se, în perspectiva convingerii colective, în persoana lui Avram Iancu.

În aceeaşi ordine de idei, istoricul maghiar ardelean Köváry Lászlo va afirma sugestiv, într-o lucrare despre revoluţie, publicată la Pesta în 1861: „Această regiune muntoasă a ajuns în timpul revoluţiei sub bagheta de fier a lui Iancu; de aici şi-a luat numele de «regele munţilor», dând poruncile sale în numele împăratului“. În sensibilitatea revoluţionară românească a intervalului studiat, Iancu se va impune tot mai pregnant drept conducător al conaţionalilor săi prin excelenţă, patron al aspiraţiilor româneşti. Diferitele apeluri adresate lui de mulţimi, de liderii locali ai acestora, converg în a-l denomina în acest sens. Bunăoară, locuitorii satului Muntele Rece din Munţii Gilăului se adresează prefectului Legiunii Auraria Germina, în primăvara anului 1849, cu formula: „Către Măria Sa, generalul Românilor“. Este, de asemenea, relevantă, în contextul de faţă, consideraţia unui ofiţer din armata lui Kemeny Fárkás, cu privire la acelaşi Iancu: „Moţii considerau ordinele sale de sfinte, inviolabile şi strâns obligatorii. El ştia să provoace, să stimuleze şi să întreţină necontenit simţămintele legăturii puternice şi ale iubirii prin fapte pururea noi. Poporul său, pătruns de zel religios, îl considera trimis de la Dumnezeu. De aceea se temeau de el, îl respectau şi îl iubeau“.
„Tu să fii împăratul Ardealului“



Ataşamentul românilor pentru persoana lui Avram Iancu, strâns legat de rolul său de comandant al revoluţiei române, va conduce în percepţia colectivă românească la conturarea unei staturi de proporţii grandioase, cu calităţi mult superioare celor comune. Mitul eroului Iancu se conturează în pas cu derularea existenţei sale terestre şi chiar printre oamenii aflaţi în preajma şi subordinea lui. Legende privitoare la persoana sa se plămădesc şi circulă încă din anii Revoluţiei, în rândul românilor şi maghiarilor deopotrivă. Astfel, conform relatării lui Silvestru Moldovan, în comuna maghiară Călata, aflată în aceeaşi zonă muntoasă a Gilăului, locuitorii credeau că înaintea lui Iancu merge pretutindeni o femeie călăuzită de o capră neagră nevăzută.

O altă legendă, poate una dintre cele mai frumoase şi mai expresive, în legătură cu o întâlnire mai puţin obişnuită între Iancu şi împărat, circula în tabăra celui dintâi: „Când intra Iancu la împărat... trei lumânări erau în mâna sa şi în mâna împăratului ardeau trei lumânări. Lumânările dinaintea împăratului s-au stins de la sine. Iancu a mers înainte, a aprins lumânările împăratului şi pe ale sale le-a stins. Îndată ce s-a retras mai înapoi însă, lumânările împăratului s-au stins, iar ale sale s-au aprins (din nou). Fiule Iancu, a zis bătrânul împărat, nu mă împotrivesc mai departe lui Dumnezeu, i-am înţeles voinţa şi mă învoiesc ca de acum înainte tu să fii împăratul Ardealului“.

În mod similar, o relatare ulterioară revoluţiei conţine afirmaţia că: „ţărăncile şi copiii de drag ce-l aveau, îl numeau crăişorul nostru“. Dimensiunile mitice ale persoanei prefectului de legiune moţească pot fi citite şi din exprimarea ce urmează: „Iancuţul nostru, ori te uiţi la ceriul cu stele, ori la pieptul lui. Îmblă tot în hinteu (caleaşcă) şi în hinteu o cruce de aur. Pe Iancu numai cu glonţ de argint îl poţi puşca. Plumbul nu-l prinde; şi-l aruncă îndărăt“.

Figura „Regelui Munţilor“ devine legendară şi în mediul maghiar, impunându-se adesea sub semnul unor trăsături pozitive multidimensionate. Contactul prefectului din munţi aflat în drum spre Viena, cu locuitorii maghiari ai Oradei, în luna februarie a anului 1850, ilustrează afirmaţia anterioară. Pe tot parcursul şederii lui Iancu în oraş, mulţimile l-au înconjurat cu manifestări de simpatie, iar la plecare „...d-nii Iancu şi Balint abia putură străbate prin poporul coadunat, care la plecarea-i intonă un «eljen» răsunătoriu“.
Destructurarea mitului „bunului împărat“



În maniera succint descrisă până aici se prezintă mitul „bunului împărat“ şi figura emblematică a lui Avram Iancu în structurile sensibilităţii şi ale imaginarului colectiv, la 1848-1849. Se poate vorbi de existenţa a două mituri aflate în interdependenţă, cu implicaţii legitimative, acţionale, politico-ideologice şi cu mare persistenţă în timp. Pe de altă parte, se poate constata o schimbare în modul de receptare a acestor personaje, după revoluţie, la nivelul larg al comunităţii româneşti. Pe fondul unei sensibilităţi post-revoluţionare, marcată de sentimentul dezamăgirii şi neîmplinirii naţionale, al inutilităţii eforturilor depuse în direcţia emancipării şi mai ales din pricina conştientizării tot mai acute a lipsei de rezultate şi a efemerităţii „alianţei“ cu Viena la 1848-1849, mitul lui Iancu va tinde să prevaleze. Cu siguranţă, coabitarea sa cu cel al monarhului continuă să fie o realitate şi, totuşi, considerăm că poate fi semnalat un fapt de noutate după 1849. Cu alte cuvinte, lectura surselor ne conduce la evidenţa unui început de destructurare a mitului „bunului împărat“, fapt ce se observă cel mai bine în raport cu mitul lui Iancu, aflat în tot cursul secolului al XlX-lea în plină ascensiune în conştiinţa românească.

Semnele premonitorii ale acestui proces complex şi de durată se pot vedea în contextul politic şi în climatul mental al sfârşitului de revoluţie (toamna anului 1849, începutul anului 1850). Câteva realităţi se impun atenţiei în acest sens. Astfel, o dezamăgire serioasă în cazul moţilor va fi dezarmarea lor, desfiinţarea acestora ca putere militară, din ordinele şi prin contribuţia „neamţului“, „aliatul“ din vremea revoluţiei. Este cazul colonelului Urban care, ajuns comandant militar al Clujului, ameninţă că îi va dezarma cu forţa pe moţi. Se mai adaugă intrigile, calomniile, propaganda defavorabilă a unor medii ostile, ce minimalizează acţiunea românilor la 1848 (cazul saşilor, de exemplu).

În plus, elita revoluţiei este supusă unor tratamente umilitoare ce culminează cu anchete şi arestări. Rubin Patiţia remarca exact în acest sens: „Pe românii dezarmaţi nu se punea nici un preţ, şi nu trecu mult, când conducătorii românilor fură traşi în cercetare penală pentru fapte din anii revoluţiei“. Se făceau percheziţii la casele oamenilor, şi persecutările şi arestările erau la ordinea zilei. Foştii comandanţi în armata populară a lui Iancu, adică Simion Probul Prodan, Ioan Bălaş şi Axente Sever, sunt arestaţi, iar o asemenea tentativă la adresa lui Iancu, în târgul de la Hălmagiu, din 15 decembrie 1849, eşuează. Amănunte sugestive pentru mentalul colectiv oferă însuşi protagonistul, la cererea unor prieteni interesaţi de incident: „De fapt m-au prins soldaţii în Hălmagiu, dar am fost îndată eliberat. Fui dus la comandantul de acolo, care însă nu ştia nimic de arestare şi care mă rugă să aduc aceasta la cunoştinţa poporului. Am făcut-o. Atunci am fost rugat să aclamez pe Majestatea Sa împăratul. Eu am strigat tare: «Să trăiască împăratul Francisc Iosif». Dar poporul a rămas mut. Nimeni n-a repetat strigătul meu“.

De asemenea, Iancu se deplasează la Viena împreună cu alţi membri ai elitei românilor, unde solicită recunoaşterea şi soluţionarea dezideratelor naţionale. Vor fi doar „auziţi“, nu şi ascultaţi, ei vor experimenta prin urmare sentimentul zădărniciei şi inutilităţii luptelor şi sacrificiilor de la 1848-1849. Acestor militanţi pentru o cauză deja pierdută le sunt oferite medalii, decoraţii, refuzul este însă precumpănitor; se solicită în schimb „decorarea“ poporului prin recunoaşterea drepturilor sale, Iancu fiind printre primii care se pronunţă în acest sens. Luările de atitudine ale celor vizaţi sunt semnificative pentru sensibilitatea elitei româneşti de la începutul deceniului şase al secolului al XlX-lea. Alexandru Papiu Ilarian, bunăoară, declară în momentul primirii decoraţiei că o acceptă „numai spre a o păstra învelită în negru, până în ziua când Majestatea Sa îşi va îndeplini cuvântul dat, de a înzestra pe români cu drepturile naţionale“.

Se poate vedea aşadar că, în noua situaţie, sufragiile românilor pentru împărat se diminuează, mitul se resimte considerabil, în exprimări şi luări de atitudine româneşti numele împăratului începe să fie asociat într-o manieră tot mai consistentă nepăsării, nerecunoştinţei şi chiar trădării cauzei naţionale. Viceprefectul Iancului, Ioan Bălaş, mărturiseşte în acest sens fiului său Alexandru Bălaş, următoarele: „Iancu a fost îmbiat cu onoruri şi averi, dar le-a refuzat, neacceptându-le, eu am rugat despăgubire şi am fost refuzat, neoferindu-mi-se, păcat de toată jertfa pe care am adus-o pentru împăratul care a subscris şi şi-a călcat cuvântul“.
„Vei auzi că nu m-am înfăţişat înaintea imperatorului“



Vizita împăratului Francisc Iosif în Transilvania în vara anului 1852 şi primirea deosebită de care se bucură în Munţii Apuseni prilejuieşte românilor valorizări interesante relativ la chestiunea abordată în aceste pagini. Refuzul obstinat al lui Iancu de a se întâlni cu împăratul, după ce se implicase în mod practic în pregătirile privind primirea festivă a acestuia, stârneşte o totală nedumerire în rândul românilor, moţi şi nu numai. Atitudinea lui Iancu este într-adevăr una singulară, explicaţiile aparţin contemporanilor, protagonistul păstrând tăcerea în jurul adevăratelor motive. Lui Bărnuţiu îi spune doar, referindu-se la trecerea împăratului prin Cluj, puţine cuvinte: „Vei auzi că nu m-am înfăţişat înaintea imperatorului, dar nu mult te vei mira, deoarece vei socoti că vreau să dau faptelor mele o curgere cât mai naturală“.

În alcătuirile sensibilităţii colective, lui Iancu i se va da în mod semnificativ dreptate pentru atitudinea sa, în sensul celor spuse mai târziu de Alexandru Ciura: „E gestul din urmă al unui om mare, care s-a văzut tras pe sfoară, după ce i se făcuseră atâtea făgăduinţe pe vremea când tronul Habsburgilor era în primejdie“. Faptul istoric al vizitei monarhului în munţi, prin impactul asupra mentalului colectiv românesc, este aşadar în măsură să potenţeze o dată în plus figura lui Iancu; „bunul împărat“ nu dispare, figura acestuia trece însă pe un plan secundar. Legendele plăsmuite de nivelul larg, colectiv, al naţiunii române despre revoluţie şi fruntaşii ei constituie un indicator fidel al sensibilităţii naţionale. Cu originea în chiar vâltoarea evenimentelor, aşa cum s-a menţionat mai sus, aceste producţii vor prolifera în numeroase variante, până târziu în secolul nostru. Deosebit de sugestive sunt cele care motivează refuzul lui Iancu de a-l întâlni pe împărat; vom cita în final o mostră semnificativă, culeasă după Al Doilea Război Mondial din comuna Albac, judeţul Alba: „Francisc Iosif o trimis la Vidra patru călăreţi şi or strigat la casa Iancului: «Iancule, Iancule, Măria Ta, ieşi afară să-ţi spunem ceva!» Şi atunci Iancu a ieşit afară şi i-or zâs călăreţii: «Iancule, Măria Ta, trimite Francisc Iosif până la dumnealui acolo acasă». Iancu umbla încoace, încolo, i-or zis iară: «Iancule, Iancule, Măria Ta, gată-te odată şi hai să mergem!». Atunci Iancu s-o dus la grajd şi-o scos o vacă şi o pus şaua pe vacă şi o zis călăreţii: «Iancule, Iancule, Măria Ta, ce vrei să faci!» Şi Iancu le-o răspuns: «Duceţi-vă şi spuneţi la Francisc Iosif că un bolund cu un mincinos nu se pot înţelege niciodată». Iancu s-o făcut bolund şi pe Francisc losif l-o făcut mincinos că nu i-o dat ce i-o promis“.

Notă

[1]Prezentul articol reia un text publicat de noi cu mulţi ani în urmă: Avram Iancu şi “bunul împărat” în sensibilitatea colectivă românească la 1848, în „Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti”, II, coordonator: Stelian Obiziuc, Alba Iulia, 1996, pp. 203 – 210. Ţinând seama de mai larga adresabilitate a revistei „Historia”, căreia îi încredinţăm spre publicare această a doua versiune, am decis înlocuirea aparatului critic clasic (notele de subsol), cu o listă bibliografică esenţializată, pe care am plasat-o la sfârşitul textului.

Avram Iancu şi (contra)revoluţia românească din...

Avram Iancu este un simbol pentru românii din Transilvania. Alături de Horea şi de episcopul unit Ioan Inochentie Micu Klein, Avram Iancu înseamnă jertfă pentru libertăţile politice ale românilor ardeleni. Devenit erou printre moţi cu ocazia evenimentelor din 1848-1849, considerat un simbol al luptei românilor pentru drepturi politice încă din timpul vieţii, amintirea lui Avram Iancu trezeşte şi azi sentimente şi emoţii puternice pentru orice român din Transilvania. Sentimentele nu trebuie totuşi să umbrească adevărul istoric. Iar în legătură cu Avram Iancu şi cu evenimentele din 1848-1849 din Transilvania istoricii nu s-au sfiit să construiască mituri.
Revoluţie sau contrarevoluţie românească în Transilvania în 1848-1849?

Conform majorităţii definiţiilor, revoluţia este o schimbare radicală a sistemului de guvernare printr-o mişcare populară, adesea prin forţă. Ungurii au făcut revoluţie în 1848-1849. Au schimbat regimul de guvernare austriac absolutist cu unul maghiar democratic şi liberal. Schimbarea a fost efectuată cu ajutorul forţei acolo unde a fost cazul. Armata revoluţionară a luptat până la final pentru apărarea revoluţiei. Ce au făcut românii din Transilvania? Românii s-au opus revoluţiei maghiare deoarece guvernul revoluţionar a decis unirea Transilvaniei cu Ungaria şi mai ales, pentru că nu a adoptat o politică democratică faţă de minorităţi. Lipsa unui program coerent de recunoaştere a minorităţilor naţionale în noua Ungarie a determinat reacţia românilor. Din perspectivă românească, românii au făcut revoluţie în Transilvania. Liderii politici români au considerat că mişcarea lor face parte din revoluţia ce a cuprins cea mai mare parte a Europei. Discursul politic al liderilor a insuflat maselor ideea de schimbare radicală, mai ales prin promovarea proiectelor de împroprietărire a iobagilor şi de desfiinţare a iobăgiei.
În toamna anului 1848, acolo unde a fost posibil, românii au schimbat regimul revoluţionar maghiar cu unul românesc. Nu au permis ungurilor să instaureze o administraţie ungurească în Munţii Apuseni, singura regiune din Transilvania ce a rezistat presiunii militare maghiare. Românii s-au organizat după principiile autoguvernării, şi-au înarmat propria armată, adică au apelat în parte la instrumentarul general revoluţionar.
Imaginea evenimentelor în analiza istorică trebuie să fie de ansamblu, globală, nu trebuie îngrădită doar la nivel local. Evenimentele locale trebuie să fie integrate într-un context mai larg, care să cuprindă cel puţin alte evenimente sau procese istorice cu care au fost în conexiune.
Dintr-o perspectivă globală, de ansamblu, românii au făcut contrarevoluţie, deoarece au fost instrumentul vechii guvernări absolutiste austriece împotriva revoluţiei maghiare. Folosindu-se de sentimentele de antipatie dintre români şi maghiari, austriecii, după ce au pierdut puterea în Transilvania în favoarea ungurilor, i-au manipulat pe români şi i-au folosit ca armată de gherilă împotriva ungurilor. Cu ce i-au atras austriecii pe români? Le-au promis românilor ceea ce le refuzau ungurii: recunoaşterea naţiunii române ca naţiune politică. Ba mai mult, au cochetat cu ideea transformării Imperiului Habsburgic într-o confederaţie după modelul american sau elveţian, în care Transilvania, administrată de români, urma să formeze nucleul unui regat dacic cu coroană austriacă. Românii au rezistat împotriva armatei revoluţionare maghiare în Munţii Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu.


Avram Iancu – originar dintr-o familie românească înstărită


Avram Iancu era fiul unui jude domenial, adică administrator fiscal, o funcţie importantă pe plan local la vremea aceea. Situaţia materială mult superioară majorităţii românilor i-a permis să urmeze şcoli la Abrud şi Cluj. După ce a urmat dreptul la Cluj, a fost cancelist, adică funcţionar subordonat protonotarului, la Tabla regească din Târgu Mureş, o instanţă superioară de judecată din Transilvania. Cancelistul urma de fapt o perioadă de practică în sistemul judecătoresc necesară pentru pregătirea examenului de avocat. La 24 de ani, în primăvara anului 1848, a luat deja examenul de avocat.


Autorităţile habsburgice îl considerau periculos

Declanşarea revoluţiei maghiare, în 15 martie, l-a prins încă la Târgu Mureş, probabil chiar în perioada examenului de avocat. La Tabla regească erau mai mulţi cancelişti români, care au făcut declaraţii revoluţionare la fel ca şi colegii lor maghiari, secui şi saşi. Avram Iancu a plecat prin ţară la finalul lunii martie împreună cu alţi cancelişti români şi era luat în vizorul autorităţilor habsburgice ca posibil agitator revoluţionar.
Cel puţin în primăvara anului 1848, Iancu nu se implică prin discursuri incitante la adunările românilor. Deşi încă observator inactiv în comparaţie cu alţi colegi ai săi cancelişti, era considerat un potenţial pericol de către autorităţi, probabil datorită pregătirii sale juridice şi relaţiilor sale cu ceilalţi lideri români.
Un lucru e cert: autorităţile nu agreau prezenţa lui Iancu între românii din Munţii Apuseni. Unii funcţionari cereau insistent ca Iancu să fie rechemat la Tabla regească din Târgu Mureş sub pretextul unei sarcini oficiale. Dar deja devenise avocat şi nu mai era sub autoritatea Tablei.


Moderat în privinţa libertăţii iobăgimii, radical în legătură cu drepturile politice ale românilor



Avram Iancu s-a remarcat cu ocazia organizării primei adunări a românilor la Blaj, în 30 aprilie 1848. Discursul său a fost moderat, îndemnându-i pe români să îşi îndeplinească sarcinile iobăgeşti cu punctualitate până când Dieta Transilvaniei (for legislativ echivalent parlamentului modern) urma să decidă ameliorarea situaţiei ţăranilor. Dacă în privinţa transformărilor sociale promovate de revoluţie a fost mai rezervat, Iancu a avut o atitudine fermă faţă de drepturile politice ale românilor.

Avram Iancu (centru) alături de principalii lideri revoluţionari români din Transilvania: Ioan Buteanu (stânga sus), Simion Balint (stânga jos), Petru Dobra (dreapta sus), Nicolae Solomon (dreapta jos)


El s-a pronunţat din start pentru apelul la forţă, în caz de nevoie, pentru dobândirea libertăţilor politice. El îi spunea unui funcţionar maghiar chiar în casa tatălui său: „Românul nu cerşeşte libertatea de la unguri; naţiunea română e destul de tare ca să-şi cucerească libertatea prin luptă“ (Documente privind revoluţia
de la 1848 în Ţările Române. C. Transilvania, vol. III, Bucureşti, 1982, p. 369).


O lecţie de falsificat istoria românilor sub auspiciile Academiei Române


„Revoluţia“ românilor din Transilvania nu a scăpat deloc de falsificarea ei în Istoria Românilor editată sub egida Academiei Române. Metoda este deja clasică: decuparea şi scoaterea din context a unui fragment de document. Istoricul oficial al Academiei Române, fostul ministru al Educaţiei, Liviu Maior, susţine că Avram Iancu „s-a adresat ţăranilor“ (sublinierea noastră, M.D.) din Vidra de Sus cu aceste cuvinte: „Românul nu cerşeşte libertatea de la unguri; naţiunea română e destul de tare ca să-şi cucerească libertatea prin luptă“ (Academia Română, Istoria Românilor, VII/1, Bucureşti, 2003, p. 270).
De fapt, documentul citat de istoric, un raport din 9 mai 1848 al comitelui cameral către superiorul său despre adunarea din Vidra de Sus din 5 mai, unde a fost lume multă datorită praznicului, spune foarte clar că Avram Iancu i-a citit acestui funcţionar, în casa tatălui său, Alexandru Iancu, jude domenial (adică funcţionar supus direct comitelui respectiv), o proclamaţie scrisă în limba română, difuzată de preot, care îi îndemna pe români la luptă pentru libertate. După ce a citit textul proclamaţiei, adică a tradus-o în maghiară pentru comite, Iancu ar fi adăugat de la el fraza mai sus-citată de istoricul Academiei Române. Comitele spune clar: „În afară de aceasta, fiul judelui domenial, Avram Iancu, a adăugat: «românul nu cerşeşte...»“. Nici vorbă că Avram Iancu ar fi rostit acea frază în faţa ţăranilor din satul său! Scrisoarea respectivă a fost adusă de un iobag din Câmpeni şi citită de preot enoriaşilor săi. Ba mai mult, tentativa
tatălui lui Iancu de a confisca scrisoarea a pus în pericol familia sa, fiind ameninţat de ţărani. Ar mai fi plănuit tatăl lui Iancu să se refugieze din sat împreună cu toată averea sa dacă fiul său ar fi fost în fruntea ţăranilor? Dar acestea sunt detalii care nu contează când Academia Română vrea să impună o istorie
oficială. Minciuna devine istorie. Iar dacă o scrie Academia Română, trebuie să fie adevăr!?


Arma lui Iancu a fost puşca, nu diplomaţia


În vara anului 1848, în contextul în care cererile românilor formulate cu ocazia adunării naţionale de la Blaj din 15-17 mai nu au fost acceptate nici de Dieta Transilvaniei, nici de împărat, poziţia românilor s-a radicalizat. În cele două centre militare româneşti de la Orlat şi Năsăud trupele au refuzat subordonarea faţă de administraţia maghiară, în ciuda ordinelor venite de la Viena.

(Avram Iancu în mijlocul armatei revoluţionarilor români din Transilvania)

Constrâns de situaţia militară, împăratul a acceptat unirea Transilvaniei cu Ungaria şi a subordonat toată armata din Transilvania, inclusiv regimentele româneşti, noilor autorităţi. În Munţii Apuseni moţii s-au organizat militar sub conducerea lui Avram Iancu, devenind astfel al treilea centru de putere românească în Transilvania, alături de regimentele grănicereşti.
Diferenţa este că în cazul regimentelor erau militari instruiţi, pe când în Apuseni era o miliţie populară. Între 15‑28 septembrie 1848 s-a desfăşurat la Blaj a treia adunare naţională a românilor din Transilvania. Până atunci s-au remarcat liderii politici români prin declaraţii politice şi tratative cu ungurii şi austriecii. La Blaj, în septembrie, atmosfera era prea încinsă pentru a se asculta îndemnuri şi discursuri în spiritul diplomaţiei şi negocierilor. După cum remarca Simion Bărnuţiu, un lider radical foarte activ al românilor ardeleni, cu greu ar fi supravieţuit vreun orator român dacă ar fi avut un discurs pacifist. În acest context, cei care s-au pronunţat pentru lupta armată au ieşit în prim‑plan. Avram Iancu a venit la Blaj cu circa 6.000 de moţi înarmaţi. Acesta este momentul începutului gloriei lui Iancu.


Împreună cu Austria împotriva ungurilor revoluţionari


În septembrie 1848, la Blaj, românii au decis să se alieze cu Austria şi să lupte împotriva ungurilor pentru restabilirea autorităţii habsburgice. Între timp, Casa imperială şi-a reformat sistemul de guvernare acceptând o constituţie liberală adoptată la Viena. Cauza alianţei cu Austria împotriva ungurilor este
clar explicată de liderii români, chiar de Avram Iancu: ungurii au refuzat drepturile politice pentru români, în timp ce Casa imperială austriacă i-a recunoscut pe români ca naţiune politică.
Românii au denunţat unirea Transilvaniei cu Ungaria şi s-au pronunţat pentru restabilirea autorităţilor austriece în Transilvania. Imperialii i-au folosit pe români pentru a înlătura autorităţile maghiare revoluţionare. Comitetul Naţional ales de români la Blaj a coordonat organizarea politică şi militară a românilor în prefecturi şi legiuni, după modelul romanilor în antichitate, un apel simbolic la originile romane ale poporului român.
Practic, în toamna anului 1848 a început războiul dintre români şi unguri în Transilvania. Până în martie 1849, când armata maghiară condusă de generalul Bem a ocupat Transilvania, haosul era generalizat. Fiecare încerca să îşi impună autoritatea cu forţa. Execuţiile erau legitimate de hotărâri ale tribunalelor care reprezentau o autoritate sau alta. Au murit mii de români şi unguri. Jafurile, incendierile şi violurile
erau la ordinea zilei.


Ţara Moţilor şi „craiul munţilor“ Avram Iancu


După ocuparea Transilvaniei de către armata maghiară, structurile politice ale românilor au fost desfiinţate. O parte a liderilor români au fost ucişi, iar alţii s-au refugiat împreună cu armata austriacă peste munţi, în Ţara Românească. Doar regiunea Munţilor Apuseni a rămas sub autoritate românească,
nefiind cucerită de unguri. Moţii înarmaţi, organizaţi sub conducerea lui Avram Iancu, au reuşit să reziste.
Era practic un război de exterminare. Execuţiile erau reciproce, fără să se ţină cont decât de principiile
apartenenţei etnice şi fidelităţii faţă de un regim sau altul.
Atmosfera poate fi comparată cu cea din Iugoslavia, mai ales Bosnia şi Croaţia de după 1990. În aprilie-iunie 1849 au fost trei atacuri puternice ale ungurilor pentru ocuparea Ţării Moţilor. Bătălii importante s-au dat la Abrud, la Zlatna şi Fântânele. Românii conduşi de Avram Iancu au rezistat.


