Horasangian[v=]

Bedros HORASANGIAN - Libia şi România

Rezoluţia 1973 adoptată de Consiliul de Securitate al ONU pe 17 martie 2011 a pus pe jar o omenire întreagă. Existînd suportul legal şi juridic, dincolo de cel moral, pentru protejarea vieţii civililor din Libia, Franţa a dat tonul operaţiunilor militare. Acceptarea unei no fly zone a deschis poarta atacurilor aviaţiei franceze, apoi a forţelor militare britanice, canadiene şi americane asupra obiectivelor militare libiene. Şi alte state s-au raliat misiunii militare, altele au acceptat să o sprijine politic (Germania, Polonia), altele au fost contra (Rusia). Au fost vizate în primul rînd sistemele radar şi de apărare antiaeriană, ca şi anihilarea aviaţiei libiene. Care deja făcea multe victime în rîndul populaţiei civile.

După primele zile de revoltă, cînd rebelii anti-Gaddafi au cucerit mai multe oraşe şi se îndreptau spre Tripoli, forţele loiale lui Gaddafi, avînd concursul aviaţiei şi dispunînd de armament greu (tancuri, vehicule blindate, artilerie), au reuşit să recucerească terenul pierdut. Şi să ameninţe oraşul Benghazi, din estul Libiei, fieful opoziţiei şi al mişcării de rezistenţă ce se opune regimului autoritar al colonelului Muammar Gaddafi. La Benghazi s-a creat un Consiliu Naţional de Tranziţie, condus de un fost ministru al Justiţiei, Mustafa Abdel Jalil. Care a declarat deja Republica Libia, recunoscută de Franţa şi de Portugalia. Faptul că forţele aliate au un partener de dialog – au fost începute discuţii privind situaţia umanitară şi alte aspecte legate de perioada post-Gaddafi – ne îndreptăţeşte să credem că plecarea liderului libian a intrat pe un drum fără întoarcere. Nu intrăm în detaliile aspectelor militare – la televizor, copiii se pot distra de minune văzînd fel de fel de avioane, rachete, fregate sau submarine, să amintim că portavionul „De Gaulle“, mîndria flotei franceze, a venit şi el în zonă pentru a intra în luptă –, ci vom încerca să desluşim impactul politic, diplomatic şi economic al evenimentelor.



Mai întîi a surprins iniţiativa Franţei de a prelua leadership-ul acestei operaţiuni. O analiză mai de aproape a celor întîmplate în ultimele luni în lumea arabă ar fi trebuit să ne facă mai atenţi şi circumspecţi, aşa încît Traian Băsescu şi România să nu cadă de papagali şi să rămînem descoperiţi pe plan politico-diplomatic. Ofiţerii SIE şi analiştii MAE ar fi trebuit să atenţioneze şefimea mereu fudulă a acestor instituţii ale Statului român („Îmi daţi un euro, vă dau informaţii de un euro. Îmi daţi 100.000 de euro, vă livrez informaţii de 100.000…“, afirma nu demult, cu cinism, fostul istoric Mihai Răzvan Ungureanu) să poziţioneze corect Statul român şi Administraţia prezidenţială în actuala conjunctură strategică. Deocamdată, am rămas cam în vînt.


Unde e România? Nu se ştie. Nicăieri. Pe aici. După cîteva zile de tăcere şi fără să avem un punct de vedere oficial, a ieşit la rampă şeful statului – şi nici măcar la o conferinţă de presă, ci dînd un interviu la TVR – ca să ne spună că stăm în stand by. Aşteptăm opţiunea NATO, pe care ne vom plia şi noi. Ei şi? Deja nu se mai uită nimeni la noi. După ce am iritat Parisul şi Berlinul cu afirmaţii nu foarte controlat diplomatice, nici măcar politic nu am reuşit să fim lîngă partenerii noştri.



Ezitările – sau cum să numim o anume rezervă faţă de situaţia intervenţiei militare în Libia? – noastre de poziţionare ne vor costa scump. În acelaşi timp, pot ieşi la iveală mai vechi învîrteli ale Statului român cu regimul colonelului Gaddafi. Balet început pe vremea lui Ceauşescu şi continuat şi după dispariţia lui. Sînt mulţi bani în joc. Şi nu e vorba doar de arme şi petrol, ci şi de construcţii civile şi militare în Libia, în care au fost implicaţi zeci de mii de muncitori şi de tehnicieni români. Afacerile noastre cu Libia s-ar putea să nu fie chiar ortodoxe. Aşa că interesele României în Libia sînt mult mai încîlcite. Putem să nu-l credem pe Ştefan Andrei – România deţinea şi zăcăminte petroliere, şi dreptul de exploatare în Libia, mărturiseşte fostul ministru de Externe al regimului Ceauşescu –, putem să nu-l credem nici pe Dinu Patriciu – România nu deţinea nimic, răspunde rabinic magnatul român de astăzi –, dar cineva trebuie să gestioneze corect interesele noastre. Regionale, în lumea arabă, aflată într-un periculos, riscant şi furtunos vînt de libertate, dar şi euroatlantice.


Cine să conserve relaţiile noastre internaţionale în lumea de azi, în care internaţionalul bate naţionalul? Erodarea relaţiilor cu Franţa lui Sarkozy nu ne-a adus admiraţia americanilor. Ţîfnoşenia preşedintelui Băsescu – trăgîndu-l după el şi pe actualul ministru de Externe, Theodor Baconschi – nu poate aduce nimic bun (politica externă românească suferă de lipsă de expertiză, iar reacţiile oficialilor români sînt fie precipitate, fie întîrziate). Ceva trebuie întreprins ca să readucem România în cărţi, to put Romania on the map, cum ar veni.




Doar cu sclifoselile dnei Elena Udrea şi cu bezelele aruncate admiratorilor PDL nu se poate face politică externă. Aşa cum am reţinut, cu strîngere de inimă, afirmaţiile lui Boc şi ale ministrului său de Externe, legate de evacuarea cetăţenilor români din Japonia. Statul român are obligaţii faţă de cetăţenii săi, indiferent dacă ei cîştigă bine sau mai puţin bine. Trăncăneala inconsistentă a liderilor noştri politici ne costă scump. Poate nu ar strica să luăm în calcul aducerea la Palatul Victoria, în locul lui Emil Boc, a unuia dintre cei doi diplomaţi români care încearcă din răsputeri să repare la Bruxelles ceea ce se strică la Bucureşti. Este vorba despre ambasadorii Mihnea Motoc şi Sorin Ducaru, care ar putea aduce, pe lîngă expertiza profesională, o doză de calm şi de responsabilitate şi în afacerile interne. Chestiunea libiană este mult mai complexă decît pare la prima vedere şi îmbracă mult mai multe aspecte decît ceea ce se vede, în mod curent, pe micile ecrane. Un preţ de şapte sau opt lei pentru litrul de benzină ar da peste cap toată România. Ceva măsuri concrete – scăderea taxelor şi a TVA-ului – ar merita luate în calcul. În rest, a venit primăvara şi ne pregătim de vacanţele estivale. Ofertele firmelor de turism sînt cu 25% mai mici.

Bedros HORASANGIAN - Lumea sub cutremure şi revolte

Evenimentele ce se consumă pe diferite meridiane şi paralele ale lumii se succed cu repeziciune. Nici nu am apucat bine să desluşim în întregime ce se întîmplă prin vămile româneşti – dar prin alte instituţii ale Statului român de ce ar fi altcumva? –, şi sîntem aruncaţi de pe un continent pe altul. Revoltele populare ce au cuprins lumea arabă s-au extins cu repeziciune. Şi au aprins nu doar străzile marilor oraşe din Orientul Mijlociu, ci şi telefoanele principalelor cancelarii ale lumii. Rusia şi China sînt, la rîndul lor, îngrijorate de conflictele din zonă. Unde sînt mulţi bani în joc nu mai e loc de joacă.



Cutremurul submarin şi tsunamiul ce a lovit Japonia ridică alte grave probleme în faţa comunităţii internaţionale. Nu este vorba doar de gestionarea unei crize umanitare, ci mai ales de pericolul unei catastrofe nucleare, care provoacă îngrijorare la Tokyo, nelinişte în ţările care au şi ele puternice şi utile centrale nucleare. Astfel că reînvie rapid mişcările şi protestele antinucleare din democraţiile vestice. Cîţiva mii de activişti au năpădit deja străzile din centrul Berlinului şi al Parisului pentru a protesta împotriva pericolului nuclear. Care, oricît ar exista – şi există, desigur –, nu poate anula programele energetice ale Vestului. Dacă o ţară cu tehnologie avansată precum Japonia este în pericol, ce să mai spunem de altele mai puţin avansate? Discuţii, mai mult sau mai puţin savante, au avut loc şi pe la noi, chiar dacă ascultăm mai mult opiniile românilor căsătoriţi în Japonia, şi nu pe cele ale experţilor. Nu e de glumă, nici de joacă.
O reuniune de urgenţă a miniştrilor de Externe din G8, la Paris, a avut pe agendă situaţia gravă din Japonia şi Libia. Zeci de state au trimis deja, într-o formă sau alta, ajutoare Guvernului nipon. Sîntem siguri că tenacitatea, calmul şi răbdarea japonezilor – care sînt un fel de nemţi ai Asiei – vor da roade imediat. Mai complicată este situaţia de ultimă oră din Libia, unde forţele guvernamentale şi miliţiile pro-Gaddafi au reocupat importantul centru petrolier Ras Lanuf, ce fusese în mîinile rebelilor pînă mai ieri. Se duc lupte dure în cîmp deschis. Faptul că forţele antiguvernamentale şi rebelii libieni – care şi-au stabilit centrul în estul ţării, în oraşul Benghazi, şi deja au proclamat o Republică Libia sub conducerea unui Consiliu de Tranziţie Naţional, în fruntea căruia a fost numit Mustafa Abdul Jalil, conducere, să amintim, recunoscută oficial de Franţa şi Portugalia – nu au armament greu şi aviaţie este un mare handicap. Succesele militare din primele zile de confruntări armate au fost anihilate de contraofensiva cu blindate şi aviaţie a forţelor rămase fidele colonelului Muammar Gaddafi. Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei şi prietenul lui Traian Băsescu, a propus instituirea rapidă, chiar şi fără acordul ONU, a unei zone de excludere aeriană, pentru a permite aviaţiei NATO să-i protejeze pe civilii asaltaţi de aviaţia guvernamentală libiană. Zona de excludere – cum a fost şi în nordul Irakului, pentru a proteja zona locuită de kurzi – a fost solicitată şi de Organizaţia Ţărilor Arabe şi luată în vizor şi de SUA, care au trimis în apropierea Golfului Syrta vase de război ale Flotei a V-a din Mediterana.


Situaţia din Libia devine pe zi ce trece mai complicată. Demonstraţiile şi revolta populară împotriva unei dictaturi se transformă, treptat, în război civil, care a fost evitat pînă acum. Atît în Tunisia, care nu mai este a lui Ben Ali, cît mai ales în Egiptul fostului preşedinte Hosni Mubarak. Revoltele de diferite intensităţi, dar cu revendicări cvasisimilare, din alte ţări – sărăcia endemică şi corupţia fiind puse înaintea libertăţii de expresie sau a celei politice – precum Iordania, Oman, Bahrein, Yemen, ba chiar şi Arabia Saudită, devin o expresie a ceea ce cunoscutul politolog şi editorialist Jean Daniel de la Le Nouvel Observateur numea „ambiţia democratică“. Este mai mult decît atît, am crede noi. Devine evidentă relaţia directă dintre autocraţie şi corupţie. Dincolo de interesele petroliere sau geostrategice. Pentru prima dată, spune Jean Daniel, şi nu avem motive să-l contrazicem, „tineretul arab, lansat în aceste mişcări, nu este dirijat împotriva Occidentului şi nici împotriva Statului Israel“.


Detaliile vieţii opulente ale clanului Ben Ali – cu o Leila Trabelsi, soţia nr. 2 a preşedintelui tunisian, avînd ambiţii de Eva Peron şi trăgînd toate sforile şi banii naţiunii – sau ale regelui Abdallah contrastează violent cu sărăcia crasă a milioane de cetăţeni arabi. Credinţa în mîntuirea lui Allah nu ţine de foame, aşa cum viitoarea extravaganţă cu Catedrala Neamului nu va putea compensa scăderea nivelului de trai şi pauperizarea populaţiei. Să mai amintim de contraofensiva mediatică din România cu ieşitul din criză la dată fixă. Dacă un economist a aruncat pe piaţa deşteptăciunilor povestea că o creştere economică în următoarele două luni ar însemna ieşirea din criză, toţi papagalii Guvernului, în frunte cu marioneta Emil Boc, repetă pînă la saţietate acest slogan. Nu are rost să apelăm la raţiune şi scepticism. „Profesioniştii pesimismului au pînă la urmă, măcar în parte dreptate“, avansează mereu lucidul Jean Daniel.


Să revenim pentru o clipă şi la viaţa politică internă. Alegeri peste alegeri, figuri noi încuscrite cu obiceiuri vechi. Un anume Gigi X devine mahărul PD-L Constanţa. Omul care va reprezenta interesele poporului dobrogean are afaceri în turism – surprize, surprize – şi posedă şi un cazinou, tot pe ţărmul mării. Ce drăguţ, cît spirit de sacrificiu pentru obşte! Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce nu cunoaşte analistul francez este declaraţia-avertisment lansată de Vasile Blaga, noul şi viitorul astru al PD-L-ului, care urcă pe cerul înstelat al politicii româneşti. Ideea lui „ciocu’ mic, statul în front şi cine nu e cu noi este împotriva partidului“ are vechi stagii în sistemele autocrate. Democraţia românească, cu tot baletul făcut de gazelele intelectuale ale pedeleilor – dar plătite gras din bugetul UE –, ne poate duce într-o fundătură, unde nu se va auzi Allah Akbar!, ci Jos!, Huo! şiDemisia! Vom vedea ale cui, pînă atunci, vom urmări cu calm şi luciditate ce se întîmplă prin lume. Şi faptul că, la vama din Constanţa, totul este bine mersi confirmă ideea că regula lui „doi ori doi fac patru“ nu funcţionează în România.

Bedros HORASANGIAN - Vom învinge!

Să ne aducem aminte cîteva secvențe de acum douăzeci de ani. FSN-ul, ca „emanație a revoluției“, devenea partid politic. Cîștiga alegerile democratice din mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare. Partidele istorice, reinventate după 1989, dădeau din colț în colț. Cel mai colțos era PNȚCD, Corneliu Coposu era un reper, ca și regele Mihai. Traian Băsescu era un dulce om politic de duzină pus pe făcut carieră. Iar PNL-ul deja schimba bezele cu noua putere (în Guvernul Stolojan, PNL a dat cîțiva miniștri, dintre care Mircea Ionescu-Quintus promitea „procesul comunismului“, restul erau „de coloratură“, care mai de care mai mototoli).

Petre Roman a demisionat după mineriada din septembrie 1991. Oare de ce taman el, ne întrebăm noi, cu ce se făcuse vinovat Petre Roman ca să iasă dintr-un joc unde el dădea o oarecare față la ceea ce alde Ion Iliescu, Măgureanu, Gherman&Co aranjau pe la spate? Plecarea lui Petre Roman din FSN dă naștere unei formațiuni – tot de stînga, căci, pe vremea aceea, era greu să devii popular peste noapte… – numite Partidul Democrat (FSN). Nici vorbă de anticomunism, condamnare, reforme și măsuri dure de dreapta. Uităm prea repede. O terapie-șoc, precum cea pusă în practică de Balcerowitz în Polonia, ar fi produs economii de miliarde și miliarde de dolari în următorii 15 ani. Bani care s-au dus aiurea sau unde trebuia. Noua formațiune venea cam cu aceleași melodii pesediste, doar că propunea o echipă mai tînără. Vechea gardă postcomunistă era înlocuită de una cu stagii uteciste. Greu de demarcat granițele dintre cei care proveneau din grupul de la Trocadero – un restaurant unde își făceau veacul tinerii ce avuseseră acces, în vremea comunismului, la diverse burse în Occident – și cei puiați la Academia „Ștefan Gheorghiu“, baza ideologică a PCR. În rest, nimic definitoriu la PD (FSN), nici o strategie de cursă lungă.

GDS și revista 22, condusă de Stelian Tănase și, apoi, de Gabriela Adameșteanu, polarizează afinitățile celor care strigau „Jos Securitatea!“ și „Jos Iliescu!“ în Piața Universității. Nici vorbă de Traian Băsescu și de ifosele de dreapta ale băsescienilor de astăzi. Nu avem spațiu să detaliem și să ne reamintim amănunte, nu lipsite de relevanță pentru tot ce a urmat. Pe moment, obsesiile curente, targeturi reale, admiterea în NATO și UE, au fost singurele mize concrete de care policy makers de la Cotrocenii lui Ion Iliescu s-au agățat. Restul, simplificînd lucrurile, doar cîrpăceală și reforme parțiale. Cea mai simplă cale, înlocuirea unor oameni cu alții. Nimic de fond, nimic de perspectivă. Descurcăreala cea veche și improvizațiile de școală nouă. Plus obsesia banilor. To make money devine un sport național, cine nu fură sau nu se căpătuiește este un prost. Corupția devine, din simplă găinărie și ciubucăreală – oameni sîntem, trebuie să trăim cu toții –, o adevărată industrie. Pînă la ocuparea funcției de către Emil Constantinescu deja sînt puse bazele corupției generalizate în România. Nimic nu rămîne neatins și neîntinat. Nu sînt simple vorbe. Marea schimbare din 1997 nu va produce efecte majore pentru că păienjenișul intereselor de clan, grup, cumetrii, consătenisme și nepotisme, coagulate de fosta administrație (vi-l mai amintiți pe premierul „Săniuță“ Nicolae Văcăroiu?) și Serviciile Secrete, este bine închegat. Aici este marea rezistență la reforme de fond.