Câteva dintre crimele românilor în timpul „revoluţiei“


Românii nu au fost doar victime. Au fost la rândul lor călăi. Şi noi, românii, am ucis, am jefuit, am incendiat şi am violat. Mai mult sau mai puţin decât ungurii? În astfel de cazuri orice statistică sau evaluare cantitativă este fără sens. Documentele nu fac statistici, dar cantitatea poate fi exprimată printr-un singur cuvânt: mult.
În 14 noiembrie 1849, după înfrângerea revoluţiei maghiare cu ajutorul ruşilor, episcopul catolic de Alba Iulia îl informa pe superiorul său, arhiepiscopul de Esztergom, despre evenimentele din Transilvania şi starea Bisericii Române Unite (Arhiva primaţială din Esztergom, Ungaria, Scit. Cat. D. Erdély). Episcopul a fost echidistant. A arătat starea jalnică a Bisericii româneşti, unii preoţi au fost spânzuraţi de unguri, alţii s-au refugiat. Atât ungurii, cât şi românii au jefuit veniturile
Episcopiei de Alba Iulia. Povesteşte apoi ce au făcut românii. În Zlatna a fost prăpăd. Românii au ars casa parohială şi gimnaziul, au ucis mulţi unguri, pe alţii i-au jefuit. Din 1.170 de unguri au mai rămas doar 500! În Abrud românii au devastat casa parohială şi şcoala, iar pe preot l-au ucis. În Vinţu de Sus nu a rămas piatră pe piatră, chiar şi pomii fructiferi din grădina parohială au fost tăiaţi şi arşi. În Aiud românii au incendiat biserica şi mănăstirea franciscană, au profanat altarul şi l-au rănit grav pe abate. În Baia de Criş a fost distrusă mănăstirea franciscană, în Glodeni şi Apalina preoţii unguri au fost ucişi.
Documentul inedit prezentat mai sus este un raport rezumativ referitor la Biserică. Câte altele mai zac prin arhive, unele necunoscute, altele nefolosite ca să nu fie deranjaţi unii dintre noi!
Nu contează cine a ucis mai mult, ungurii sau românii. Execuţiile au fost la ordinea zile şi nu fac cinste
niciunei etnii, nici ungurilor şi nici românilor.


Dragostea nu are graniţe etnice


Iubita lui Iancu era o unguroaică de 14 ani din Abrud, Johanna Farkas, născută dintr- un tată unitarian şi o mamă romano-catolică. Fata l-a salvat pe iubitul ei cu ocazia unei ambuscade a trupelor ungureşti în Abrud. Viaţa amoroasă a lui Avram Iancu în timpul revoluţiei ne oferă o lecţie interesantă. Dragostea lui Avram Iancu pentru unguroaica Johanna este un exemplu pentru potenţialul coabitării paşnice între români şi unguri în Transilvania. Chiar dacă sunt diferende, conflicte şi chiar crime între români şi unguri,
dragostea nu alege pe criterii etnice.


Răsplata împăratului



După ce revoluţia maghiară fost înfrântă cu ajutorul Rusiei, trupele româneşti din Apuseni au fost dezarmate. Iancu a stat mai multe luni la Viena în 1849. Aşteptările sale faţă de răsplata împăratului pentru ajutorul dat de românii ardeleni armatei austriece împotriva ungurilor au fost mult mai mari decât putea să ofere Casa imperială. În ciuda mitului bunului împărat, mit care era frecvent invocat de românii ardeleni, dezamăgirile au fost prea mari. Raţiunile politice imperiale nu concordau cu planurile lui Iancu şi ale românilor săi. În 1852, împăratul Franz Josef a efectuat o vizită în Transilvania. Deşi traseul a fost stabilit de consilierii imperiali, la insistenţele lui Iancu, împăratul şi-a schimbat traseul pentru a veni în Ţara Moţilor. Avram Iancu nu a respectat protocolul şi s-a prezentat în audienţă la Câmpeni seara târziu, după ce împăratul s-a culcat. A încercat să îl determine pe şeful de cabinet să îl trezească pe împărat, dar în cele din urmă a fost nevoie de intervenţia gărzii pentru a-l alunga pe Iancu, care devenise prea insistent şi gălăgios. Cu altă ocazie, împăratul a vrut să îl decoreze pentru meritele din timpul războiului cu revoluţionarii maghiari. Avram Iancu, nemulţumit că nu s-au respectat promisiunile făcute românilor, a refuzat să primească decoraţia.


O mare de oameni l-au condus pe ultimul drum în 1872. Dar şi poliţia secretă maghiară


După încheierea agitaţiilor postrevoluţionare, Avram Iancu a profesat o vreme ca avocat. Sfârşitul vieţii sale este obscur. Se spune despre el că în ultimii ani de viaţă perinda prin cârciumi într-o fază dificilă de alienare mintală. Era tratat cu respect de contemporani, fiind considerat un simbol al revoluţiei şi al luptei naţionale româneşti.

(Una dintre puţinele fotografii cu Avram Iancu, realizate spre finalul vieţii revoluţionarului român)

Autorităţile nu au încetat să îl monitorizeze şi să îi urmărească acţiunile cu mare atenţie, mai ales din pricina potenţialului de a provoca agitaţii publice. La moartea sa, poliţia secretă maghiară a avut ordine clare de la Budapesta să se infiltreze printre oamenii care îl conduc pe ultimul drum, pentru a urmări starea de spirit a românilor. Erau vizaţi liderii politici români şi oaspeţii de peste Carpaţi. Ungurii erau conştienţi de valoarea titanului printre românii ardeleni.
Chiar decedat, Avram Iancu le dădea fiori ungurilor.


Moştenirea lui Avram Iancu – pasivismul politic


Dezamăgit de nerespectarea promisiunilor făcute de austrieci în timpul contrarevoluţiei, Iancu nu s-a implicat în viaţa politică, deşi anumite oportunităţi au apărut pentru români după 1851.
Abil în organizarea militară şi bun orator, în ciuda pregătirii sale juridice, Iancu nu excela ca politician şi diplomat. Pasivismul politic al celui mai activ lider al românilor ardeleni în 1848-1849 a marcat opţiunile politice ale românilor ardeleni.
În ultimii ani de viaţă a apucat să vadă că ungurii şi-au atins ţelul în 1867, când Casa de Habsburg a acceptat reorganizarea imperiului prin crearea regatului Ungariei cu autonomie extinsă şi unirea Transilvaniei cu Ungaria. Ce nu au reuşit cu armele în 1848-1849, ungurii au reuşit cu diplomaţia în 1867. În lipsa unui lider activ, românii au copiat, conştient sau nu, modelul pasivismului politic al lui Avram Iancu şi au refuzat să se implice în viaţa politică. Deşi, după cum constata un contemporan al evenimentelor, ajuns jude regal (echivalentul unui judecător de la Curtea Constituţională de astăzi), Ioan cavaler de Puşcariu, românii puteau să aibă circa 7% din locurile din parlamentul Ungariei după 1867. Un procent care le-ar fi permis o poziţie politică similară cu cea a UDMR-ului astăzi: o amantă politică care ştie cu abilitate să îşi atingă ţelurile.
Apetitul românilor pentru eroi luptători a contribuit la formarea miturilor despre Avram Iancu. Rolul altor personalităţi româneşti în mişcările revoluţionare din Transilvania este minimalizat, Avram Iancu fiind perceput singurul lider al românilor ardeleni. E firesc, puţini ştiu de un Bărnuţiu, Bariţiu, Papiu Ilarian sau alţii. În schimb, vorba cântecului: „Avram Iancu suntem toţi!“.

VIDEO Dezbatere «HISTORIA»: Avram Iancu, erou sau...

A fost Avram Iancu un erou sau un criminal? Răspund la această întrebare istoricul Marius Diaconescu şi jurnalistul Ion Cristoiu, într-o dezbatere moderată de Ion M. Ioniţă şi transmisă începând cu ora 14.00 pe site-ul adevarul.ro, prilejuită de lansarea numărului din mai al revistei „Historia".Există un Avram Iancu ştiut de mulţi români doar din manualele şcolare şi din articolele propagandistice de gazetă. Imaginea lui a încremenit în clişee care blochează tentativele de descoperire a personajului complex şi contradictoriu care a fost Avram Iancu. Adeptă a dezbaterilor pasionante în domeniul istoriografiei, revista HISTORIA deschide discuţia asupra imaginii lui Avram Iancu.

Avram Iancu este un simbol pentru românii din Transilvania. Alături de Horea şi episcopul unit Ioan Inochentie Micu Klein, Avram Iancu înseamnă jertfă pentru libertăţile politice ale românilor ardeleni. Devenit erou printre moţi cu ocazia evenimentelor din 1848-1849, considerat un simbol al luptei românilor pentru drepturi politice încă din timpul vieţii, amintirea lui Avram Iancu trezeşte şi azi sentimente şi emoţii puternice pentru orice român din Transilvania. Emoţiile sunt mari, deoarece amintirea lui Iancu este încă foarte puternică. Sentimentele nu trebuie totuşi să umbrească adevărul istoric. Iar în legătură cu Avram Iancu şi evenimentele din 1848-1849 din Transilvania istoricii nu s-au sfiit să construiască mituri.

A fost Avram Iancu un erou sau un criminal? Răspund la această întrebare istoricul Marius Diaconescu şi jurnalistul Ion Cristoiu, într-o dezbatere moderată de Ion M. Ioniţă şi transmisă începând cu ora 14.00 pe site-ul adevarul.ro, prilejuită de lansarea numărului din mai al revistei „Historia".

Geo ŞERBAN - Constructorul Marcel Iancu

Recentul film documentar, realizat în tandem de Radu Gabrea şi Costel Safirman, despre prestaţia artistică a Teatrului Baraşeum – reală formă de rezistenţă împotriva prigoanei antievreeşti pe vremea celui de Al Doilea Război Mondial – aduce în actualitate desfăşurări ale istoriei cu destule aspecte încă insuficient explorate. Nici chiar merituoasa monografie a lui Israel Bercovici – O sută de ani de teatru evreiesc în România –, revizuită şi adăugită la a doua ediţie din 1998, nu înlătură anumite omisiuni. Autorul monografiei a investigat arhivele de stat, de unde a dat la iveală, în premieră, documente de încuviinţare a concentrării tuturor forţelor artistice de origine evreiască, abuziv excluse din teatrele româneşti (actori, regizori, scenografi, muzicieni), cauţionate de serioase antecedente pentru închegarea unui nucleu profesionist pe scena din strada Udricani. Datorită intervenţiei eficiente a lui Liviu Rebreanu, aprobările oficiale deveneau operative la începutul lui 1941. Momentul coincidea cu rebeliunea legionară, ceea ce a generat tergiversări şi incertitudini în aplicarea deciziilor promulgate.
Totuşi, exista o hotărîre unanimă cu privire la impulsionarea vieţii artistice superioare în spaţiul consacrat al Baraşeumului, folosit mai înainte intermitent. Oficiosul evreiesc Renaşterea noastră s-a făcut ecoul preocupărilor publice, devenite insistente în toamna lui 1940. La 27 octombrie, săptămînalul titra mare: „Teatrul Baraşeum se transformă“. Urmau amănunte, de natură să însufleţească şi să alimenteze curiozitatea cititorilor: „În locul unei construcţii improvizate, Capitala se va îmbogăţi cu o adevărată sală de teatru. O sală perfect utilată, cu un accesoriu scenic din cele mai perfecţionate. Noul teatru este opera colaborării arhitectului Marcel Iancu şi a inginerului Katz... Lucrările sînt avansate... Zeci de lucrători, tîmplari, zidari, electricieni, decoratori lucrează cu înfrigurare... Pentru spectatorii, care au cunoscut întîmplător sala Baraşeum, deschiderea teatrului va constitui o mare surpriză. Au dispărut scaunele mobile, ferestrele, uşile din sală. Scena aceea înaltă, din care nu se vedeau decît picioarele artiştilor, a fost dărîmată. Altă scenă, alt cadru, altă lumină, alte intrări“.


Toate inventarierile de pînă acum ale construcţiilor executate după proiecte de Marcel Iancu se opresc înainte de 1940. Nici ca pictor, el nu mai avea voie să expună. Ultima expoziţie, comentată entuziast de Ion Vinea, M.R. Paraschivescu, Gh. Oprescu, avusese loc în 1939. După acel vernisaj, aproape că numele lui Marcel Iancu fusese eliminat din circulaţie. Abia dacă, în primele luni din 1940, mai iscălea unele desene în paginile cotidianului Timpul, sub directoratul democratului Grigore Gafencu. Între alte imagini, erau schiţe, instantanee de ambianţă şi profiluri umane specifice, surprinse de artist în călătoria de cîteva luni întreprinsă în 1939 de-a lungul şi de-a latul Ţării Sfinte. Experienţa acestei luări de contact va consolida intenţiile nutrite în sînul familiei Iancu de a emigra. Cu atît mai mult cu cît fratele său, Iuliu, nelipsit colaborator pe şantierele multor construcţii, se stabilise deja în Palestina.


În toiul pregătirilor de strămutare, Marcel Iancu îşi găseşte resursele necesare pentru a răspunde cererii să preia operaţiile renovării Teatrului Baraşeum. Nu e de căutat prea departe originea acestei desfăşurări de energie. Pe parcursul carierei sale prolifice, arhitectul plantase multe realizări în interiorul cartierului de care se simţea legat, din copilăria petrecută pe o rază variabilă avînd în centru piaţeta Sf. Ştefan. A tot construit, începînd de prin 1926, pe străzi oarecum concentrice: Fetiţelor, Negustori, Caimatei, Luchian, C.F. Robescu, Stelea Spătaru, Paleologu şi chiar în preajma Baraşeumului. Cine urcă la etajul edificiului artistic actual şi aruncă o privire pe ferestrele de deasupra intrării principale, contemplă suveran liniile însingurate ale imobilului din strada Olteni, cîtă a mai rămas după demolările barbare. Într-un fel, s-ar putea considera că reamenajarea Teatrului venea să închidă bucla, mărginită de artere profund impregnate de coloratură iudaică, extrem de reprezentative pentru ansamblul cartierului, dezvoltat pe axa Dudeşti-Văcăreşti. Se poate presupune că Marcel Iancu nutrea a se despărţi, astfel, mai împăcat de acel perimetru urban mult apropiat sufletului său.

Un prim anunţ plasa încheierea operaţiunilor restauratoare la un termen evident utopic. Ziarul pomenit risca să alimenteze aşteptări pripite pentru întîia decadă din noiembrie: „Paralel cu renovarea sălii şi a unei vii activităţi pe şantier, în foaier se desfăşoară cu înfrigurare repetiţiile. Compania dramatică şi lirică în frunte cu Leny Caler, alegînd pentru deschidere piesa Pygmalion a marelui scriitor irlandez Bernard Shaw, repetiţiile continuă de dimineaţa pînă noaptea tîrziu sub direcţia de scenă a d-lui Sandu Eliad, decorurile celor 5 acte fiind încredinţate pictorului W. Siegried. Principalii interpreţi ai celebrei comedii vor fi Leny Caler şi V. Ronea“.
La concurenţă, vedea lumina publicităţii, pe aceeaşi pagină a Renaşterii..., alt aviz către cei nerăbdători să asiste la ridicarea cortinei de urgenţă:



Nici Leny Caler, nici Beate Fredanov nu au ajuns să-şi respecte promisiunile. Comunicatele lor separate trădau neînţelegeri de principiu. La baza disensiunilor interveniseră chestiuni de profil al spectacolelor. Una miza pe texte preluate din repertoriul universal, cu certă substanţă artistică. Cealaltă opta, poate şi influenţată de considerente de oportunitate, pentru piese evocatoare de cutume inspirate şi transferate din lumea ghetoului. Între cele două renumite actriţe, Aderca, deşi se asociase lui Beate, înclina spre optica afişată de Leny. Aşa că n-a întîrziat să se retragă, după ce şi prietenul Mihail Sebastian, chemat în ajutor, îi notificase în scris (reproducem în această pagină scrisoarea lui Mihail Sebastian către F. Aderca) că nu e dispus la nici o combinaţie; cu totul excepţional, concepea să dea consilii de pe margine, dezinteresat, fără angajament. Starea mocnită de beligeranţă a ebruitat în presă, la nivelul confruntărilor sporadice, neînregistrate de monografistul teatrului. Cum-necum, aveau să mai treacă luni bune de zile pînă la inaugurarea efectivă. Sorocul s-a împlinit numai sîmbătă, 15 februarie 1941.


Un reporter ocazional, I. Kaufman-Val, dădea tonul satisfacţiilor menite să acopere suita de concesii necesare pentru a stinge o concurenţă (poate şi nişte capricii prost plasate) gata să submineze eşafodajul anevoie încropit: „Teatrul evreiesc devine în sfîrşit o realitate. După luni întregi de zbucium, strădanii istovitoare şi continue frămîntări, Baraşeum îşi anunţă deschiderea stagiunii. Poate nu aşa cum ar fi dorit-o iniţiatorii acestui edificiu, poate încă nu atît de complet... Puţini cunosc cîte drumuri a trebuit să netezească, cîte susceptibilităţi să niveleze şi cîte dificultăţi să înlăture pînă să se poată prezenta cu o formaţie teatrală care să reunească toate elementele evreieşti dispuse să apară pe scenă“. Aşadar, nu toţi cei angajaţi benevol, la început, au păşit susţinut la fapte. Tăcerea s-a aşternut asupra participării înseşi a lui Leny Caler. În schimbul discreţiei cu privire la tensiunile acumulate, reporterul preferă invitaţia de a trece în revistă spaţiile funcţionale: „Am fost conduşi să vizităm sala de spectacole, sala de repetiţii, hall-ul, cabinele, scena. Totul este de nerecunoscut. Mîini de oameni pricepuţi au transformat vechea sală Baraşeum într-una complet nouă care, nu ne sfiim să afirmăm, este una din cele mai cochete ale Capitalei. Au contribuit la aceasta gustul d-lui Marcel Iancu şi W. Siegfied, care au realizat prin culori discrete şi linii elegante, perfecţie de stil“.



Desigur, aprecierea generală a fost împărtăşită şi de arhitect, deşi nu avea răgazul să savureze, calm, cea din urmă izbîndă din palmaresul de constructor, pe deasupra faimei avangardistului, socotit din principiu dărîmător de tradiţii şi idolatrii, conform repudierilor din manifestele prea zgomotoase. La locuinţa din strada Paleologu 5, îl aşteptau bagajele pregătite în vederea călătoriei iminente. O cale lungă îi stătea în faţă, împreună cu soţia şi cu cele două fete, prin Turcia, cu traversarea Siriei, spre Tel Aviv.



Scrisoare către Aderca de la Mihail Sebastian


Document inedit din 1940, în chestiunea Teatrului Baraşeum




Octombrie, lună aniversară pentru Sebastian. Deşi actele de stare civilă menţionează data de naştere a scriitorului pe 8 octombrie, totuşi el se sărbătorea – rezultă din Jurnal – la 18 ale lunii, fără nici o explicaţie. În 1940, s-ar fi cuvenit să marcheze cumva deosebit împlinirea vîrstei de 33 de ani. Dar era atît de deprimat, încît părea să nu fi băgat de seamă sorocul. S-a păstrat o singură urmă scrisă, chiar cu acea dată; este scrisoarea către F. Aderca, aflată în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române. Valoarea documentară a epistolei creşte prin faptul că reprezintă unica mărturie din perioada acelor luni, cînd scriitorului i-a lipsit complet rîvna de a ţine la zi însemnările asupra avatarurilor personale. (G.Ş.)



Joi seara (18 octombrie 1940)

Iubite Domnule Aderca,Involuntara dar prelungita mea lipsă (am fost bolnav, sînt concentrat...) de la tot ce s-a mai întîmplat în ultimele 20 de zile cu teatrul nostru, mă ajută să-ţi spun, încă o dată, ceea ce din primul moment ţi-am spus: vei trebui să conduci singur acest teatru.
Contează pe mine ca pe un prieten – al dumitale şi al actorilor noştri, dar nu-mi cere să primesc vreo calitate oficială.
Am ţinut să le fiu de folos actorilor, care mi s-au adresat ca unui prieten, şi am ştiut că cel mai bun serviciu pe care li-l pot face este să-i pun în legătură cu d-ta şi să te silesc, dacă e nevoie, să le fii director.
Cred că am izbutit. Mă felicit de acest lucru şi chiar dacă uneori a trebuit ca refuzul meu personal să-l prezint oarecum evaziv (ceea ce era, recunosc, o cursă ca să nu te descurajez pe d-ta), astăzi îţi pot spune lămurit că altceva decît prieten al teatrului nu accept să fiu. E prea tîrziu, iubite domnule Aderca, pentru ca să te superi, e prea tîrziu să dai înapoi. De aici încolo vei juca jocul pînă la urmă.
Vei înţelege că aceste rînduri nu sînt o „demisie“. Nimeni nu demisionează dintr-o prietenie.
Ca să fiu lămurit, iată:
1) nu vreau să figurez nicăieri ca membru al trupei, cu orice titlu ar fi
2) nu accept nici un salariu
3) sînt gata să-ţi viu în ajutor, ori de cîte ori îmi vei cere
4) sînt gata să traduc, să scriu, să citesc, să fac orice pentru acest teatru căruia îi doresc noroc.
Iartă-mi caligrafia, stilul, graba, dezordinea cu care îţi scriu. Sînt frînt de oboseală după o zi de sapă şi abia aştept să mă odihnesc puţin. Dar n-am vrut să las să persiste mai departe o situaţie neclară.
Consideră hotărîrea mea irevocabilă, după cum irevocabile sînt prietenia, afecţiunea şi admiraţia vechiului d-tale,

Carol IANCU - Istoria Şoahului în România

În numărul 561 al Observatorului cultural, a apărut articolul „Un contramodel de abordare a Holocaustului“, consacrat ultimei mele cărţi: Alexandru Şafran şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente, Bucureşti, Editura Hasefer, 2010, 576 p. Obiectivul recenziei lui Liviu Rotman (L.R.) este discreditarea rolului istoric jucat de şef-rabinul Alexandru Şafran în timpul celui de-al doilea război mondial şi, în acelaşi timp, afectarea reputaţiei mele de istoric. Este vorba despre o voinţă tenace de denigrare, din partea cuiva care nu a produs nici un studiu privind perioada anilor 1940-1944 şi a cărui „muncă“ actuală constă în a suscita o polemică falsă pentru a face să se vorbească despre el. Îmi propun să răspund alegaţiilor lui Rotman.
„Despre titlu“




L.R. atacă titlul cărţii, prefăcîndu-se că nu înţelege semnificaţia sa. El critică utilizarea termenului „Şoah“, considerîndu-l un „barbarism“.

L.R. îmi reproşează folosirea cuvîntului „Şoah“ în loc de „Holocaust“. În introducere explic termenul „Şoah“ (în ebraică „catastrofă“ sau „distrugere“), care se referă la masacrul sistematic la care au fost supuşi evreii europeni de către regimul nazist şi colaboratorii săi în diferitele ţări ale Europei. Prefer folosirea acestui termen, utilizat în mod curent în Israel, unde Parlamentul a instaurat Ziua Şoahului şi a curajului (Yom ha-Shoah ve-ha-gvura), precum şi în Franţa, unde s-a răspîndit graţie filmului Shoah al lui Claude Lanzmann. Pledez pentru utilizarea termenului „Şoah“, cuvînt de sine stătător, care nu face loc nici unei confuzii, fiind singurul care desemnează unicitatea fenomenului de nimicire totală a poporului evreu.

L.R. nu înţelege semnificaţia expresiei „Şoahul neterminat în România“. El extrage din „Argument“ următoarea frază: „În România a existat un Şoah neterminat care a fost în acelaşi timp un Şoah fără camere de gazare“, pretinzînd că, folosind-o, aş vrea să stabilesc o legătură de cauzalitate între aceste două propoziţii, ceea ce, evident, nu este cazul. Şoahul, în România, a fost neterminat; din nefericire, el s-a produs, dar nu a fost dus pînă la termenul final cerut de nazişti: desfăşurarea lui a fost întreruptă în urma unor intervenţii, printre care acelea ale lui Alexandru Şafran pe lîngă mitropolitul Bălan şi pe lîngă nunţiul apostolic Andrea Cassulo, care, la rîndul lor, au intervenit pe lîngă Antonescu. Acesta din urmă a anulat propria sa decizie, luată la cererea autorităţilor germane naziste, de a „evacua“ evreii rămaşi în viaţă (cei din Transilvania de Sud şi din Regat) în lagărul de exterminare de la Belzec.




Contrar alegaţiilor mincinoase ale lui Rotman, care scrie că, „după autor, prezenţa sau absenţa camerelor de gazare sînt definitorii pentru fenomenul Holocaustului“, am prezentat pe larg Şoahul, desfăşurarea distrugerii iudaismului român, politica de discriminare sistematică, legislaţia antisemită, spolierile, violenţele, deportările, pogromurile şi masacrele atît în Regat, cît şi în Bucovina, Basarabia şi Transnistria. Am insistat asupra corespondenţelor ambasadorului Franţei Jacques Truelle, care, în vara şi toamna anului 1941, anunţa explicit proiectul guvernului român, „abil încurajat de nemţi“, care urmăreşte „exterminarea izraeliţilor“ (p. 75).

Din fericire, Şoahul a fost „neterminat“, graţie anulării deportărilor prevăzute în Polonia. Acest lucru a fost un adevărat miracol: „La eliberarea României de sub tirania fascistă, au rămas în viaţă cca. 300.000 evrei, între graniţele ţării, şi alţi cca. 68.000, în afara teritoriului naţional. Acesta e miracolul“ [Matatias Carp: Cartea Neagră – Fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România 1940-1944, vol. 3 – Transnistria, Dacia Traiană, Bucureşti 1947, p. 12] . De altfel, în „Cuvîntul înainte“, dr. Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (şi membru în Parlamentul României), relevă justeţea titlului, amintind că, datorită acestui fapt, el însuşi şi atîţia alţi evrei din România au putut supravieţui Şoahului. Cartea mea nu se intitulează Şoahul neterminat în România. Am scris deja o carte, care poartă titlul Şoah în Romånia. Evreii sub regimul Antonescu (1940-1944), bazată pe o documentaţie inedită găsită în arhiva Ministerului Afacerilor Externe de la Quai d’Orsay (apărută în franceză în două ediţii, în 1998 şi în 2000, iar în română, la editura Polirom, în 2001). Prezenta carte se intitulează Alexandru Şafran şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940-1944). Am ales în mod special acest titlu, pentru a atrage atenţia, contra tuturor negaţioniştilor şi revizioniştilor, asupra realităţii Şoahului în România, care a fost neterminat datorită – printre alţii (în special, Filderman) – şef-rabinului Alexandru Şafran.

L.R. scrie: „Încă o problemă tehnică: această carte este – şi aşa apare în titlu –Culegere de documente. Ne întrebăm de ce Carol Iancu se intitulează, contrar cutumei în scrierile academice, autor, şi nu editor (sau «îngrijitor de ediţie»)?“

Pentru că această carte nu este o simplă culegere de documente; ea comportă, în partea I, un vast studiu introductiv de 120 de pagini, care, ca atare, constituie deja un volum. De altfel, şi în aceeaşi perspectivă, Matatias Carp este autorul cărţii intitulate Cartea Neagră – Fapte şi documente. În fine, nu este vorba de publicarea unor simple documente dintr-un singur fond de arhivă, ci de rezultatul unei munci intensive de peste trei ani, care mi-a permis să adun documente, publicaţii şi mărturii provenind din diverse surse răspîndite pe cîteva continente. Acest efort de cercetare a fost necesar întrucît documentaţia privind activităţile lui Alexandru Şafran în perioada în care a fost şef-rabin (1940-1947) „a dispărut“ (inclusiv din arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, unde există nu mai puţin de 117 dosare conţinînd corespondenţa oficială a lui Moses Rosen şi doar un singur dosar „Alexandru Şafran“. Majoritatea documentelor din acest dosar, privitoare la perioada de după 1945, pun în evidenţă animozitatea „rabinului roşu“ faţă de cel care a fost alungat din postul său).
„Observaţii metodologice“



L.R. afirmă: „Carol Iancu se bazează pe o serie de surse pe care le prezintă ca fiind inedite, citînd fonduri de arhivă, deşi aceste surse sînt edite, publicate de mulţi ani şi folosite ca atare de cercetători […]“.

Aserţiunea lui Rotman este înşelătoare. Aşa cum am indicat în „Introducere“, documentele sînt inedite în majoritatea lor. În partea a III-a („Documente din arhive“), un număr de 114 documente, dintr-un total de 190, sînt toate inedite şi erau pînă în prezent total necunoscute de către istorici. Astfel, au fost descoperite şi reproduse pentru prima dată un număr de 105 documente provenind de la Direcţia Generală a Poliţiei (DGP) sau din fondul Serviciului Special de Informaţii, şi două documente din arhiva Securităţii. Tot în partea a III-a se regăsesc şapte documente inedite provenind de la arhiva dr. Alexandru Şafran de la Geneva (altele trei fiind reproduse în partea a VII-a, „Documente în facsimil“). Din fondul de arhivă de la Geneva, am reprodus textele integrale ale celor mai importante discursuri ţinute de Alexandru Şafran în timpul războiului, discursuri emoţionante, care au insuflat curaj comunităţii evreilor şi care au avut rezultate concrete (mai ales în opera de ajutorare a deportaţilor evrei în Transnistria). Aceste texte au o valoare istorică deosebită: ele sînt unice sau fac parte din prea puţinele texte de discursuri pronunţate de lideri evrei în perioada în care Europa a fost dominată de Germania nazistă. Printre alte documente, amintesc corespondenţa reprodusă în facsimil a lui Alexandru Şafran cu Institutul Yad Vashem, care a permis atribuirea titlului de „Dreaptă între popoare“, acordat post-mortem Reginei-Mamă Elena.

Trebuie să subliniez, în plus, publicarea, în partea a IV-a, a 47 de articole şi extrase de articole din presa internaţională (1940-1944), în engleză, ebraică, germană şi franceză, relatînd activităţi ale lui Alexandru Şafran. Aceste texte nu numai că nu au fost niciodată publicate, dar nu au fost nicăieri citate de istorici. Ele nu figurează în nici una din lucrările menţionate de Rotman la începutul recenziei sale. Aceste texte aduc informaţii noi privind multiplele activităţi ale lui Alexandru Şafran (ajutorarea refugiaţilor evrei, emigrarea în Palestina, demersurile pe lîngă Antonescu pentru a denunţa violenţele împotriva evreilor în perioada statului naţional-legionar).

Aceste articole ne arată care au fost ecourile – în presa evreiască şi neevreiască – ale evenimentelor din România privind persecuţia evreilor. Menţionez, de asemenea, şi în sfîrşit, publicarea a 50 de articole şi extrase din articole din presa de limba română (evreiască şi neevreiască) care, în imensa lor majoritate, sînt reproduse pentru prima dată şi care aduc elemente noi privind eforturile prodigiose ale lui Alexandru Şafran în slujba comunităţii sale, în domeniile religioase, pedagogice, socio-culturale ale activităţilor sioniste şi în sprijinul alialei).

L.R. scrie în legătură cu volumele de documente publicate de J. Ancel: „Autorul indică direct sursa primară. El omite sistematic citarea celui care a publicat primul documentul“.

Lucrarea comportă textele cîtorva documente provenind din arhive accesibile şi care au fost citate în lucrări anterioare. Referinţele la aceste fonduri de arhive sînt menţionate, deoarece retranscrierea lor în lucrările citate de Rotman este parţială, ocultînd tocmai rolul lui Alexandru Şafran. Astfel, procese verbale ale şedinţelor Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, conţinînd pasaje privindu-l pe Alexandru Şafran, nu sînt menţionate în J. Ancel (ed.):Documents concerning the Fate of Romanian Jewry during the Holocaust…Cît priveşte reproducerea unor documente care se regăsesc şi în volumele de documente la alcătuirea cărora au participat alţi autori, ele sînt citate cu paginaţia respectivă.

L.R. mă acuză de „manipulare a cititorului, prin felul de formulare a rezumatului de document“.

Contrar acestei afirmaţii fanteziste, prezentarea documentelor a fost făcută cu rigoare şi spirit critic.

L.R. scrie: „Iancu citează, în special la începutul cărţii, un număr important de documente legate strict de cariera rabinului Alexandru Şafran, care nu au nici o legătură cu subiectul anunţat de titlu. Sînt selectate articole elogioase la adresa rabinului, în special cele legate de studiile sale de tinereţe şi de alegerea sa ca rabin-şef. Ne întrebăm care este raţiunea publicării acestor documente“.

Cîteva documente, care, de altfel, nu sînt anterioare anului 1940, conţin comentarii publicate cu ocazia alegerii sale ca şef-rabin şi ne permit să înţelegem calităţile lui Alexandru Şafran şi impactul viitoarelor sale intervenţii. De asemenea, un articol (din Jewish Telegraphic Agency, p. 368) descrie impresia foarte favorabilă pe care a făcut-o Alexandru Şafran în 1940, cu ocazia uneia dintre intervenţiile sale în Senat, în prezenţa ministrului Afacerilor Externe. Dar de ce acest lucru îl deranjează pe Rotman?

L.R., fără ruşine, utilizează termenul de „falsificare“, îndrăznind să scrie că „autorul prin formule gratuite încearcă falsificarea realităţii“, reproşîndu-mi că îl amintesc în primul rînd pe Alexandru Şafran, şi nu pe Wilhelm Filderman.

Remarca, în afară de faptul că este insultătoare, este nejustificată. În reproducerea scrisorilor semnate de Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman, ambele semnături se află pe aceeaşi linie, semnătura secretarului general (M. Carp sau D. Rosenkranz) fiind în general pe al doilea rînd. Nu este vorba de o tentativă de a stabili o „supremaţie“ a şef-rabinului asupra preşedintelui Federaţiei Comunităţilor Evreieşti. Aşa cum se indică în titlu, lucrarea este consacrată lui Alexandru Şafran şi, prin definiţie, ea este orientată spre activităţile sale, activităţi ocultate sistematic în scrieri precedente, care sînt bine cunoscute de către Rotman. De altfel, pentru a sublinia importanta acţiune a lui Wilhelm Filderman şi a contextualiza expunerea subiectului, am consacrat un capitol întreg relaţiilor dintre el şi şef-rabinul, capitol intitulat „Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman: omul credinţei şi omul legii“.

L.R. întrebuinţează expresia „trunchierea nejustificată a documentelor“, menţionînd citarea parţială a unei scrisori a lui Wilhelm Filderman, în care „este amintită prezenţa lui Şafran într-un organism ilegal evreiesc“, cauza nepublicării întregii scrisori fiind datorată, după el, faptului că „Filderman îşi exprimă clar nemulţumirea faţă de rabinul Şafran“.

Fragmentul din scrisoarea menţionată este important din punct de vedere istoric, deoarece el reprezintă o confirmare suplimentară a existenţei Sfatului evreiesc clandestin şi a participării lui Alexandru Şafran la acest grup restrîns. Acest citat din propriul scris al lui Filderman (pe lîngă alte mărturii) este dat pentru a pune capăt afirmaţiilor unor autori (J. Ancel) care pretindeau că Sfatul evreiesc n-a existat. Alte fragmente din scrisoare nu au fost reluate, deoarece observaţiile pe care acestea le cereau ar fi fost extrem de critice la adresa lui Wilhelm Filderman. Astfel, de exemplu, Filderman afirmă că, în contactele cu nunţiul Cassulo, Şafran s-ar fi mărginit la transmiterea de memorii. Or, întreaga corespondenţă a lui Cassulo cu Vaticanul demonstreză contrariul, anume o relaţie particulară şi eficace între el însuşi şi Alexandru Şafran.

L.R. scrie: „Citarea – prin eliminare – a unor documente este de asemenea edificatoare. Un exemplu, la pagina 280, Carol Iancu sublinia memoriul lui Şafran către Antonescu, pe care îl numeşte «celebrul» (nu este clar de ce este folosit acest adjectiv), deşi aceeaşi problemă – deportarea evreilor în Transnistria – a fost subiectul a trei (!!!) memorii ale lui Filderman, dintre care primul este anterior celui al rabinului“.

Liviu Rotman este mirat de importanţa acordată memoriului lui Alexandru Şafran din 9 octombrie 1941 către Antonescu, privind deportarea evreilor în Transnistria, amintind că Filderman a scris trei memorii în legătură cu acest subiect, „primul fiind anterior celui al rabinului“. Dacă el ar fi citit cartea cu atenţie, ar fi constatat, la pagina 37, că am menţionat apelul lui Filderman, din 9 octombrie 1941, care precedă într-adevăr cererea lui Alexandru Şafran din 11 octombrie 1941. Importanţa scrisorii lui Alexandru Şafran reiese şi din faptul că o parte din ea este reprodusă în „Nota relativă la personalităţi care au făcut demersuri în favoarea evreilor, elaborată de secretariatul preşedenţiei Consiliului de miniştri, la cererea lui Ion Antonescu“ (doc. nr. 165 din 24 ianuarie 1944, p. 336): „Dr. Al. Şafran, şef-rabin al Comunităţii Evreieşti din Bucureşti, a intervenit printr-o cerere scrisă la domnul mareşal Antonescu, în aceeaşi zi cu Filderman, 11 octombrie 1941, exprimîndu-se astfel: «să fie lăsaţi la vetrele lor toţi evreii nevinovaţi, loviţi de aspra măsură a desrădăcinării lor de la locurile de baştin㻓.

În strădania sa de a-l limita pe Alexandru Şafran la rolul unui responsabil de cult, L.R. scrie: „Dorim să subliniem că niciodată, în istoria modernă a evreilor din România, conducătorul religios nu a avut primat în viaţa comunitară“.

Această afirmaţie este incorectă. Oare Rotman nu ştie că diverse personalităţi rabinice au jucat un rol eminent? Este cazul şef-rabinului Ţirelson din Chişinău, reprezentantul iudaismului basarabean în Parlament; de asemenea, şef-rabinul Iacob Niemirower, şef-rabin al comunităţii sefarde, apoi şef-rabin al Cultului mozaic şi senator. La fel au stat lucrurile în 1940, cînd Alexandru Şafran a fost singurul reprezentant evreu în Senatul României. Rotman pune problema greşit. Nu este vorba de a demonstra cine avea preeminenţa în conducerea iudaismului din Romånia. Aşa cum am explicat în capitolul deja citat, consacrat rolurilor respective şi complementare ale lui Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman, aceste două personalităţi au jucat, fiecare, un rol major şi au fost complementare în acţiunea lor: primul, prin talentul său de orator şi ponderea sa morală, al doilea, prin erudiţia sa juridică şi importanta sa experienţă politică. Nu trebuie, totuşi, ocultat faptul că familia regală avea contacte regulate cu Alexandru Şafran, ceea ce nu era cazul pentru Filderman, aşa cum menţionează regele Mihai (p. 473). De asemenea, documentele diplomatice ale Vaticanului subliniază importanţa întrevederilor numeroase între nunţiul papal şi Alexandru Şafran. Merită relevat că Rotman, în încercarea de a diminua rolul lui Alexandru Şafran, îl citează pe Filderman precedat de titlul de doctor (dr.). Nu la fel procedează în cazul lui Alexandru Şafran, doctor în filozofie la Universitatea din Viena.

L.R. scrie: „Carol Iancu dă dovadă de lipsă de respect faţă de cei care au scris înaintea lui. Fie că nu-i citează – nu îl citează pe Jean Ancel decît accidental, deşi se foloseşte de documente publicate de acesta, în timp ce citează autori minori –, fie că încearcă să-i minimalizeze pe alţii. Astfel este ignorat aproape în întregime Raportul final al Comisiei Wiesel, care cuprinde truda cercetării a aproape treizeci de cercetători din cinci ţări. Raportul este amintit pentru a fi criticat pentru omisiunea unor mărturii, a căror relevanţă este discutabilă“.

Afirmaţia este inexactă. Am citat sistematic persoanele competente care s-au ocupat de studiul Şoahului, în mod special pe Matatias Carp, autorul primei (şi, pînă astăzi, celei mai importante) lucrări privind soarta evreilor din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În ceea ce priveşte Raportul final al Comisiei Wiesel, acesta este citat cum se cuvine, nu am minimalizat importanţa lui: prezentînd bilanţul Şoahului în România, am reprodus cifrele menţionate în acest raport. Subliniind contribuţia Raportului Comisiei Wiesel, am fost nevoit însă să atrag atenţia că acesta ocultează în cea mai mare parte activitatea şef-rabinului Alexandru Şafran. De altfel, sînt ocultate şi personalităţi care au jucat, totuşi, un rol de prim-plan fie în anularea ordinului de deportare a evreilor în Polonia, fie în protejarea evreilor români în timpul Şoahului: nunţiul apostolic Andrea Cassulo, delegaţii Crucii Roşii internaţionale Charles Kolb şi Vladimir Steiger, ambasadorul Elveţiei, René de Weck, şi cel al Franţei, Jacques Truelle, printre alţii... În pofida acţiunilor lor (care-şi găsesc un ecou în cartea mea), numele acestora nu apar nici măcar o singură dată.
„Imagini distorsionate“



L.R. scrie: „Carol Iancu ne oferă o imagine distorsionată a realităţii evreieşti din perioada Holocaustului. În încercarea sa de a-l «scoate în faţă» pe rabinul-şef Şafran, cititorului i se refuză accesul la imaginea integratoare a momentului“.
Rotman susţine că încerc să-l „scot în faţă“ pe rabinul-şef. Această afirmaţie este inexactă. Eu nu încerc să-l pun în faţă pe şef-rabinul Alexandru Şafran, ci îi aduc o reparaţie morală, opunîndu-mă celor care ocultează, minimalizează sau chiar ignoră cu bună ştiinţă rolul său şi întreaga sa activitate din timpul războiului. În 2004, a fost publicat volumul postum de Memorii al lui Filderman, care acoperă o perioadă ce se întinde de la sfîrşitul secolului al XIX-lea pînă în luna august 1940, inclusiv. În acest volum, activitatea lui Alexandru Şafran este în întregime omisă. Numele lui Alexandru Şafran nu este citat decît o singură dată, pentru a preciza că şef-rabinul ar fi afirmat că preşedintele Filderman este „indispensabil“ comunităţii (Wilhelm Filderman, Memoirs and Diaries, vol. I, 1900-1940, edited by J. Ancel, Tel Aviv şi Ierusalim, 2004, p.512). Din păcate, şi în Raportul final al Comisiei internaţionale pentru studiul Holocaustului în România (Comisia Wiesel), rolul lui Alexandru Şafran a fost ocultat tot datorită voinţei aceluia care a editat volumul de Memorii ale lui Filderman.
Ceea ce îl incomodează pe Rotman este tocmai faptul că documentele inedite publicate atestă importantul său rol în perioada războiului şi demonstrează: că Alexandru Şafran avea contacte personale şi directe cu autorităţile guvernamentale, în special cu familia regală, cu Antonescu (documentele n°91, p. 247 şi n°95, p. 251) şi cu diverşi membri ai guvernului; că era în contact apropiat cu principalii demnitari religioşi creştin-ortodocşi (printre care patriarhul Nicodim, mitropolitul Tit Simedrea) sau catolici, în special cu nunţiul apostolic Andrea Cassulo; că aceste contacte priveau chestiuni legate de politica antievreiască, de statutul evreilor şi de supravieţuirea lor; că a obţinut de la aceşti demnitari, în special de la nunţiul apostolic, să transmită cererile sale Guvernului şi să obţină uneori răspunsuri favorabile (de exemplu, documentul nr.148, pp. 310-312, privind deportaţii evrei în Transnistria); că a acţionat curajos în luările sale de poziţie: astfel, el a stigmatizat public atitudinea criminală a Germaniei naziste, cu care România, sub conducerea lui Antonescu, era aliată (doc. nr. 115 şi doc. facsimil nr. 23); că a exprimat public credinţa în victoria Angliei (doc. nr. 88), căreia îi consacră o predică (doc. nr. 115 şi doc. facsimil nr. 23); că Sfatul evreiesc clandestin, în care se luau decizii importante, se reunea la propriul său domiciliu. Aceste documente subliniază angajamentul capital al lui Alexandru Şafran şi în rezistenţa spirituală, şi în lupta practică pentru supravieţuire (textele discursurilor sale pentru ajutorarea deportaţilor evrei în Transnistria sînt edificatoare).

„Împotriva mitizării“



L.R. scrie: „Strădania autorului, care nu începe cu această carte, ci se manifestă obsesiv, de cîţiva ani, este de a da o imagine proprie acestei perioade, în care rabinul Alexandru Şafran ar fi jucat un rol decisiv în viaţa evreiască. Mai mult decît atît, ni se transmite ideea că acesta, prin acţiunile sale, a micşorat sau (în anumite momente) chiar a oprit opresiunea violentă a dictaturii antonesciene. Este o imagine falsă care, pe de o parte, marginalizează o serie de lideri evrei ai epocii, în primul rînd pe Wilhelm Filderman“.

Această afirmaţe este neadevărată. Nu este vorba de a mări sau mitiza personalitatea lui Alexandru Şafran şi de a-l marginaliza pe Wilhelm Filderman. Aşa cum am menţionat deja, un capitol întreg este consacrat relaţiilor dintre aceste personalităţi. Iată un extras: „Anumite documente confirmă prezenţa unei probleme de leadership. Nu sîntem oare în faţa a două personalităţi diferite, una, în plină maturitate, convinsă de forţa, de fermitatea sa, şi o alta, în plină tinereţe, conştientă de potenţialul său? Una puternică, dominatoare, orgolioasă, şi o alta blîndă, suplă, conciliatoare, dar tot atît de arzătoare şi de eficace. Unul, om al legii, celălalt, om al credinţei. Nu este exclus ca neobositul şi impozantul avocat Filderman să fi fost impresionat de emergenţa unui foarte tînăr rabin pe care l-ar fi vrut cantonat, mai degrabă, la administrarea problemelor de caşrut (reguli privind alimentaţia rituală) şi şhita (tăierea rituală a vitelor), dar care s-a descoperit a fi, în definitiv, un adevărat lider, cu adevărat strălucit şi, în plus, talentat. Se pot imagina iritarea şi amărăciunea lui Filderman, ale cărui trăsături de caracter le-am constatat, faţă de prezenţa în Senat a unui tînăr (şi neexperimentat?) şef spiritual, atunci cînd el, eminentul jurist, nu putea să aibă un loc în Parlament, din cauza legislaţiei restrictive“.

Un alt citat: „Într-o largă măsură, Şafran şi Filderman erau complementari în acţiunea lor: primul era purtătorul unui mesaj moral puternic, celălalt se baza pe o argumentaţie juridică şi politică elaborată. De altfel, interlocutorii unuia sau altuia nu erau cu adevărat sensibili la aceleaşi argumente“. Iată cum am încheiat acest capitol: „Este necesar să fie nuanţată argumentaţia, astfel încît să nu se mărească rolul lui Filderman, nici să se micşoreze rolul tînărului Şafran. Putem încheia afirmînd că, de fapt, conjugarea discursurilor şi acţiunilor acestor doi lideri evrei s-a dovedit determinantă şi ne oferă cheia pentru a înţelege destinul particular al comunităţii evreieşti române în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a înţelege Şoahul neterminat în România“.
Concluzie

Ceea ce – la rigoare – ar merita atenţia în textul lui Rotman nu este atît negarea iraţională a conţinutului documentelor publicate, ci motivele subiacente care incită pe Rotman şi apropiaţii săi să o facă.

Şef-rabinul Alexandru Şafran a fost înlăturat în mod brutal din înaltul său post de către Jewsecţia (Comitetul Democrat Evreiesc, CDE), o mică secţie evreiască a partidului comunist stalinist, care a reuşit, prin violenţe şi printr-un proces de destabilizare, să ia controlul ansamblului de instituţii evreieşti.


Alegaţiile avansate de Rotman şi de apropiaţii săi sînt similare cu acelea avansate în epoca respectivă de către Jewsecţia. Ele sînt contrazise pe larg atît de mărturiile persoanelor din anii războiului (în carte public 35 de mărturii, care provin de la personalităţi ilustre sau necunoscute – avocaţi, militanţi sionişti, profesori, ziarişti, oameni politici, medici, ingineri, istorici, scriitori, un ofiţer şi regele Mihai), cît şi de documentele disponibile prin publicarea lor astăzi.

Aşa cum am menţionat în „Argument“: „Această lucrare răspunde, în acelaşi timp, unor imperative morale şi ştiintifice. În primul rînd, ea răspunde datoriei de recunoştinţă faţă de memoria lui Alexandru Şafran, această nobilă figură, acest om de o credinţă profundă, pe care au vrut să-l ponegrească reprezentanţii unui regim totalitar, care l-au alungat din postul său şi din patria sa şi l-au împiedicat să se reîntoarcă în ea chiar şi după 1989 (el a putut să revină numai în 1995, după moartea celui care preluase postul său de şef-rabin). Acestor reprezentanţi li s-au alăturat, din necunoaştere, cîţiva epigoni [actuali, după cum se poate observa]“.

Prin documentaţia reunită, lucrarea mea răspunde celor care denaturează adevărul istoric, minimalizînd fie rolul lui Alexandru Şafran, fie amploarea Şoahului, mergînd pînă la negarea acestuia.

Emil SIMIU - Carol Iancu, Liviu Rotman, rabinul Şafran şi rabinul Rosen Presa din România de azi îngăduie exprimarea de opinii divergente; în acest sens, articolul dlui Liviu Rotman despre ultima carte a profesorului Iancu este bine-venit („Un contramodel de abordare a Holocaustului“, în Observator cultural, nr. 561, din 4 februarie 2011). Nu e de mirare că dnii Rotman şi Iancu au viziuni fundamental diferite asupra istoriei evreilor români din generaţia născută în perioada interbelică.

Viziunea dlui Iancu este dominată de admiraţia faţă de rabinul Şafran. Dl Rotman îl acuză însă pe Carol Iancu de lipsă de obiectivitate, de plagiat şi de alte nenumărate păcate. Ce poate fi spus despre viziunea dlui Rotman şi care este veritabila semnificaţie a asaltului lui profesional şi personal împotriva lui Carol Iancu? Răspunsul este, cred, simplu. Viziunea dlui Rotman este dominată de admiraţia faţă de rabinul Rosen şi de ceea ce a reprezentat el în istoria comunităţii evreieşti din România. Să vedem în lumina acestei afirmaţii ce înţelege dl Rotman prin obiectivitate.

Într-un articol despre rabinul Rosen publicat pe site-ul www.yivoencyclopedia.org/ printarticle.aspx?id=969, dl Rotman scrie că în 1948 „Moses Rosen a fost ales şef-rabin“. Ales? Nu merită inteligenţa cititorului mai mult respect? Dl Rotman continuă: „După căderea regimului comunist în Decembrie 1989 […] vîrsta şi metodele lui de acţiune în condiţiile dictaturii l-au împiedicat să beneficieze din plin de sistemul democratic“. Mai instructivă decît circumlocuţiunea eufemistică şi ceţoasă a dlui Rotman este mărturia directă a lui Rosen însuşi, care declara, într-un interviu publicat în săptămînalul Iom Hashishi (Tel Aviv, 21 decembrie 1989): „Un regim democratic […] nu este în mod necesar bun pentru evrei. Căderea lui Ceauşescu ar lovi comunitatea evreiască“. De ce ocultează dl Rotman ostilitatea declarată a lui Rosen faţă de democraţie şi preferinţa lui explicită pentru „Geniul Carpaţilor“?

După decembrie 1989, Rosen i-a servit pe stăpînii lui neocomunişti, unul din preţurile colaborării fiind continuarea trecerii sub tăcere a meritelor rabinului Şafran şi împiedicarea venirii lui în România. Dl Rotman uită să menţioneze eforturile intense ale lui Rosen de a împiedica acordarea titlului de „Dreaptă Între Popoare“ Reginei Mamă Elena. De ce? Este îngăduită ipoteza că dlui Rotman îi vine greu sa accepte realitatea existenţei sub dictatura antonesciană a unui important curent democrat, care şi-a dovedit strălucit curajul şi eficacitatea la 23 August 1944. Dl Rotman încearcă să minimalizeze rolul important al lui Şafran în timpul războiului, ironizează intervenţiile sale pe lîngă înalţi prelaţi români, omite raporturile lui salutare cu Nunţiul Apostolic Cassulo şi critică personalităţile care şi-au exprimat aprecierea faţă de opera istorică a lui Carol Iancu. De ce?