Nici Emil Constantinescu, oricît de bine intenționat a fost, nu a reușit să pună cu botul pe labe mecanismele și structurile ce parazitau nu doar economia, dar și viața socială. Pe lîngă vechile sugative, au apărut și altele noi. Cu totul regretabil. PD-ul era de stînga, CDR-ul era de dreapta, treburile au mers, cum au mers, din rău în rău. Am fost șocați cînd am văzut pe pereții unor clădiri din București scris „Jos Constantinescu!“. Nu am fi crezut că se va ajunge la așa ceva. Revenirea lui Ion Iliescu la putere și a PSD-ului lui Adrian Năstase s-a datorat reacției populare la neputința diverselor guverne CDR-iste de a găsi soluții la problemele și nevoile reale ale cetățenilor români. După 2000, Guvernul PSD condus de Adrian Năstase încearcă să introducă firave elemente liberale în politicile sociale și să atrofieze mesajul populist cu care ajunsese la putere. Este începutul aiurelii doctinare și ideologice care a urmat. Căci și Guvernul lui Călin Popescu Tăriceanu a introdus, ulterior, măsuri de stînga pentru a satisface doleanțele PSD-ului și a primit sprijinul parlamentar cu care s-a și menținut la putere. Parte din situația economică dezastruoasă de azi își are originea în încurcarea borcanelor ideologico-doctrinare și în ghiveciul de măsuri/decizii luate de pe o zi pe alta. România a fost condusă precum echipa de fotbal Steaua de către Gigi Becali. Fără răbdare pentru construcție, fără anume strategii de durată medie și lungă. Plătim scump spiritul improvizatoric și legea lui las’ că merge și așa, om trăi și om vedea.



PDL se naște din cumetria unui PD, ajuns din brațele lui Petre Roman pe mîinile lui Traian Băsescu, cu un grup de fugari din PNL. PNȚCD era ieșit de pe scena politică, doar PNL mai juca activ pe fațada democrației românești. Luptele intestine și orgoliile personale au făcut vulnerabilă această formațiune politică. Sărim iar peste ani și întîmplări, și ajungem în ziua de azi. Traian Băsescu condamnă oficial comunismul. Moment ce dă apă la moară unui anumit tip de electorat rămas de izbeliște și care se lasă păcălit de această manevră politică abilă. Transformarea peste noapte în partid de dreapta și asocierea la grupul popularilor europeni nu pot estompa însă realitățile sociale din România. Guvernarea Emil Boc, din al doilea mandat al lui Traian Băsescu, pune în practică, cu totul inoportun, ceea ce trebuia făcut de către Petre Roman și ai săi în anii ’90. Nu se poate da timpul inapoi. Și ajungem la actuala situație, cînd PDL deține majoritatea parlamentară cu sprijinul UDMR, UNPR – alți fugari de peste tot – și al minorităților. Măsurile de austeritate i-au făcut nepopulari pe actualul PDL și pe Traian Băsescu. Mofturile reformatoare au fost taxate imediat: în ultimii doi ani, n-am avut reformă, au fost doar tăieri de fonduri – cu sacrificarea profesorilor, a altor categorii de bugetari – și împrumuri de la FMI.

PDL poate cîștiga alegerile, dar nu se poate reforma (simpla înlocuire a premierului Emil Boc, și aceea tot mai improbabilă, nu este un act de reformare a PDL). Geaba oftează Cristi Preda, degeaba suspină etic Monica Macovei. Ridicolul și absurdul sînt la ele acasă în PDL, iar banii și funcțiile puse în joc nu sînt de lepădat. Dar jocurile nu sînt făcute. Opoziția dezarticulată mîrîie în gol. PDL-ul știe că luptele electorale se cîștigă pe teren și nu la televizor. Cu o bună gargariseală – care deja de o lună a reînceput în forță – se poate recupera handicapul din sondaje. Care și alea nu sînt relevante. Lupta pentru putere continuă în România. Vom învinge, nu contează cine, sîntem români cu toții. Restul nu contează.

Bedros HORASANGIAN - UDMR – bastion al păcii e!



În sfîrșit, s-au încheiat lucrările de la Oradea ale Congresului UDMR și s-au acordat și Premiile Oscar la Hollywood. Bucurie mare pe capul românilor, care au urmărit cu înfrigurare cine vor fi cîștigătorii. Rezultatele oficiale au consemnat victoria lui Kelemen Hunor. Actualul ministru al Culturii – fără să fie și al Cultelor, mereu uităm că acest domeniu, al Cultelor, existent în cadrul Ministerului Culturii de pe vremea lui Răzvan Theodorescu, Adrian Iorgulescu, Toader Paleologu, a trecut în desaga personală a lui Emil Boc – a cîștigat o bătălie cîștigată dinainte. Cu 371 de voturi în favoarea sa, Kelemen Hunor i-a devansat pe principalii săi contracandidați. Consilierul prezidențial Peter Eckstein Kovacs (cu 118 voturi) și un anume Olosz Gergely (cu doar 46 de voturi, din totalul de 538) nu au reușit să pună în pericol candidatura beizadelei udemeriste. Crescut, pregătit, antrenat și susținut de fostul președinte UDMR, Marko Bela, cumva în spiritul pragmatic și pentru interesele de cursă lungă ale Uniunii Maghiarilor din România, Kelemen Hunor nu dorește să schimbe direcția politică a UDMR, care este aceea de aliat al PD-L, ba chiar nu vrea nici înlocuirea premierului Boc.


Să încercăm cîteva observații și considerații ce decurg din noua reașezare și reconfirmare pe scena politică a UDMR-ului.



Interesant cum liderii UDMR – începînd cu Domokos Geza (editor cu stagii vechi la Kriterion), continuînd cu Marko Bela (poet și redactor, ani în șir, pe la diverse reviste literare; a lansat, toamna trecută, volumul de versuri A kert erotikája/ Erotica grădinii, apărut la Curtea Veche, în traducerea lui Paul Drumaru) și ajungînd la actualul președinte Kelemen Hunor (poet și prozator de ultimă generație) – au avut cu toții tangențe și cu literatura. Nu doar cu politica. Să însemne ceva? În zona partidelor politice, experiențele literaților autohtoni au dus la eșecuri notabile. Și la alegerile din 1990, și ulterior. Destule nume sonore, de la Ana Blandiana și Andrei Pleșu pînă la Nicolae Manolescu, Stelian Tănase și Laurențiu Ulici, au abandonat cîmpul de luptă politic.


Ar mai fi de remarcat absența femeilor din prima linie a UDMR-ului. Probabil o consecință firească a pragmatismului maghiar. Dacă nu sînt exemplare de excepție în politică, de ce să promovăm femei doar de dragul de a avea și femei? (La americani, doar 4% dintre ingineri sînt femei. De ce? Ceva nu merge de la sine, așa cum feminizarea învățămîntului superior românesc ar fi o altă discuție.) Sau tineri, cu tot dinadinsul. Nu are rost să exemplificăm cu nume concrete, fel de fel de apariții inadecvate – elegant spus – din rîndul doamnelor prin partidele politice românești.


Trecînd peste aceste detalii, să consemnăm faptul, extrem de important, că actuala majoritate parlamentară și actualul Executiv pot funcționa doar cu sprijinul UDMR. Dacă UDMR nu e, nimic nu e, nimic nu merge în actuala conjunctură. De aici, și pretențiile mai vechi ale minorității maghiare din România, care sînt la un pas de a fi acceptate. Acum. Preconizatul acord cu PD-L, UNPR și Grupul Minorităților ar putea oficializa și legea minorităților, și unele forme lărgite de autonomie locală. Nu este foarte clar pînă unde vor fi împinse revendicările maghiarilor – care au știut să negocieze la sînge toate doleanțele lor –, dar ceva nu funcționează bine. Pentru că tot ce este obținut la înghesuială sau strîns cu ușa – și Traian Băsescu, și PD-L sînt strînși cu ușa ca să se mențină la putere – nu poate dura. Putem înțelege anumite pretenții ale comunității maghiare, dar, cum am trăit și noi în România, știm bine că nu se pot rezolva prin decizii asumate, peste noapte, chestiuni delicate ce țin de un întreg trecut.

Faptul că premierul Emil Boc, ca președinte al PD-L, precum și liderii PSD, PNL și PC, de altminteri, au participat la lucrările de la Oradea și au livrat saluturi cordiale, pline de temenele și salamalecuri, nu spune mare lucru. Știm bine că interesul ține fesul. Puterea are nevoie de UDMR ca să guverneze, Opoziția are nevoie de UDMR ca să dea jos actuala putere. Simplu ca szeretlek („te iubesc“, în maghiară). De aici, și poziția, extrem de favorabilă, dar și riscantă, cu multe capcane, pentru UDMR. Care, deja, prin vocea noului președinte Kelemen Hunor a anunțat că sprijină actuala putere. Și va obține, cît de curînd, tot ce vrea. Solicitările sînt, în mare parte, cunoscute, deja prețul nu se mai măsoară în niște prăpădite de plăcuțe bilingve, care produceau istericale și multe necazuri acum 10-15 ani. Acum vorbim de prevederi mult mai generoase, inclusiv în povestea cu autonomia Ținutului Secuiesc. Traian Băsescu a tot zis că nu va accepta așa ceva, dar multe a spus actualul șef al Statului, ca apoi să retracteze. Sau să se facă ulterior că plouă. Personal, nu credem că i-a izbit pe românii lui Boc (mereu premierul face caz de românii în sus, românii în jos, dar nu am înțeles de ce s-a cîntat imnul Ungariei la Oradea, puteau pune la stație un ceardaș, după capul nostru…) dragostea sans frontière față de maghiarii lui Marko Bela. Poate peste o vreme – cît? –, cetățenii României vor accepta în poziția de lideri personalități politice de talia și anvergura senatorilor Georgy Frunda și Laszlo Borbely, care chiar au prestații de oameni de Stat și, la modul teoretic, ar fi putut să reprezinte mai bine România decît Traian Băsescu și Emil Boc. Dar, din păcate, nu se poate. Nu sînt români, sînt unguri. Greu de depășit acest handicap etnic (s-a văzut și în cazul lui Varujan Vosganian, cînd a fost să fie numit comisar european, cum au funcționat serviciile și l-au „dat în gît“).

În concluzie, credem că UDMR își va juca, pe termen scurt, propria carte, ca să țină în echilibru actuala putere, iar pe termen lung, cînd copiii românilor și ai maghiarilor vor vorbi cu toții doar englezește, nu va mai conta dacă la masă se vor servi gulaș sau sarmale. Iar un hamburger cu carne de vită importată din China va potoli poftele tuturor. În rest, să fie într-un ceas bun noul mandat de lider al lui Kelemen Hunor. Și așteptăm un nou volum de sonete semnat de Marko Bela.

Bedros HORASANGIAN - Revoltele din Orientul Mijlociu

Tot Maghrebul şi Orientul Mijlociu sînt în fierbere. Din Tunisia şi Algeria pînă în Yemen, Bahrein şi Oman. Trecînd prin puternicul Egipt, Sudan – independenţa sudului este deja doar o chestiune tehnică –, Siria, Iordania şi ajungînd la marele producător şi exportator de petrol care este Libia. Intrată şi ea pe lista ţărilor unde se consumă incidente violente. Dacă aviaţia militară libiană a tras deja în demonstranţi, situaţia poate degenera rău de tot. Sînt deja 400 de morţi şi demonstraţiile continuă la Tripoli, Benghazi şi faimosul Tobruk. Unde se înfruntau cîndva generalii Rommel şi Montgomery, iar astăzi domneşte nu se mai ştie cît de atotputernicul colonel Ghadafi. Nimănui nu-i convine această situaţie explozivă din zonă, care poate scăpa de sub orice fel de control, iar de estimările Departamentului de Stat şi ale experţilor în Middle East – să se aleagă praful. Îngrijorările preşedintelui american Barack Obama sînt reale. Nici Israelul – Tzahalul este deja în alertă maximă – în primul rînd, nici Statele Unite, care au puternice interese geostrategice şi militare, nici Uniunea Europeană, cu multe interese economice, nu privesc cu ochi buni ceea ce se întîmplă în lumea arabă. Unde situaţia devine fluidă şi explozivă de la o zi la alta. Singurul beneficiar ar putea fi Rusia, care ar profita de sentimentele antiamericane şi antiisraeliene ale lumii arabe pentru a se instala din nou în zonă. Doar că acum nu mai merge cu exportul de socialism şi încurajarea mişcărilor de eliberare din anii ’50-’60. Rusia, mai mult a lui Putin decît a lui Medvedev, devenită capitalistă şi deja actant mondial ca nou pol de putere, este alături de SUA. Mai mult decît ne putem închipui noi, aici, la Bucureşti, care strîmbăm din nas la orice e legat de ruşi. Pe fond emoţional-istoric aşa ar fi, dar deciziile politice se iau altfel. Cu pragmatism şi interese, nu cu afirmaţii gratuite şi vorbe de clacă livrate la botul calului. (Mai ţinem minte cine erau cei mai mari experţi în Marea Neagră acum cîţiva ani? Traian Băsescu şi Elena Udrea. Uităm repede…)

Să trecem peste această paranteză şi să revenim la situaţia din Orientul Mijlociu. Cine a generat această situaţie devenită explozivă? Cum de s-a ajuns aici? Care vor fi consecinţele financiar-economice ale recentelor evenimente? Cum va evolua islamizarea Europei? Ce mecanisme internaţionale ar putea stăvili valul de nemulţumiri ale lumii arabo-musulmane? (Să nu uităm că statul cu cea mai mare populaţie musulmană nu se află în Orientul Mijlociu, ci este Indonezia.) Explicaţiile nu sînt doar de natură economică, religioasă, ci în primul rînd politică. Nemulţumirile populare au dat în clocot. Regimurile autoritare – în general militare, şi nu neapărat de sorginte apăsat islamistă – nu au reuşit să oprească pauperizarea maselor ca să asigure un minimum de confort material în lipsa libertăţilor civile.


Corupţia endemică din Orient – să nu uităm că majoritatea statelor de care ne ocupăm au făcut parte din Imperiul Otoman, de unde s-au născut cuvinte precum bacşiş sauciubuc – nu ar fi singura explicaţie. Occidentul a greşit atunci cînd a crezut că poate instala cu anasîna democraţii liberale, care să funcţioneze după drepturile omului şi regulile pieţei libere. Eşecurile SUA şi cele ale aliaţilor în Irak şi Afganistan dau măsura banilor cheltuiţi degeaba. Pentru sensibilizarea opiniei publice şi anestezierea unei profunde dureri pricinuite de drama de la 11 Septembrie, războiul contra terorismului şi ocuparea manu militari a două ţări – independente, totuşi… – au părut a fi o soluţie. Dar efectele sînt nule. Cele două războaie din Irak şi Afganistan, ca şi chestiunea palestiniană nerezolvată au alimentat frustrările lumii musulmane. Creşterea influenţei mişcărilor islamice extremiste nu poate fi neglijată. Iar pe fondul mizeriei şi al sărăcirii extreme a milioane de oameni, totul se poate da peste cap. Regretatul preofesor Edward Said atrăgea atenţia, încă de acum 30 de ani, asupra riscului posibilelor derapaje ale lumii arabe şi al relei gestionări a situaţiei de către un Occident care nu înţelege (sau nu vrea) resorturile unei lumi care funcţionează altfel. Vorbim despre dreptul la diferenţă sau păstrarea identităţii, dar globalizarea se produce mai lesne prin McDonald’s, Facebook şi Yahoo decît prin programe savante de politici publice.


Ceea ce se întîmplă în Orientul Mijlociu se poate întîmpla şi la noi. Dacă personaje dubioase şi cu dosar penal ajung să se tragă de brăcinar cu lideri politici de rang înalt, dacă banii – mulţi, puţini – publici sînt risipiţi cu totul aiurea – exemple sînt cu duiumul –, dacă ambiţiile şi orgoliile personale ajung să fie prioritare. Mediatizarea cazului interlopului Bercea Mondial, corelată cu asaltul vămilor, nu va produce efecte fără relansarea economiei. De care se face mereu mare caz, rămînînd însă doar un vag suspin în declaraţiile multitelevizate ale veşnic ţîfnoşilor noştri tenori politici. Degeaba clamează hăhăind preşedintele că amiciţia familiei Băsescu cu alde Bercea Mondial nu i-a fost de folos interlopului. Degeaba îşi doreşte Emil Boc recîştigarea încrederii populaţiei în liderii ei. Am văzut ce s-a consumat, penibil şi ridicol, la Ploieşti. Refuzăm orice fel de comentarii sau de ironii legate de fotografii, pernele primarilor şi cum se obţin finanţări publice. Jenant este elegant spus. România, ca şi întregul Orient Mijlociu, are nevoie de un proiect amplu şi de o nouă viziune mai largă şi cuprinzătoare a viitorului decît de vînătoarea de vameşi sau de neutralizarea prin forţă a demonstranţilor. Un proiect politic, care să fie susţinut de cetăţeni, un proiect profesionist, fără bîjbîielile actualului Guvern Boc. Tot politica salvează România. Cu Orientul Mjlociu este mai complicat.