În campania lui de denigrare, dl Rotman se inspiră de la dl E. Palmor, care scria în Bună dimineaţa, Israel (25 ianuarie 2011): „Titlul cărţii (lui Carol Iancu) m-a indignat din două motive, şi anume: […] un substantiv ebraic, în cazul de faţă «Shoah», nu se articulează ca un substantiv de limba română. Produsul «Shoahul» este pur şi simplu un barbarism din punct de vedere lingvistic. Al doilea motiv se referă la afirmaţia cum că (sic) Holocaustul în România s-a terminat «neterminat» (sic!). Cu toţii ştim că nu toţi evreii din România au fost exterminaţi de zbirii regimului şi antonescian, ci numai vreo trei sute cincizeci de mii. Oare acest fapt justifică utilizarea acestui termen...?“.




Că articularea substantivului „Shoah“ constituie un barbarism este îndoielnic, fiecare limbă avînd caracteristicele ei proprii: în limbile latină şi rusă, articolul nu există, în limba ebraică, articolul definit este folosit idiosincratic, iarîn limbile română şi franceză, articolul este, în cazul de faţă, necesar din punct de vedere sintactic. Dl Palmor şi, după el, dl Rotman ar trebui să ştie că traducerile literale dintr-o limbă în alta sînt adeseori imposibile. Amîndoi îi caută lui Carol Iancu nod în papură.
În ceea ce priveşte „Shoahul neterminat“, termenul este aplicabil României, precum şi Bulgariei (de unde au fost deportaţi la Treblinka şi ucişi 14.000 de evrei din zonele limitrofe, predaţi naziştilor de armata bulgară), dar nu şi Poloniei sau Ungariei şi altor ţări, în care masacrele de evrei aveau pînă în ultima clipă prioritate faţă de înseşi nevoile militare ale Reichului.


Nu multă vreme după Stalingrad, deportările din România au încetat, şi supravieţuitori din Transnistria, între ei Norman Manea, au fost repatriaţi în Vechiul Regat; iar din teritoriile controlate de Bulgaria nu au mai avut loc deportări (v. Gabriele Nissim, L’uomo che fermò Hitler. La storia di Dimitar Pesev che salvò gli ebrei di una nazione intera, Mondadori, 2000). Argumentele şubrede ale dlui Palmor, reluate de dl Rotman şi menite să-l discrediteze pe dl Iancu, au efectul penibil de a-i discredita pe ei înşişi.




În sfîrşit, dl Rotman – care socoteşte că Iancu nu este obiectiv – trece sub tăcere următoarea declaraţie, din aprilie 1980, a lui Gideon Hausner, fost preşedinte al consiliului instituţiei Yad Vashem, ministru al justiţiei şi ministru fără portofoliu al statului Israel, precum principal acuzator public în procesul Eichmann: „Şef-rabinul Alexandru Şafran este o mare figură spirituală care s-a ridicat la noi înălţimi ca lider, într-o perioadă în care a dovedit un curaj fără precedent. Şafran a mobilizat oameni de stat şi prelaţi români în opoziţia faţă de maşina de distrugere a evreimii şi a redus în parte dimensiunile catastrofei care a lovit-o. Cunosc activităţile lui viguroase şi curajoase, precum şi rolul pe care l-a jucat în salvarea jumătăţii populaţiei evreieşti a României, care a supravieţuit. şef-rabinul Alexandru Şafran s-a evidenţiat printre conducătorii evrei care, cu riscul vieţii, au avut curajul de a confrunta un regim de teroare şi au împiedicat în acest fel deportări de evrei. Numele Şef-rabinului Alexandru Şafran va rămîne înscris în paginile istoriei ca acela al unui luptător curajos care şi-a salvat coreligionari de la pieire“.

Marele merit al lui Carol Iancu este de a fi restituit istoriei un mare număr de documente recuperate cu preţul unor cercetări neobosite, reparînd astfel măcar în parte pierderile datorate distrugerii de către „Yevsektsia“ lui Rosen a arhivelor comunităţii evreieşti privindu-l pe Şafran, o crimă care a constituit principala motivaţie a eforturilor lui Iancu şi pe care dl Rotman omite să o menţioneze. Este regretabil că, animat de duşmănie şi de „Rosen-ostalgie“, dl Rotman încearcă să discrediteze această realizare majoră şi să distrugă reputaţia binemeritată şi superioară a unui istoric capabil şi cinstit. Dar caravana trece.

Şoahul neterminat sau despre o formulă inadecvată
Volumul lui Carol Iancu oferă o imagine distorsionată prin minimalizare despre una dintre cele mai tensionate etape din istoria evreilor din România.
În toamna anului 2010, Editura Hasefer a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lansat o campanie de promovare a volumului dedicat memoriei lui Alexandru Şafran. Încă din vară, am exprimat autorului unele îndoieli privind alegerea titlului şi i-am adresat rugămintea de a-l schimba. Astăzi, cartea cu formularea inadecvată a titlului se află în librării. Dacă ar fi fost numai un titlu, nu aş fi aşternut aceste rânduri. Este o simplă diversitate de opinii, iar consecinţele se vor vedea în timp. Neîmplinirile cărţii sunt însă şi altele, ele depăşind formula Şoahului neterminat.
Carol Iancu anunţă de la primele pagini caracterul polemic al volumului. Lucrarea răspunde „celor care denaturează adevărul istoric, minimalizând fie rolul lui Alexandru Şafran, fie amploarea Şoahului în România, mergând până la negarea acestuia“ (pp. 15-16). Cei familiarizaţi cu problematica Holocaustului din România îşi dau seama că, sub aparenţa de a răspunde negaţioniştilor, autorul se adresează celor care, scriind istoria tragediei evreilor din România, au prezentat cu echilibru şi în spiritul documentelor de arhivă poziţia şi rolul lui Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunii Comunităţilor Evreieşti, şi Alexandru Şafran, şef rabin (1940-1947). Răspunsul lui Carol Iancu faţă de cei pe care îi consideră detractorii lui Alexandru Şafran, aşa cum singur şi-l caracterizează, este unul „edificator“, rezultat dintr-o „excepţională documentaţie“ (p. 15). Cu alte cuvinte, această culegere de documente a fost întocmită pentru a arăta rolul singular şi prioritar al rabinului şef în salvarea sau îmbunătăţirea situaţiei evreilor din România în anii 40 ai secolului XX. Pentru aceasta, Carol Iancu imaginează o falsă competiţie a istoricilor, care ar urmări să statueze întâietatea între W. Filderman sau Al. Şafran. Istoricul de la Montpellier şi-a propus să ne demonstreze că Al. Şafran a fost cel care ar fi avut rolul de prim solist.
Subordonat unui obiectiv cu mare încărcătură subiectivă, şi anume reconstrucţia imaginii unei personalităţi din elita comunităţii evreieşti, volumul are câteva fisuri interpretative şi câteva scăpări de deontologie a cercetării. Din prima categorie face parte şi formula nefericită, prin care autorul subliniază astfel rolul rabinului şef la salvarea evreilor. Numai că Şoahul neterminat în România nu spune nimic. De exemplu, dacă luăm semnificaţia directă, Şoahul a fost neterminat şi în Europa. Niciun istoric nu a susţinut faptul că evreii au fost exterminaţi în totalitate. Termenul de Şoah sau Holocaust a fost adoptat de istorici pentru a exprima unicitatea şi specificiatea genocidului evreilor din Europa în timpul celui de al doilea război mondial. Aceste concepte nu se folosesc prin însoţirea lor cu adjective care să le exprime gradul de realizare. Nu există Holocaust neterminat sau terminat pe trei sferturi ş.a.m.d. A existat însă o realitate istorică singulară şi complicată, ba chiar complexă, am putea spune, care i-a avut ca unul dintre actorii principali pe evreii europeni într-o perioadă delimitată de timp.
Şoahul neterminat aminteşte de o altă nefericită formulă a jurnalistului Teşu Solomovici: Holocaustul asimetric. El încerca să susţină astfel că evreii din Basarabia şi Bucovina au fost victimele genocidului, în timp ce coreligionarii lor din Vechiul Regat s-ar fi bucurat de o soartă mai bună. În fapt, asasinate şi mii de victime au fost şi în Vechiul Regat, iar a discuta despre numerologie excede spaţiul cercetării istorice. Utilizarea unor termeni precum cel de „neterminat“ sau „asimetric“ reprezintă o ofertă deschisă celor care produc sau promovează mesaje negaţioniste ori minimalizatoare despre Şoah, pentru că, fie şi indirect, induc opinia că evreii în unele zone sau regiuni au fost protejaţi de statul antisemit. În realitate, în întreaga Europă aflată sub dominaţia Germaniei naziste, a aliaţilor sau a colaboratorilor lor, viaţa evreilor era o loterie, şi asta pentru că puterea politică îi condamnase la moarte prin diverse modalităţi de exterminare. Asemenea expresii pot încuraja legitimarea mesajelor negaţioniste. Cu alte cuvinte, încercări de a nuanţa tragedia evreilor sau de a forţa inventivitatea spiritului, acolo unde nu este cazul, în loc să producă un plus de cunoaştere, creează deservicii. Pentru negaţionişti, de la Holocaustul asimetric sau neterminat la nu a fost nu este decât un pas. Astfel, în 2006, Ion Coja a redactat o scrisoare deschisă către preşedintele ţării în care clama incitator: „în România, bucuraţi-vă de vestea cu care venim, nu a fost nici un Holocaust!... Cine ştie, poate că altă dată îl vom face pe holocaust, şi-l vom face ca lumea, cu acte-n regulă!“.
Recompunerea imaginii unei personalităţi, cum a fost şef-rabinul Alexandru Şafran, presupune refacerea unui puzzle din documente, mărturii, interviuri etc. A prezenta numai poveşti de succes despre „Al. Şafran, această nobilă figură, acest om plin de o credinţă profundă“, pe motiv că „au vrut să îl ponegrească reprezentanţii unui regim totalitar“, cărora „li s-au alăturat, din necunoaştere, câţiva epigoni“ (??, p. 15), naşte riscul mesajului idolatric sau apologetic. În cele 190 de documente din antologie credem că ar fi putut să îşi afle locul şi informaţii cel puţin controversate despre activitatea lui Şafran. În doc. 115, o notă a Serviciului Special de Informaţii din 21 februarie 1941, se relatează că Şafran „va consacra predica sa din 1 Martie 1941, pentru victoria Angliei“ (p. 271). Cinci luni mai târziu, un alt context al războiului îi schimbă radical atitudinea. De exemplu, nota pe care W. Filderman a făcut-o după ce a fost împreună cu şef-rabinul în audienţă la ministrul Apărării şi care ilustrează o nouă atitudine, chiar dacă ea era de context, nu se regăseşte printre documentele antologate. Audienţa a avut loc pe 14 august 1941, după Pogromul de la Iaşi, când armata română înainta în Basarabia şi Bucovina de Nord. De la sfârşitul lunii iulie începuseră ceea ce istoricul Jean Ancel a numit „deportările pripite“. Armata şi jandarmeria au concentrat peste 20.000 de evrei la malul Nistrului. Soarta lor a fost tragică. În aceste condiţii extrem de complicate pentru comunitatea evreiască, aflăm din Notă că „d-l Şef Rabin dr. Al. Şafran, profitând de prilejul acestei audienţe a prezentat în numele populaţiei evreieşti omagii pentru armată şi şefii ei, subliniind vitejia oştirii în lupta pentru dobândirea pământurilor strămoşeşti... D-l Şef Rabin, dr. Al. Şafran, spune că înalţă rugăciuni pentru gloria armatei române şi pentru d-l ministru...“.
O problemă pe care istoricul Carol Iancu o readuce în actualitate, fără a formula vreo explicaţie, este aceea referitoare la relaţiile dintre Al. Şafran şi Moses Rosen, şef-rabin şi preşedinte al FCER (iunie 1948-1994). Acuzele şi disputa dintre cei doi sunt cunoscute. Acestea au mai fost prezentate chiar de istoricul de la Montpellier. Dincolo de ipoteza unor presiuni de a părăsi ţara (autorul vorbeşte despre expulzare, p. 23) şi de faptul că Moses Rosen ar fi fost cel puţin beneficiarul acestei plecări, aşa-zis intempestive din decembrie 1947, istoricul ar fi putut aduce în discuţie punctul de vedere exprimat de Rosen încă din 1991. Şef-rabinul Moses Rosen are o relatare diametral opusă de aceea a lui Carol Iancu, prezentând şi extrase din două documente. În opinia lui, Al. Şafran îşi pregătise plecarea la Geneva în cursul anului 1947, iar încercările succesorului său în post la Bucureşti de a se reconcilia au rămas fără răspuns din partea lui Şafran. Lumina urmează să se facă...
Carol Iancu anunţă în debutul volumului că „îşi propune să lumineze zonele de umbră şi particularităţile Şoahului neterminat din frumoasa ţară a Carpaţilor, mărginită de Dunăre şi de Marea Neagră“ (p. 15). Paragraful din Studiul introductiv care se referă la Holocaust este ultrasintetic şi presărat cu anumite inexactităţi. De exemplu, în două dintre momentele importante pentru destinul lor, rolul evreilor este prezentat de o manieră care supralicitează capacitatea liderilor evrei de a impune ameliorări semnificative ale statutului lor de victimă a sistemului. Un caz este schimbarea Guvernului Goga-Cuza. Astfel, pentru Carol Iancu, căderea acestui guvern a fost „provocată, în mare parte, de rezistenţa evreilor care au declanşat o veritabilă grevă economică, abţinându-se de la toate operaţiunile de vânzări şi cumpărări“ (p. 30). Jean Ancel, cel care a scris sute de pagini despre Holocaustul din România, dar pe care autorul pare să nu îl fi citit, a analizat şi guvernarea Goga-Cuza. Pentru el, acest guvern „nu a fost menit, de la început, unei existenţe de lungă durată“, iar înlocuirea lui s-a datorat unei serii de factori interni şi externi. „Dar nu trebuie exagerată influenţa acţiunii evreieşti. În cele din urmă nu a avut loc o confruntare între evrei şi Goga, ci între blocul democratic (ţările occidentale, n.m.) şi blocul fascist; la începutul anului 1938, primul a dovedit că poate bara calea fascismului“. Cea de a doua situaţie se referă la decizia istorică, din octombrie 1942, de renunţare a Guvernului Antonescu la deportarea evreilor din Vechiul Regat în lagărul de la Belzec (Polonia). În viziunea lui Carol Iancu, „conducătorii tradiţionali ai evreilor români şi în primul rând Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran (...) au reacţionat imediat şi au ştiut să găsească ajutoarele necesare, pentru a obţine amânarea şi apoi anularea deciziei criminale“ (p. 34).
Fără a nega eforturile liderilor evrei de a găsi soluţii pentru diminuarea stării de insecuritate sau chiar eliminarea ameninţării continue a genocidului, Raportul final al Comisiei Wiesel oferă o explicaţie mai plauzibilă a motivelor care au determinat Guvernul Antonescu să renunţe la Soluţia finală. Două formulări concluzive sunt edificatoare în acest sens: „În opinia lui Filderman, ameninţarea germană (presiunile exercitate pentru ca România să nu renunţe la Soluţia finală, n.m.) a ajutat de fapt cauza evreilor români deoarece a provocat reacţii negative în rândul elitei conducătoare, care a avut mereu sentimente puternice legate de independenţa ţării“. La aceasta se adaugă argumentul că „suspendarea planului nu a rezultat din vreo umanizare latentă, ci din conştientizarea faptului că interesele germane şi cele româneşti nu mai coincideau: armata României se afla într-o situaţie dificilă la Stalingrad şi – în ciuda tuturor sacrificiilor materiale şi umane – Hitler nu va înapoia niciodată Româ­niei Transilvania. Se părea că Româ­nia a dat totul şi nu a primit nimic, în timp ce Ungaria dăduse puţin, însă nu renunţase la evrei încă şi păstrase Transilvania“.
În Studiul introductiv autorul enumeră, pe câteva pagini, principalele decrete-legi din perioada 1941-1943, care au transformat viaţa evreilor români într-un calvar fără speranţă. Ar fi fost însă de dorit amintirea sursei bibliografice care i-a înlesnit această sugestivă listare: Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 1, Legislaţia antievreiască, coordonat ştiinţific de Sergiu Stanciu şi alcătuit de Lya Benjamin, Editura Hasefer, Bucureşti, 1993. De asemenea, antologia cuprinde 20 de documente care au fost editate cu mulţi ani în urmă de către istoricul Jean Ancel. Cu toate acestea, în volum sursa lor este cea de arhivă...
Istoricul Carol Iancu atribuie merite exclusive şef-rabinului Alexandru Şafran în iniţierea şi obţinerea unor concesii, fie şi vremelnice, din partea autorităţilor, chiar dacă uneori îl menţionează şi pe W. Filderman. Spre exemplu, în Studiul introductiv, capitolul VII, Întrevederea Alexandru Şafran – Ion Antonescu şi lupta câştigată pentru neînchiderea sinagogilor, se referă la obţinerea abrogării Deciziei ministeriale din 9 septembrie 1940, privind scoaterea cultului mozaic din rândul cultelor oficiale. O analiză a documentelor incluse în volum, dar şi a celor omise demonstrează elaborarea de către conducerea Federaţiei a unei întregi strategii pentru „câştigarea aceste bătălii“, din care au făcut parte şi demersurile şef-rabinului. Volumul redă numai un extras din procesul verbal al şedinţei conducerii comunităţii din 10 septembrie 1940, în care s-a discutat atitudinea ce urma să fie adoptată în problema Deciziei menţionate. Autorul eludează astfel intervenţia dr. Wilhem Filderman, care de fapt a stat la baza demersurilor pentru obţinerea abrogării Deciziei. Autorul atribuie memoriul depus în această problemă conducătorului statului exclusiv şef-rabinului. Din documentele neincluse în volum rezultă că, de fapt, el a fost depus de Wilhem Filderman.
În ceea ce priveşte mult disputata întrevedere dintre Şafran şi Antonescu, aceasta este semnalată numai în informările Direcţiei Generale a Poliţiei, fără a fi confirmată şi în alte documente de arhivă. Cu alte cuvinte, veridicitatea acestei audienţe ar trebui probată cu documente. Rolul lui Filderman în depunerea memoriului şi faptul că el a avut o întrevedere cu Antonescu rezultă din aceea că răspunsul lui Antonescu este adresat personal lui Filderman. Acest document nu este însă menţionat în volum. De aceea, eronat, Carol Iancu conchide că „vocea persuasivă a rabinului şef a reuşit să-l înduplece pe dictator care a dat ordin ministrului său să permită redeschiderea sinagogilor“ (p. 59).
În fapt, fiecare capitol al Studiului introductiv a fost construit pentru a scoate în prim-plan mai cu seamă rolul de lider al lui Alexandru Şafran. Iată de ce ne punem întrebarea dacă relaţiile dintre Filderman, preşedintele comunităţilor evreieşti, şi Şafran, şef-rabinul, sunt prezentate obiectiv. Chestiunea nu este una superfluă. Ea derivă din aceea că, în cartea Şoah în România (Polirom, 2001), Carol Iancu aprecia că Wilhem Filderman era „liderul de necontestat al evreilor din România“. În acest volum, rolul lui Filderman este mai degrabă unul reajustat, de egal al lui Şafran. Pentru Carol Iancu, „conjugarea discursurilor şi acţiunilor acestor doi lideri s-a dovedit determinantă şi ne oferă cheia pentru a înţelege destinul particular al comunităţilor evreilor din România în timpul celui de-al doilea război mondial“ (p. 116). Filderman „coordonează activităţile de ajutorare a deportaţilor evrei în Transnistria...“ sau „contribuie prin intervenţiile sale alăturate celor ale lui Alexandru Şafran... să fie evitate deportările prevăzute în Polonia“ (p. 455). În realitate, liderul laic a fost în permanenţă cel care şi-a asumat rolul de responsabil, „în ultimă instanţă“, conform statutului Federaţiei.
Obsesia de a hiperboliza imaginea lui Şafran îl face pe Carol Iancu să îl „vadă“ pe şef-rabin acolo unde el nici nu este menţionat. Astfel, el scrie în Studiul introductiv despre „contactele între Ion Antonescu şi reprezentanţii iudaismului româ­nesc, respectiv Wilhelm Filderman, şeful său politic, şi Alexandru Şafran, şeful său religios, [care] au fost continuate şi în timpul războiului şi constituie unul dintre aspectele cele mai surprinzătoare şi paradoxale...“ (p. 59). Această caracterizare este preluată din Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Hasefer, 1998, p. 61. Numai că R. Ioanid la acea pagină vorbeşte numai despre relaţiile dintre Ion Antonescu şi W. Filderman. Cu alte cuvinte, numele Al. Şafran nu apare...
Un alt aspect este cel al implicării liderilor comunitari în salvarea evreilor deportaţi în Transnistria. Demersurile lui Şafran pentru amânarea deportărilor, pentru organizarea ajutoarelor pentru cei care au fost exilaţi sau cele în vederea repatrierii din Transnistria sunt prezentate ca iniţiative personale. În Studiul introductiv demersurile respective nu sunt analizate în lumina deciziilor luate în cadrul „sfatului clandestin“, constituit după desfiinţarea Federaţiei prin Decretul Lege din 16 decembrie 1941. În acest sens, sunt relevante mărturiile lui Arnold Schwefelberg incluse în volum. Autorul memoriilor, membru al sfatului alături de Filderman şi Şafran, scrie: „Aci (sfatul clandestin, n.n.) se aduceau la cunoştinţă nevoile şi primejdiile ce creşteau neîncetat şi se hotărau măsurile de luat împărţindu-se sarcini fiecăruia dintre membri. Erau de făcut nenumărate demersuri la guvern (pe care le semna dr. Filderman personal); foarte numeroase memorii au fost aduse gata întocmite de mine, în special cu privire la măsurile de ordin legislativ şi administrativ; audienţa la guvern şi chiar la reprezentaţii diplomatice, dr. Filderman; la înalte feţe bisericeşti (dr. Şafran). Multe demersuri au avut succes (de exemplu, cele făcute de dr. Şafran la nunţiul papal, M.S. Cassulo)“. Din motive conspirative, „membrii săi acţionau fiecare personal, ca şi din iniţiativă proprie“ (p. 487). Ceea ce nu excludea, desigur, „acţiunea concertată a conducătorilor“, după cum remarcă, în evocarea sa inclusă în volum, I. Artzi. O analiză complexă a documentelor epocii, nu doar cele privind demersurile lui Şafran, dar şi cele semnate de Filderman demonstrează tocmai această acţiune concertată.
Antologia de documente a fost în cea mai mare parte alcătuită pe unicul criteriu de a evidenţia activitatea şef-rabinului şi de a demonstra rolul său hotărâtor în lupta pentru supravieţuirea evreilor. Deşi, în cele mai multe cazuri, documentele incluse în volum nu reflectă exclusiv sau în primul rând numai activitatea acestuia, analizele interpretative ale autorului evidenţiază cu precădere personalitatea lui. Astfel se distorsionează însuşi conţinutul documentelor. De exemplu, documentul nr. 29, Notă a Direcţiei Generale a Poliţiei, este prezentat de C. Iancu în termenii: „Alexandru Şafran a fost primit cu Wilhelm Filderman de către fostul ministru al Cultelor...“. Textul originar al documentului relatează că: „Sub preşedinţia dr-ului W. Filderman, delegaţii din întreaga ţară au luat cunoştinţă de rezultatul audienţei ce acesta împreună cu dr. Al. Şafran au avut la fostul ministru al Cultelor...“ (p. 206). Mai toate prezentările de documente sunt redactate în baza acestei proceduri de repoziţionare a celor doi lideri în favoarea lui Şafran.
De asemenea, lipsesc documente importante care descriu strategia politică generală a conducerii comunitare din acea perioadă. Acţiunile promovate de şef-rabin se înscriau în conceptul reactiv faţă de politica antisemită, asumat de către conducerea comunităţii cu mult înainte ca Alexandru Şafran să fi devenit liderul religios. În acest sens, istoricul Teodor Lavy scria că „patentul petiţiilor îl deţinea Filderman. Sioniştii au combătut sistemul jalbelor. Şi totuşi, nu numai că petiţionarea era aproape singurul mijloc pentru exprimarea doleanţelor sau protestului, dar era un succes faptul că jalbele erau primite“.
Suntem de acord cu autorul că este greu de explicat faptul că numele lui Şafran nu figurează în Cartea Neagră. La fel de greu este de acceptat explicaţia pe care el o propune, conform căreia Matatias Carp a procedat aşa fiind subordonatul ierarhic al lui Filderman. Nu trebuie uitat că, la data scrierii Cărţii Negre, 1945-1947, Filderman nu mai reprezenta „un şef de temut“ de care M. Carp ar fi depins ierarhic. Iar în ceea ce priveşte afirmaţia lui Carol Iancu că W. Filderman falsifica procesele verbale ale şedinţelor de conducere pentru a-şi pune în evidenţă propria persoană este iarăşi greu de probat. Nu din aceste procese verbale rezultă activitatea lui adevărată, ci din sutele de memorii adresate sub semnătura sa autorităţilor, care sunt adevărate cronici ale Holocaustului în contextul românesc.
Despre istoria reacţiilor conducătorilor de comunităţi evreieşti din România în perioada Holocaustului urmează abia să se scrie. Analiza sutelor de documente despre activitatea conducerii pentru supravieţuirea comunităţii în perioada Holocaustului conduce la concluzia că volumul lui Carol Iancu oferă o imagine distorsionată prin minimalizare despre una dintre cele mai tensionate etape din istoria evreilor din România. //

Marcel Iancu – evreu și sionist (1)
Intre 12 si 14 decembrie 2010 a avut loc la Ierusalim o conferinta internationala pe tema “Avangarda romana intre Bucuresti, Paris si Tel-Aviv”. Organizata de Universitatea Ebraica din Ierusalim (Centrul de studii al evreilor din Romania), in colaborare cu Institutul Cultural Roman din Tel Aviv, conferinta s-a bucurat de participarea unor istorici de arta si literatura din Romania, Israel, USA, Elvetia, Suedia, Franta, si de prezenta unor cercetatori care, de-a lungul anilor, si-au manifestat interesul pentru avangarda, desi veneau din sfere de activitate diferite. In cadrul acestui simpozion, la care am avut onoarea sa fiu invitat, am prezentat o comunicare cu titlul “Marcel Janco- Jewish Identity and Zionism”. Probabil ca, in viitorul apropiat, expunerile vor fi adunate intr-un caiet de studii, care va fi editat de Universitatea din Ierusalim.
Redau, in traducere romana, comunicarea mea, impartita in citeva fragmente, insotita de reproduceri de documente si imagini ( parte din ele inedite).

Marcel Janco – Jewish Identity and Zionism
Marcel Iancu – evreu si sionist
Marcel Iancu, pictor si arhitect, s-a nascut in 1895, la Bucuresti. Ajuns la Zurich in 1915, pentru a studia arhitectura, revolutioneaza tiparele artistice ale vremii, alaturi de Tristan Tzara, Hugo Ball, Jean Arp si altii, punind bazele miscarii de avangarda Dada, in Cabaret Voltaire. Intors in Romania in 1922, dupa doi ani petrecuti in Franta, modernizeaza, alaturi de fratele sau Iuliu, arhitectura Bucurestiului. Impreuna cu Ion Vinea, editeaza Contimporanul (1923), apoi intre anii 1924-1939, organizeaza si participa la numeroase expozitii de arta, din care nu lipseau, alaturi de tablourile sale, picturi si sculpturi ale artistilor de seama din Romania si din alte tari europene. Fara indoiala, Marcel Iancu a imprimat artei, arhitecturii si literaturii din Romania, noi directii si valente universale. Contributia sa se manifesta si in domeniul eseistic, in filozofia artei si arhitecturii, tinzind catre o expresie artistica totala, in care cuvintul scris, poezia, se imbina cu pictura, sculptura si muzica. Artistul este unul dintre cei mai de seama avangardisti din Europa, iar aportul sau la civilizatia mondiala este mentionat in numeroase tratate, carti de istorie a artei, in intreaga lume.
Marcel Iancu era evreu, precum multi artisti si scriitori modernisti din Romania, in perioada interbelica. In rindurile care urmeaza ne vom referi la dilema identitatii sale, cu care s-a masurat, de-a lungul intregii sale vieti. Vom zabovi asupra unor documente inedite, pe care mi le-a pus la dispozitie fiica artistului, D-na Dadi Janco, din Tel Aviv, precum si asupra unor marturii ale pictorului, in presa din Romania si Israel.

Desi nascut in Romania, precum parintii sai, Marcel Iancu nu a capatat cetatenia, decit in anul 1923, ca urmare a Constitutiei din acelasi an (art 133), trebuind, la fel ca alti evrei ‘neemancipati’, sa o solicite printr-o petitie. In fata Dvs aveti un extras din registrul actelor de nastere pe anul 1895, in care sint mentionate si alte detalii (casatoriile si divortul de prima sotie). A fost eliberat in 18.7.1939, data nu este intimplatoare, fiind legata de decizia de mai tirziu a artistului de a emigra, cu intreaga sa familie. Nu am reusit sa dau de urma actului original de nastere al lui Marcel Iancu, dar va prezint certificatul din 10 mai 1923, de incetatenire, ca urmare a decretului regal din 29 martie 1923.

Este vorba de incetatenirea sa, a primei sotii, Micheline, nascuta la Paris, si a primului sau copil, Claude-Simone ( decedata ulterior). Asadar, din 1895 pina in 1923, Marcel Iancu nu a posedat cetatenia romana, la fel ca alte zeci de mii de evrei din Romania.

Un alt document concludent este certificatul din 26.11.1935, necesar inscrierii la scoala a fiicei sale din prima casatorie, Josine Cecilia. Si aici gasim precizarea ca Marcel Iancu a capatat nationalitatea romana abia prin incetatenirea din 1923.

Un alt act semnificativ este certificatul de casatorie cu Clara Goldschlager, in 29.12.1930, in care ambii sint mentionati de origine mozaica. Extrasul din registrul starii civile este datat 25.11.1940, cu putin inaintea emigrarii, demonstrind preocuparea lui Marcel Iancu sa stringa documentatia necesara in vederea parasirii Romaniei.
Dar oare cum se simtea Marcel Iancu: evreu, roman, cetatean al universului?
In toti anii de activitate in Romania, Marcel Iancu a pastrat legatura cu comunitatea evreiasca si cu traditia iudaica. Cercetind in arhiva Centrului de cercetare a iudaismului din Romania, cu sediul la Universitatea Ebraica din Ierusalim, am descoperit o lume fascinanta, a afinitatii artistilor si scriitorilor evrei din Romania, printre care si Marcel Iancu, pentru idealul sionist.

Ecoul de la Bucuresti
Primul congres sionist a avut loc la Basel, in 1897, iar in 1913, in cadrul congresului al 11-lea, la Viena, s-a hotarit infiintarea unei universitati a poporului evreu, a Universitatii Ebraice, la Ierusalim. In 1918 a avut loc punerea pietrei fundamentale, dupa achizitionarea terenului de pe Muntele Scopus (Har Hatzofim), iar la 1 aprilie 1925 visul s-a materializat. La ceremonia oficiala de deschidere au participat conducatori ai miscarilor evreiesti, in frunte cu fondatorul universitatii, Dr. Chaim Weizmann, savanti de renume, lideri sionisti, demnitari britanici (Lord Balfour, Sir Herbert Samuel, Viscount Allenby), Sef-Rabinul Kook, poetul Haim Nahman Bialik si multe alte personalitati din lumea spirituala si politica.
In comitetul de conducere au fost alesi, alaturi de Dr. Weizmann, profesori, filozofi, scriitori, oameni de cultura, precum Albert Einstein, Martin Buber, Sigmund Freud, Aser Ginsberg (Ahad Ha’am), Haim Nahman Bialik, Dr. Judah Leib Magnes, James Rothschild, Sir Alfred Mond, Nahum Sokolov, Harry Sacher, Felix M. Warburg… In afara alcatuirii unei platforme academice, acestia aveau si rolul de a reprezenta universitatea si de a mobiliza colegi din intreaga lume, in scopul obtinerii de fonduri materiale necesare bunei functionalitati a acestui institut de invatamint superior.
Asadar ne aflam la inceputul lunii aprilie a anului 1925, in urma cu 85 de ani, la Ierusalim. De pe Muntele Scopus porneste un mesaj catre oamenii de arta si litere din intreaga lume. Il aflam citind pe prima pagina a revistei ” Puntea de Fildes”, publicata in onoarea istoricului eveniment:

” Scriitorii si artistii evrei, adunati intr-o colonie infloritoare, in preajma Ierusalimului, au adresat un apel catre scriitorii evrei din toate tarile, rugindu-i sa organizeze pretutindeni, in aceeasi zi, un festival, al carui produs sa serveasca realizarilor practice din Palestina, in clipa in care se deschide acolo, o noua Universitate.

Scriitorii evrei-romani au raspuns si ei acestei chemari si au organizat o sezatoare in seara de 11 Aprilie. Cu acest prilej apare numarul festiv al revistei “Puntea de fildes”, la care colaboreaza scriitori evrei-romani cu conceptii politico-sociale diverse, aducand astfel un omagiu colegial confratilor de pe tarmurile indepartate ale Mediteranei.”

Intr-adevar, creatori de prestigiu participa la aceasta publicatie de 26 de pagini, cu versuri, proza, eseuri, desene. Voi aminti doar citeva nume, Al. Dominic, B. Fundoianu, F. Aderca, Horia Carp, Emil Dorian, Eugen Relgis, Camil Baltazar, A.L.Zissu, I. Ludo, Ion Pribeagu, F. Brunea, I. Peltz, Dr. Iosif Westfried, Marcel Iancu, Adrian Verea si altii. Coperta ii apartine lui Marcel Iancu, iar portretele sint creionate de Maxy, Maur, Ross, Marcel Iancu si Kapralik. Exemplarul care mi-a parvenit de la Ierusalim contine autografele majoritatii celor ce au contribuit la realizarea revistei.
O tara noua, ideala si moderna
Nu ma voi opri asupra textelor sau ilustratiilor, fiecare dintre ele avind propria valoare artistica, realizind impreuna un mozaic care emana entuziasm, dragoste de oameni, idealuri si sperante. Dar voi insista asupra unui remarcabil eseu, postat la pagina 22, din care voi reda citate:
“Recladirea Palestinei

de Marcel Iancu
Daca recladirea Palestinei sufera de ceva, este, desigur, inainte de toate, de arhitectura. Am inceput sa cladim fara plan si, orice scuze am vroi sa gasim, nu putem ascunde “orientalismul”. E un viciu de neiertat.
Nu pricepem dece tocmai pe domeniul arhitecturei se pacatueste, cand, pe toate celelalte, Palestina va dobandi cele mai moderne, practice si higienice orandueli.

[...]

Palestina nu se poate recladi cu metode “orientale”, cand vrem o tara noua, ideala si moderna.
Inca mai e vreme de a interveni in graba, de a salva pentru secole aspectul tarii fagaduintei. Spiritul practic rau inteles sa nu ucida arhitectura-urbanista-sociala care singura garanteaza fericirea generatiilor viitoare.”

E relevanta folosirea, de catre Iancu, a persoanei intiia plural – “noi”, care exprima identificarea cu etnia evreiasca si cu viziunea sionista, preocuparea sa pentru modernizarea Palestinei, in stilul unei arhitecturi functionale, planificate.
Fara indoiala, Marcel Iancu a fost impresionat de teoriile urbaniste ale lui Le Corbusier, pe care l-a admirat, urmarind etapele evolutiei arhitectului elvetian intre anii 1922 ( cind a prezentat schema pentru Ville Contemporaine) si 1935, cind, dupa primirea cetateniei franceze (1930), a publicat ” La Ville radieuse”. Dar textul din Puntea de fildes, din 1925, este atit de timpuriu, incit ne indica deja conceptia modernista, in aceeasi perioada cu schimbarile arhitecturale si urbanistice din Franta sau Germania ( stilul Bauhaus), fiind totodata influentat de cubism si de futurismul italianului Marinetti, enuntat in manifestul din 1909.
Intre oriental si modern
Si totusi, odata ajuns in Palestina, in 1941, in scurta perioada in care a lucrat ca arhitect, intii la sectia de urbanism al primariei Tel-Aviv, apoi la Ministerul Muncii, unde a fost insarcinat cu restaurarea centrelor istorice din Jaffa (Yaffo), Ramlah si Lod, dar si ca proiectant de parcuri naturale (in cadrul Diviziei de Planificare sub controlul direct al cabinetului primului-ministru al Israelului), filozofia sa in arhitectura si arta a evoluat catre o armonie intre elementele orientale si moderniste.
In arhitectura israeliana, dupa infiintarea statului, Marcel Iancu a contribuit la conservarea si reabilitarea satelor arabe parasite, impotrivindu-se tendintei de demolare a cladirilor degradate, restaurind asezarile Jaffa, Ramlah, Lod si protejind relicvele antice din Acre ( Akko), Safed (Tzfat), Beith She’an, Tiberias ( Tveria).
Exemplul cel mai concludent insa, il reprezinta infiintarea coloniei artistilor de la Ein-Hod ( unde a locuit si a avut atelierul), pe ruinele satului arab abandonat, pastrindu-i farmecul oriental, culoarea locala.
“De te voi uita, Ierusalime…”
Revenind la “Puntea de fildes”, editata la Bucuresti, in 1925, cu ocazia infiintarii Universitatii Ebraice din Ierusalim, consider ca arhitectul si artistul Marcel Iancu si-a adus aportul cel mai consistent, pornind de la coperta, la portrete, la conceptia grafica, la eseul despre “Recladirea Palestinei”. Se simte, in cuvintele sale, o identificare cu aspiratiile poporului evreu, de a avea o tara a lui, pe acelasi teritoriu in care, cu mii de ani in urma, a existat Israelul de odinioara. Numele revistei semnifica puternica legatura a evreilor din Romania, printr-o punte spirituala, dar tenace, de duritatea fildesului, pastrata de-a lungul secolelor, transmisa de generatii, cu istoria si traditia Israelului, asa cum se exprima si in urarea ” La anul, la Ierusalim!”.
“Puntea de Fildes” trebuia sa fie un numar unic, dedicat primei universitati a poporului evreu. Dar, dupa un an, la Bucuresti, vede lumina zilei un al doilea numar, de 34 de pagini, cu o coperta desenata de Marcel Iancu, reprezentind o imagine simbolica a Palestinei. Pe coperta interioara, precum in numarul precedent, gasim ecoul chemarii din Ierusalim :
“Scriitorii si artistii evrei din Palestina au adresat un apel catre scriitorii evrei din toate tarile, rugandu-i sa organizeze pretutindeni, odata pe an, in aceasi zi (Lag b’omer), un festival, al carui produs sa serveasca la rascumpararea pamanturilor din Eretz-Israel.
Scriitorii si artistii evrei-romani au raspuns si ei acestei chemari, organizand si in acest an O SEZATOARE in seara de 2 Mai.
Cu acest prilej apare al doilea numar festiv, anual, al revistei ”Puntea de Fildes”, la care colaboreaza scriitori si artisti evrei-romani — fara deosebire de conceptiile lor politico-sociale –, aducind astfel un omagiu colegial confratilor de pe tarmurile indepartate ale Mediteranei.”

Carol Iancu – „Alexandru Şafran şi Şoah-ul neterminat din România. Culegere de documente (1940- 1944)”
În anul 2010, Editura Hasefer a publicat un volum în limba română „ALEXANDRU ŞAFRAN şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940- 1944)”şi respectiv traducerea sa în limba franceză “ALEXANDRE SAFRAN et le Shoah inachevé en Roumanie. Recueil de documents (1940-1944)”sub semnătura renumitului istoric francez de origine română Carol Iancu, cu o prefaţă de dr. Aurel Vainer.
Profesorul universitar Carol Iancu de la Universitatea «Paul Valéry» din Montpellier, este doctor honoris causa al Universităţii «Babeş – Bolyai» din Cluj-Napoca şi al Universităţii din Iaşi precum şi director al «Centrului de studii şi cercetări evreieşti» din Montpellier, copreşedinte al Asociaţiei pentru înţelegere iudeo – creştină din Franţa. De curând, în 2009, domnul Carol Iancu a fost ales preşedinte al „Society for Jewish and Biblical Studies in Central Europe”.


Prof. Carol Iancu © Marina Nicolaev
„Alexandru Şafran şi Şoah-ul neterminat din România. Culegere de documente (1940- 1944)” este rezultatul unor cercetări îndelungate în arhivele româneşti şi străine şi conţine 190 de documente de arhivă, majoritatea inedite, 97 de extrase din articole din presa vremii în română, engleză, ebraică, franceză şi germană, 35 de mărturii ale unor personalităţi cunoscute sau mai puţin cunoscute (dintre care ingineri, scriitori, avocaţi, doctori, profesori, istorici militanţi sionişti, un ofiţer al regelui Mihai I, inclusiv un interviu oferit de regele Mihai I al României) precum şi 43 de documente în facsimil (note, articole şi corespondenţe originale). Ilustraţiile din acest volum provin din arhiva personală a prof. Carol Iancu cât şi a dr. Avinoam Şafran, fiul lui Alexandru Şafran.
În baza noilor documente şi mărturii din perioada 1940-1944 prezentate în acest volum, se conturează un fragment tulburător şi inedit din istoria evreilor din România, clarificând anumite aspecte, necunoscute până acum şi completând strălucit imaginea personalităţii de referinţă, Alexandru Şafran, fost Şef Rabin al României (1940-1947) şi Mare Rabin al Genevei (1948-1998).
În prefaţa acestui volum excepţional, profesorul Carol Iancu a subliniat anumite aspecte privind „utilizarea termenului “Shoah” care apare în titlul prezentului volum. Acest cuvânt ebraic care se regăseşte în Biblie cu sensul original de «catastrofă» sau «distrugere», defineşte masacrul sistematic la care au fost supuşi Evreii europeni, de către regimul nazist şi colaboratorii săi în diferite ţări ale Europei. Prefer utilizarea acestui termen, uzitat curent în Israel unde Parlamentul a instaurat «Ziua Shoah-ului şi a curajului» (Yom ha-Shoah ve-ha-Gvoura), precum şi în Franţa unde s-a răspândit graţie a filmului «Shoah» de Claude Lanzmann. Ca termen îl prefer celui de «Holocaust» care s-a impus în media americană în anii 60 ai secolului XX şi care s-a înrădăcinat de asemenea şi în România pentru a defini acelaşi fenomen. În concluzie, definiţiile date de dicţionare expresiei «Holocaust» nu convin: «sacrificiu sau arderea integrală a unei victime», «sacrificiu sângeros executat în scop religios». Personal, pledez pentru utilizarea acestui cuvânt Shoah, întrucât nu trebuie să se creeze nicio confuzie, este singurul care desemnează unicitatea fenomenului de aneantizare totală prin care era cât pe ce să facă să dispară poporul evreiesc. În România, a existat une shoah neterminat care a fost în acelaşi timp un shoah fără camere de gazare. Iată pentru ce am menţinut termenul de shoah în traducerea românească a cărţii mele consacrate Evreilor români în timpul celui de-al doilea Război mondial de-a lungul a documentelor inedite din arhivele de la Quai d’Orsay, şi apărut în franceză la Montpellier, în 1998 (ediţia I) şi în 2000 (ediţia a II-a): La Shoah en Roumanie…, apoi la Iaşi în 2001: Shoah în România…”
„Alexandru Şafran şi Şoah-ul neterminat din România. Culegere de documente (1940- 1944)” este compus din 7 părţi: Studiu introductiv, Tabele cronologice şi analitice, Documente de arhivă: de la nr. 1 la nr. 190, Articole din presa internaţională: de la nr. 1 la nr. 47, Tabel cronologic şi analitic al articolelor din presa de limbă română, Articole din presa românească: de la nr. 1 la 50, Mărturii: nr. 1 la nr. 35 şi Documente în facsimil: nr.1 la nr. 27.
Studiul introductiv este alcătuit din: I. Introducere, II. Itinerariul lui Alexandru Şafran: de la Bacău la Bucureşti, trecând prin Viena, III. Shoah-ul neterminat din România şi calendarul acestuia, IV. Activităţile lui Alexandru Şafran prin documentele de arhivă, presă şi mărturii (1. alegerea lui Alexandru Şafran şef rabinul României; 2. Intervenţiile din Senat; 3. Problema tăierii rituale; 4. Măsurile antievreieşti ale guvernului Gheorghe Tătărescu (11 mai-3 iulie 1940); 5. Ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de nord de către U.R.S.S. şi progromurile din vara lui 1940; 6. «Statutul evreilor» şi legislaţia antisemită a guvernului Ion Gigurtu (4 iulie – 4 septembrie 1940); 7. Întrevederea Alexandru Şafran – Ion Antonescu şi lupta câştigată pentru neînchiderea sinagogilor; 8. Statul «naţional-legionar» (14 septembrie 1940 – 26 ianuarie 1941) : legi antisemite, violenţe şi atrocităţi a. legi descriminatorii, b. violenţele şi atrocităţile legionarilor; 9. Pogromul din Bucureşti şi comemorarea sa; 10. Opoziţia împotriva legilor şi măsurilor antisemite ale guvernului Ion Antonescu: jafuri, românizare, muncă forţată, steaua galbenă, ajutorul reintegrării) a. jafuri şi românizare, b. «munca de interes public»: munca forţată, c. steaua galbenă şi abolirea ei, d. ajutorul «reintegrării» din 1941; 11. De la progromul de la Iaşi la deportările din Transnistria: demersurile pe lângă Antonescu, Regina-Mamă, patriarhul Nicodim şi mitropolitul Tit Simedrea; 12. Ajutorul deportaţilor evrei din Transnistria: predici şi discursuri, demersuri şi activităţi clandestine; 13. Alexandru Şafran şi Andrea Cassulo: lupta pentru oprirea deportărilor în lagărele de exterminare naziste din Polonia şi lupta pentru reîntoarcerea deportaţilor din Transnistria; 14. În serviciul comunităţii: activităţi religioase, pedagogice, socio-culturale şi sioniste. eforturile pentru la Alyah: a. Activităţi religioase, b. Activităţi pedagogice, c. Activităţi sociale şi culturale, d. Activităţi sioniste, e. Eforturile pentru la Alyah; 15. Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman: omul credinţei şi omul legii; V. Concluzii.
De o deosebită importanţă pentru istoria contemporană, această carte prezintă de o manieră excepţional de obiectivă activitatea celui mai tânăr Şef Rabin din istoria României într-un moment crucial de mare cumpănă al umanităţii, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Alexandru Şafran a fost un „OM de credinţă profundă care a jucat un rol determinant în lupta pentru supravieţuirea coreligionarilor săi” ne precizează profesorul Carol Iancu, ceea ce rezultă de-altfel din întregul volum.
Ajutorul oferit poporului evreu de către Regina-Mamă Elena care s-a opus deportării acestuia în lagărele de exterminare, a fost răsplătit prin oferirea, după război, a înaltului titlu de „Drept între popoare”, la recomandarea lui Alexandru Şafran.
În 1993, Alexandru Şafran a declarat: Yad Vashem din Ierusalim mi-a comunicat decizia de a conferi titlul de „Drept între popoare“ Majestății Sale Reginei-mame Elena a României.
Primind acest mesaj, am simțit din nou disperarea care mă îndemna să mă adresez Majestății Sale Reginei-mame Elena pentru a o implora să ia sub ocrotirea ei populația evreiască a țării; am revăzut chipul ei nobil și luminos; am auzit din nou vocea ei tandră și consolatoare. De fiecare dată și fără întârziere, Regina-mamă a răspuns chemării mele: cu pietate și înțelepciune, cu delicatețe și fermitate. Ea a făcut eforturi să salveze evreii persecutați și i-a salvat.
Îi datorez recunoștință.
În scrierile mele, am numit-o: o adevărată mamă.
Da, așa a fost Regina-mamă Elena pentru evreii României, în anii în care ei erau vânați fără milă.
Sufletul ei, atât de bun, stă pentru totdeauna în înălțimile sublime, printre cei Drepți” ( “Discursul Eminenței Sale Marelui Rabin al Genevei, dr. Alexandru Șafran, cu ocazia remiterii medaliei „Drept între popoare“ Majestății Sale Reginei-mame Elena a României, la Berna, joi 4 noiembrie 1993).
În toamna lui 2010 a avut la Bucureşti „o reuniune în care a fost evocată figura luminoasă a doctorului Alexandru Șafran, Rabin-șef al României în întunecata perioadă a anilor 1940-1947. Cel care avea să devină, după război, Marele Rabin al Genevei a jucat un rol important în apărarea drepturilor omului în România acelor ani și s-a distins ca unul dintre cei mai vizionari, mai curajoși și mai generoși lideri spirituali ai României secolului XX.


“Premiul Alexandru Şafran 2010″, Bucureşti ©Marina Nicolaev
Familia Şafran, reprezentată de fiul şi fiica lui Alexandru Șafran, împreună cu Federația Comunităţilor Evreieşti din România, a decernat ieri Medalia dr. Alexandru Şafran Majestății Sale Regelui, în memoria acţiunii remarcabile a mamei sale, Regina Elena, la salvarea vieților evreilor români. Regina Elena este unul dintre Drepții Între Popoare, la Yad Vașem.
Au primit aceeași medalie ambasadorii Sfântului Scaun, Statelor Unite ale Americii, Franţei, Elveţiei și reprezentantul Crucii Roșii Internaţionale, în memoria predecesorilor lor, aflați la post în România în perioada celui de-al doilea război mondial. Au fost distinşi cei trei preşedinţi ai României postdecembriste, precum şi primarul general al Capitalei”.


Premierea prof. Carol Iancu ©Marina Nicolaev
Cu acest prilej, prof.univ. Carol Iancu a primit „Premiul Dr. Alexandru Șafran 2010” pentru volumul „ALEXANDRU ŞAFRAN şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940- 1944)”.
„ALEXANDRU ŞAFRAN şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940- 1944)” constituie o lucrare reprezentativă pentru istoria modernă şi contemporană, având calitatea de a continua să îmbogăţească “remarcabila monografie Alexandru Şafran” (Andrei Marga).
Interviul acordat de Carol Iancu privind „Alexandru Şafran şi Şoah-ul neterminat din România. Culegere de documente (1940- 1944)” la France Culture:
http://www.franceculture.com/emission-maison-d-etudes-maison-d-etude-iancu-2010-09-19.html
Surse: Arhiva foto Marina Nicolaev
http://www.princeradublog.ro/jurnal/premiul-dr-alexandru-%C8%99afran-2010/

[email=?subject=%22Carol%20Iancu%20-%20%E2%80%9EAlexandru%20%C5%9Eafran%20%C5%9Fi%20%C5%9Eoah-ul%20neterminat%20din%20Rom%C3%A2nia.%20Culegere%20de%20documente%20%281940-%201944%29%E2%80%9D%22&body=Link: http://www.acum.tv/articol/23739 (sent via shareaholic)%0D%0A%0D%0A----%0D%0A %C3%8En%20anul%202010%2C%20Editura%20Hasefer%20a%20publicat%20un%20volum%20%C3%AEn%20limba%20rom%C3%A2n%C4%83%20%E2%80%9EALEXANDRU%20%C5%9EAFRAN%20%C5%9Fi%20%C5%9Eoahul%20neterminat%20%C3%AEn%20Rom%C3%A2nia.%20Culegere%20de%20documente%20%281940-%201944%29%E2%80%9D%C5%9Fi%20respectiv%20traducerea%20sa%20%C3%AEn%20limba%20francez%C4%83%20%E2%80%9CALEXANDRE%20SAFRAN%20et%20le%20Shoah%20inachev%C3%A9%20en%20Roumanie.%20Recueil%20de%20documents%20%281940-1944%29%E2%80%9Dsub%20semn%C4%83tura%20renumitului%20istoric%20francez%20de%20origine%20rom%C3%A2n%C4%83%20Carol%20Iancu%2C%20cu%20o%20prefa%C5%A3%C4%83%20de%20dr.%20Aurel%20Vainer.][/email]

Marcel Iancu – Pogromul din București – mărturie inedită (2), de Vlad Solomon, http://www.acum.tv/articol/19229
Organizati in echipe masive si bine inarmate cetele de legionari au invadat in seara de Marti si noaptea spre Miercuri in cartierele evreesti dand foc sinagogelor, devastand si ridicand cu camioanele toate marfurile pravaliilor, incendiand casele si mobilele in strazi si pradand cu furie tot ce vedeau in calea lor, ca ultimii barbari.
Aspectul jalnic al acestor camere a impresionat si pe germani, cari erau doar martori impasibili si specializati in aceste opere bestiale.
In noaptea de Marti au fost scosi cu forta din case zeci de evrei in toalete sumare pentru a fi “anchetati”. Cei ce n’au lipsit de acasa, barbati si tineri care n’au reusit sa se furiseze la vre-un crestin ce nu i-a denuntat, caci au fost multi din acestia, au fost ridicati de aceeasi politie sociala, stransi in ganguri si sinagogi si carati cate 30-40 cu autocamioanele la Jilava, la Abator, la diferite sedii legionare si executati in cursul noptii prin schingiuiri si impuscare. Sunt case in cari lipsesc cate 10-15 barbati cari n’au mai fost gasiti. Bineinteles ca dupa ridicarea barbatilor veneau echipe speciale de talhari cari ridicau din aceste case tot mobilierul, toate efectele, iar ce nu interesa se arunca pe geam pentru a fi ars in strada. Nici unul din cei carati nu s’au mai intors. Macelul a inceput cu barbatii gasiti in sinagogi Marti seara. Au fost stransi familii intregi, parinti cu fiii lor cari se rugau la Dzeu. Familii intregi, zeci de oameni au fost ridicati cu forta, dusi in paduri si impuscati. Rabinul Guttman, denuntat de preotul parohiei a trebuit sa vada cu ochii sai cum cei doi fii ai sai au fost impuscati pentru ca s’au impotrivit la ridicarea tatalui lor. El singur a scapat impuscat fara rana mortala, stand toata noaptea culcat pe trupul rece al copiilor sai.