Bedros HORASANGIAN - Va mai fi Emil Boc prim-ministru? Evenimentele, politice sau mai puţin, se succed cu repeziciune. Totul este de ultimă oră, ştirile de ultimă oră ne ţin într-o veşnică alertă. O zi, două, trei, apoi se fîsîie, apar, repede, altele. Nimic nu este dus pînă la capăt. Nici răul, nici binele, totul curge într-un vălmăşag, anost şi, deseori, de prost-gust. Nu trăim nici bine, nici rău. Urît. Cavalcada cu descinderile de mascaţi şi arestări preventive ce au dat iama prin vămile României este doar o pagină de vodevil. Ar trebui descinderi şi prin ministere, bănci, şcoli, unităţi militare, prin spitale şi – de ce nu? – prin cimitire. Nu se tot vorbea despre mafia cimitirelor? Ceva e putred în România. Corupţie cu găleata, cu sacul, cu table de şah, cu peştişori de frontieră, cu peştoi politici – nedovediţi, şi aşa va rămîne – care nu tac, ci tot trăncănesc pe la televiziuni, sindicate care bombăne, pensionari care mîrîie, toată lumea dă în judecată Statul, accidente cu morţi şi răniţi cu duiumul – Israelul a avut doar şapte morţi în Războiul de Şase Zile –, sinucigaşi de tot felul, intelectuali care o tot ţin langa cu rezistenţa prin cultură (noi am rezistat prin cafea, am zice la repezeală…), mare agitaţie mare de ultimă oră, ca să nu mai lungim vorba, cu schimbarea din funcţie a prim-ministrului, inubliabilul Emil Boc. Ce se întîmplă?


Principalul partid de guvernămînt, Partidul Democrat-Liberal, are frisoane pentru că se apropie alegerile interne. Cine va fi viitorul preşedinte al partidului şi cine vor fi cei care vor sta cu piciorul pe acceleraţia şi frîna acestui grup de politicieni care conduc România? Conducătorul (de facto) este preşedintele României, şi nu cel de jure, care este actualul premier. Doar că treburile merg prost. Toată lumea e nemulţumită, inclusiv pedeleii – formula lui Mircea Mihăieş cu pesedeii ni se pare binevenită şi în cazul altora – şi ţara merge rău. Colac peste pupăză, opoziţia şi-a dat mîna, iar lupta la viitoarele alegeri locale, parlamentare şi prezidenţiale va fi acerbă. Traian Băsescu ba se leapădă de pedelei, ba îi mîngîie părinteşte pe creştet şi se răţoieşte la adversarii politici (glumiţele la adresa lui Crin Antonescu şi Victor Ponta sînt puerile şi nu cadrează cu statutul de şef de Stat).

Întîlniri de taină au loc la Vila Lac, mai pe lumină, mai la ore tîrzii, cînd deja restaurantele pun scaunele pe masă. Liderii pedelei şi parlamentarii partidului sînt chemaţi să găsească un înlocuitor pentru actualul premier Emil Boc. Conform legilor în vigoare, preşedintele nu poate să-l demită pe premier (aşa cum a procedat preşedintele Emil Constantinescu cu premierul cu ghiul pe deget, Radu Vasile), şi atunci s-ar putea să i se ceară demisia lui Emil Boc. Liber, dar forţat, cum ar veni. Cu cine ar putea fi înlocuit?


Se doreşte un independent sau un tehnocrat. De unde să-i scoatem, într-o ţară în care depindem cu toţii unii de alţii? Se pare că guvernatorul Băncii Naţionale, Mugur Isărescu, a declinat deja oferta. Mihai Tănăsescu, reprezentantul nostru la FMI, ar fi prea legat de cercurile PSD, de unde a făcut ochi în politică. Alde Cristian Popa, Lucian Croitoru sau Florin Georgescu – de la Banca Naţională – nu au susţinere politică, un alt nume des invocat, precum e cel al lui Călin Georgescu, greu de admis că ar putea naviga în politica românească rămasă fără busolă.


Şeful Statului român deja nu mai este şeful Statului român, ci doar al membrilor şi simpatizanţilor PD-L. Cui nu-i convine e liber să plece, libera circulaţie permite plecarea din România fără osteneli. Şi lumea se cară, nu doar romii sau doctorii. Dar mai rău este că nu mai vin investitori, relaţiile cu Rusia sînt la pămînt – cică actualul şef MAE are mandat să îmbunătăţească relaţia bilaterală, atragem atenţia că mama lui Medvedev şi cea a lui Serghei Lavrov sînt armence iar Varujan Vosganian ar putea da o mînă de ajutor la un eventual schimb de bezele… –, din dolarii chinezilor nu ajunge în România mai nimic, aşa că doar cu împrumuturile date cu sufertaşul de Jeffrey Franks de la FMI n-o să ajungem prea departe. De altfel, aici ne şi aflăm: tranşe şi tranşe, şi nu s-a tranşat nimic ca lumea.


Ce ne rămîne de făcut? E clar că nici Traian Băsescu nu ştie bine. Bîjbîie şi va încerca soluţii de avarie. Atît în partidul care l-a puiat, cît şi la nivel guvernamental. Vasile Blaga, fostul ministru de Interne şi vicepreşedinte PD-L, este un os în gît şi va da bătăi de cap grupării Flutur-Falcă-Udrea-Oltean susţinut de preşedinte. Şi ce-o să facă un nou premier, dacă, să zicem, se va găsi unul? Ar putea aduce un suflu nou, punînd în lucru diverse proiecte şi strategii pe care sindicatele, patronatele sau partidele de opoziţie le-ar putea oferi? Greu de răspuns, greu de făcut ceva concret şi eficient.




Singura certitudine este că am avut, în România, o frumoasă rezistenţă prin cultură, după cum a reieşit din dialogul dintre Andrei Pleşu şi Adam Michnik de la Ateneul Român. Am auzit ce-au spus părţile, ne abţinem de la orice fel de comentarii. Doar atît. Ciudat cum grupul de iniţiativă, din anii ’90, al acestei formule, cel condus de academicianul Eugen Simion şi care aduna floarea filoiliesciană a epocii – Marin Sorescu, Zigu Ornea, Augustin Buzura, Valeriu Cristea, Mircea Zaciu etc. –, făcînd zile fripte GDS-ului şi22-ului antiputere, pe vremea aceea, nu se regăseşte în actuala echipă ce face apologia rezistenţei prin cultură. La urma urmelor, dacă putem decide viitorul, de ce nu s-ar modifica şi trecutul? Întrebarea rămîne: cine-l va înlocui pe Emil Boc la conducerea Guvernului?

Bedros HORASANGIAN - Moartea ideologiilor în România Recentele repoziţionări ale partidelor politice din România confirmate prin decizii juridice – acte la tribunal – ne arată deja ceea ce era deja vizibil şi cu ochii închişi. Exact ceea ce am afirmat în titlul acestor aproximaţii. Dreapta şi stînga politică nu mai au relevanţă, doctrinele ideologice sînt bune doar pentrru studii academice, programele economico-sociale sînt girate de contextul financiar-politic imediat, indiferent dacă este vorba de directive de la UE, fonduri europene sau de firmane emise de FMI. Interminabilele şi desele vizite de lucru al lui Jeffrey Franks şi amestecul lui în toate cele ale vieţii economic-financiare autohtone dau un sentiment de neputinţă a clasei politice aflate la guvernare, în cap cu Traian Băsescu, de a găsi soluţii şi a gestiona cum trebuie atît afacerile dinăuntru, cît şi treburile din afară.

Şandramaua politică improvizată care dă actuala majoritate parlamentară ce susţine Guvernul Emil Boc face să se perpetueze o stare de instabilitate şi insecuritate socială. Şandramaua nu are nici un fel de ideologie. Degeaba tot clamează diferite voci teoretizante ale PDL-ului aşezarea partidului în dreapta eşichierului politic. Valeriu Stoica dixit, başca ideea cu unificarea dreptei! De unde atîta dreaptă la PD-ul corcit cu fugarii de la PNL şi cîrpit ca o oaste de strînsură – faimoşii başbuzuci otomani... – cu te miri cine cules de nu ştiu unde. De UNPR nici nu merită să aducem vorba sub raport doctrinar-politic. E de stînga – parcă Gabriel Oprea, Marian Sîrbu, Şerban Mihăilescu (Micky Şpagă) şi Cristian Diaconescu erau prin PSD pînă mai ieri. Sau e de dreapta de cînd susţine PDL, deşi nu am văzut nici un anticomunist vînjos printre ei. UDMR-ul şi Minorităţile lui Pambuccian usturoi ideologic nu mănîncă, gura nu le miroase, doar banii să vină. La dolar se spune dolar şi pe ungureşte, iar euro, pe armeneşte, este tot euro!

În acest context, mariajul contra naturii dintre PSD, PNL şi PC nu urmează nici el o logică de afinităţi doctrinare sau de program ideologic. PSD – cu experienţă deja în luarea unor măsuri liberale în timpul guvernării Adrian Năstase – se poate înfrăţi lesne cu PNL, un partid cu experienţă deja în asimilarea unor măsuri de protecţie socială tipice unor partide de stînga, ce au fost luate în timpul guvernului Tăriceanu. Şi să nu uităm bezelele pe care PNL-ul lui Radu Cîmpeanu şi Amedeu Lăzărescu le schimba cu PSD-ul lui Ion Iliescu şi Oliviu Gherman. Măcar în anii ’90, FSN-ul era FSN, iar cei anti-FSN (în frunte cu PNŢCD-ul condus de Corneliu Coposu) au coagulat o coaliţie care a cîştigat alegerile în 1996 – Convenţia Democrată, mult mai credibilă pentru un electorat care dorea schimbarea. Dar germenii colaborărilor subterane extrapartinice, ca şi interesele economico-financiare au lucrat din plin. Despre Partidul Conservator al lui Dan Voiculescu ce să mai spunem. Nu este nici de dreapta, nici de stînga, are doar o titulatură anacronică şi inadecvată. Teoretic conservator, dar cu platforme, programe şi iniţiative sociale ce le-ar fi entuziasmat şi pe Rosa Luxemburg, şi pe Dollores Ibarruri, şi pe Donca Simo. PC este conservator în accepţiunea politic-doctrinară pe cît au fost P.P. Carp şi Alexandru Marghiloman confraţi doctrinari cu socialiştii lui Dobrogeanu-Gherea şi I.C. Frimu. Ca la noi, la nimeni. Măcar acum o sută şi ceva de ani de ani, albul era alb şi negrul – negru.

Dar acum? Acum e bine, ne-am unit cu toţii în cuget şi simţire. Noua construcţie politică pusă sub sigla Uniunea Social Liberală – precum muştarul dulce-iute – este un hibrid fără doctrină. Sau cu de toate pentru toţi. O alianţă politică de conjunctură, care să poată învinge PDL-ul lui Traian Băsescu. Şi să ofere o alternativă la idioţeniile promovate pe bandă rulantă de Emil Boc şi acoliţii săi aduşi de prin toate colţurile ţării. De aici şi impresia – dacă nu cumva convingerea – că, în următorii zece ani, nu ne vom mai izbi de ideologii în România, ci de grupuri politice care să acceadă sau să plece de la putere. Ideea, vehement repetată de liderii vocali ai arcului guvernamental – să numim doar ultimele apariţii la rampă, Roberta Anastase, Cristian Diaconescu, generalul Oprea, Elena Udrea („Pe ăştia abia i-a învins Traian Băsescu...“) –, ar fi că nu există alte soluţii politice decît cele oferite de actuala putere. Orice fel de combinaţíi devin efemere, inutile şi ineficiente. Ca să nu mai spunem că la o adică, e scoasă din panoplia propagandistică la vedere, ca să impresioneze, şi gogoaşa cu Procesul Comunismului. Condamnarea comunismului din România, ca mare izbîndă a lui Traian Băsescu! Ce farsă a istoriei, se răsucesc în morminte cei morţi la Canal, la Aiud, la Gherla, la Piteşti sau la Rîmnicu Sărat! Ca să ce? Ca să mai culeagă nişte biete voturi şi să legitimeze cumva politic PDL-ul şi acoliţii săi. Nu are rost să mai detaliem legăturile dintre marile nume ale partidului lui Băsescu-Videanu-Berceanu-Blaga-Boc-Flutur-Oltean şi Procesul Comunismului cu condamnarea lui, de 30 de minute, din Parlamentul României. O pagină dramatică din istoria României şi a românilor, derapată în ridicol şi grotesc, aruncată în derizoriu. Şi utilizată doar ca modalitate de atras voturi.

Trist, dar adevărat.

Aşa că asistăm la moartea ideologiilor în România. Ţara, aflată într-un moment de cumpănă sub raport economic şi financiar, are nevoie de o bună gestionare a resurselor şi a oamenilor, care va obliga la măsuri eficiente dincolo de orice fel de ideologie. Politicienii – de orice culoare – vor fi cei chemaţi să desluşească prin iţele încîlcite ale treburilor economice şi să le pună în acord cu destinul oamenilor.
Acum, în imediat. Restul e demagogie.
Oare va fi posibil ?
Dacă e să privim înainte, ar trebui să sperăm că da.
Dacă ar fi să privim înapoi, ar trebui să ne punem capul în piept şi să suspinăm resemnaţi, nu.
Greu de dat un răspuns.

Bedros HORASANGIAN - Egiptul ajuns în faţa Sfinxului Egiptul fierbe, protestele de stradă sînt zilnice. La începutul săptămînii, erau peste 150 de morţi şi cîteva mii de răniţi. Tensiunea s-a ridicat nu doar în cabinetul preşedintelui Hosni Mubarak, ci şi în toate cancelariile importante ale lumii. Nu doar occidentale. Preţul petrolului a săltat rapid, bursele devin nervoase, exporturile egiptene sînt în pericol, Egiptul se goleşte de turişti (turismul asigurînd 11% din PIB, ceea ce nu-i chiar de colo). O anume îngrijorare domneşte atît la Washington, cît şi la Bruxelles. Italienii au mari interese economice în Egipt, aşa cum neliniştile militare şi strategice sînt mai ales la Ierusalim. UE a reacţionat, nu vrea destabilizare în zonă.
Cu titlu de curiozitate, oficialităţile chineze au blocat cuvîntul Egipt de pe fluxurile şi portalurile de ştiri internaţionale. Tocmai pentru că, dincolo de miliardele de dolari investiţi de autorităţile chineze în toată lumea, în China, situaţia şomajului şi a nivelului de trai nu e chiar strălucită. Tineretul chinez cam bombăne şi oricînd poate exploda o bombă socială. Iarna nu-i ca vara nici în China. Revenind rapid în Orientul Mijlociu, să spunem că poporul egiptean, care a ieşit pe străzi, clamează demisia preşedintelui Hosni Mubarak. Cel care a făcut pacea cu Israelul şi a contribuit la o relativă stabilitate zonală are o puternică susţinere externă. Peste 1,2 miliarde de dolari intră în fiecare an în Egipt ca ajutor militar din partea SUA. Alte peste 300 de milioane de dolari sînt ajutoare nerambursabile. Economia Egiptului a crescut şi în 2010, cu 5,6 %, dar au crescut şi inflaţia (12%), şi şomajul (9%). Corupţia face însă ravagii, lumea e nemulţumită, preţurile au crescut, ca şi nivelul de sărăcie.
Pe acest fond de degradare a vieţii de zi cu zi, influenţa grupărilor ultrareligioase şi teroriste a crescut. Au fost ţinute în şah mereu prin acţiuni dure de reprimare. Preşedintele Mubarak tot promite de peste 25 de ani reforme şi modernizarea statului, dar cetăţenii egipteni o duc din ce în ce mai rău. La închiderea ediţiei, marţi, 1 februarie, cîte un milion de demonstranţi sînt pe străzile oraşului Cairo, dar şi la Alexandria, al doilea oraş al ţării, şi cer demisia preşedintelui Mubarak.
Ce se va întîmpla, pentru ca anarhia şi violenţele să nu degenereze în haos intern şi destabilizarea întregului Orient Mijlociu? Să spunem mai întîi că şefii armatei egiptene au declarat că solicitările demonstranţilor sînt justificate. Tot capii armatei au anunţat că nu se va folosi forţa împotriva celor care demonstrează paşnic pe străzi. Iar noul vicepreşedinte, Omer Suleiman, şi-a arătat disponibilitatea de a discuta şi negocia cu toate partidele politice din ţară.



Teoretic sînt întrunite toate premisele de a ieşi din impasul politic actual. Washingtonul a transmis, prin vocea preşedintelui Barack Obama, dorinţa de a se găsi o cale paşnică şi democratică, fără acţiuni violente (vandalizarea de către bande de hoţi a Muzeului Naţional din Cairo a produs multă emoţie în toată lumea). Aceleaşi mesaje de susţinere şi de găsire a unei soluţii paşnice au venit şi din alte capitale. Inclusiv de la Ierusalim, prin vocea premierul Benjamin Netanyahu, care l-ar dori pe Mubarak în continuare la putere. Iar dacă nu Mubarak, atunci negociatorul dintre Egipt şi Israel, dintre Egipt şi Autoritatea Palestiniană, un interlocutor acceptat şi de americani, care nu este altul decît acest (fost) şef al servciilor secrete egiptene, din 1993 şi pînă mai zilele trecute: Omer Suleiman.