Desen de Marcel Iancu

Camioanele cu aceste transporturi de oameni catre cealalta lume n’a contenit toata noaptea si in dimineata zilei de Miercuri in sgomotul bubuiturilor de tun si mitraliere.
Executiile urmau la Jilava si comuna Serban Voda, Bucuresti noi si beciurile cuiburilor legionare si prefectura politiei de catre specialisti barbati si chiar femei legionare. In timp ce aceasta populatie nu fusese aparata de un singur sergent de strada sau un soldat in cartierele evreesti si a fost expusa tuturor faradelegilor si crimelor ordinare cari nici nu se pot descrie, in oras lucrau bande organizate cu masini rechizitionate pentru “strangerea fondurilor” la evrei bogati. Au fost astfel invitati fruntasii comunitatii sa verse sumele gasite in casele de bani, iar apoi executati. Au fost schingiuiti oameni bogati ca sa-si denunte averile, iar dupa plata milioanelor gasite au fost executati si batjocoriti.
Au fost ridicati la acest “serviciu social”oameni tineri fara vre-o vina din sanul familiilor pentru a li se stoarce declaratii de comunism, batuti si schingiuiti pentru a da adresele bogatasilor din familie, iar apoi batuti la sange si impuscati fara alegere. Iata marea opera legionara. Toate aceste crime politice a caror exemple sunt fara precedent in istoria pogromurilor exceleaza insa prin bestialitatea si cruzimea faptelor, prin massele ucise dar mai ales prin sadismul si barbaria faptelor. Cautand printre cadavre la institutul medico legal s’au gasit urmele celor mai fioroase fapte contra constiintei omenesti.


Desen de Marcel Iancu

Fiarele ucid, dar nu batjocoresc cum au fost batjocorite cadavrele acestor nevinovati. Limbi taiate, ochi scosi, degete si maini taiate, piele jupuita de vie, corpuri taiate si atarnate cu inscriptia “Coser” in abatoare, trupuri injunghiate, capete taiate si organe taiate, iata bilantul eroismul legionar. Dar daca instinctele criminale si “razbunarea crestineasca “ nu a avut toata satisfactia, trebue sa inchei acest tablou de orori cu imaginea sutelor de trupuri ucise cari toate au fost despuiate pana la piele in padurea Jilavei si jefuite de dintii din gura, de unghii si cadavrele violate.
Nici azi nu s’au inventariat inca numarul mortilor evrei, caci putine trupuri au putut fi gasite, mai putine identificate. Se crede ca au fost ucisi peste 1500 de barbati si femei.
Dar s’au putut inventaria dupa date oficiale multe sute de milioane gasite in casele sefilor legionari, sute de camioane cu marfuri furate si mobile jefuite de la evrei si din cassele statului si nenumarate dovezi de spionaj si tradare de tara.
Cine a planuit acest nemaipomenit macel si jaf, a putut deslantui cu atata cruzime pogromul care va ramane in istoria antisemita ca un exemplu de bestialitate, de groaza si de josnicie omeneasca? Cine a avut interesul sa tarasca in noroi numele acestei tari?
Unde a adus legiunea si capitanii sai crestini numele de roman?
(Marcel Iancu – Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse)




Recitind si descifrind manuscrisul “Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse”, marturie a marelui artist, si comparind-o cu traducerea in ebraica si engleza a fragmentelor inserate in catalogul expozitiei On the edge (Kav Haketz, Pe muchie) din 1990, imi permit sa remarc citeva detalii, care pot fi relevante in intelegerea si plasarea textului in timp.
Desi in catalog se considera ca acest text a fost scris de Marcel Iancu in ianuarie 1941, imediat dupa Pogrom, tind sa cred ca marturia a fost pusa pe hirtie mai tirziu. Sa nu uitam ca familia Iancu a parasit in graba Romania, la putine zile dupa Rebeliunea Legionara si, desi artistul a inceput sa deseneze grozaviile crimelor, fiind inca in Bucuresti, imi permit sa avansez presupunerea ca acest text a fost conceput pe drumul intortocheat catre Palestina, sau in Tel Aviv. Desigur, nu exclud posibilitatea ca, zguduit de ororile la care fusese martor, sau de asasinarea cumnatului sau Misu Goldschlager (Costin), Marcel Iancu a simtit nevoia sa-si exprime socul si durerea imediat dupa Pogrom.
Detaliile prezentate in manuscris indica preocuparea marelui artist, ca masacrul populatiei evreiesti din Bucuresti sa nu fie dat uitarii.
In prima parte a articolului mentionam ca, probabil, din cele 12 pagini, lipseste pagina 10. Recitind si descifrind cronologia descrierilor, este foarte posibil ca aceasta pagina sa nu fi fost scrisa vreodata. Pe dosul paginii 7 se afla adnotari si completari cu paragrafe intercalate, semnalate cu asterix, care, introduse in text, creaza o imagine completa, substituindu-se paginii 10.
De asemenea, Marcel Iancu pare a fi inversat pagina 11 cu 12, deoarece dinamica actiunilor redate si concluziile marturiei, cunoscind stilul in care marele artist isi concepea textele, rezolva dubiile relativ la eventuala omisiune.
Repunind in ordine paginile manuscrisului, marturia devine astfel completa, si realizez ca asidua mea cautare prin arhive, de-a lungul acestor doi ani (de cind doamna Dadi Janco mi-a oferit manuscrisul spre publicare, precizind ca pagina 10 lipseste), a fost, poate, inutila. Totusi, remarcind tendinta de reabilitare a Miscarii legionare, prezentata in presa romana cu multa indulgenta, de multe ori cu subintelesul ca legionarii ar fi fost doar niste tineri nabadaiosi, cu dragoste de tara, care doreau binele Romaniei, pentru a o apara de expansiunea bolsevismului, consider ca aduc la lumina acest text la momentul potrivit.

Marcel Iancu

Multe evenimente au fost masluite si prezentate intr-o lumina falsa, in ultimii douazeci de ani, de catre Noua Dreapta sau istoricii nationalisti din Romania. In ciuda documentelor, facind exceptie de victimele evreiesti, de legile rasiale, de cei 300 de mii de evrei asasinati in Holocaustul romanesc, jurnalisti si istorici din Romania, cu agenda nationalista si antisemita, incearca sa mistifice adevarul, prezentind o imagine falsa, care impodobeste conducatorii criminali legionari precum Corneliu Zelea Codreanu si Horia Sima cu o aureola de sfinti. Altii incerca sa musamalizeze rolul lui Rady Gyr, cel ce a scris imnul legionar, in incitarea la crime si violente, atribuindu-i o valoare literara exagerata care ar trebui sa puna in umbra “neinsemnatele rataciri”.
In contextul incercarii divinizarii miscarii legionare, a reabilitarii membrilor sai si a prezentarii nostalgice a vremurilor, manuscrisul lui Marcel Iancu vine sa clarifice, fara dubiu, aspectele sociale si faptele criminale, aducind o contributie substantiala la dezvaluirea adevarului.
Marcel Iancu “artistul roman cu care ne mindrim”, a fost, in primul rind, un evreu a carui familie a suferit, un democrat care, persecutat in tara natala, in urma legilor rasiale si a masacrelor legionare, si-a regasit apartenenta la poporul evreu, alaturi de care suferea, si-a descoperit salvarea in sionism, in identitatea sa israeliana, la care a aderat cu toate fibrele sufletului sau.

Marcel Iancu – Pogromul din București – mărturie inedită (1)
http://www.acum.tv/articol/19061
Marcel Iancu, pictor si arhitect, s-a nascut in 1895, la Bucuresti. Ajuns la Zurich in 1915, pentru a studia arhitectura, revolutioneaza tiparele artistice ale vremii, alaturi de Tristan Tzara, Hugo Ball, Jean Arp si altii, punind bazele miscarii de avangarda Dada, in Cabaret Voltaire. Intors in Romania in 1922, modernizeaza, alaturi de fratele sau Iuliu, arhitectura Bucurestiului. Impreuna cu Ion Vinea, editeaza Contimporanul (1923), apoi intre anii 1924-1939, organizeaza si participa la numeroase expozitii de arta, din care nu lipseau, alaturi de tablourile sale, picturi si sculpturi ale artistilor de seama din Romania si din alte tari europene. Fara indoiala, Marcel Iancu a imprimat artei, arhitecturii si literaturii din Romania, noi directii si valente universale. Contributia sa se manifesta si in domeniul eseistic, in filozofia artei si arhitecturii, tinzind catre o expresie artistica totala, in care cuvintul scris, poezia, se imbina cu pictura, sculptura si muzica. Artistul este unul dintre cei mai de seama avangardisti din Europa, iar aportul sau la civilizatia mondiala este mentionat in numeroase tratate, carti de istorie a artei, in intreaga lume.
Marcel Iancu era evreu, precum multi artisti modernisti din acea perioada, iar legatura sa cu traditia evreiasca si comunitatea evreilor din Romania o gasim documentata in publicatiile vremii precum Puntea de fildes si Adam.
Odata cu promulgarea legilor rasiale, de catre guvernul Goga-Cuza, si in atmosfera antisemita din Romania anilor 30, Marcel Iancu se simte strain in tara de bastina, fara posibilitatea de a lucra ca arhitect, de a-si expune creatiile, de a se simti cetatean cu drepturi egale.
In toamna anului 1938 (an in care emigreaza si alti artisti de notorietate din Romania), se imbarca pe un vapor care avea sa il duca spre Palestina de atunci, cautind un nou rost familiei sale. Dupa citeva luni, revine in Romania si incepe demersurile, in vederea emigrarii definitive. In 1939 fratele sau Iuliu si cumnatul sau, scriitorul Jacques Goldschlager (Costin), impreuna cu familiile lor, emigreaza in Palestina. In acelasi an are loc la Bucuresti ultima expozitie a lui Marcel Iancu, impreuna cu Militza Petrascu. Familia Iancu isi continua pregatirea in vederea parasirii definitive a Romaniei, tara in care fascismul si antisemitismul devin tot mai puternice, iar minoritatea evreiasca sufera continue persecutii.
In ianuarie 1941 (21-23) are loc Rebeliunea Legionara, Pogromul de la Bucuresti, in care sint ucisi, torturati si jefuiti numerosi evrei din Bucuresti. Cumnatul lui Marcel Iancu, Misu Goldschlager (Costin), fratele scriitorului, este asasinat de legionari, iar cadavrul sau pingarit. Citeva zile dupa Pogrom, familia Iancu paraseste in graba Romania, pe un drum intortocheat si anevoios, stabilindu-se la Tel-Aviv.


Singeroasele evenimente din Romania sint descrise de Marcel Iancu in mai multe confesiuni, parte din ele publicate in presa de limba romana din Israel (precum Arta mea si sionismul). Legiile rasiale, crimele legionarilor si ale guvernului Antonescu, Holocaustul din Romania si din intreaga Europa, si-au lasat o dureroasa amprenta in creatia marelui artist. Marcel Iancu picteaza sute de tablouri care oglindesc grozaviile vremurilor, cu sete de razbunare, cu durerea celui care s-a simtit roman si cetatean al universului, devenit marginalizat, tinta a urii, strain in tara in care s-a nascut, victima a raului. Precum povesteste el insusi, se simte mai mult evreu decit roman, devine sionist din tot sufletul, rupe legaturile cu Romania (pe care o va mai vizita o singura data, in 1967), iar intreaga sa activitate se desfasoara in Israel, unde pune bazele coloniei artistilor la Ein Hod si isi aduce contributia la revolutionarea artei locale.
In anul 1967, Marcel Iancu primeste Premiul Israel pentru arta. Dupa numeroase expozitii in intreaga lume si dupa infiintarea Muzeului Janco-Dada (1983) la Ein Hod, Marcel Iancu inceteaza din viata pe 21 aprilie 1984, la Tel Aviv.
Majoritatea marturiilor lui Marcel Iancu despre ultimii sai ani in Romania, au vazut lumina tiparului in Israel. Multumita fiicei sale, doamna Dadi Janco, am ajuns in posesia unui manuscris, din care numai o mica parte a fost tradusa in ebraica si engleza si tiparita in cadrul expozitiei On the Edge (Kav Haketz, Pe muchie) organizata de muzeul Janco-Dada in 1990, sase ani dupa incetarea din viata a artistului, prezentind 80 de desene, avind ca subiect Pogromul de la Bucuresti si Holocaustul.

In ciuda cautarilor in arhive, nu am reusit sa gasesc vreo indicatie ca acest document a fost redat in intregime. Desi il am de circa doi ani, iar doamna Dadi Janco m-a asigurat ca nu a fost preluat de nicio publicatie, nu l-am scos la iveala, deoarece, dintre cele 12 pagini ale copiei xeroxate pe care o am la indemina, lipseste pagina 10, iar unele cuvinte sint greu de descifrat sau sterse. Si totusi, am hotarit sa public acum acest document, in ciuda dificultatilor de descifrare, pentru ca am remarcat, in presa de limba romana, din Bucuresti sau de pe alte meleaguri, o tendinta de reabilitare a miscarii criminale legionare, uneori o prezentare aproape nostalgica a liderilor asasinilor legionari si o toleranta care cauta justificari artificiale masacrelor cumplite.
Din spusele doamnei Dadi Janco, tatal sau a simtit un impuls dureros de a pune pe hirtie amintirea tregicelor evenimente. Nu stiu cind a scris Marcel Iancu aceste rinduri, la putin timp dupa ianuarie 41, sau la mare distanta, in perspectiva timpului. Pogromul din Bucuresti nu era primul, fusese anticipat de Pogromul din Dorohoi, despre care, fara indoiala, Marcel Iancu stia (parte din familia sa fiind originara din Dorohoi). Va fi urmat de Pogromul din Iasi (27-29 iunie 1941), si de deportarea si asasinarea evreilor in Transnistria, din ordinul Maresalului Antonescu.
Marcel Iancu
Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse
Cu toate ca de mai multe saptamani nu contenisera deloc sub toate pretextele din lume “cercetarile” si anchetele in locuintele evreilor instariti, care se terminau intotdeauna cu schingiuiri, pradaciuni, preturi grase de rascumparare, cu care sefii cuiburilor legionare isi intocmisera in graba confortul necesar oricarui politician, incepand dela mobilier si casa cu bae, pana la limusina confiscata pentru o batae sau doua.
Cu toate ca de luni de zile generalul revoltat de faradelegile legionarilor sai promisese oficial ca nesiguranta caminului si libertatea cetateanului nu va mai fi turburata, hoardele politiei sociale a comisarului Stanga din prefectura orasului, intocmisera listele cetatenilor evrei in afara de lege care trebuiau “cercetati”.
Iar in ultimul timp parola de lupta contra”dusmanului” intern a fost judeo-masoneria care trebuia distrusa, leitmotivul care a adus in laba salbaticilor din legiune noi surse de venituri si sange.
In plina desfasurare a activitatii productive, legionarii au fost insa intrerupti in zelul lor “nationalist”, caci generalul Antonescu descoperise complotul organizat de generalul Petrovicescu, impreuna cu seful Horia Sima contra statului si vietii insasi a Conducatorului Statului.
In dimineata zilei de 21 Ianuarie, dupa ce generalul convocase la presedentie pe toti prefectii legionari din tara, numind provizoriu in loc sefi militari din garnizoane, pentru a nu avea vre-o surpriza, a dat ordinul sa fie ocupate de armata toate institutiile de stat, ministere, tribunal, posta, radio, telefoanele, si apoi dand ordin de asediere a tuturor punctelor de rezistenta a rebelilor condusi de Horia Sima.
In timp ce legionarii inarmati pana in dinti se baricadasera cu tancuri, tunuri mici si mitraliere in palatul corpului gardienilor din sos.Bonaparte (600 de barbati), in prefectura politiei (400 oameni) la sediul din str (…), si alte cuiburi de unde trebuia sa porneasca lupta, s’au vazut ministrii ca Radu Gyr, care indemnau tineretul legionar la moarte pentru a ocupa telefoanele, si altii cari conducand baricade in oras, dupa ce oprisera intreaga circulatie a tramvaelor, taxiuri, varsand benzina, ordonand lupta pe strazi.
In tot acest timp se continua cu furie “ridicarea evreilor” de pe strazi, fara distinctie de varsta sau avut, fara alegerea locului unde sa fie anchetati sau schingiuiti ca ostateci, sau ca ultima prada a legiunei.
Cu toate ca la inceput soldatii aveau ordin sa nu traga in legionari, la impuscaturile acestora si la acte de barbarie ca aprinderea unor soldati, dupa ce au fost stropiti cu gaz, raspunsul armatei a fost drastic si hotarator. Cu toate ca legionarii incercasera sa intimideze armata impingand cu forta in primele randuri la atac pe fetele legionare si tineretul cel mai fraged, armata a tras orbeste si tacanitul mitralierelor, ca si bubuitul tunurilor, s’a auzit fara intrerupere din dupa amiaza zilei de 21 pana in 23 Ianuarie, inclusiv cand aceasta rebeliune a avortat rusinos pentru legiune.
Au cazut in aceasta lupta fracticida sute de legionari, fete tinere neinarmate, copii nestiutori, alaturi de muncitori si studenti care credeau ca lupta pentru o cauza mai buna, pe cand sefii lor lasi si fara constiinta si talhari au reusit, parte sa se ascunda, parte sa isi procure pasapoarte diplomatice, cu cari au parasit in graba tara.
Au cazut in aceasta lupta pentru apararea tarii si sute de soldati, pentru ca au sovait sa traga in cetele de instrainati si rebeli salbatici care se organizasera si inarmasera militareste.
In tot timpul acestei lupte functiona pogromul, secerand sute si sute de nevinovati cari nu au cerut nici puterea si nu erau nici inarmati pentru aparare. A cazut floarea populatiei evreesti, decimata cu bestialitate si cruzimea celor mai intunecate timpuri ale istoriei.

Carol Iancu la “France Culture”
Duminica 19 SEPTEMBRIE 2010, intre 9h10 si 9h40 la postul FRANCE CULTURE, în cadrul emisiunii “Maison d’Etudes”, prof. univ. Carol Iancu va prezenta noul volum “ALEXANDRE SAFRAN et le Shoah inachevé en Roumanie” cat si volumul in limba romana “ALEXANDRU SAFRAN si Soahul neterminat in Romania”, aparute anul acesta la Editura Hasefer din Romania.
Lucrari reprezentative pentru istoria moderna si contemporana, aceste doua carti, continua sa imbogateasca “remarcabila monografie Alexandru Safran” (Andrei Marga).
In baza noilor documente si marturii din perioada 1940-1944, se contureaza un fragment tulburator si inedit din istoria evreilor din Romania, clarificand anumite aspecte, necunoscute pana acum si completand stralucit imaginea personalitatii de referinta, Alexandru Safran, fost Sef Rabin al României (1940-1947) si Mare Rabin al Genevei (1948-1998).

In pauza muzicala se va putea asculta o melodie ebraica interpretata la violoncel de Sarah IANCU, violoncelista, solista la Orchestre National du Capitole din Toulouse.
Absolventa a CNR Montpellier si CNSM Paris, Sarah Iancu a obtinut Premiul I pentru Muzica de Camera in clasa Alain Meunier, Premiul I violoncel in clasa Roland Pidoux, dupa care a continuat studiile de perfectionare postuniversitara la Conservatorul din Paris.
Sarah Iancu este laureata a mai multor concursuri internationale: Premiul I « Valentino Bucchi » Roma, Premiul I la turneul internatonal Bari, Premiul al II-lea « Jeunesses Musicales Romania » Bucuresti, Premiul Fonds Instrumental Français la Concursul Rostropovitch din Paris.

Avram Iancu, comemorat la Ţebea

Marcel Iancu
Marcel Iancu – artistul total






Alături de Brâncuşi, Ţuculescu, Victor Brauner şi alte nume pregnante în arta românească şi universală, poate fi pus cu cinste Marcel Iancu, originar din România, artist plastic, arhitect, participant entuziast la mişcarea de avangardă europeană care datorează atât de mult românilor. Într-un catalog de expoziţie în Israel, Jean(Hans) Arp, alt pictor renumit aducea, în 1957 elogii acestui creator permanent de nou, de evoluţie şi revoluţie în artă.

S-a născut la Bucureşti,la 21 aprilie 1895, în 1912 a înfiinţat revista SIMBOL, cu Tzara şi Vinea, a început să se afirme ca artist alături de Arp, Tzara, Hugo Ball, Huelsenbeck, Ennings, Slodki, fondând în 1916, la Cabaretul VOLTAIRE din Zuerich, vestita mişcare DADA. În anul următor se asociază la mişcare Klee, Picabia, Modigliani, Longanesi, Marinetti, Picasso, Kokoschka, Braque, Eggeling, Van Rees, Giacometti, ş.a. În 1919 publică, împreună cu Giacometti, Richter, Arp, Tauber, manifestul „ Zuerich 1919”, al „artiştilor radicali”, militând pentru arta abstractă. Acum se implică, prin scris suprarealiştii Breton., Aragon, Perret, Soupault, Eluard ( avea să adere la PCF), pictorii dadaişti asimilând suprarealismul. Nu trec doi ani şi în 1921, dadaiştii se rup de suprarealişti . Marcel Iancu îşi urmează propria cale, expune la Amsterdam, Paris, Varşovia, Berlin.

În 1924 se află la Bucureşti, fondează „Contimporanul” cu Ion Vinea, I.G.Costin (Jacques Costin). ş.a. Colaborează cu Militza Petraşcu, Margareta Sterian, Maxy, Victor Brauner, Mattis Teutsch, înfiinţează cu aceştia grupări ARTA NOUĂ, CRITERION.

Părăseşte România în 1941, ca urmare a ascensiunii legionarilor, stabilindu-se în 1942 la Tel Aviv, unde înfiinţează gruparea „ORIZONTURI NOI”. În 1953 fondează „satul artiştilor” la Ein Hod, care este astăzi un loc de pelerinaj pentru iubitorii de artă plastică. ÎN 1952 participă la Bienala de la Veneţia., iar în 1957 conduce pavilionul de artă israeliană la Bienala de la Sao Paolo din Brazilia.

Între anii 1932-1984 au avut loc expoziţii peronale Marcel Iancu (Janco) la Bucureşti,New York, Tel Aviv, Milano, Roma, Paris, Geneva, Zuerich, este distins cu premiul ISRAEL, se remracă în domeniul reliefurilor policromatice, ceramicii, sculpturii cu diverse materiale. Marcel Iancu a fost un artist total. Ca şi Picasso, surprindea în câteva linii chipurile prietenilor. Ca arhitect este autorul a 18 imobile din Bucureşti, în zonele de la Şosea, Hala Traian, din Centru, ca de pildă clădirile lui Jean Fuchs din str. Negustori, a Clarei Iancu, a doua sa soţie, din str. Caimatei, a bancherului Solly Gold din str. Hristo Botev, ş.a.

Martor al rebeliunii din Bucureşti, Marcel Iancu ne-a lăsat gravuri, desene, iar izgonirea legionarilor de la putere nu i-a dat nici o garanţie pentru propria libertate, ceea ce l-a determinat să părăsească ţara. A colaborat cu nenumărate publicaţii româneşti, evreieşti, din alte ţări, a fost o celebritate. Militza Petraşcu ne-a lăsat un expresiv bust al lui Marcel Iancu, din tinereţe. În 1936, Ion Barbu, afiliat temporar la Legiune( purta cămaşă verde), i-a spus lui Iancu – „Eşti genial, păcat că eşti jidan”, la care a venit replica – „Şi tu eşti armean”. După aceea ei nu s-au mai întâlnit. Poate că Barbu a regretat ieşirea. Un articol edificatot pentru rergăsirea sa în patria strămpşilor este „Arta mea şi sionismul”., în care face o frumoasă evocare a locurilor natale, explicând sug aspect politic şi naţional pasul făcut în 1941. În Israel s-a bucurat de cel mai mare respect, anual se întrunesc oameni de cultuzră, artişti pentru a-i omagia opera, lucrprile sale constituie obiecte de studiu. Tristan Tzara a spus despre Marcel Iancu – „Oul de fier s-a transformat în ou de aur”. Este omagiul părintelui DADA -ismului, dar ne asociem la o admiraţie, credem, unanimă.







BORIS MARIAN

Carol Iancu – un istoric de mare prestigiu

- Boris Marian - Citește articolul



Profesor la Universitatea Paul Valery din Montpellier III, centru cu veche civilizaţie şi cultură, în apropiere de minunata Coastă de Azur, istoric cu numeroase cărţi în română şi franceză despre evreii din România, ca şi despre cei din sudul Franţei, Carol Iancu este un fiu al Hârlăului, care are şi el un trecut de neignorat. La vârsta de 17 ani părăseşte România, studiază la Univetrsitatea din Ierusalim, apoi obţine titlul de doctor la Universitatea din Aix-en-Provence. Este directorul Şcolii de Înalte Studii Iudaice din Franţa. A condus diverse colocvii, simpozioane internaţionale, este o somitate în domeniul istoriei iudaismului.
Recent, la Ed. Hasefer a apărut, a treia ediţie, revizuită şi adăugită de autor cu o bibliografie cronologică a chestiunii evreieşti (1861-1919), a volumului care tratează istoria evreilor din România în această perioadă, parte dintr-un ciclu ce cuprinde aproape două secole de convieţuire evreo-română. Volumul poartă subtitlul ”De la excludere la emancipare”, coperta este ilustrată de artista plastică Marina Rodna( 1954-2001). Cuvântul înainte este semnat de dr. Aurel Vainer, iar prefaţa de prof. dr. Andrei Marga.
Bunicul dinspre mamă al autorului a murit eroic în Primul Război Mondial, care a coincis cu Războiul de Întregire a Neamului.
Andrei Marga îşi intitulează prefaţa sugestiv - „De la istoria proprie la istorie”, pentru că istoria evreilor din România este o parte integrantă a istoriei acestei ţări. Tot în introducere este reprodus un poem al lui Fundoianu, din ciclul „Herţa”.
În introducere, autorul face o trecere în revistă a evenimentelor mai mult sau mai puţin dureroase ale luptei pentru emancipare a evreilor stabiliţi de secole pe acest pământ, ca şi a celor veniţi din zone limitrofe din cauza persecuţiilor suferite acolo. Este o chestiune complexă, este vorba de adaptare, acceptare, asimilare, spirit de independenţă, iniţiativă, participare la economie, cultură. Înainte de toate este o chestiune politică. O carte extrem de utilă pentru cei care doresc să cunoască istoria României, de la venirea evreilor, înainte de 1866, la politica Brătienilor, la persecuţii, la venirea lui Peixotto, consulul american care a înfiinţat prima lojă Bnei Brith în România, legislaţia, războaiele balcanice şi cel mondial. Un bogat material, un preţios intrument de lucru, mulţumiri profesorului Carol Iancu.

CAROL IANCU* (EXPLOATAREA POLITICA A MITURILOR ANTISEMITE)

Domnule profesor Carol Iancu, va rugam sa spuneti care este elementul nou pe care il aduce lucrarea Les mythes fondateurs de l'antisemitisme?
Este vorba de o sinteza a antisemitismului prin prisma miturilor fondatoare. Am incercat sa vad cum a fost posibila reciclarea miturilor de la o epoca la alta, cum se dezvolta aceste mituri si, in acelasi timp, cum pleaca de la o civilizatie la alta. De exemplu, anumite mituri pe care le gasim in perioada antica politeista, inaintea aparitiei crestinismului, le vom gasi si in perioada crestinismului. De asemenea, o serie intreaga de mituri importante ale civilizatiei europene crestine se vor regasi apoi in civilizatia musulmana.
Puteti da exemple de astfel de mituri care se recicleaza?
Fara indoiala. In antichitate, inaintea aparitiei crestinismului au existat cateva mituri care se explica prin aversiunea fata de o religie noua, monoteista. Aceste mituri se gasesc in civilizatia egipteana, greaca si, eventual, romana, in perioada celor doua secole inaintea erei noastre si dupa era noastra si presupun originea infamanta e evreilor. Se credea, de exemplu, in antichitate, ca evreii ar descinde din leprosi; ca lepra ar fi o boala nu numai contagioasa, dar, mai ales, ereditara si ca evreii ar avea in "fondul lor genetic" acest stigmat. Acest mit se va regasi si in civilizatia crestina, europeana si, mai tarziu, chiar in cea musulmana. Totusi, noutatea antiiudaismului din primele secole dupa aparitia crestinismului este ca antiiudaismul crestin, fata de antiiudaismul politeist, a fost sistematic. Este un paradox, deoarece crestinismul provine din iudaism, iar bazele religiei crestine sunt evreiesti.
Acuza de deicid
Un alt exemplu este mitul ca evreii ar fi un popor deicid. Este vorba de un concept metafizic grotesc. Nu se aduce acuzatia ca a fost omorat un om, ci acuzatia de a-L fi omorat pe Dumnezeu. Este o acuza care nu priveste o persoana sau doua, ci un intreg popor si aceasta acuza de deicid s-a mentinut pana in secolul al XX-lea, ca un fir rosu in istorie. In loc sa se puna in evidenta ca in cadrul poporului evreu s-a nascut acest Dumnezeu, Iisus Hristos, care era evreu prin nastere - mama sa era evreica, numele sau este evreu, a fost circumcis ca un evreu s.a.m.d. -, s-a pus inainte aceasta acuza care s-a transformat foarte rapid in mit. Un alt mit foarte important este mitul evreului perfid. Exista, pana la al doilea Conciliu al Vaticanului, prin anii '60, in secolul al XIX-lea, o rugaciune, preluata in toate cartile de rugaciuni ale catolicilor care spunea "Oremus et pro perfidis Judaeis". Adica, sa ne rugam pentru "evreii..." - si aici este problema - "perfidis". À la rigueur am fi putut traduce "sa ne rugam pentru iudeii increduli" sau "necredinciosi"; dar printr-o mica greseala, voita sau nu, dar mai ales voita, s-a tradus prin "sa ne rugam pentru evreii perfizi". Deci va dati seama de nocivitatea acestei expresii - care s-a mentinut pana in ziua de astazi - pentru cineva care se ducea in Vinerea Sfanta la catolici si care nu a vazut niciodata un evreu si asculta aceasta rugaciune. E vorba de caracterul evreilor, se presupune ca toti evreii sunt oameni perfizi, oameni care nu sunt onesti.
Mitul omorului ritual
Cel mai teribil mit prin consecintele sale este mitul omorului ritual sau mitul sangelui ritual, care apare in lumea crestina, pentru prima data, in anul 1121 in orasul Norwich, in Anglia. S-a gasit un copil mort si s-a spus ca evreii l-ar fi omorat ca sa utilizeze sangele pentru anumite ritualuri evreiesti. Sa ne gandim ce inseamna iudaismul din punctul de vedere al regulilor alimentare: principiul este neconsumarea sangelui, care apartine lui Dumnezeu. Iata de ce animalele care se hranesc cu sange sau pasarile de prada sunt interzise in iudaism si deci un evreu religios nu consuma sange de animal. Prin urmare, acuza ca evreii utilizeaza sange omenesc este ceva inept. Cu toate acestea, mitul s-a mentinut. Chiar Papa a emis o serie intreaga de bule pontificale prin care spunea ca aceste lucruri nu sunt adevarate. Dar acestea sunt, in fond, miturile - lucruri false in care oamenii cred. Legenda omorului ritual din Evul Mediu a avut consecinte teribile: foarte multe pogromuri au avut loc impotriva evreilor in acel timp. Acuzatiile de omor ritual se mentin de-a lungul istoriei si s-au incetatenit chiar in Balcani si in Tarile Romanesti. Calugarii greci sunt cei care au adus aceste acuze.
Desigur, titlul ales reflecta subiectul lucrarii. Mai aveti totusi si un alt motiv pentru care v-ati oprit la acest titlu?
Da. Am ales acest titlu deoarece acum cativa ani un negativist din Franta, Roger Garaudy, a scris o carte care se intituleaza Miturile fondatoare ale politicii israeliene. In mod indirect, lucrarea mea reprezinta un raspuns stiintific, academic dat sustinerilor acestui autor negativist.
Utilizati in lucrarea dumneavoastra doua concepte distincte: antiiudaism si antisemitism. De ce utilizati in anumite contexte termenul de antiiudaism, iar in alte contexte termenul de antisemitism?
Este o intrebare foarte importanta. Intr-adevar am pus accentul pe aceasta problematica semantica. As da antisemitismului definitia urmatoare: antisemitism = antiiudaism + rasism. Intr-adevar, cuvantul antisemitism apare pentru prima data la sfarsitul secolului al XIX-lea. Wilhelm Marr in lucrarea intitulata Victoria iudaismului asupra germanismului, o carte polemica, bineinteles, utilizeaza pentru prima data expresia "anti-Semitismus". Exista insa unii istorici care considera ca nu avem siguranta ca acest concept a fost utilizat pentru prima data de Wilhelm Marr. In orice caz, incepand cu aceasta perioada, acest cuvant a avut mare succes. Faptul ca acest cuvant apare in epoca respectiva ne arata ca, intr-adevar, a fost o veritabila mutatie in acest fenomen al aversiunii fata de evrei. Incepand cu secolul al XIX-lea, antisemitismul exprima o realitate noua, cuprinsa in ideea de rasa, care se va transforma in rasism. Iata de ce, personal, nu utilizez niciodata cuvantul antisemitism cand e vorba de epoca antica politeista, epoca antica crestina, Evul Mediu si chiar epoca moderna, deoarece el acopera un fenomen recent. Revenind la antiiudaism, primul aspect al antiiudaismului este religios. Exista si alte elemente si acuze fata de evrei, dar elementul religios mi se pare capital deoarece radacinile antisemitismului modern se afla in antiiudaismul crestin antic si apoi medieval.
De ce considerati important ca oamenii sa cunoasca, in contextul societatii actuale, care au fost miturile fondatoare ale antiiudaismului si antisemitismului?
Miturile fondatoare ale antisemitismului trebuie cunoscute, deoarece necunoasterea da nastere la prejudecati. Citind, afland ca aceste lucruri au existat deja si risca sa se repete, oamenii, intelectualii mai ales, dar nu numai, vor fi mai bine pregatiti pentru a da raspunsuri unor mituri care par noi, deoarece de catva timp se vorbeste de un neo-antisemitism, "l'antisemitisme nouveau". Intr-adevar, exista un nou antisemitism.
Care considerati ca sunt cele mai importante mituri care sustin antisemitismul in contemporaneitate?
In perioada contemporana putem utiliza un alt cuvant: antisionism. Antisionismul este o forma a antiiudaismului clasic, prin care se manifesta aversiunea fata de iudei - prin prisma negarii dreptului evreilor de a avea un stat national. Intr-adevar, noul antisemitism din ziua de azi se hraneste din antisionism. Antisionismul este o miscare politica, o ideologie care neaga existenta si dreptul la existenta al statului evreu. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, in special, si dupa Razboiul de Sase Zile au aparut mituri "noi". Aceste mituri se pot rezuma prin formula: minciuna de la Auschwitz. Negationistii neaga in ziua de astazi realitatea Shoah-ului si ceea ce s-a intamplat cu evreii in timpul celui de-al doilea razboi mondial, spunand ca evreii au inventat Auschwitz-ul pentru a justifica crearea statului Israel. Tot in aceasta perioada exista cateva mituri care se vor decalca si vor aparea si in lumea arabo-musulmana. De exemplu, in Evul Mediu era acuzatia de omor ritual: anume ca evreii ar utiliza sange de crestin. Acum in lumea arabo-musulmana apar carti in care se spune ca evreii au nevoie de sange uman si ca astfel au nevoie si de sange arab. De exemplu, un ministru al Siriei a scris o carte care se numeste La Matza de Sion (Pasca de Sion), in care spune ca evreii au nevoie pentru ritualurile lor religioase sa se hraneasca cu sange omenesc. In evul mediu evreii erau acuzati ca otravesc fantanile si gasim o acuzatie asemanatoare in lumea arabo-musulmana: evreii ar inocula SIDA, prin intermediul infirmierelor sau prin alte metode, printre arabi si musulmani. Un alt mit reciclat ar fi urmatorul: in epoca moderna era mitul conspiratiei mondiale evreiesti, acum este mitul conspiratiei sionismului mondial. Chiar si la ONU s-a votat o motiune - care ulterior a fost anulata - prin care se spunea ca sionismul ar fi rasism. In loc sa se spuna ca sionismul este miscarea nationala a poporului evreu care si-a regasit un stat, sionismul a fost asimilat cu rasismul. In plus, mai exista ideea ca evreii ar fi colaborat cu nazistii, contribuind astfel la propria lor distrugere.
Considerati ca în spatele atitudinilor, faptelor si miscarilor antiiudaiste si antisemite a mai existat sau mai exista si altceva? De exemplu, interese politice?
Fara îndoiala, exista o exploatare politica a miturilor, în special în perioade de criza, de tensiune; în perioade de rascruce aceste mituri reapar. Antisemitismul este o forma de rasism. Si ce este rasismul? E frica de celalalt. Atunci sunt exploatate anumite frici, temeri, anumite angoase, cand sunt crize economice, crize nationale si astfel este foarte usor sa-l faci pe cel diferit de alaturi tap ispasitor. Daca exista un neo-antisemitism, el este sustinut si de anumiti factori politici legati de situatia din Orientul Apropiat si Mijlociu. In concluzie, raspund afirmativ; da, intr-adevar, aceste mituri care revin, pe de o parte, sunt permanente in mentalitatile colective, pe de alta parte, asistam la exploatarea politica a acestor mituri.
Ati pledat in lucrarile dumneavoastra pentru utilizarea termenului "Shoah" in loc de "Holocaust". Care sunt ratiunile pentru care ati optat mai degraba pentru termenul "Shoah"?
Am publicat in Franta o carte care s-a tradus in Romania la editura Polirom, Shoah in Romania. Originalitatea a fost ca am selectionat 100 de documente din arhiva Ministerului Afacerilor Externe francez prin care este aratata tragedia evreilor din timpul celui de-al doilea razboi mondial in Romania. Eu, ca istoric, prefer acest cuvant, "Shoah", cuvantului "Holocaust", deoarece cuvantul "Holocaust" a fost deviat de la sensul sau initial. "Holocaust" inseamna arderea totala a unei victime. Bineinteles, la Auschwitz si in lagarele de exterminare evreii au fost exterminati ca popor, a fost o politica de nimicire totala a unui popor. Astazi se utilizeaza cuvinte ca: "Holocaustul rosu", "Holocaustul in muzica". Deci, cuvantul "Holocaust" a deviat de la origine si nu trimite la fel de bine, dupa parerea mea, la ideea pentru care a fost utilizat prima data, desi s-a incetatenit, sunt constient. Iata de ce utilizez cuvantul ebraic "Shoah". Acest cuvant inseamna cataclism, catastrofa. Acest cuvant exprima in prezent cel mai bine nimicirea evreilor in cel de-al doilea razboi mondial, ca fenomen unic. Genociduri au mai existat in istorie. Sa nu uitam ca termenul de genocid a fost inventat abia dupa cel de-al doilea razboi mondial de catre un jurist american de origine poloneza care era si evreu, Rafael Lemkin. Acesta a utilizat cuvantul referindu-se la masacrarea armenilor - un milion si jumatate de armeni au fost ucisi in timpul primului razboi mondial din ordinul guvernului otoman de atunci. Pentru a exprima ce s-a intamplat a fost utilizat termenul "genocid". Supravietuitorii evenimentelor de la Auschwitz au utilizat un alt cuvant, care nu s-a incetatenit, cuvantul ebraic "hurban", care inseamna catastrofa sau nenorocire. Acest lucru s-a discutat si in Franta, unde utilizam mai mult termenul de "Shoah" si nu pe cel de "Holocaust", care s-a incetatenit mai ales in lumea anglo-saxona. Acum se desemneaza prin genocid tot felul de masacre care au avut loc, din pacate, pe parcursul secolului XX in Asia, in Africa s.a.m.d.
Cel mai important lucru ramane educatia
Care sunt caile cele mai potrivite prin care considerati ca ar putea fi schimbate aceste conceptii care stau la baza antisemitismului? Ideologice, politice sau si una si alta? Educatia, invatamantul. Cred ca ar trebui ca in scoli, din scoala primara, mergand pana la universitate, sa se predea cursuri despre fenomenul religios, nu neaparat cursuri de religie. Eu vin din Franta, o tara foarte laica si foarte mandra de laicitatea sa. Tinerii, copiii ar trebui si doresc sa afle cat mai multe despre fenomenul religios. Cred ca ar trebui sa se predea in mod sistematic in scoli cursuri despre fenomenul religios, cursuri despre civilizatia si cultura Israelului, sa se arate contributia evreilor la civilizatie in diferite tari, in Europa mai ales. Europa nu poate fi conceputa fara prezenta evreilor ca o unitate culturala, stiintifica si de civilizatie. Ar trebui sa se faca anumite mape de documente care sa fie utilizate de profesori si in cercuri asociative. Apoi, este importanta publicarea unor lucrari de popularizare pentru a arata lucruri pozitive: ce inseamna a fi evreu, ce inseamna a fi crestin, ce inseamna a fi ortodox, ce inseamna a fi catolic, ce inseamna a fi musulman. Trebuie aratat ca aceste trei mari religii monoteiste - iudaismul, crestinismul si islamismul - au mult mai multe lucruri in comun, decat diferite. Dar, bineinteles, trebuie subliniate si diferentele. As spune ca asistam la un fenomen complex: pe de o parte, in anumite medii negativiste exista exploatarea politica a chestiunilor legate de antisemitism, dar in acelasi timp exista o vointa aici in Romania, de exemplu, din partea intelectualilor si a autoritatilor, de a se explica ceea ce s-a intamplat in cel de-al doilea razboi mondial. Sunt cursuri pentru profesorii de istorie, care la randul lor vor preda in scoli despre Shoah, despre nimicirea evreilor din cel de-al doilea razboi mondial. Este un lucru extrem de important. In plus, am aflat acum ca ziua de 9 octombrie va fi declarata zi in memoria tragediei evreilor din cel de-al doilea razboi mondial. Sunt initiative care trebuie laudate si trebuie continuate. Trebuie de asemenea incurajata efectuarea de teze si lucrari de catre studenti privind relatiile dintre evrei si crestini de-a lungul veacurilor. In concluzie, as spune ca trebuie transformat un invatamant al dispretului intr-un invatamant al stimei, pentru ca in istorie cand se vorbea de evrei prea mult se vorbea cu dispret. Cred ca un invatamant al stimei va putea schimba mentalitatile. * Profesor de istorie contemporana la Universitatea Paul Valery - Montpelier III; codirector al centrului de cercetari Juifs, Armeniens et Chretiens d'Orient
Interviu realizat de Ionela Minzu

http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2004-10-06&art=1203

Marcel Iancu inedit


P
entru Marcel Iancu drumul către Palestina reface, în mod simbolic, Ieşirea din Egipt a poporului evreu, condus de Moise
spre tărâmul binecuvântat „unde curge lapte şi miere“.
În arhiva familiei lui Marcel Iancu se află, printre altele, o scrisoare inedită a acestuia, un document cu semnificaţii istorice, politice şi culturale. În septembrie 1938, Marcel Iancu scria familiei sale din Bucureşti de pe puntea unui vapor care îl purta de la Constanţa în Palestina, pe atunci sub mandat britanic. Îi mulţumesc şi pe această cale doamnei Dadi Iancu, fiica din Tel Aviv a artistului, pentru permisiunea de a publica în revista 22 acest important document. Îi mulţumesc, de asemenea, domnului Vlad Solomon, publicist israelian, care a intermediat acest acord. Redau mai jos conţinutul epistolei, păstrând sublinierile autorului şi făcând unele mici corecturi ortografice.
Nenorocirea poporului evreu va fi mântuirea lui
„Medi dragă, copii şi mamă,
Nu aş fi crezut că acest drum să poată deveni un asemenea regal. Sunt un adevărat Moise. Furtunile s-au oprit, cerul s-a luminat şi culorile accentuează o adevărată sărbătoare pe unde trec. Acum ne apropiem de Pireu. Avem soare şi căldură. Nu am suferit deloc de rău de mare. Pare că toată firea ne invită către leagănul poporului nostru, către Mediterană. Fac proiecte grandioase de colonizare cu Drul Rosintal cu care mă împac de minune. Poate merg şi în Cipru. Toată lumea pe vapor sunt evrei. Noi putem spune că prin colonizare ţinem şi facem aceste minunate vapoare.
Nenorocirea acestui popor va fi poate mântuirea lui. Am vrut să vă telefonez, dar nu am reuşit. Telegraful e foarte scump de pe vapor. Vă rog să fiţi liniştite că vom face tot ce va fi mai cuminte pentru a nu risca nimic şi pentru a pregăti «Salvarea». Simt cu toată firea că aci mă apropiu de adevăr. Orice soluţie trebuie să fie definitivă. Sunt sătul de bătrâna şi ofticoasa Europă. Vă sărut din tot sufletul şi credeţi-mă că voi căuta şi găsi o soluţie. Orice încurcături ce se ivesc amânaţi-le până vin eu. Vă urez un an bun şi într-adevăr über a juhr in Jerusalaim. La mulţi ani. Sărut, Marcel.
(PS.) Sărutări lui Jules, Nutzi, George, Jac, Laura, Mişu etc. etc.“
Scrisoarea poartă în ea un mare patos sionist, dar şi un dramatism al expatrierii, ambele formulate explicit. Pentru Marcel Iancu drumul către Palestina reface, în mod simbolic, Ieşirea din Egipt a poporului evreu, condus de Moise spre tărâmul binecuvântat „unde curge lapte şi miere“. Toată natura pare că participă însufleţită la această glorioasă revenire dintr-un exil de două milenii a evreului rătăcitor la „leagănul“ poporului său. Tot simbolic, călătoria lui Marcel Iancu se desfăşoară de Anul Nou evreiesc (Roş Haşana), când evreii din lumea întreagă, şi mai ales cei din stetel-urile din Estul Europei, îşi urează ca viitorul An Nou să îl petreacă la Ieusalim (în idiş, über a juhr in Jerusalaim).
Dar despre ce „nenorocire a poporului evreu“ vorbea Marcel Iancu în scrisoare? Şi despre ce nevoie imperioasă de „Salvare“? Atunci, la sfârşitul anilor ’30, Marcel Iancu era în culmea carierei sale profesionale. Era în plină maturitate (împlinise 43 de ani) şi era cunoscut în cercurile literar-artistice din toată Europa, fiind – după Insurecţia de la Zürich (1916-1919) şi sejurul de la Paris (1919-1921) – unul dintre promotorii artei de avangardă din România.
Marcel Iancu era, de asemenea, liderul mişcării moderniste în arhitectura românească. Era, putem să bănuim asta, şi un om prosper, având în vedere cele câteva zeci de clădiri în stil modernist pe care le-a proiectat în anii ’20-’30 (circa 40 de case şi clădiri numai în Bucureşti). Biroul de Studii Moderne, condus de fraţii arhitecţi Marcel şi Iuliu Iancu şi localizat la ultimul etaj al blocului din Str. Caimatei nr. 20 (bloc proiectat de Marcel Iancu însuşi), avea mereu de lucru. Cred că în acea perioadă Marcel Iancu a fost un om mulţumit, înstărit şi împlinit profesional.
Dar prin Europa bântuia nu numai fantoma comunismului, ci şi cea a fascismului. Presa românească de extremă dreaptă practica un antisemitism descreierat. „Jidanii la Palestina!“ era un slogan uzual. La alegerile din 20 decembrie 1937, Partidul Legionar „Totul pentru Ţară“, condus de Corneliu Zelea Codreanu, a câştigat un procent neaşteptat de mare, 16%. La 21 ianuarie 1938, Guvernul Goga-Cuza a emis Decretul-lege privind revizuirea cetăţeniei. A fost începutul legislaţiei antievreieşti din România, un proces de excludere civică a comunităţii evreieşti. Pe evreii din România (ca şi pe cei din Europa) îi aştepta tot ce era mai rău: umilinţe, discriminări, confiscarea proprietăţilor, concedierea, numerus clausus, exmatricularea din şcoli şi universităţi, stigmatizarea, pogromuri şi, în unele regiuni, chiar deportări, lagăre şi gropi comune. În memoria acestor victime public acest text în preajma datei de 9 octombrie, Ziua Holocaustului în România.
Puţini au fost cei care, la sfârşitul anilor ’30, au bănuit dezastrul care avea să vină. Premoniţia lui Marcel Iancu a funcţionat corect. În toamna anului 1938 el şi-a întors privirile spre Palestina. Era înfricoşat de sumbra Românie care se prefigura. Ar fi putut să emigreze oriunde, la Paris de exemplu, dar tot continentul se rinoceriza, aşa că Iancu era – cu cuvintele sale – „sătul de bătrâna şi ofticoasa Europă“.
Pogromul de la Bucureşti
Şi totuşi, Marcel Iancu nu a rămas definitiv în Palestina în 1938. S-a întors la Bucureşti după vreo şase luni. Nu a emigrat nici în 1939-1940. Să abandonezi totul şi să pleci cu familia într-un ţinut necunoscut şi nesigur nu era uşor. În plus, a fost mereu prins cu diverse proiecte, fie cu cele de arhitectură, fie cu expoziţia personală de pictură din 1939 (împreună cu Miliţa Pătraşcu).
Trauma emoţională s-a produs în zilele de 21-23 ianuarie 1941, în timpul rebeliunii legionare. România se rinocerizase complet. Cartierele evreieşti au fost atunci atacate, sinagogile au fost incendiate, prăvăliile au fost jefuite, peste 120 de evrei au fost torturaţi şi ucişi în mod bestial. Unul dintre evreii omorâţi în acele zile a fost chiar cumnatul lui Marcel Iancu, Mişu Goldschläger, fratele soţiei lui Iancu şi al scriitorului avangardist Jacques Costin. Pe acest „Mişu“ îl saluta Marcel Iancu în încheierea scrisorii trimise de el de pe vapor în septembrie 1938. Se pare că familia l-a găsit mort pe Mişu Goldschläger la abatorul din cartierul Străuleşti, împreună cu alte cadavre de evrei înfipte în cârligele de măcelărie folosite pentru vitele tăiate.
Mihail Sebastian a urmărit stupefiat „rebeliunea legionară“ din apartamentul său de la ultimul etaj dintr-un bloc de pe Calea Victoriei (lângă actualul sediu al GDS). A scris pagini întregi în jurnal despre pogromul de la Bucureşti. Câteva pasaje sunt legate de subiectul în discuţie: „Un mare număr de evrei au fost ucişi în Pădurea Băneasa şi aruncaţi – cei mai mulţi goi – acolo, scria Sebastian la 29 ianuarie 1941. Se pare însă că un lot şde evreiţ au fost executaţi la abator, la Străuleşti. Şi unii, şi alţii, înainte de a fi ucişi, au fost probabil groaznic mutilaţi. Fratele lui Jacques Costin şMişu Goldschlägerţ abea a putut fi recunoscut la morgă de rude. Avea numai în cap patru găuri“. Peste câteva zile, Sebastian adăuga în jurnal următoarele: „Ceea ce te încremeneşte mai ales în măcelul de la Bucureşti este ferocitatea absolut bestială cu care s-au petrecut lucrurile. (...) Acum se dă ca absolut sigur că evreii măcelăriţi la abatorul din Străuleşti au fost atârnaţi de beregată de cârligele abatorului, în locul vitelor tăiate. Pe fiecare cadavru se lipise o hârtie: «carne cuşer»“ (Sebastian, Jurnal, Editura Humanitas, 1996, pp. 297-299).
Sionismul – fiica antisemitismului
Terifiat de aceste scene apocaliptice, Marcel Iancu – având de protejat o familie formată numai din femei şi fete (mamă, soţie şi două fiice) – a luat hotărârea tranşantă de a emigra imediat în Palestina. Şi a făcut-o, de data aceasta definitiv. Fratele său făcuse deja acest pas în 1939. Nu întâmplător se spune că „sionismul a fost fiica antisemitismului“. Cu cât antisemitismul a fost mai puternic, cu atât mişcarea sionistă a fost mai puternică.
Familia Iancu a urmat un drum lung şi greu până în Palestina, prin Turcia, Liban şi Siria. Marcel Iancu a trăit în Israel până în 1984, până la vârsta de 89 de ani. Anul acesta, la 21 aprilie, s-au împlinit 25 de ani de la trecerea sa în nefiinţă. A fost un remarcabil arhitect, pictor şi animator al vieţii culturale israeliene. În 1953 a înfiinţat colonia artistică de la Ein Hod (un sat la sud de Haifa) şi în 1983 a inaugurat Muzeul DADA, care îi poartă numele. A fost distins cu Premiul Naţional Israel (1967). I s-au organizat multe expoziţii personale, la New York (1950), Milano (1961), Paris (1963), Tel Aviv (1959 şi 1972) etc. Din păcate, nu a mai călcat niciodată în ţara în care s-a născut, România, şi în care a lăsat o imensă moştenire artistică şi arhitecturală. //

Avram Iancu a fost nebun?
Conducătorul rezistenţei romaneşti din Munţii Apuseni din anul 1849, Avram Iancu, a suferit o pedeapsă mai cruntă decât moartea: încă din timpul vieţii sale s-a încercat acreditarea ideii că ar fi înnebunit. Relatările presei de la Viena şi Budapesta din secolul al XIX-lea au lansat această...