Personajul-cheie al momentului este Omer Suleiman. Punctul-cheie al opoziţiei este Piaţa Tahrir, de unde pleacă revendicările către preşedintele Mubarak. Doar că personajul-cheie în clipa de faţă nu mai este preşedintele Mubarak. Ci un militar extrem de influent, fost şef al serviciului de intelligence egiptean (aşa-numitul Mubhabarat), cel numit pe 29 ianuarie 2011 în noua funcţie creată, cea de vicepreşedinte al Egiptului. Nume binecunoscut în mediile diplomatice, politice şi al serviciilor secrete, comparat cu fostul şef al Mossadului israelian, faimosul Meir Dogan, Omer Suleiman (n.1936) este un ofiţer de carieră cu studii la Academia Militară Frunze din Moscova. Şi-a completat apoi studiile şi pregătirea în Egipt şi Statele Unite, devenind un important vector în aranjamentele de culise din încîlcitele chestiuni ale Orientului Mijlociu. Ani de zile a fost şi consilierul personal al preşedintelui Hosni Mubarak, ministru fără portofoliu şi şeful celui mai important serviciu secret egiptean. Iată că destinul, intuiţia lui Mubarak şi voia lui Allah l-au pus într-o postură în care trebuie să decidă politic ceea ce pînă acum a judecat doar strategic.
Va accepta strada aranjamentele de culise ale serviciilor secrete şi ale cancelariilor occidentale? Vor avea cîştig de cauză solicitările de democratizare şi o viaţă mai bună ale egiptenilor de rînd sau vor avea prioritate interesele geostrategice ale marilor actanţi politici? Sau va fi găsită o soluţie de compromis, care să mulţumească, aparent şi pe moment, pe toată lumea? Va putea fi alcătuit un guvern care să implementeze reforme şi să conducă la alegeri libere şi democratice chiar în toamna acestui an? Cea mai mare temere este cea legată de organizaţia Frăţia Musulmană, extrem de periculoasă tocmai pentru extremismul ei radical, care poate atinge sensibilităţile şi nevoile mulţimilor egiptene. Corupţia şi discrepanţele sociale pot genera nu doar indignare, ci şi revoltă populară. La tot ce se întîmplă acum pe străzile din Cairo şi Alexandria, dar şi în culisele diverselor servicii secrete vom avea răspunsul în zilele următoare.
Sfinxul va trebui să vorbească şi să spună ce e de făcut.

Bedros HORASANGIAN - Unire cu huiduieli

Manifestările din anul acesta dedicate Zilei Unirii Principatelor au fost bruiate de proteste, scrise sau vocale, care au stricat atmosfera de mare sărbătoare ce ar fi trebuit să caracterizeze o zi atît de importantă din istoria românilor. Doar că românii atît de des solicitaţi ca parte a mîndriei şi demnităţii naţionale nu au şezut cuminţi şi-au exprimat zgomotos nemulţumirile şi năduful. Este în primul rînd vorba de bani – subiect extrem de gingaş pentru orice familie de români –, dar şi de un anume sictir (id est dispreţ) cu care sînt trataţi cei din gloata oamenilor de rînd de către reprezentanţii actualei guvernări. Impresia noastră este că se face o gravă eroare psihologică. Românul înghite multe şi suportă şi mai multe. Poţi să-l şi abureşti cu vorbe meşteşugite. Dar. Există un dar. Dar trebuie să-i faci pe români să aibă încredere în conducătorii lor. Dacă Traian Băsescu şi ai lui colhoznici din PD-L nu-i luau cu anasînă pe mame, militari, doctori, pensionari, ţărani, cadre didactice, ci încercau să-i ia cu binişorul – „asta e treaba, e nasoală, fraţilor, hai să vedem ce facem, împreună…“ – nu s-ar fi ajuns aici. Dar tonul – care face muzica, în cazul de faţă generează şi amplifică nemulţumirea – a fost unul de dirigintă ţîfnoasă că elevii nu sînt cuminţi în clasă sau de şef de depozit de lemne, mereu nervos că nu sînt unde trebuie căruţaşii, cînd vine marfa.

Măsurile nepopulare luate de Guvernul condus – de jure doar – de Emil Boc puteau fi altfel livrate populaţiei. Comunicarea cu masele a fost dezastruoasă, dincolo de setul de aiureli şi bazaconii legislative care au dat peste cap toată ţara. Faptul că la Iaşi s-a strigat „Huo!“ şi „Demisia!“ nu ar trebui să ne îngrijoreze. Se poate întîmpla oricînd, şi nu credem că e musai mîna opoziţiei, cum ne spune fostul ambasador la Havana, simpaticul preşedinte de Consiliu Judeţean Iaşi, distinsul Constantin Simirad. Este cu totul regretabil că s-a ajuns aici.
Am constatat la Iaşi, pe 24 ianuarie, o ruptură între preşedinte şi Guvern, pe de o parte, şi o mare parte a mulţimii de români (y compris minorităţi) trăitoare în România europeană de astăzi. Cuvîntarea ministrului român de Externe la Iaşi, Teodor Baconschi, îngăduitoare la adresa istoriei şi direct mustrătoare la adresa nemulţumiţilor de azi a fost cumva o inadecvare. Faptul că un distins intelectual şi diplomat îşi pune la bătaie charisma şi inteligenţa în slujba unui partid politic nu ar trebui să surprindă. Şi Andre Malraux a mărşăluit pe bulevardele Parisului în sprijnul lui De Gaulle, în incendiarele zile din 1968. Dar Traian Băsescu nu este De Gaulle.

Transformarea unui intelectual de marcă, precum Teodor Baconschi, într-un simplu propagandist de partid este cu totul regretabilă. Şi nici nu este eficientă. Cuvîntarea domniei sale de Ziua Unirii de la Iaşi s-a transformat dintr-un apel la simbolistica Unirii într-o muştruluială adusă celor care huiduiau. Nu avem prea multe de comentat, luăm lucrurile aşa cum sînt. Dacă ăsta este preţul unui portofoliu în Guvernul Boc şi dacă colegialitatea cu Botiş, Ialomiţeanu sau Gabriel Oprea este o onoare, refuzăm să mai obiectăm într-un fel sau altul. Fiecare face, la urma urmelor, ce vrea cu viaţa lui. Dar a fi lider politic înseamnă să ieşi din propriile fantasme şi să intri în responsabilităţile unei funcţii. Acel faimos job description, care la noi nu are nici o relevanţă. Că veni vorba, ce treabă au şefii SRI şi SIE cu recalcularea sau nu a pensiilor militarilor? De ce au fost convocaţi ei la Cotroceni pentru a discuta o decizie constituţională şi aplicaţiile ei guvernamentale? Dacă era o chestiune de siguranţă naţională, şi existau informaţii şi elemente care să alarmeze siguranţa României, ar fi trebuit să se convoace Consiliul de Apărare, care are atribuţii directe în acest sens. Dar aşa preşedintele a dovedit ceea ce deja e limpede: serviciile speciale sînt mai importante decît Parlamentul şi Guvernul României.


Dacă un Cosmîncă, Hrebengiuc şi Şerban Mihăilescu sau un Flutur, Falcă şi Ioan Oltean ştiu lecţia aburirii maselor de la sat şi oraş pe vechile tehnici –cu poporul, pentru popor –, cu personalităţi ca Teodor Baconschi, aruncate la sacrificiu în bătăliile politicii interne, nu se va ajunge prea departe. Păcat, dar şi semnificativ, desigur, pentru slăbiciunile actualei coaliţii de guvernare. Care, în loc să ia taurul de coarne şi să recîştige încrederea oamenilor şi să-i facă să simtă că tot ce se decide şi se face este în favoarea şi spre binele lor, continuă această politică de forţă, de admonestări şi de găsit vinovăţii. Chiar şi acolo unde greşelile sînt evidente. Ori televiziunile şi mogulii manipulează opinia publică, ori sindicatele sau jurnaliştii neafiliaţi puterii duc de nas mulţimile – cam asta e judecata guvernanţilor.

De cealaltă parte a baricadei, cea proprezidenţială, am fost sideraţi cînd l-am auzit pe Dan Tăpălagă, unul dintre fervenţii susţinători ai actualului preşedinte, vorbind despre căpitanii şi coloneii pensionaţi la 40 de ani, după ce s-au bătut, cică, cu bateriile de vin... Sînt posibile astfel de afirmaţii la adresa a mii de oameni? Unii dintre ei au participat la misiunile pe care România le-a avut în fosta Iugoslavie, înainte să fim ţară NATO. Armata Română – şi prin ofiţeri pensionaţi mai devreme – a dovedit că merită să facă parte din structurile NATO, înainte de aderarea din 2002.
Bref, manifestările oficiale de la Iaşi şi cele neoficiale de la Bucureşti dau măsura reală a impasului politic în care ne aflăm. Dialogul dintre puterea actuală şi mase rămîne suspendat. Oricît de dorit ar fi el.


P.S.: Atragem atenţia lui Andrei Pleşu, cu salamalecurile şi temenelele amicale de rigoare, că Nicu Steinhardt nu a avut hîrtie şi creion la mititica, să scrie acolo Jurnalul fericirii, cum a afirmat senin domnia sa în dialogul televizat cu Gabriel Liiceanu, din emisiunea 50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu (TVR 1, duminică, 23 ianuarie). Poate am înţeles noi greşit, să zicem. Totuşi, e bine de ştiut că l-a scris ulterior ieşirii de la pîrnaie, manuscrisul a fost confiscat de băieţii cu ochi albaştri şi rescris apoi, din memorie, de acel fantast gînditor şi monah român. Virgil Ciomoş, dacă memoria nu ne joacă feste, a povestit toată această extraordinară aventură a unei cărţi greu de uitat. Nu de altceva, dar emisiunea de pe TVR 1 a pătruns şi acolo unde nu au ajuns şi cărţile lui N. Steinhardt. În rest, no comment!

Bedros HORASANGIAN - Săptămîna generalilor

Faptul că măsurile de austeritate – mult clamate altminteri ca mari deşteptăciuni –, impuse cu anasîna unei populaţii încă buimăcite de ce se întîmplă, au atins şi cadrele militare a generat multe proteste. Anunţul ministrului Apărării, un fripturist ajuns general de patru stele, cum doar Eisenhower sau Rommel căpătaseră pe cîmpul de luptă, cu aer de terchea-berchea patriot, că pensiile cadrelor militare nu vor fi afectate a rămas vorbă în vînt.

Nu ar fi nici prima, nici ultima afirmaţie a liderilor noştri politici de astăzi care rămîne fără acoperire. Una zic azi, alta fac mîine, apoi o sucesc că nu au zis aşa, că s-a interpretat greşit şi a „n“-a ordonanţă de urgenţă va pune lucrurile în matca lor. Nimic nu mai este la locul lui. A trebuit să vedem şi aşa ceva: colonei şi generali ai Armatei Române, cu păr alb şi vipuşcă la pantaloni, vorbind despre preşedinte şi premier, cum doar chivuţele din buza Oborului afurisesc autorităţile. Aici s-a ajuns. Nu că am avea o foarte mare preţuire pentru toate cadrele militare şi ofiţerii de rang înalt din MAI, MAE sau servicii – cu pensii babane, chiar şi atunci cînd sînt mici... – dar legea e lege şi nu ar trebui să lase loc de tocmeală. Revolta militarilor ne reaminteşte de revolta celor din MAI de astă toamnă, cînd am văzut cum se aruncă caschete şi se strigă sloganuri greu de imaginat pe buzele unor cadre militare. Realitatea devine o suprarealitate şi nemulţumirea devine generală.

De unde a plecat tot acest vodevil care aruncă o umbră nemeritată asupra unei vechi instituţii a statului român, Armata? S-a tot spus că pensiile sub 3.000 de RON nu vor fi afectate şi s-a tot repetat, clar şi răspicat, prin vocile ferme ale prim-ministrului şi al ministrului MApN. Dar pînă la urmă a ieşit o mare bulibăşeală. Nu intrăm în detalii tehnice sau în speculaţii deşarte – de ce un medic sau profesor nu au astfel de pensii? –, ci vrem să punem accentul pe haosul pe care-l creează, sub aparenţa rigorii şi a eficienţei decizionale, actuala administraţie. Incompetenţa a ajuns la cote incredibile şi generează mereu stări conflictuale. Trecem peste infinita inventivitate de a crea noi taxe – impozitarea veniturilor vrăjitoarelor şi ghicitoarelor, ca şi a maneliştilor – şi încercăm să desluşim cum vor evolua lucrurile. Doar cu noi taxe şi venituri impozitate, aplicate unei populaţii şi aşa bîntuite de spectrul şomajului şi al lipsurilor de tot felul, nu se pot crea premise prea bune pentru ziua de mîine.



Care mîine?Trăim doar un prelungit astăzi, pentru că nu există o viziune coerentă şi un program strategic de dezvoltare/ ieşire din criză. Politizarea tuturor palierelor societăţii româneşti şi dependenţa de politic fac ravagii. Doar cu noi şi noi tranşe de împrumut de la FMI şi Banca Mondială nu vom putea depăşi blocajul în care se găseşte societatea românească, care doar în parte este legat de criza globală şi de noile mutaţii din ordinea mondială. Că preşedintele tunisian pleacă cu coada între picioare după peste 20 de ani de absolutism nu are legătură cu criza mondială, ci cu proasta gestionare a unei ţări. La fel s-a petrecut şi în Peru, condus de Alberto Fujimori, ajuns la putere pe creasta unui vot popular manipulat de demagogie şi promisiuni de neonorat, ca apoi să se aleagă praful.

Norocul nostru că sîntem în UE şi NATO, şi vrem, nu vrem, ne place sau nu, sîntem obligaţi să aceptăm anumite norme şi reglementări. Trăim momentul Schengen, va urma, nu peste mulţi ani, acceptarea monedei euro ca monedă naţională. Abia atunci ne vom simţi parteneri egal acceptaţi în Uniunea Europeană, cu drepturi şi obligaţii depline. Dar ca să şi putem vieţui în acele condiţii de liberalizare a pieţii, economia românească va trebui să fie viabilă şi funcţională. Aici e buba cea mare pentru că mult-puţinii oameni de mare competenţă nu sînt ascultaţi şi lăsaţi să decidă ei ce e de făcut. Doar cu demagogie de tipreforma statului – cu care ne tot învrednicesc vuvuzelele actualei coaliţii de guvernare – nu vom ajunge nicăieri. Faptul că dăm afară de la CFR Marfă 2874 de angajaţi sau de la CFR Călători 3135 – sînt uluitoare aceste cifre pseudoprecise, într-o ţară unde se fac aproximaţii de ordinul milioanelor – nu ar prea folosi, dacă nu funcţionează eficient sistemul. Cel mai simplu e să dai afară oameni şi să inventezi noi taxe şi impozite. Chiar altceva cu cap şi coadă nu se poate avansa? Dar cînd vedem pe micile ecrane feţele patibulare ale unor demnitari precum miniştrii Economiei, Finanţelor sau Muncii – de cel de la Interne ce să mai spunem, pare de pe o altă lume –, ne dispare orice speranţă. Degeaba îşi dă cu presupusul dl preşedinte în materie de spitale închise/comasate sau cum trebuie să funcţioneze învăţămîntul românesc, dacă măsurile luate nu duc nicăieri.


Aşteptăm momentul în care depolitizarea administraţiei şi a instituţiilor să poată da roade. Astfel ca statul să nu fie doar un os de ros, ci un partener de dialog social pentru întreaga masă de oameni ce sîntem înghesuiţi în cuvîntul popor.

Noi sîntem poporul, strigau la un moment dat germanii pe străzi. Şi au dovedit-o. Fără morţi şi răniţi, cum s-a întîmplat, din nefericire, la noi. În Decembrie 1989.
Parcă nici n-a fost. Generalii de atunci au astăzi pensii mari şi acum protestează că li se reduc veniturile.
Iată încă un paradox românesc

Bedros HORASANGIAN - Europa, Schengen, România

Schengen este o localitate în Luxemburg. Unde, în 1985, la bordul unui vas, „Princess Marie Astrid“, pe rîul Mosel, s-a semnat un tratat de liberă circulaţie între cinci dintre cele zece state membre ale Uniunii Europene de la acea dată. La acordul iniţial au aderat Belgia, Olanda, Republica Federală Germania, Franţa şi Luxemburg. Să menţionăm că un alt acord nordic, între ţările scandinave, prevedea aceleaşi libertăţi de mişcare. Nu doar pentru cetăţeni, ci şi pentru investiţii, afaceri, exporturi (avantajele unei pieţe comune sînt extrem de mari). Abia în 1997, acordul Schengen a devenit parte din aquis-ul comunitar şi a început să funcţioneze printre legile Uniunii Europene. Nu toate statele membre UE sînt parte la acordul Schengen. De exemplu, Marea Britanie şi Irlanda nu au aderat.Bun, şi noi, România, românii? Tehnic vorbind, România ar îndeplini condiţiile de aderare. Sau cel puţin aşa ni se tot spune, de pe vremea ministrului de Interne, Vasile Blaga. Ar fi, însă, aspectele politice (paşii prea puţin relevanţi făcuţi de România în lupta împotriva corupţiei), care au încîlcit şi încins lucrurile. Preşedintele Traian Băsescu a descoperit brusc că există şi politică externă, după ce toată ziua şi noaptea, la televizor, se răţoieşte la mogulii de presă, le dă lecţii rectorilor unor universităţi, ba nu mai are loc de liderii opoziţiei, ba are ceva de reproşat întregului popor. Ne interesează acum mai puţin gălăgia făcută de preşedintele Băsescu, cît aspectele concrete ale situaţiei de fapt. Că este vorba doar de interpretări politice ale unor cancelarii (importante, în ecuaţia puterii europene, precum Franţa şi Germania), că sîntem o victimă colaterală a Bulgariei (care nu asigură, zice-se, graniţa UE la marginea ei cu Turcia – aşa o fi?) sau că noi am lăsat de izbelişte treburile europene pe mîna unor tehnocraţi căpoşi de prin ministere, iar pătura diriguitoare românească este atentă doar la ce vine de la Casa Albă şi Departamentul de Stat, aceste explicaţii au o consecinţă imediată: amînarea aderării României la Spaţiul Schengen. O fi bună relaţia directă pe axa Washington-Londra-Cotroceni, dar avem o vagă senzaţie că s-au pierdut frîiele, la nivel înalt, cu marile cancelarii europene. De fapt, hotărîrea în negociera amînării intrării României în Spaţiul Schengen nu este încă oficial luată. Au fost cîteva reacţii negative la adresa României, la care nu s-a răspuns cu abilitate diplomatică, ci s-a pedalat pe orgoliul naţional. Doar că afacerile externe se tratează altfel decît cele interne. Interesul naţional, atît de des invocat, ar trebui realmente apărat. Cu calm şi profesionalism. Ministerul de Externe a intrat în sarabanda declaraţiilor, reacţionînd umoral şi extrem de nediplomatic.



Relaţiile bilaterale cu ţările europene nu înseamnă doar schimb de note verbale şi semnarea de acorduri cu fanioanele naţionale pe masă; ele ar trebui însoţite şi de gesturi amicale care să încălzească deciziile strict tehnice. O sărăcăcioasă activitate în politica externă – pentru care Traian Băsescu nu are nici răbdare, nici interes, nici pricepere, nici expertiză – ne-a adus unde sîntem. Dincolo de tot spectacolul mediatic pe care-l practică actualul şef al Statului român, diplomaţia românească trebuie să funcţioneze cu calm, să acţioneze în vederea remedierii unei situaţii neplăcute. Ar fi trebuit ca Ministerul Afacerilor Externe să anticipeze reacţiile europene. Chiar nu mirosiseră nimic cei de la MAE şi SIE şi atîţia trimişi diplomatici că lucrurile nu erau în regulă şi trebuia să aflăm din ziare că ni se pregăteşte ceva nu prea vesel? Credem că ceva nu a funcţionat bine la nivelul serviciilor de informaţii şi al consilierilor prezidenţiali. Nu e voie să fim luaţi ca din oală de declaraţiile oficiale legate de amînarea intrării României şi a Bulgariei în Spaţiul Schengen.

Degeaba lansăm declaraţii belicoase şi trecem la ameninţări directe împotriva partenerilor europeni, acest tip de reactivitate furioasă nu duce la nici un rezultat viabil. Nu e nevoie să ne considerăm rîme (în fond, nimeni nu ne-a categorisit astfel, cuvîntul l-a lansat, într-un mod hazardat, preşedintele Băsescu) şi nici mai moţaţi, ci să încercăm, foarte simplu şi natural, să fim doar în rînd cu toată lumea, cu ţările din Uniunea Europeană şi din NATO, fără a neglija importanţa altor state (ne place sau nu, Rusia, China, India şi Brazilia sînt mari puteri, care vor avea un cuvînt de spus în lumea multipolară de mîine).

Să nu uităm de exemplul Braziliei. Noul preşedinte al Braziliei, Dilma Rousseff, de stînga altminteri, într-o ţară unde stînga nu este diabolizată ca la noi – provenită, pe linie paternă, dintr-o familie de comunişti bulgari – a declarat că obiectivul ei numărul 1 este grija pentru cetăţenii brazilieni care trăiesc sub limita pragului de sărăcie. Dilma Rousseff a pecizat că Statul brazilian este obligat să găsească soluţii. Sună frumos ca un şef de stat să le vorbească cu căldură şi cu încredere cetăţenilor săi. Nici nu i-a admonestat că sînt leneşi şi asistaţi social, nici nu le-a spus să plece unde vor vedea cu ochii, dacă nu le convine viaţa din ţara lor.
Ar merita detaliat ce se întîmplă acum în Brazilia şi cum o femeie de 63 de ani, care a făcut închisoare în timpul regimului militar, încearcă să resusciteze o naţiune greu încercată de sărăcie. Asta înseamnă responsabilitate şi solidaritate, cuvinte atît de des rostite la Bucureşti, dar prea tocite pentru a exprima realitatea acestor ani.

Bedros HORASANGIAN - Sfîrşit de an şi deceniu în România

Pupăceala extrapolitică şi învîrteşugurile interpartinice sînt suspendate de îmbulzeala la malluri şi de isteria cumpărăturilor. Doamne ajută şi Crăciun Fericit! Consumismul este cel mai anticomunist mesaj posibil şi adastă victoria necondiţionată a capitalismului de cumetrie instaurat la noi. Revoluţie sau lovitură de stat – în Franţa comentau pe teme politice Jean-François Revel sau Jean Daniel, la noi vedete sînt Ion Cristoiu şi Grigore Cartianu, recent admise în establishmentul intelectual, să ne trăiască… –, nici nu mai contează. Victoria, am mai spus-o, a UTC-ului asupra PCR-ului, după 1989, a consemnat începutul unei noi ere. Capitaliste, desigur. Iar tot ce se consumă sub ochii noştri nu poate decît să creeze unitate şi solidaritate. Chiar şi în aceste ultime zile de an 2010, puse sub semnul generos al şoricului şi al păharuţului de ţuică fiartă. Cu mic, cu mare, o dulce împăcare se pogoară peste tot ce e Deal-Vale, acoperit de omătul ce colorează eternitatea noastră locală. Nu e nimic de explicat, doar de obţinut, eventual, mai multe fonduri europene. Diversele opinteli de ultimă oră ale opoziţiei, cu fel de fel de moţiuni de cenzură, par mai mult un fel de au venit colindătorii. Multe vorbe de clacă în ultimele săptămîni, în care opoziţia mai mult face un joc de imagine decît realmente vrea să se ia la trîntă cu puterea. Care putere a folosit în tot cursul anului toate pîrghiile ca să impună populaţiei mîrîitoare tocmelile cu FMI şi Banca Mondială.
Anunţul de ultimă oră din Parlament al premierului Emil Boc – că deja am depăşit momentul de vîrf (dar dacă sînt mai multe vîrfuri?) al crizei şi deja o boare de creştere economică ne paşte imediat după ce ajungem în 2011 – ne-a umplut de mîndrie patriotică. Am fost ce-am fost, dar o să fim şi mai şi. Pînă atunci rămîne cum deja a rămas peste an.

Adică? Adică salariile bugetarilor au fost reduse cu 25%, TVA-ul a crescut cu 24 % , în timp ce domnii Emil Boc şi Traian Băsescu au scăzut în toate sondajele. Cui îi pasă de sondaje, dacă noi stăm bine la bandaje? Adică rănile grave din finanţe şi economie nu au fost tratate corespunzător, ci au fost mereu şi mereu bandajate. Cu împrumuturi de la FMI. Împovărăm România tot pomenind de investiţii şi proiecte – deja cuvintele tranşă sauinfrastructură sînt pomenite şi prezente în mentalul nostru cotidian precum era pe vremuri PCR – Forţa conducătoare a RSR! –, dar rezultatele sînt minime. Şi de tot hazul. Kilometruţii de autostradă şi fel de fel de centurele ale diferitelor oraşe, inaugurate cu fast, precum barajul de la Assuan de către preşedintele egiptean Gamal Abder Nasser, ne fac să zîmbim. Populaţia României din 2010 este profund nemulţumită de valul de taxe şi impozite de tot felul. Care, pînă la urmă, numărînd banii din hazna-ua (tezaur, în limba turcă) bugetului, vedem că mare lucru nu s-a realizat. În schimb, am reuşit să întărîtăm fel de fel de categorii socio-profesionale – unde s-a mai pomenit ca urmaşii lui Pristanda să protesteze? –, ca să nu mai vorbim de pensionari. În noua viziune prezidenţială, pensionarii sînt consideraţi asistaţi social, iar asistaţii sociali sînt priviţi ca nişte trîntori care sug din banii statului, aşa că n-ar strica să-i impozităm şi pe ei, că, nu-i aşa?, avem un guvern de dreapta…

Exemplele se pot înmulţi, pe fondul unei lupte surde între actuala guvernare şi propriul popor. Am remarcat o sumedenie de panseuri ale actualilor actanţi politici de primă linie, prin care ni se spune, de la obraz; „nu vă convine, căraţi-vă! Porţile cetăţii sînt deschise“. Or fi ani de globalizare şi de liberă circulaţie a persoanelor şi a ideilor, dar parcă şi o vorbă bună către poporul pe care-l conduci şi-i administrezi viaţa nu ar strica. Doar cu bombăneli şi nemulţumiri la adresa propriei gloate nu avem cum să inducem chef de muncă unei populaţii care nu prea mai înţelege ce se întîmplă. Cică nu prea se munceşte, lenea e cucoană mare şi ciordeala a căpătat forme instituţionale. Nu putem aduce bone filipineze, ingineri germani şi finanţişti japonezi în toate famiiliile şi instituţiile statului ca toate să meargă uns.

Anul 2010 a consemnat, dureros şi pe pielea noastră deja tăbăcită, impotenţa unei administraţii şi ineficienţa unei guvernări. Degeaba se tot laudă singur premierul Emil Boc, realitatea de sub geamul Palatului Victoria, şi nu cea de prin hîrtiile – pline de procente şi cifre – vînturate între Guvern, Preşedinţie şi Parlament este cu totul alta. Aşa cum sîntem convinşi că iar ne vom descurca, aşa cum am tot făcut-o prin istorie. Fiecare cum a putut şi cu voia lui Dumnezeu şi împreună. Zilele de dinaintea Crăciunului au încins din nou scena politică: Parisul şi Berlinul au cerut oficial amînarea intrării Romåniei în Schengen, preşedintele Băsescu a vorbit despre „discriminare“.


Am zîmbit duios şi nostalgic, cînd, recent, Sorin Dumitrescu îl evoca cu multă căldură pe bunul prieten Nichita Stănescu şi pomenea cu duioşie cuvîntul vodculiţă. Cu cine să te mai cerţi în lumea noastră cînd un zîmbet şi o urare la una mică pot anestezia cele mai aprige duşmăneli. În bună tradiţie de ultimă oră, sărbătoarea Crăciunului şi a Anului Nou este „pusă în umbră“ de isteria cumpărăturilor. Serbările cu Moş Crăciun şi Colinde, cu concerte de colinde şi ansambluri folclorice – ce par pe zi ce trece că vin din Africa şi nu mai aparţin culturii şi civilizaţiei autohtone – însoţesc acest sfîrşit de deceniu în România.La Mulţi (b)Ani!

PS Rîndurile de mai sus au apărut în ediţia print, încredinţată tiparului marţi, 21 decembrie. Adaug: nu putem ocoli dramaticul incident, de joi, 23 decembrie 2010, consumat în incinta Parlamentului României. Încercarea de sinucidere a lui Adrian Sobaru, angajat al TVR, dar şi simplu civis al României, reflectă nu doar o situaţie socială gravă la care s-a ajuns, dar şi un protest evident la adresa actualei guvernări Boc. Regretăm că lucrurile au fost împinse pînă la acest gest extrem şi ne simtem solidari cu suferinţa unui om, dincolo de comentariile şi interpretările abracadabrante livrate de mult prea mulţi comentatori.

Bedros HORASANGIAN - Reformele lui Boc şi Băsescu
În timpul primei mineriade o femeie din Bucureşti era bumbăcită de nişte haidamaci costumaţi în acele uniforme de triată amintire. Mama mea, aflată întîmplător prin preajmă a sărit în ajutorul femeii agresate. Cum-necum a scos-o din mîinile minerilor, la rîndul ei fiind gata-gata s-o ia pe coajă, povestea ea zîmbind, dar scăpînd ieftin doar cu nişte sudălmi la adresa ei. Că e femeie bătrînă şi e coafată şi vopsită, să-i fie ruşine. Pe vremea aceea mama avea 70 de ani şi făcea faţă la conflicte de orice fel. Acum nu mai e în stare să intervină. A murit. Am deplîns la vremea aceea acest incident unui bun prieten, cumva iritat de violenţa minerilor la adresa unor civili, femei, bărbaţi cu ochelari, copii, tineri pletoşi, mai puţin tineri bărboşi şi am povestit şi păţania mamei mele. Amicul a dat din umeri şi mi-a dat un răspuns stupefiant: Cine a pus-o să se bage?



Am fost iar uluit, am scris un articol-scrisoare deschisă pe această temă în Contrapunct, sigur că acele ceasornicelor nu au început să se rotească invers, societatea românească şi viaţa au mers înainte, cum-necum. Au mai fost incidente cînd necunoscuţi au intervenit în diverse incidente stradale – unele terminate rău de tot, cum a fost cazul bărbatului împuşcat la Braşov acum cîţiva ani sau al celui călcat recent de maşina băiatului senatoarei Sorina Plăcintă – dar anunţul-recomandare, nu ştim cît de oficial, al Poliţiei Române, de a NU interveni în nici un fel în diferite situaţii conflictuale stradale ne-a descumpănit. Cum adică să nu te bagi dacă un om este înjurat, furat, agresat sau chiar bătut-ucis lîngă tine? Cum aşa? Chiar aşa. Dar dacă sugestia-recomandare e bună şi poate proteja şi alte vieţi care ar putea fi, eventual, puse în pericol? OK, frămîntări, pritoceli, simple interogaţii, nedumeriri, pînă chiar ieri. Cînd pe treptele de la intrarea în Facultatea de Istorie, doi tineri au sărit pe un altul să-l bumbăcească chiar în faţa mea. Chiar aşa. Buf, buf, buf, cu pumnii în cap. Ce era să fac, să mă grăbesc cu capul plecat şi grăbit să ajung acasă să citesc din noile apariţii editoriale? Deja cei doi agresori îl pocneau cu pumnii în cap pe cel atacat şi îi dăduseră borşul. Dacă intelectualii noştri, cîtă frunză şi iarbă pe meleagurile astea pline de rezistenţă prin cultură, ştiu ce înseamnă a da borşul. Adică celui bătut, ca să fie clar, îi curgea sînge din nas. Sigur că nu puteam să plec de acolo fără să intervin. Am început să ţip la cei doi şi să-l trag de mînă pe unul din bătăuşi. Cel care l-a lovit violent pe băiatul bătut s-a întors spre mine, m-a privit cu ură nedisimulată şi mi-a adresat doar trei cuvinte: Ce te bagi ?Şi a dispărut rapid de lîngă mine, îndreptîndu-se spre Academiei. Cel bătut s-a ridicat, între timp a apărut şi un amic al lui şi au luat-o la fugă după agresori. Eu eram oricum ca şi inexistent. Am auzit doar: „Să chemăm poliţia!“. Nu ştiu ce s-a mai întîmplat, dacă cel agresat – avea un aer de student... – a reuşit să-i prindă pe bătăuşii lui, să cheme poliţia şi să şi depună plîngere. E complicat drumul dreptăţii în România. Şi am pus acest incident alături de cel consumat cu băiatul doamnei senator care nu şi-a bătut doar iubita, ci a încercat să-l radă şi pe un cetăţean care intervenise în favoarea tinerei femei. Cazul a fost deja mediatizat, justiţia, cum ne tot place să apelăm la ea în termeni pompoşi, îşi va face datoria. Sau nu, nimic nu e sigur. Şi asta în timp ce la Galaţi, consoarta unui lider de grup parlamentar din camera Deputaţilor se răţoia la un grup de pensionari protestatari cu „Dacă mai îmi insultaţi, soţul, vă dau în judecată!“ Tare în clonţ, coniţa, înfrunta cu furie protestele pensionarilor adresate unui soţ cam molcuţ şi cu aer împăciuitorist altminteri. De senatorul Mircea Toader este vorba, cel cu boacăna semnalizării aiurea cu mîna la votul din Senat, care a dus la multă gîlceavă.



Ce vrem să relevăm cu aceste cîteva minore exemple. Că violenţa retorică şi duşmăneala dintre diferite categorii sociale şi actuala guvernare haotică a atins un punct critic. Ultimele declaraţii ale şefului Statului, legate de un posibil derapaj al României, dacă nu se respectă nişte legi care să fie în concordanţă cu cerinţele FMI pentru a obţine o nouă tranşă, par un fel de forţare a mîinii. Ca să nu spunem şantaj. Votaţi ce e de votat, nu contează ce şi cum, că altfel va fi tocmai răul de care v-a scăpat Emil Boc. Lipsa de încredere în actuala administraţie a atins cote alarmante. Cum să iei decizii corecte şi în interesul gloatei, dacă doar interesul de partid este cel care primează! Vorbele gargarisite de premier despre Reformele de fond şi politicile de dreapta – Boc şi dreapta, Inch, Allah! – pe care, cică, le-a pus în mişcare în ultimii doi ani, sînt simple afirmaţii fără fond. Multă lume stă pe margine şi nu se mai bagă pentru că e conştientă de inutilitatea oricărei implicări.

Ce-o fi, o fi, ne vom descurca. Resemnare şi apatie, nemulţumire surdă şi bombăneală generalizată pe fondul unei crize de fond, structurale, a societăţii româneşti. Nu se întrevede mai nimic, iar tranşele de la FMI nu vor rezolva nimic pe termen mediu şi lung. Buba este în altă parte. Nu neapărat la Palatul Victoria sau Cotroceni, ci în fiecare dintre noi. Pentru că nu ne mai băgăm.

Bedros HORASANGIAN - Păunescu şi istoria A murit pe neaşteptate poetul, publicistul şi omul politic Adrian Păunescu. Ultimele apariţii publice arătau limpede suferinţa unui om bolnav, dar şi o anume dezamăgire lăuntrică faţă de lumea din jur, din care ştia că face parte, dar din care simţea că e cumva dat la o parte. Nu intrăm în detalii şi aprecieri aburoase, ci deplîngem moartea unui poet. Nu se poate face o analiză cît de cît corectă a deceniilor din urmă, fără a ne raporta şi la ce a însemnat acest scriitor controversat, plin de calităţi şi de defecte, marcat însă de destinul lui.

Istoria vine peste noi, dar fiecare dintre noi îşi poate alege soarta. Mai ţine şi de opţiunile noastre, nu doar de fatalitatea care poate justifica orice. Moartea lui Adrian Păunescu redeschide răni încă nevindecate ale societăţii româneşti, de astăzi, dar şi de ieri. Sperăm să nu fie şi de mîine. De s-ar termina cumva toată gîlceava care a minat şi a subminat societatea românească!Ăla a fost securist, ălălalt a fost turnător-informator-ofiţer acoperit, ba tu, ba ăla, nici faptul că ai fost în regulă pe toată linia nu mai foloseşte la nimic. Am distrus şi puţinele repere (Doina Cornea, Paul Goma, Mircea Dinescu etc.) la care ne raportam înainte şi imediat după 1989. O uriaşă isterie a luptei tuturor cu toată lumea riscă să aneantizeze într-un dezinteres general, tot ce ţine de politică. Dar şi de etică.