AVRAM IANCU
Ca in fiecare an,la jumatatea lunii septembrie, la Pantheonul Eroilor
Neamului de la Tebea, se vor comemora cei 137 de ani de la trecerea in
eternitate a eroului romanilor, dar in special al motilor, care, pe
buna dreptate, inaintasii nostri, l-au numit atat de frumos "Craisorul
Muntilor."

Tot in acest an, se implinesc 185 de ani de la nasterea marelui erou
legendar al poporului roman - Avram Iancu. Trebuia ca acest an sa fie
unul dedicat eroului fara seaman, sa aiba loc manifestari de aducere
aminte, sa i se fi dedicat manifestari care sa culmineze cu serbarile
nationale de la Tebea. "Daca va este dor de Iancu…", scria carturarul
Iosif Vulcan, "ascultati soaptele frunzelor din codrii seculari, si
acelea va vor sopti de faptele lui Iancu; ascultati cantecele romane ce
rasuna din deal in vale, si acelea va vor incanta cu admiratiunea lui
Iancu; ascultati palpitarile inimii poporului roman, si acelea va vor
incalzi cu iubirea lui Iancu."

Si in acest an, dupa cum ne-au informat organizatorii, la Tebea se vor
desfasura duminica,13 septembrie a.c., binecunoscutele serbari
nationale.

In Pantheonul de la Tebea, langa Sfanta Biserica, printre pietrele
mormintelor si frunzele gorunului, sa lasam framantarile cotidiene si
sa ne incarcam de speranta, ca in fiecare an. Romanilor, veniti…

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=44822

Un exemplu de solidaritate
Cazul locotenentului în rezervă Ion Bogza

Carol Iancu

În cadrul unei
cercetări consacrate ajutoarelor trimise de evreii din Regat
coreligionarilor lor deportaţi în Transnistria, am descoperit un
document care emana de la Direcţia Generală a Poliţiei. Este vorba de
un raport trimis, pe data de 28 martie 1942, ministrului afacerilor
interne, ministrului apărării naţionale şi Marelui Stat-Major. El ne
informează că pe data de 20 martie 1942, în trenul de la Dorohoi la
Iaşi s-a găsit o servietă conţinând 41 de plicuri cu bani destinaţi
evreilor deportaţi la Moghilev. Proprietarul servietei, care a venit să
o recupereze, a fost urmărit şi arestat de Comenduirea Pieţei, la
Hotelul „Dăscălescu“ din capitala Moldovei. Numele acestei persoane
asupra căreia s-au găsit mai multe scrisori şi suma de 363.500 de lei
este Ion Bogza, locotenent în rezervă, originar din Ştefăneşti, fost
comisar-ajutor – demisionat – la Inspectoratul de Poliţie Iaşi. Tradus
la Curtea Marţială a Corpului 3 Armată, nu cunoaştem nici rezultatul
procesului, nici care a fost destinul său, până la (şi după) sfârşitul
războiului.
Iată
un exemplu inedit de solidaritate: prin publicarea în anexă a
raportului de poliţie din 28 martie 1942, aducem un omagiu
locotenentului Ion Bogza, care s-a dovedit „un om de omenie în vremuri
de neomenie“. Pentru a înţelege mai bine gestul său, e necesară o
scurtă expunere a problematicii ajutoarelor trimise evreilor deportaţi
în Transnistria, originari din Bucovina, Basarabia, judeţul Dorohoi,
dar şi din alte localităţi din Regat şi din Transilvania de Sud.
Concentraţi
în condiţii mizerabile, în ghetouri, în colonii de muncă şi în lagăre,
situate în districtele Moghilev, Balta, Tulcin şi Golta, deportaţii
evrei în Transnistria au suferit de foame (la Peciora, unii s-au hrănit
cu cadavre), de frig şi de tifos, care a cauzat zeci de mii de decese.
Deportaţii, care se aflau într-o situaţie disperată, lipsiţi de orice
mijloace materiale, precum şi de instalaţii sanitare, nu au putut
supravieţui decât datorită trimiterilor de ajutoare. În pofida
apelurilor care veneau de pretutindeni şi a numeroase memorii,
pledoarii şi rugăminţi, autorităţile se încăpăţânau să refuze
trimiterea oricărui ajutor, fie că era vorba despre alimente,
îmbrăcăminte sau medicamente. Graţie intervenţiei şef-rabinului
Alexandru Şafran pe lângă regina-mamă Elena1, care, la rândul ei, s-a
adresat viceprim-ministrului Mihai Antonescu, autorizaţia de a trimite
ajutoare deportaţilor a fost în final acordată de Ion Antonescu pe data
de 10 decembrie 1941. Ajutoarele au putut fi trimise prin intermediul
Comisiei Autonome de Ajutorare, creată de Federaţia Comunităţilor
Evreieşti (fuce) la
sfârşitul lunii ianuarie 1941, pentru a veni în ajutorul victimelor
pogromului de la Bucureşti. Această comisie a putut continua
activitatea chiar şi după suprimarea fuce,
înlocuită cu Centrala Evreilor. Arnold Schwefelberg notează în
memoriile sale că dr. Moses Zimmer, originar din Bucovina (care a putut
părăsi Cernăuţiul şi s-a stabilit la Bucureşti), preşedintele Comisiei
de Ajutorare, a acceptat, la cererea sa, a lui Alexandru Şafran şi a
lui Filderman, să facă parte din Centrala Evreilor. Datorită lui
Zimmer, care avusese relaţii profesionale cu Mihai Antonescu (el însuşi
avocat), s-a putut obţine acordul privind continuarea activităţii
Comisiei de Ajutorare, în special în favoarea deportaţilor în
Transnistria2.
Condiţiile trimiterii de
ajutoare sunt precizate într-o scrisoare din 5 februarie 1942, trimisă
de secretariatul guvernatorului civil al Transnistriei, ca răspuns la o
cerere a Centralei Evreilor. Sumele de bani destinate deportaţilor
trebuiau depuse într-un cont al guvernământului Transnistriei, la Banca
Naţională din Bucureşti, transferul către comitetele evreieşti trebuind
să se facă în moneda locală, la un curs foarte defavorabil (o marcă
germană rkks pentru 60
de lei)3. În ciuda dificultăţilor puse de autorităţi, Comisia de
Ajutorare a beneficiat de tot sprijinul responsabililor fostei fuce şi
al şef-rabinului Alexandru Şafran, care a ţinut numeroase predici în
scopul de a colecta bani. Cuvântarea pe care a rostit-o pe data de 16
noiembrie 1942, la consfătuirea prezidată de el, în sala de recepţie a
Templului Coral, pentru intensificarea acţiunii de ajutorare a evreilor
deportaţi, a avut un răsunet deosebit. Amintind de un precedent apel
lansat cu două luni înainte, cu ocazia sărbătorilor de toamnă, el a
exclamat:

Ceea
ce aţi dat de sărbători, pentru care vă mulţumesc, este departe, mult
prea departe, de a fi ajuns măcar pentru un mic număr de fraţi şi
surori aflaţi în pribegie. Epidemiile seceră de acum, gerul îi
înlemneşte, un strop de apă caldă nu-i frăgezeşte şi un sac nu-i
acoperă… Şi voi ce aţi făcut? […] Şi, zic, în fapt, ce v-am cerut? Am
cerut ca evreii din România, care se află în starea în care se află,
cele câteva sute de mii de evrei de aici, să ajute măcar într-atât
încât să ferească de la pieire zecile de mii de fiinţe de acolo. Şi
asta e mult?...4

Pentru
a cunoaşte nevoile exacte ale deportaţilor, trimiterea unei delegaţii
în Transnistria era o adevărată necesitate. Din cauza opoziţiei
guvernatorului Alexianu, autorizaţia pentru această trimitere, iniţial
acordată de Ministerul de Interne pe data de 22 ianuarie 1942, s-a
amânat. Abia după aproape un an, o delegaţie condusă de Fred Saraga a
putut să se deplaseze între 31 decembrie 1942 şi 16 ianuarie 1943,
pentru a aduce ajutoare şi a organiza opera de asistenţă. Prin acest
prim contact, s-a constatat marea mizerie a deportaţilor, aspectul cel
mai dureros fiind starea jalnică o orfelinatelor, unde peste 5.000 de
copii orfani de ambii părinţi supravieţuiau în condiţii groaznice,
subalimentaţi, desculţi şi în zdrenţe.
După
întoarcerea sa în capitală, la sfârşitul lunii ianuarie 1943, în cursul
unei întruniri care a avut loc la Templul Coral, în prezenţa mai multor
sute de persoane, Fred Saraga a detaliat situaţia teribilă din
Transnistria şi suferinţele deportaţilor. Într-o nouă şi emoţionantă
alocuţiune, Alexandru Şafran a cerut asistenţei să-şi ajute fraţii
deportaţi. A fost creată o comisie specială pentru a strânge fonduri
destinate exclusiv acestei opere. Şef-rabinul a fost cel ce a asigurat
preşedinţia, ceilalţi membri recrutându-se dintre fruntaşii şi
conducătorii comunităţii: Mişu Benvenisti, Leo Caller, Leopold
Filderman, Ferry Froimescu, L. Gropper, Emanoil Marcovici, Bubi Marcus,
A. Milman, Marco Presente, Fred Saraga, Arnold Schwefelberg, Berthold
Sobel, Harry Schuler. Într-un raport din 22 martie 1943, Fred Saraga
descrie tabloul numeric şi geografic al deportaţilor, estimând suma
lunară minimală necesară pentru cei 72.214 evrei în viaţă la 12.500.000
de lei.
Comisia
de Ajutorare a reacţionat printr-o vastă acţiune de asistenţă: un
raport din 19 noiembrie 1943 ne informează despre amploarea ajutoarelor
trimise în Transnistria până la acea dată5: 19 trimiteri grupate,
totalizând suma globală de 79.462.000 de lei, pentru a subvenţiona
operele de asistenţă socială (cantine, aziluri, orfelinate). De
asemenea, Comisia de Ajutorare a depus la Banca Naţionala
contravaloarea produselor alimentare pe care guvernământul
Transnistriei accepta să le pună la dispoziţia comitetelor evreieşti
locale şi care se ridica la suma de 30.000.000 de lei. Au fost
expediate obiecte de îmbrăcăminte uzate, lenjerie şi încălţăminte
colectate de la populaţia evreiască din Bucureşti şi alte oraşe,
estimate la 200.000.000 de lei, medicamente al căror cost s-a ridicat
la 14.458.372 de lei (valoarea lor reală fiind mult mai ridicată),
articole de menaj şi librărie de 11.267.473 de lei, vagoane întregi de
sare, cărbuni, geamuri, lemne etc. Valoarea totală a ajutoarelor
trimise de Comisia de Ajutorare a fost estimată până în noiembrie 1943
la 508.969.516 lei, dar trimiterea de ajutoare a continuat până în luna
martie 1944, când a început ofensiva sovietică.
Trebuie
să subliniem că ajutoare au fost trimise şi clandestin în Transnistria,
în pofida riscurilor, prin persoane particulare, din partea diferitelor
grupuri, organisme sau comitete create în acest scop. Astfel, un
Comitet ad-hoc prezidat de Mişu Benvenisti, fost preşedinte al
Organizaţiei Sioniste din România, şi din care făceau parte Jacques
Rosenzweig, Israel Leiwandman (secretarul particular al şef-rabinului
Alexandru Şafran, devenit Levanon în Israel) şi I. Herzig (în Israel,
Itzhac Artzi), a reuşit să expedieze ajutoare din Fondul Hatzala
Ve-Ezra, constituit din sume trimise de la direcţiunea sionistă din
Eretz Israel. În octombrie 1941, puţin timp după începutul deportărilor
în Transnistria, un comitet bucovinean s-a organizat în jurul micii
sinagogi a rabinului Rubin, originar din Câmpulung şi stabilit în
capitală, după ce a fost maltratat şi umilit în oraşul său de membri ai
Gărzii de Fier. De semnalat numele casierului acestui comitet, Traian
Procopovici, un inginer creştin! După Matatias Carp, acest mic comitet
a reuşit să adune sume în valoare de 200.000 de dolari, utilizate
pentru deportaţi, dar şi pentru cei rămaşi fără mijloace la Cernăuţi6.
Comitetul bucovinean şi-a dezvoltat activităţile după venirea
industriaşului şi filantropului Nathan Klipper, originar din Vatra
Dornei, care a reuşit să scape de deportare şi să se refugieze la
Bucureşti7. Alexandru Şafran mi-a mărturisit că în toate sinagogile din
capitală rabinii au participat la campania de colectă de bani, chiar şi
în zilele de sabat şi sărbători evreieşti, dată fiind situaţia
dramatică a deportaţilor din Transnistria.
Asistenţa
globală acordată de evreii români pentru fraţii lor deportaţi în
Transnistria, mai ales prin Comisia de Ajutorare, dar şi de către
persoane particulare, grupuri şi diverse comitete, a fost evaluată la
aproximativ 750.000-800.000 de lei, echivalentul a 4 milioane de
dolari, la cursul de schimb din epocă. Trebuie amintit aici şi
importantul ajutor dat de organizaţia American Joint Distribution
Committee8, prin intermediul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii9.
Graţie
acestui efort excepţional, prin trimiterea de bani, medicamente,
alimente, îmbrăcăminte şi diverse produse (şi în pofida deturnărilor şi
delapidărilor efectuate de unele autorităţi subalterne), zeci de mii de
evrei deportaţi au putut supravieţui.

În acest context
putem evalua acţiunea locotenentului în rezervă Ion Bogza: cei 363.500
de lei trimişi prin el proveneau fără îndoială de la familii ale
deportaţilor rămaşi la Dorohoi sau de la un comitet ad-hoc. La
începutul războiului, numărul evreilor din judeţul Dorohoi (fără
ţinutul Herţa) era de 12.000 de persoane (de fapt, e vorba numai de
oraşul Dorohoi, unde au fost evacuaţi şi evreii din celelalte
localităţi ale judeţului: Dărăbani, Mihăileni, Săveni, Rădăuţi-Prut
etc.). Dintre acestea, 9.684 au fost deportate în noiembrie 1941,
majoritatea aşezate în mase compacte în judeţul Moghilev, mai ales în
localităţile Moghilev, Sargorod, Djurin, Copaigorod şi Murafa. Numărul
celor rămaşi şi înregistraţi la data de 20 mai 1942 era de 2.316, încă
450 de persoane au fost deportate două săptămâni mai târziu, pe data de
4 iunie 1942. Din totalul de 10.134 de deportaţi, 4.534 au fost ucişi
sau au murit în Transnistria, 5.600 au fost repatriaţi în decembrie
1943, când frontul se apropia de Bug, autorităţile proclamând atunci că
aceşti evrei care făceau parte din Vechiul Regat au fost deportaţi din
„greşeală“.
Cazul
lui Ion Bogza nu este unic, ajutoare sub formă de bani au fost trimise
prin diverşi locuitori creştini, care şi-au riscat viaţa şi libertatea
pentru a-i ajuta pe evreii aflaţi în suferinţă în iadul din
Transnistria. Iată câteva exemple privind oraşul Dorohoi: avocatul
Panait Panaitescu, în calitate de ofiţer în rezervă, a adus bani şi
medicamente evreilor din Moghilev, fiind secondat în toata activitatea
sa de învăţătorul Nae Nemţeanu. De asemenea, sublocotenentul Vlad Beicu
şi aghiotantul Petru Muraru, care la întoarcerea în Dorohoi a fost
denunţat, judecat şi condamnat la închisoare. Din judeţul Dorohoi era
originar şi colonelul Alexandru Marino: din proprie iniţiativă, s-a
deplasat în ghetoul Moghilev, unde a împărţit o sumă mare din propriii
săi bani, unor evrei cunoscuţi şi chiar necunoscuţi10.
Din
nefericire, locotenentul Ion Bogza a uitat în tren servieta cu banii
destinaţi evreilor deportaţi în ghetoul Moghilev. Acest lucru l-a
costat fără îndoială libertatea, prin traducerea sa în faţa curţii
marţiale. Dar aceasta neatenţie dramatică ne-a permis să facem
cunoştinţă cu o persoană care face cinste umanismului românesc.


Anexă

Raport de poliţie11
d.g.p.
28 Martie 1942
Nr. 1097 B.

În ziua de 20 Martie a.c., pe la ora 18, un gardian public de la Chestura de poliţie Iaşi, a fost informat de şeful revizei c.f.r. din
Iaşi, că a găsit în trenul de Dorohoi o servietă, în care se aflau 41
de plicuri cu bani destinaţi evreilor de la Moghilev. Servieta fiind
predată la Biroul de mişcare din gară, s-a prezentat pentru a o ridica
un locotenent, care a plecat cu ea în oraş.
Gardianul
dându-şi seama că locotenentul face pe curierul între evreii din
Moghilev şi cei din ţară, l-a urmărit, găsindu-l la hotelul Dăscălescu.
Cazul
a fost adus la cunoştinţa Comenduirei pieţii care făcând o descindere
la hotel, a stabilit că cel în cauză era Bogza Ion, locotenent de
rezervă, originar din Ştefăneşti, judeţul Botoşani, fost comisar –
demisionat – la Insp. de poliţie Iaşi.
Asupra
lui s-au găsit mai multe scrisori – pe care când s-a văzut prins a
încercat să le distrugă – şi suma de aproximativ 363.500 lei.
Cu
actele dresate a fost înaintat de către Comenduirea Pieţii la Curtea
Marţială a Corpului 3 Armata împreună cu banii şi scrisorile corp
delict.

S-a comunicat:
– D-lui Ministru al afacerilor interne
– D-lui Ministru al Apărării Naţionale
– Marele Stat Major – Secţia II-a.

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=749

O istorie in istorie

De multa vreme cunosteam lucrarile
profesorului Carol Iancu de la Universitatea Paul Valery din
Montpellier, care si-a indreptat cu precadere cercetarile asupra
istoriei comunitatilor evreiesti din Romania. Emanciparea evreilor,
drepturile lor civice, persecutiile antisemite ale regimurilor
totalitare pronaziste sau comuniste au constituit tot atatea teme
dezbatute in compacte volume incepand din 1978 si pana astazi (prin
anii 1985-1988 s-a ocupat si de evreii din sudul Frantei - locul sau de
adoptie - si de cei din Africa de Nord, de unde este originara sotia
sa, cunoscuta medievista). Personalitati insemnate ale comunitatilor
evreiesti din Europa (Bleichroder, Cremieux, Armand Lunel, dr. W.
Filderman si altii) si-au regasit amintirea in paginile scrise de
profesorul Carol Iancu, care s-a nascut si a facut o parte din liceu in
tara noastra.
Volumul pe care il prezentam in aceste randuri are o semnificatie si
mai explicita: el include o serie de contributii privind istoria
evreilor din Romania in secolele XIX-XX - tinute in cadrul unui congres
international care s-a desfasurat la Montpellier in septembrie 2000 -
si care, amanunt important, a beneficiat de presedintia de onoare a
d-lui dr. Alexandru Safran - chiar daca, din cauza sanatatii, nu a mai
putut fi de fata - Marele Rabin al Genevei, fost Mare Rabin al Romaniei
pana la instaurarea comunismului sovietic in tara noastra. Dr.
Alexandru Safran, ales Rabin al Romaniei la varsta de 29 de ani, a fost
pus in situatia de a-si parasi tara la 22 decembrie 1947, iar peste 8
zile era detronat si silit sa se exileze si Regele Romaniei, Mihai I.
Am putea spune, fara a exagera prea mult, ca prezentarea vietii si a
operei d-lui Mare Rabin Alexandru Safran - caruia, de altfel, la
aniversarea de 90 de ani, i-au fost inchinate lucrarile congresului -
este partea cea mai interesanta a volumului Permanences et ruptures
dans l'histoire des Juifs de Roumanie (XIXe-XXe siecle), Montpellier,
2004, publicat sub directia profesorului Carol Iancu. Iar studiul sau
(Les combats du grand rabbin Alexandre Safran avant son expulsion de
Roumanie) este deosebit de interesant. Aflam astfel ca Alexandru
Safran, descendent al unei valoroase familii de rabini, a fost obligat
de istoria greu incercata a tarii noastre sa lupte cu antisemitismul
declarat al unor partide politice (mai ales cu cel al lui A.C. Cuza),
uneori chiar cu tendintele de acelasi fel ale Bisericii Ortodoxe si
greco-catolice si, in sfarsit, cu guvernele din 1938-1940. Si mai grava
a fost perioada anilor 1940-1944 (teroarea legionara, regimul
Antonescu), cand chiar sotia sa a fost arestata. Alaturi de marele
rabin, activa in acelasi sens, pentru salvarea evreilor, eminentul om
politic liberal (membru in Parlamentul interbelic al Romaniei) dr. W.
Filderman (1882-1963) - cu care, impreuna, au putut evita in cea mai
mare parte a Romaniei portul discriminant al stelei galbene.
Stradaniile si luptele politice ale celor doua eminente personalitati
ale evreilor din Romania au continuat si dupa 23 august 1944. De data
aceasta, cu un regim si cu persoane infeudate comunismului si Uniunii
Sovietice si cu autoritati care nu voiau sa retrocedeze bunurile
evreiesti confiscate in timpul dictaturii antonesciene. W. Filderman a
fost chiar arestat si silit sa fuga din Romania in martie 1948 (pe cand
i se pregatea o noua arestare) nu prin emigrare, ci clandestin, ca cei
mai umili dintre romani. Dr. Alexandru Safran si dr. W. Filderman -
aceste doua personalitati polare ale iudaismului romanesc - s-au
reintalnit si au ramas definitiv in Lumea libera… Dr. W. Filderman s-a
stins in exil, la Paris, in 1963.
Volumul de fata are un principal merit: acela de a pune in lumina
personalitati romanesti de etnie ebraica, mari si semnificativi evrei
care au contributii fundamentale in istoria si cultura Romaniei. Sunt
evocati Lazar Saineanu (Alexandru Barnea), Jacques Byck (Florica
Dimitrescu), Filip Lazar (Carmen Stoianov) si, indeosebi, dr. W.
Filderman (Teodor Wexler, de curand disparut). O mentiune speciala
merita evocarea legendarului Cilibi Moise (Ticu Goldstein). Fara
indoiala, seria nu ar trebui sa se opreasca aici: H. Tiktin, I.A.
Candrea si altii ar fi meritat, de asemenea, sa fie evocati.
Deosebit de interesante pentru istoria tarii noastre in acest volum
care se ocupa de "permanente", dar si de "rupturi" in istoria evreilor
din Romania, sunt asezarile minoritatii evreiesti pe teritoriul
Romaniei. Dan Berindei, Paul Stahl, Mihai Razvan Ungureanu urmaresc
prezenta si problemele evreilor din Iasi si din targurile (stetle) din
Moldova, Mircea Sergiu Moldovan, pe evreii din Oradea, iar David
Schaary, pe cei din Bucovina. (v. unele articole din prima si a doua
parte din volum).
Oricine isi poate da seama, din aceasta simpla - si incompleta -
enumerare a unor titluri de varietatea punctelor de vedere din care
s-au cercetat unele aspecte specifice. Dar aceasta nu poate da, din
pacate, nici macar o idee despre calitatea studiilor intreprinse,
despre informatia avuta la dispozitie, despre bogatia aparatului
critic, ca si despre pasiunea cu care au fost urmarite problemele
comunitatilor evreiesti din Romania: in 1939, Romania era, numeric
vorbind, a treia tara din Europa si a patra din lume in ceea ce
priveste populatia de etnie evreiasca.
Trebuie sa relevam de asemenea tinuta grafica eleganta a volumului si,
mai ales, coperta - opera a unei talentate pictorite evreice de origine
romana, Maria Rodna, prematur disparuta (1954-2001).
Constituit pe baza lucrarilor Congresului de la Montpellier tinut in
ultimul an al secolului recent incheiat, volumul de fata reprezinta o
contributie importanta la cunoasterea obiectiva, "dinauntru", a
situatiei evreilor din Romania de-a lungul ultimelor secole. Alaturi de
alte opere aparute relativ recent cu o tematica similara, dar care, in
mod firesc, se opresc la cate un singur aspect concret, volumul
Permanente si rupturi in istoria evreilor din Romania ramane un izvor
de cunoastere si de inspiratie pentru studii viitoare.
Profesorul Carol Iancu din Montpellier - si centrul sau de cercetare
(evrei, armeni si crestini orientali) - a adus in lumina fragmente
semnificative dintr-o istorie agitata si dureroasa a comunitatilor
israelite romanesti si pro facto a Romaniei.

O istorie in istorie. Amandoua involburate si zbuciumate.

http://www.revista22.ro/o-istorie-in-istorie-1727.html