Este un moment pentru a pune pe tapet diferite interogaţii. Atît pentru cei care l-au admirat şi iubit – nu puţini –, cît şi pentru cei care i-au privit cu rezerve prestaţia publică – nu puţini. Dar şi pentru cei care l-au duşmănit, sans frontières, mai ales după 1989, cînd justiţiarismul mioritic a dat în clocotul patetismului de tip Caţavencu.
Adrian Păunescu a fost şi el un om ca toţi oamenii. A debutat ca poet la mijlocul anilor ’60, într-un moment de relaxare politică, atunci cînd echipa stalinistă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej se schimba cu cea care urma să devină naţional-comunistă, a lui Nicolae Ceauşescu. Am reţinut, recent, afirmaţia actualului preşedinte Traian Băsescu, declarînd senin că, dacă „stejarul din Scorniceşti“ se oprea după zece ani de conducere, intra glorios în istoria românilor. Avem mari rezerve să acceptăm această opinie, dar este folositoare pentru a situa şi locul lui Adrian Păunescu în acest interval de istorie naţională. Păunescu debutează cu Ultrasentimente (1965) şi-şi consolidează poziţia de tînăr şi talentat poet prin Mieii primi (1966) şi Fîntîna somnambulă (1968). Ajunge redactor la România literară a lui Geo Dumitrescu, cînd deja Blaga, Arghezi şi Bacovia sînt reconsideraţi şi o anume relaxare în planul vieţii de zi cu zi se resimte direct: filme occidentale, ţigări imperialiste pînă mai ieri, băuturi străine, blugi şi fuste de tergal, adidaşi şi ciorapi de nylon. Invazia trupelor Pactului de la Varşovia dă un nou curs istoriei româneşti, iar aşa-zisa depărtare de Moscova este urmată rapid de strîngerea şurubului ideologic după Tezele de la Mangalia. Istoria unei secunde (1971) şi naşterea revistei şi, apoi, a Cenaclului Flacăra fac din Adrian Păunescu un om al timpului său. Vulcanicul poet devine şi un patetic jurnalist, personalitatea lui dă în clocot, iar spiritul critic şi luciditatea sînt puse deoparte. 12 ani de cenaclu şi 1.500 de spectacole fac din Adrian Păunescu un mit. Poetul devine şi om al cetăţii, aşa cum Nicolae Ceauşescu ajunge, dintr-un simplu politruc, prim-secretar al PCR şi, apoi, preşedinte al Republicii Socialiste România. A urmat ce a urmat. Nu avem spaţiu pentru a urma, pas cu pas, cele două destine. În Decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu este împuşcat după o farsă de judecată, iar Adrian Păunescu, fugărit de revoluţionari, ajunge să-şi găsească protecţie în incinta Ambasadei SUA din Bucureşti.

Au trecut 20 de ani.


Cursul noii democraţii capitaliste româneşti a fost sinuos, iar predicţia lui Silviu Brucan s-a adeverit cumva. O condamnare formală a comunismului a fost asumată de preşedintele Traian Băsescu – mai mult împins de la spate (de către cine?) decît dintr-o lungă şi profundă analiză lăuntrică. Adrian Păunescu şi-a urmat destinul – şi-a menţinut opţiunile de stînga, netransformîndu-se, peste noapte, nici în monarhist, nici în anticomunist, cum s-a întîmplat cu foşti tovarăşi de drum (îl includem aici şi pe Traian Băsescu) de dinainte şi de după 1989. Faptul că preşedintele Traian Băsescu a condamnat formal comunismul a rămas fără efecte. Raportul Comisiei Prezidenţiale, oricît de elaborat şi acoperind mare parte din inventarul evenimentelor tragice ale istoriei româneşti, a rămas fără efect. Moartea lui Adrian Păunescu şi omagiul adus în pulover de Traian Băsescu poetului trecut în nefiinţă consfinţesc definitiv o pagină de istorie recentă. Să se fi încheiat procesul comunismului înainte de a începe?

Bedros HORASANGIAN - Spaţiul Schengen şi ura la români Multă vînzoleală în spaţiul politic românesc. Moţiuni de cenzură, ameninţări, discuţii cu reprezentaţii FMI, proteste, greva foamei – care nu înseamnă nimic într-o lume ce vrea să se îmbuibe, şi la o adică cine are dreptul să intre în greva foamei şi cine nu, imaginaţia o ia razna, gîndul se sparie… –, consultări la Cotroceni – ca să ce? –, cînd deciziile se iau altcumva, şi tot aşa, o uriaşă trăncăneală ne înveleşte protector. Tot ciorovăindu-ne pe Legea salarizării unitare şi a pensiilor, tot bombănind pe marginea Legii educaţiei – ai zis, nu am spus, ba da, ba nu... – am neglijat importanţa extraordinară a unui moment de care sîntem foarte aproape. Şi ar fi păcat să-l ratăm. Vasile Blaga, fostul ministru de Interne, ne asigura că sîntem în grafic cu procedurile de aderare la spaţiul Schengen şi că totul este în ordine. Nu am dat importanţa cuvenită acestui subiect. Abia acum, cînd onor Excelenţa Sa, Tanya van Gool, ambasadoarea Olandei ne atrage atenţia că Ţara Lalelelor ar putea opune un veto aderării României la Spaţiul Schengen, ni s-au aprins becurile. La urma urmelor, ce înseamnă acest beneficiu care i se oferă României?

Simplu de spus, dar cîtă lume ştie ce se întîmplă dincolo de marginea comunei Ciolpani? Intrarea în spaţiul Schengen ar însemna pentru cetăţenii români – inclusiv membri UDMR, nota bene – libera circulaţie în interiorul graniţelor Uniunii Europene, fără nici un fel de controale vamale. Chiar aşa? Chiar aşa. Am putea merge la Paris sau Berlin aşa cum am merge la mofete în Covasna, fără nici un fel de alte oprelişti la schimbatul trenului la Braşov („Dă jos bagajele, ce aveţi acolo?“, „De ce posedaţi 10 kilograme de salam de Sibiu şi 50 de cauciuri Michelin“ etc). Dusul şi venitul din şi în toate ţările membre ale Uniunii Europene ar fi ceva banal şi firesc.
Cu dreptul de şedere şi de muncă ar fi mai complicat, dar este ceva care nu ar putea fi surmontat de către cetăţeanul român? Evident, nu. Şi atunci, spunem acum privind drept, de ce atîtea vociferări la Legea salarizării unice sau la Legea educaţiei? Mai contează pensia, cînd putem pleca şi veni în România cînd avem chef şi ni se urcă la cap dorul de ducă? Pur şi simplu nu realizăm cîte oportunităţi ni se deschid. Concedii la Cannes, să jucăm table pe Avenue d’Anglais, să facem shopping la Amsterdam sau să bem o cafea-cafea la München. Ce atîtea discuţii şi pălăvrăgeală cu legile astea, ce atîta mîrîială la adresa activităţii Guvernului? Parcă mai contează cine conduce ţara, cine e om cinstit sau hoţ, cine e harnic sau leneş, nici vorbă!

Capitalismul de cumetrie a dat peste cap şi ce ziceau băieţii cu ochi albaştri de la Chicago şi cei din Şcoala de la Frankfurt, ce atîta Keynes sau Milton Friedmann, cînd avem şi noi oameni de nădejde, d-ai noştri, precum dl Fota, luminoasă figură a neguroasei Administraţii Prezidenţiale. Cu astfel de experţi in securitate – de toate felurile – avem viitorul creştin-democrat asigurat. Spaţiul Schengen ne va asigura şi faţa, şi spatele. Un viitor luminos ne paşte.

Fără mofturi: de unde atîta ură?



Propuneam în comentariul de săptămîna trecută o glosă despre ura la români. Dar ne-am răzgîndit. Le ce bun? Să fii sincer şi drăguţ, prietenos şi zîmbăcios. Ce prostie! Trăim într-o lume unde dialogul, chiar şi polemica sînt suspendate. Fiecare o ţine pe a lui, ideile, argumentele sau demonstraţiile logice nu mai au nici o relevanţă. (Dacă nu-ţi place cum scrie X, spui că urăşte, e resentimentar, frustrat, n-are nimic sfînt şi nimic bun, e ros de invidie şi l-ai scos din joc, nu te mai coborî să-i citeşti argumentele pentru o replică.) Nu dau exemple, pentru că iar mi se va da poza la gazetă că aş fi un scriitor care vrea să epateze cultură. Mare e grădina lui Dumnezeu şi infinită prostia cu ifose. Cam aşa a gîndit şi Gruşenka atunci cînd s-a răzgîndit să-i mai sărute mîna Elisavetei Ivanovna. (Prietenii şi Ion Ianoşi ştiu de ce!) Să fim sinceri, ne-au dispărut tot cheful şi dispoziţia. De prieteneală. Oricîtă bună-credinţă, amiciţie sau doar ironie am pune în joc, efectul este acelaşi. Fiecare o ţine pe a lui. Ideea noastră era că ura nu funcţionează şi nu este productivă la români. Poate la albanezi (Codul lui Lek), bulgari sau greci (răzbunare, sînge, eleftheria, thanatos, ochi pentru ochi – via Codul lui Hammurabi – dinte pentru dinte), dar la noi nu ţine. Aranjamentele de culise şi codoşlîcurile pe faţă, dar şi anticul do ut des (dă şi primeşte) fac legea. Văicăreala că un număr – mic, altminteri – de distinşi scriitori români se simt urîţi (de la ură şi nu de la urît) nu se susţine. Cine să-i duşmănească pe aceşti scriitori distinşi care domină spaţiul public românesc fără tăgadă şi fără paranteze? Nu ştim şi nu ni se spune. De unde pînă unde ideea că lumea – care, cine, unde, cînd? – nu-i iubeşte suficient, cînd tot ce se întîmplă contrazice starea de ură, cînd sînt apreciaţi şi iubiţi de marea masă a admiratorilor, cîtă frunză, cîtă iarbă, au tiraje şi apariţii publice? De unde pînă unde atîta ură la românii care se înghesuie să prindă o felie de salam la Vaslui sau un post bănos la Bucureşti? Nu credem în această campanie de autovictimizare care are ca efect doar creşterea gradului de iubire şi a cotei de piaţă a celor victimizaţi. Iubiţi mai mult şi veţi fi liberi! Să circulaţi fără control vamal în tot spaţiul Schengen! Iartă-mă Andrei (Pleşu), poate reuşiţi – tu, şi cu Radu Cosaşu – să-i convingeţi pe amicii noştri că nu-i urăşte nimeni. Chiar aşa. Fără mofturi.

Bedros HORASANGIAN - Opoziţia din România
Un atent cititor al revistei Observator cultural, dl Radu Cazacu, ne atrage atenţia, pe bună dreptate, că tot scriem vîrtos despre reprezentanţii Puterii şi primadonele ei şi, pe de altă parte, neglijăm cu totul existenţa şi activitatea celor care nu se află la putere în clipa de faţă. Folosim această formulare pentru că vrem să avansăm ideea că nu există opoziţie reală în România. Ci doar un grup mare şi compact de interese comune interpartinice şi transideologice, din care, din timp în timp se selectează cine este la putere şi cine rămîne în afara ei. În anii ’90 exista FSN (Iliescu + Serviciile Secrete) şi ceilalţi, mult mai puţini, dar galăgioşi, încă săraci şi nededulciţi la bani/ funcţii/ rele, Opoziţia, în frunte cu partidele istorice PNŢ-CD şi PNL (Coposu şi liderii liberali din vechea gardă) plus o parte a societăţii civile, în frunte cu GDS, extrem de activ şi influent. UDMR-ul abia născut a coagulat electoratul maghiar şi l-a menţinut mereu într-o expectativă a obţinerii de avantaje imediate, dincolo de cine se află la guvernare. O politică abilă, dar care a încîlcit şi mai tare viaţa politică internă românească. Anii au trecut, s-a ales praful de toate. PNŢ-CD practic nu mai există – te apucă plînsul sa-i vezi pe alde Miluţ şi Pavelescu vorbind în numele unui partid încărcat de atîta istorie, PNL răsuflă din greu, după ce a trecut şi el prin cîteva seisme. Infiltrarea partidelor istorice cu cîrtiţe şi oportunişti a slăbit enorm mesajul ideologic al acestora şi forţa de a penetra în straturile largi ale populaţiei, mai ales la sate, unde fosta nomenclatură PCR-istă şi organele de toate soiurile aveau şi putere, şi mijloace de coerciţie. Biserica Ortodoxă Română, cu multe bube în cap, s-a complăcut într-o dulce expectativă, mergînd evident pe mîna noii orînduri capitaliste. În veche tradiţie, mereu cu puterea. În anii ’90, societatea civilă anti-FSN era grupată, în principal, în jurul celor de la GDS şi al revistei 22. Drept replică, împotriva celor care erau anti-FSN şi anti-Iliescu, a apărut acea imundă revistă România Mare, care a dat apoi curs curentului şi partidului cu iz naţionalist, xenofob şi antisemit ce a tulburat şi mai rău apele în curs de definire. Din păcate, în decursul anilor, activul GDS s-a aneantizat din interior, prin succesive lupte intestine.


După 20 de ani constatăm cu tristeţe starea actuală a mişcării antifeseniste din anii ’90, de care s-a ales praful. Nu trăim într-o lume nici mai bună, nici mai dreaptă. Ne vom explica mai la vale. Cînd şi unde vom încerca să aducem şi argumente pentru susţinerea ipotezei noastre de lucru. Deci, ne însuşim tovărăşeşte observaţia cititorului nostru şi vom încerca pe viitor, pe cît posibil, să fim cît mai obiectivi cu toate forţele prezente pe eşichierul politic românesc.

Să încercăm cîteva aproximaţii. Cine este la putere în clipa de faţă şi guvernează România? Preşedintele ales, Traian Băsescu, Serviciile Secrete – cu directori numiţi – mai importante decît Parlamentul cu cele două Camere ( Putere legislativă, cu membri aleşi prin vot direct), Curtea Constituţională (Putere judecătorească, cu membri numiţi) şi Guvernul (putere executivă, cu prim-ministru numit şi membri ai Cabinetului numiţi la rîndul lor). Se observă că numirile au un rol important pe lîngă cei aleşi prin vot. Deci: preşedintele e liderul PD-L, Traian Băsescu, prim-ministrul este pedelist, partidele parlamentare aflate în coaliţia adhoc majoritară sînt PD-L, UDMR, gruparea UNPR – deja cu statut oficial de grup parlamentar – şi Grupul Minorităţilor, altele decît cea maghiară. Care, îndeobşte, sprijină puterea şi se menţine, cum poate, într-o neutralitate activă. Partidele parlamentare care nu fac parte din actuala coaliţie de guvernare sînt Partidul Social Democrat, asociat cu partidul Conservator şi Partidul Naţional Liberal, asociat doar cu propriul său trecut şi propria istorie. Acestea ar fi forţele politice ce se confruntă, mai pe faţă, mai pe dos, pentru a deţine puterea şi gestiona treburile Ţării şi Neamului românesc. Pe scurt, în actuala configuraţie politică nu avem opoziţie credibilă şi creditabilă. Ci doar personalităţi singulare, care, ar putea, printr-un compromis politic istoric şi dincolo de umori şi idiosincrasii, să preia gestionarea României.



P.S.:

Dragă Andrei Pleşu,

am vrut să-ţi scriu cîteva rînduri amicale după ce am citit, emoţionat, călduroasele cuvinte adresate memoriei regretatului eminent cărturar care a fost Marin Tarangul. Mai trăim, mai şi murim. Şi mi-am adus aminte, răscolind prin trecut, cum te-am sunat după ce ai publicat tu un mic text polemic în Secolul 20 şi cînd Noica te sfătuia (nu îndrăznesc să spun NE…) să nu te cerţi cu orice profesor prăpădit de liceu. Nu e loc de divagaţii, am să revin cu o mai lungă scrisoare/ confesiune în numărul viitor din OC. (Nu aş avea nimic împotrivă să apară în Dilema veche.)Doar două precizări, deocamdată. În interviul din Evenimentul zilei îţi mărturiseai mirarea cum a fost posibil să apară Jurnalul de la Păltiniş, Epistolar şi poemele Ilenei Mălăncioiu. Răspunsul, parţial, pentru apariţia primelor două cărţi de mare răsunet şi succes atunci este legat de numele profesorului Ion Ianoşi. E simplu şi nu este un secret. Ion Ianoşi a girat şi a luat pe barba lui editarea cărţilor. Atunci era o persoană frecventabilă. În fine, astăzi nu i se mai dă bună ziua şi nu vreau să comentez de cine şi de ce.

A doua obiecţie vizavi de anumite afirmaţii abrupte (altfel mustoase şi haioase, devastatoare pe alocuri…) este legată de ideea „cine are dreptul să deschidă gura sau să pună stiloul pe hîrtie“. Şi cine nu. Ideea că doar cei cu operă sau cei care sînt personalităţi publice de anvergură au dreptul la opinie sau comentarii (sau exegeză chiar) mi se pare la fel de periculoasă ca şi votul cenzitar propus de H.-R.Patapievici. Se tot pomeneşte de ură – de peste un an – de către diverşi actanţi de marcă ai vieţii intelectuale româneşti, şi eu nu ştiu şi nu înţeleg despre ce este vorba. De unde atîta ură, cine pe cine urăşte, am mari rezerve în acest sens. Pentru că toate pe la noi se termină cu Periniţa şi cu un şpriţ la Gambrinus, de unde atîta ură? Dar să nu abordăm chestiuni culinare şi bahice. Propun ca Dilema veche şi Observator cultural, dar şi cine o mai vrea, să pregătească cîte un număr special despre Ura la români. Jurnalistul Ovidiu Şimonca, cred eu, are dreptul să spună ce crede şi simte, ca orice intelectual român. Fără să fie făcut praf de cei care au operă sau destin administrativ. Well, să nu lungesc pelteaua amicală, îţi doresc multe bucurii. Sper ca săptămîna viitoare să fiu mai inspirat cînd vreau chiar să vedem ce e şi cu ura asta de care se face atîta caz şi de care tot pomenesc Andrei Cornea, Mircea Cărtărescu, H.-R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu. Oare despre cine şi ce-o fi vorba?

Bedros HORASANGIAN - Noi nu mai vrem pămînt, nici stimulente, doar ceva bani, doctorii şi alimente! Flămînd şi gol făr’de-adăpost – aşa începea unul dintre cele mai dramatice şi emoţionante mesaje sociale ale poeziei româneşti. Ca paranteză, dacă mi s-ar încredinţa şi aş începe un curs de perfecţionare a cerşetorilor români, aş începe cu o învăţare temeinică a acestei poezii. Ca şi La oglindă, Noi vrem pămînt a inimosului George Coşbuc ar putea sensibiliza inima trecătorului, mai lesne decît enervantele trimiteri la mamele bolnave de cancer şi duioşii frăţiori lăsaţi de izbelişte, pe versurile lui Adrian Păunescu şi songurile Cenaclului Flacăra. Straniu şi de analizat pe ce căi s-au perpetuat aceste cîntece ajunse, astăzi, pînă la noi, pe canale obscure. Revenind, cred că poemele pline de farmec şi candoare ale lui George Coşbuc nu mai găsesc resorturi intime pentru fiorul nostru lăuntric, după ce o mare parte dintre locuitorii României s-au mutat direct de la sat şi stat la curte, la bloc. Alte vremuri, alte cerinţe. Şi ce să facă ţărano-muncitorul capitalist de astăzi, şi dacă ar vrea, eventual, şi dacă ar primi nişte pămînt? Balamuc, bătaie de cap, ar fi bun doar ca să-l vîndă. Pămîntul. Pentru care, înainte vreme, se făcea moarte de om. Acum se fac bani. Simplu, ce să faci cu el, cu pămîntul? Doar nu am fi tîmpiţi să ne apucăm să-l mai şi lucrăm! Ţăranii şi muncitorii, profesorii, cadrele medicale şi poliţiştii, pensionarii şi liber-schimbiştii nu mai vor pămînt, ei vor bani. Peşin. Pe card sau cash, să-i simtă la teşcherea. În vîrful degetelor. Nu degeaba ştie Gigi Becali ce înseamnă să foşneşti în mînă bancnotele, lei sau euro, lire sterline sau dolari, tot parai sînt! Ce Moromete şi Ion al Glanetaşului, să îmbrăţişezi brazda reavănă şi să mîngăi pămîntul cu palmele bătătorite de la coasă... Nici vorbă, puah, mai bine te uiţi la televizor să vezi cum se luptă cei de la Greenpeace cu pescarii japonezi de balene sau cum dă cu coasa prim ministrul României. Curat Bonjour, popor!, nimic de adăugat.



Cine are carte nu are parte, cine are bani face orice. Nu degeaba prima lecţie de etică a pruncului român începe cu o ciordeală. Fură raţa din coteţ, unu la mînă, şi doi, se jură că n-o fură, adică o minciună sadea, după şi l-am prins cu raţa-n gură! Poftim şi dovada, probele de netăgăduit cerute de Parchet şi procurori pentru începerea urmăririi penale. Şi de ce avem parte? Părinţii pruncului sau pruncuţei rîd de mama focului: ce frumos a recitat mîndreţea de copilandru, hrănită cu kiwi, mango şi suc de agave! Vitamine, maică, nu mai ţine cu agrişe şi ceai de măceşe. Şi atunci, copilul recitator de Căţeluş cu părul creţ se alege c-o bomboană sau ciocolată, mînca-l-ar mama, mamaia şi tataia – care a obţinut pămîntul retrocedat şi l-a vîndut bine la nişte dezvoltatori, ca să le răspundă ăla micu’ cu un fuck you de neînţeles. Ce nu e clar: cine să lucre pămîntul, ce să mai faci cu el? Noi vrem bani-bani şi stimulente. Atît. Pă bune, nu e cu glume, aşa e construit sistemul actual. Ce Iorga şi Drăghicescu, Zeletin şi Ernest Bernea, Gusti şi Noica, Pârvan şi elogiul satului românesc, bla-bla-bla, noi vrem bani peşin, altfel viaţa e doar chin! E clar că nici muncă fără pîine nu merge, nici cozonac doar cu ciordeli, ici, colo. Nu ţine la infinit.



Un anume mecanism al muncii şi al răsplăţii corecte, mai devreme sau mai tîrziu, va trebui să funcţioneze. Dincolo de ideologiile care au rămas fără conţinut între Dunăre şi Carpaţi, dincoace de descurcăreala de care mereu dăm dovadă. Să vină o lume nouă, în care să se îmbine stimularea stimulentelor cu responsabilitatea şi calitatea muncii prestate. Altfel, vom rămîne unde sîntem. Fără stimulente legate de propria conştiinţă şi fără respectul unui set de valori, nu va mai merge. Pînă cînd vom trăi urît şi de la o chenzină la alta? Vacanţe la mare, la munte, la soare, mai un botez, mai un parastas, o nuntă, eventual se mai poate încropi şi cîte un pol creştin-democrat.

Lansarea unui think-tank de sorginte creştin-democrată, în interiorul PDL, ni se pare o glumă proastă. Nu doar a istoriei trecute, ci chiar a istoriei prezente. Nu merge, pur şi simplu. Să transformi marele foaier al Ateneului Român în loc de vînzoleală cu sandviciuri, vorbe goale şi un vinişor pentru liderii PDL, de la Boc, Videanu şi Blaga la alde Roberta Anastase şi Elena Udrea – atragem atenţia că recitalul Chopin al lui Ivo Pogorelich, s-a reprogramat pentru duminica viitoare, aşa că ar putea fi convocate şi doamnele Sulfina Barbu, Ridzi şi Plăcintă – ni s-a părut un sacrilegiu. Sau o glumă proastă. Această sindrofie avea loc în timp ce angajaţii de la Finanţe, cadrele didactice şi poliţiştii, plus pensionari de toate vîrstele erau şi sînt în continuare nemulţumiţi. Nu merge, prea sună ca dracu, cum zicea mai ieri un fesenist de frunte, azi, mare liberal. De ce nu s-ar lipi unul, altul, la noul pol, poate iese de-o nouă guvernare? Doar la noi pui în brazdă seminţe de castraveţi şi vezi că ies dovlecei. Şi lumea se vinde doar pe un pol, doi! Una peste alta, treburile merg prost şi nu găsim soluţii la nimic. Nici cu stimulente nu mai merge. Atunci cu ce? Chiar dacă am şti, nu ne-ar asculta nimeni. Dacă încredere, speranţă şi bucurie de a trăi nu mai sînt, nici un fel de stimulente nu sînt de folos. Aviz celor care nu mai vor pămînt.

Bedros HORASANGIAN - Între Roberta Anastase şi Angela Merkel Penultimele evoluţii de pe scena politicii româneşti au pus-o în valoare pe dulcica, dar insipida şi obrăznicuţa şefă a Camerei Deputaţilor. Din, totuşi, Parlamentul României. Roberta Anastase. Cîteva ieşiri la rampă ale pupilei preşedintelui, cu prilejul votării în condiţii bizare – ca să nu spunem ciordeală de-a dreptul – a Legii Pensiilor, au făcut din fosta Miss România o vedetă media. Unii devin cunoscuţi prin performanţe profesionale, sportive sau intelectuale, alţii, prin fel de fel de succesuri, care mai de care mai fistichii. Şefa Camerei Deputaţilor a probat că ştie să se mahalagească, precum faimoasa madam Delcă din Dimineaţă pierdută a Gabrielei Adameşteanu şi nu doar să repete papagaliceşte formule din regulamentul de funcţionare al Camerei Deputaţilor. Sau alte acte normative. Ca să intrăm în limbajul de tablă al unei tinere femei propulsate – o fi adevărată informaţia cum că primul post cu carte de muncă al Robertei Anastase este şefia Camerei Deputaţilor? – pe un post căruia cu greu îi face faţă.



Chestiunea dramatică a acestui moment politic de ciorovăială generalizată şi cu instituţii ale Statului care funcţionează cu frîna de mînă trasă (Parlamentul României) sau fără frînă (Preşedinţia, Guvernul) este dovedită şi de politica de cadre dusă de PD-L, dar şi de toate partidele politice din România. Mereu s-a dovedit că au fost preferaţi pentru diverse funcţii şi posturi importante oameni de casă sau din cercul apropiat al decidenţilor, şi nu personalităţi cu expertiză. În toate domeniile. Aşa am ajuns să avem parte de fel de fel de impostori incompetenţi – începînd cu premierul Emil Boc, evident cel mai incapabil dintre toţi premierii României postdecembriste, şi terminînd cu această inubliabilă duduie, care dă bine în peisajul ecranelor TV, dar nu e în stare de nimic. Vrem să relevăm o stare de fapt, dincolo de sexe, ce face ravagii în politica românească. Aveam, cum, necum, un politician versat la Ministerul de Interne – Vasile Blaga –, cu bune conexiuni în Germania şi Austria şi bine înşurubat în problemele (complexe) legate de admiterea în spaţiul Schengen. Şi ce am făcut? Ne-am prelevat de o gîlceavă sindicală – cu accente tragi-comice de lovitură de Stat – ca să-l înlocuim cu un neica nimeni, fost DJ la Pecica, printre altele, din provincie, cu totul inabil în chestii de politică de anvergură naţională. Principiile lui Peter nu funcţionează în nici un fel la noi. Roberta Anastase putea fi o absolut onorabilă prezentatoare de modă sau de produse lactate, dar nu avea ce să caute în politica mare. Şi aşa mai departe. Facem politică, în continuare, cu simpatii şi antipatii, în loc să facem apel la raţiune şi interese. La vorbe ne pricepem, la fapte, mai puţin.



Ce-i lipseşte acum României? Un proiect viabil şi articulat pentru viitorul apropiat. Simplu. Chestii clare şi limpezi, asumate de clasa politică, dar şi de partenerii sociali şi societatea civilă – oferind garanţii şi încredere. Reciproc. Lipsa de încredere în liderii politici şi instituţiile Statului este cu totul neproductivă. Nu ai ce face ca lumea cu un popor care bombăne şi este tot timpul nemulţumit. Degeaba vin liderii şi admonestează poporul că nu munceşte suficient şi că nu vrea să strîngă cureaua. Curelele diferă, în funcţie de burta plină sau goală a fiecăruia. Dacă încredere nu e, şi nici chef de muncă. La modelul politic oferit de România prin Roberta Anastase, Germania oferă prototipul actualului cancelar, Angela Merkel. Nu e vorba doar de diferenţa de calibru intelectual şi politic dintre două femei, ci şi de instituţiile Statului pe care-l reprezintă fiecare. Vizita în Bulgaria şi România a Angelei Merkel are o dublă semnificaţie. Sîntem în centrul atenţiei celui mai important vector al Uniunii Europene – se tot pomeneşte de motorul economic al UE, care este Germania, şi nu pentru faptul că are simbolul numit Mercedes Benz, ci pentru faptul că este cel mai important contributor la bugetul UE.



Germania a avut şi are interese în Balcani mai importante decît Statele Unite, de pulpana cărora stă agăţat actualul preşedinte al României. Germania Angelei Merkel nu este doar cel mai important partener economic extern, dar este şi un controlor de trafic a ceea ce înseamnă Europa – nu doar Europa Centrală sau de Sud-Est, ci întreaga Europă. Poate ar fi trebuit să fim mai atenţi la politica Germaniei (ca şi a Rusiei, la care strîmbăm din nas, dar ea există, iar politicienii ca Serghei Lavrov nu pot fi jucaţi în foi de viţă, precum deputaţii români, de Roberta Anastase) şi să ne racordăm nu doar la directivele UE. Ne-am lăsat prea uşor doar pe mîna UE şi FMI, actualul Guvern Boc se comportă de parcă nu am avea politică externă şi interese strategice. Un drum la Damasc al ministrului de Externe român, doar ca să punem mîna pe Omar Hayssam, ni se pare cam puţin.

Marţi, 12 octombrie, Angela Merkel s-a întîlnit cu preşedintele României şi cu prim-ministrul Emil Boc (de cînd am aflat că are un mic piedestal în birou, pe care se cocoaţă cînd dă mîna cu oaspeţii, deja nu mai avem ce să comentăm, astfel de complexe fizice pot genera complexe greu de admis în marea politică. Şi Napoleon era mic de stat, dar s-a dovedit un om de stat mare. Nu e cazul profului din Răchiţele). Poate fi de bun augur o astfel de vizită. Relansarea României, şi în plan extern, şi în plan intern, devine o necesitate stringentă. Cum, cînd se va produce ea, greu să articulăm un răspuns coerent. Este limpede că schimbarea actualului Guvern, a premierului şi a şefei Camerei Deputaţilor este absolut obligatorie.

Bedros HORASANGIAN - Batista Hertei Müller Herta Müller este o scriitoare germană care a luat Premiul Nobel. Întîmplarea vieţii ei – nu a fost o opţiune anume, precum limba în care scriem sau pe cine iubim – a fost faptul că s-a născut în România. Acest detaliu i-a călăuzit destinul. Apoi, totul a venit de la sine. Şi deportarea celor apropiaţi şi a conaţionalilor ei (subiect practic necunoscut marelui public român, care ştie doar ce au făcut fasciştii nemţi, nu şi suferinţele îndurate după război de sute de mii de civili etnici germani nevinovaţi), copilăria ei din Banat (s-a născut în 1952, la Niţchidorf) în anii dogmatismului stalinist, şcoala, anii plini de privaţiuni într-un univers familial minoritar, într-o Românie în plin proces al instaurării puterii populare. Acei ani ai lui Gheorghe Gheorgiu-Dej („Ana, Luca şi cu Dej/ Bagă spaima în burgheji“), în care o copilă se formează şi vede lumea cu propriii ei ochi. Deportările din Bărăgan, viaţa de zi cu zi, lipsuri, teroare, frică, foame, suspiciuni, apoi studiile unversitare, copilul devine adolescent, vin alte gînduri, lecturi, emoţii şi sentimente. Eşti şi nu eşti singur. Tu şi ceilalţi.
Cine e bun şi cine e cel rău? Descoperi asta pe propria piele. A fi exclus şi aruncat, centrifugat pe orbite marginale, asumarea ratării, dar şi revolta internă. Herta Müller declară în dialogul cu scriitorul – etichetarea, pe zi ce trece mai apăsată şi asumată, îi aparţine – Gabriel Liiceanu de la Ateneul Român, din 27 septembrie 2010, că ea nu a vrut să devină scriitoare! A vrut să ducă o viaţă normală, într-o lume anormală. S-a simţit înjosită şi umilită de tot ce i s-a întîmplat. De la şicanările Securităţii – în anii în care nu era de joacă cu organele şi orice anchetă se lăsa, dacă nu cu cafteală sau arestări, măcar cu ceva ameninţări – pînă la aroganţa funcţionarului public. Fie că era vorba de o vînzătoare de Alimentară sau un funcţionar cinovnic de Primărie din cine ştie ce comună.

Toate aceste mizerii s-au adunat într-o absolventă de Filologie, care nu a apucat să predea la vreo catedră universitară sau liceu de prestigiu, ci a ajuns să lucreze într-o mizeră fabrică, Tehnometal, din Timişoara. Mai ţinem minte cum era şi cu repartiţiile? Şi cu criteriile de repartizare? Uităm repede. Şi cam mult. Experienţe dure, ba cu organele, ba cu colegii, ba cu lumea din jur. Simplă traducătoare. Refuzul de a colabora cu Securitatea îi creează mari necazuri. Şantajul iminent. Batista salvatoare, de care pomeneşte în discursul de la Stockholm din decembrie 2009, cu ocazia primirii Premiului Nobel pentru Literatură, nu-i este de nici un folos. Cine nu a trăit anii de dinainte de 1989 e greu să perceapă dimensiunea presiunii şi uzurii acelor vremuri. Nu au fost doar serate cu „fleică şi dans“, cum am găsit şi noi în nişte documente de epocă, ci şi multă suferinţă. Uităm prea uşor, atunci cînd nici măcar nu mai vrem să ne amintim. De aici şi consecvenţa Herthei Müller în tot ce a trăit şi scris. A trăit pentru că a vrut să trăiască, a ajuns să scrie pentru că nu a putut altfel, totul normal şi firesc. Ceva a venit de la sine. Natural, şi atît. Nu e mare lucru să nu mai suporţi nimic, să te cerţi cu toată lumea, chiar şi cu tine, să nu mai suporţi nimic, nici pe cei din jur, nici pe tine însuţi. Plecarea din ţară a fost o soluţie pentru Herta Müller, ca şi pentru alte sute de mii de etnici germani. Dintr-o comunitate de 600.000 de oameni, care au locuit sute de ani alături de români şi maghiari şi alte –destule, alte – minorităţi de pe pământ românesc, mai sînt astăzi sub 80.000. Este o dramă pentru Statul român, fără să fie analizată în toate resorturile ei. Dar am avut şi avem „rezistenţă prin cultură“. Wunderbach, Ausgezeichnet, aferim! Ca şi plecarea, după al Doilea Război Mondial, a peste 400.000 de evrei, a zeci de mii de armeni şi greci, purificarea etnică indirectă a României a lăsat urme grele. Nobody cares, dar să trecem.

Herta Müller publicase, înainte de plecarea în Germania (1987), doar două volume de povestiri, ciuntite de intervenţiile lectorilor/cenzorilor vremii. Plecarea în exil – dar nu devenea Germania patria ei, nu era Germania Federală noul ei heimat/patrie? – i-a schimbat şi forţat destinul. Care a fost şi care este Patria Herthei Muller? De pe scena Ateneului Român, a respins cu hotărîre că nu limba este patria ei/ noastră, ci conţinutul cuvintelor. Încărcătura lor simbolică. Viaţa cuvintelor. Viaţa însăşi, istoria de dincolo de cuvinte, Ohne Worte, fără cuvinte.


Am apreciat în grad înalt volumul recent lansat de Humanitas, Leagănul respiraţiei, tradus exemplar de extraordinarul germanist care este Alexandru Al. Şahighian. Romanul deportării lui Oskar Pastior în lagărele de muncă din URSS este exemplar. Tema şi-a găsit autorul, chiar dacă Oskar Pastior, eroul cărţii, moare înainte ca această carte să fie scrisă. Herta Müller primeşte Premiul Nobel după o prestigioasă carieră în Germania şi în lume. Acum, în toamna anului 2010, a venit şi a plecat din Bucureşti, a dat interviuri, a povestit cîte ceva despre viaţa ei, despre cărţile ei, despre oamenii ce alcătuiesc această lume. A contrazis, a iritat, ne-a pus pe gînduri, ne-a obligat să nu mai moţăim resemnaţi şi neîncrezători în noi înşine. Neantul valah şi fatalitatea mioritică au primit un îndemn la luciditate şi energie din partea unei femei legate de România mai mult decît spun scrierile ei. Prezenţa şi prestaţia de pe scena Ateneului Român ne-au impresionat la fel de mult ca şi romanul Leagănul respiraţiei. O sală plină pînă la refuz – cu tot caimacul elitei culturale româneşti înghesuite rînduri, rînduri, ca la demonstraţiile de 1 Mai şi 23 August – a fost martora unei frumoase lecţii de modestie şi demnitate intelectuală. Herta Müller a dovedit că poţi fi o mare scriitoare şi fără să-ţi dai fustele peste cap. Că poţi fi vedetă mediatizată şi să rămîi un om normal şi să gîndeşti/simţi şi pentru alţii. Că poţi să trăieşti ca un om liber, dacă ai propria conştiinţă liberă de orice servituţi. A răspuns exemplar provocărilor care au tot vrut s-o atragă pe nisipul mişcător al altor opţiuni şi compromisuri de uz intern. A refuzat să facă elogiul „rezistenţei prin cultură“, a refuzat să accepte ideea că doar cărţile „curate“ erau de ajuns în vremea comunismului. Herta Müller a ţinut radicalismul etic la cote înalte şi a respins şmecheria de tip Carul cu bere. Mai lasă Mitică, mai lasă Costică, ne înţelegem şi ne descurcăm pînă la urmă. E adevărat, ne-am descurcat aici mereu, între Dunăre şi Carpaţi, dar preţul descurcărelii a fost mare.


Lipsa de angajare politică a intelighenţiei româneşti şi compromisul de care ne-am lăsat seduşi (au profitat mulţi de pe urma sistemului, zicea neted Herta Müller, după ce pomenise deja de „viaţa de căcat“, de oamenii trataţi ca nişte căcaţi de reprezentanţii sistemului – pardon, dar totuşi, pentru prima oară, pe podiumul Ateneului Român se aude o vorbă cunoscută şi mult utilizată în scatofagia mioritică) au făcut posibile ororile sistemului comunist din România. Iar acum ne jucăm de-a memoria. O facem selectiv. Aici, în România, cine a furat mai puţin devine om cinstit, cine a scris curat şi fără să apeleze la limba de lemn devine om onest.



Herta Müller refuză acest tip de compromis. Şi bine face. Şi vrea să ne reamintească mereu de aspectele etice ale unei memorii vii. Din această consecvenţă rezidă şi forţa acestei prozatoare. Aparent firavă şi fragilă, aparent candidă şi naivă. Ca şi Doina Cornea, de o mare forţă lăuntrică. S-a tot scris şi se va mai scrie despre cărţile Hertei Müller şi despre toate aspectele pe care le implică prozele şi eseurile sale. Am vrut doar să punctăm o apariţie publică, pe scena Ateneului Român, unde am avut parte de o lecţie despre cum-se-poate-trăi-frumos-în-vremuri-urîte. Avem nevoie de batistele familiei Müller tocmai pentru a nu ceda conjuncturii, efemerului şi ticăloşiei, dar şi pentru a căpăta puţină încredere. În noi înşine şi în cei din jurul nostru. Lumea poate este mai altfel decît au încercat ideologii trecutului să ne-o prezinte: să ne-o asumăm. O simplă batistă poate da totul peste cap.

O femeie, mama Hertei Müller, este încuiată într-o cameră de către miliţianul care o reţinuse ca s-o ancheteze şi s-o sperie. Şi acea femeie îşi ascunde frica şi temerile, scoate batista şi şterge praful de pe biroul acelui miliţian. Apoi, găseşte o găleată şi o mătură şi face curat într-un loc unde murdăria era la locul ei. Ce poate fi mai sugestiv decît această depăşire a propriilor limite? Ce ar mai rămîne de neînţeles, dincolo de sucelile literaturii şi dincoace de răsucelile istoriei? Colective sau personale. Pentru această batistă livrată memoriei noastre prezente, îi mulţumim Hertei Müller.

Bedros HORASANGIAN - Greve, mişcări sindicale şi războiul lui Boc


Odată cu sfîrşitul verii – vacanţe, plimbăreală, gagicăreală – şi venirea toamnei – concerte, expoziţii, lansări de carte, cultură şi cultură, cum ar veni – încep să mîrîie şi cîrîie şi sindicatele. Şi jurnaliştii. Şi clasa politică intră în acţiune. Şi FMI-ul e cu ochii pe noi şi Guvernul român pe banii lor. Toată lumea intră într-un soi de luptă cu toată lumea. Şi partidele de opoziţie devin mai guralive. Şi gîndul la iarna ce urmează naşte fiori, dar generează şi probleme cu banii de încălzire. Cui să-i mai pese că un număr de babe vor crăpa de frig şi alt număr de veterani de război pierd nu mai ştiu ce drepturi? Un incomensurabil hăţiş de acte normative, taxe, impozite şi sporuri şi compensări şi, şi, şi au înnebunit şi populaţia şi administraţia. Cum să gestionezi haosul? Ce fractali, ce teoria vagului, ce numere mari, primează idioţeniile, nu matematica. Poporul nu contează, nimeni nu se interesează dacă o duce bine sau prost. E, nu e treaba lui, el trebuie să asculte şi să-şi respecte şefimea. Noi vă vom duce în Ţara Promisă. Canaanul de mîine vă va umple burdihanele goale de azi. Noi vă vom scoate din criză, numai noi vă vom putea aduce un dram de linişte şi pace dacă cu mic, cu mare acceptaţi măsurile noastre de austeritate. Păi cum? Se fac ameninţări la adresa liderilor sindicali? Ce dacă? Se bagă în sperieţi clasa muncitoare din sectorul privat nu care cumva să mişte în front şi să se alieze cu bugetărimea? Ce dacă? Unitatea sindicală ar fi un mare pericol pentru actuala putere. Şi nici opoziţia nu e unitară. Solidaritate la români? Ţi-ai găsit, mereu îşi vîră coada cîte un drăcuşor al zîzaniei. Păi cum? Şi nici studenţii nu sînt chiar cei mai fericiţi dintre pămînteni, de bugetari, pensionari şi handicapaţi ce să mai vorbim, supărare mare.



Guvernul condus de – am mai spus-o – un Emil Boc iresponsabil şi incapabil de orice încearcă să convingă populaţia nemulţumită de valoarea şi importanţa unică a măsurilor luate. Nu contează dacă sînt bune sau proaste, important ar fi să fim solidari cu măsurile de austeritate sugerate de preşedintele Traian Băsescu şi puse în practică de băiatul lui de mingi, Emil Boc. Ce măsuri de stînga sau de dreapta, ce anticomunism sau liberschimbism? Să conştientizăm situaţia gravă în care ne aflăm, staţi cuminţi în băncile voastre şi restul e treaba noastră. O mizerie şi acest veşnic apel la solidaritate. Cine cu cine? Ăia cu pensii mici să se îmbrăţişeze cu cei cu salarii şi venituri mari? Bogaţii cu săracii, cei sănătoşi cu cei bolnavi? Nu ştim bine.Nu contează valoarea punctului de pensie, nu contează reducerea drastică a puterii de cumpărare, nu contează faptul că toată lumea e nemulţumită de faptul că biletele de călătorie CFR, RATB şi METROREX s-au scumpit. Medicamentele, că sînt sau nu prin spitale, se vor compensa, dar nu se ştie cum, iar serviciile medicale vor intra în regim de co-plată. Altă minune de cuvînt ce intră în vocabularul nostru! Nu există nostru, există ei şi noi. Actuala putere, în cap cu Traian Băsescu şi Emil Boc, s-a luat la harţă cu poporul român. Chiar mai crede cineva în actuala coaliţie de guvernare şi în bunele ei intenţii? Singura problemă a lui Boc e să se împrumute, nu să facă economia funcţională. Aici e buba cea mare. Nu există un set de măsuri concrete pentre relansarea economiei. Încrederea în Guvern a scăzut la 9%. Ei şi, Emil Boc, în loc să plece acasă să-şi culeagă via, pleacă la New York să-l vadă consătenii din Răchiţele ce minune de om au dăruit neamului românesc. Ca paranteză, ne întrebăm şi noi, nu era mai nimerit ca Traian Băsescu să-l fi trimis la Adunarea Generală a ONU pe propriul ministru de Externe, oricum Theodor Baconschi ar fi reprezentat România la alt nivel decît nefericitul dascăl din Ardeal.



Revenind la mizeriile noastre, constatăm că scumpirea face parte din viaţa noastră cea de toate zilele. Trecem peste porcăria la care sînt supuse fel de fel de persoane cu dizabilităţi sau handicap prin vînturarea pe la fel de fel de comisii şi prin verificarea statutului lor de fiinţe nefericite. O ruşine! Ce mai contează dacă mii de bătrîni sînt umiliţi, în fel şi chip, doar pentru faptul că sînt bătrâni! Şi nu mor suficient de repede ca să se echilibreze bugetul pensiilor care creează atîta suferinţă doamnelor Roberta Anastase şi Elena Udrea. Ce mai contează că domenii precum Sănătatea sau Învăţămîntul sînt la pămînt, iar afacerile şi investiţiile sînt în aer. Sigur că ne putem fuduli cu faptul că Rolls Royce a deschis primul service din Europa de Est la Bucureşti. Sigur că putem fi fericiţi fiindcă rromii au acum sprijinul întregii Europe vizavi de ieşirile dure ale preşedintelui Franţei. Sigur că ne putem mîndri că vom avea avioane de vînătoare F16 care au luptat şi în Vietnam, şi în Kuweit, şi în Irak, în dotarea Forţelor Aeriene Romåne.

Wow, nu contează că oferta suedeză era mult mai atractivă. Dar ce contează banii luaţi cu lopata de firma Bechtel, dacă relaţiile cu Washingtonul rămîn excelente. Obrazul subţire cu cheltuială se ţine. Una peste alta, înţelegem că nu banii sînt prioritatea, ci războiul pe care-l duc Emil Boc şi marionetele lui cu propriul popor. Cui nu-i convine poate să se care. Traian Băsescu dixit.

Bedros HORASANGIAN - Solidaritate şi încredere

Nu ştim cu precizie dacă experţii noştri monitorizează situaţia economică din ţările membre UE şi din Statele Unite cu sîrguinţa cu care sînt urmăriţi aşa-numiţii moguli ai lui Băsescu. Mişcările de trupe – la figurat – din economia Germaniei şi ultimele declaraţii ale cancelarului german Angela Merkel nu sînt de bun augur. Un soi de optimism romantic schillerian rezervat este minat din interior de un vag pesimism schopenhauerian. Criza nu a trecut, precizează doamna de fier a Germaniei, şi măsurile de redresare economică vor fi luate în continuare alături de restrîngerea cheltuielilor. „Dacă statele europene nu-şi reduc cheltuielile, euro se prăbuşeşte. Dacă euro se prăbuşeşte, se prăbuşeşte toată Europa“, atrage atenţia Angela Merkel. Ce trebuie întreprins? Liberalizarea pieţii, scăderea impozitelor, impulsionarea exporturilor şi investiţii cu crearea de noi locuri de muncă. Banii să circule şi să facă bani, nu doar să facem economii şi să nu cheltuim nimic din banii de la ciorap. Motorul capitalismului este acel „p“-mic, plusvalorea. Dacă plusvaloare nu e, nimic nu poate fi. A face bani e altceva decît a cheltui bani. Unde ne sînt negustoriii şi marii industriaşi? Unde sînt bancherii şi întreprinzătorii care erau motorul unei economii?



Făcînd din noii capitalişti o masă amorfă şi temătoare de pungaşi „puşcăriabili“, nu putem înainta în viitor. Nu se poate face politică de dreapta cu măsuri de stînga. PSD şi PNL au o mică/mare responsabilitate aici. Ca şi vina PD-L-ului, în cap cu actualul preşedinte, care i-a asmuţit pe unii împotriva altora. Şi ar mai fi ceva, diminuarea acţiunii sociale a Statului! Lui Traian Băsescu i s-a şoptit ceva, dar România nu-i Germania, aşa cum iarna românească e mai dură decît cea nemţească. De cea rusească să nu mai amintim, nemţii cînd aud de iarnă încep să cîrtească. Austeritatea promovată de autorităţile germane vine ca un corolar al altor decizii de politică fiscală, monetară, economică.

Ideile năstruşnice avansate de cetăţenii britanici – ridicarea gunoiului la două săptămîni în loc de una sau încălzirea selectivă a unor instituţii de Stat – cu greu pot fi admise în România. Unde absurdul este o practică curentă, lifturile pot sta cu anii, iar idioţeniile vin de la sine. Situaţia nu e roză în Europa, dar nici nu putem înghiţi găluşca Elenei Udrea, aflate în turneu electoral prin ţară, în Mehedinţi, că peste tot e la fel ca la noi. Elena Udrea e de părere că măsurile de austeritate luate de actualul Executiv oricum ar fi trebuit luate de oricine s-ar fi aflat (sau ar veni...) la guvernare. Nu e chiar aşa.

Cei care au gestionat aiurea fonduri cu nemiluita, au risipit nesăbuit sau nu au fost capabili de politici economice viabile nu se pot ascunde prin jocuri de cuvinte. Mai o horă, mai o învîrtită, o sucim cum e obiceiul şi merge pe la noi, mai ales că vine şi noua recoltă de tulburel, veselie mare!Ce se întîmplă la noi, în prag de an nou şcolar şi înainte de începerea noii sesiuni parlamentare? Înainte de a începe marile mişcări sindicale preconizate, a explodat o altă bombă care ţine capul de afiş. Măcar cîteva zile.



Arestarea intempestivă a unui controversat şi cu bube în cap om de afaceri a redeschis mai multe dosare. Nu toate juridice, nu toate penale. Obsesia şefului Statului pentru ce fac şi ce nu fac alde Dinu Patriciu, Vîntu, Voiculescu, faimoşii „moguli“, dar şi potenţiali adversari politici, gen Gigi Becali, mai nou, Dan Diaconescu, ni se pare inadecvată. Nu preşedintele SUA se ocupa de Al Capone. Justiţia românească ar trebui să fie cu adevărat independentă şi să-şi facă treaba, adică să finalizeze dosare, nu doar să ofere arestări spectaculoase. Vom vedea dacă arestarea şi cercetarea lui Vîntu vor duce la vreun verdict juridic sau sînt făcute doar pentru ochii galeriei cu salarii diminuate.

O ţară nu poate fi condusă doar cu resentimente. Adevărat, nici doar cu bune sentimente. „Marea Britanie nu are duşmani, Marea Britanie nu are prieteni, Marea Britanie are doar interese“, clama Gladstone în Parlamentul de la Londra, acum mai bine de 150 de ani. Dar România ce are? Dacă există sentimente faţă de România, dacă ele chiar există, se gîndeşte realmente unul dintre cei care conduc destinele ţării la români şi România? Avem mari rezerve. Un număr variabil de indivizi sînt puşi pe căpătuială. Acum sau niciodată, nu se ştie cînd vine firmanul de mazilire de la Vodă. În plin regim fanariot, trebuia operat rapid, acum e la fel. Dragostea de bani şi funcţii este cea care generează actul politic pentru mulţi dintre politicienii noştri. Nu generalizăm, punctăm doar aspecte şi elemente.



Aşa cum ne este greu să admitem că doar o mare dragoste de Neam şi Ţară, puse în rochiţa bleumarin cu cordon alb, de către şefa Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase, a îndemnat-o să se ducă la Ţebea, ca să se închine la un întreg trecut românesc plin de semnificaţii. Chiar dacă el stă acum pitit doar în cărţile de istorie, memoria colectivă nescrisă păstrează în cutele ei aceste simboluri ale identităţii naţionale, oricîţi euro am strînge la căpşuni în Spania sau la spălat de vase prin restaurantele italiene. Nu e nimic ruşinos pe lumea asta. Orice meserie are preţuirea şi demnitatea ei. Am văzut femei care măturau străzi la Budapesta, cu sîrguinţa cu care ar lucra o profesoară de fizică la Paris.

Despre ce vrem să punctăm aici? Despre nevoia de solidaritate şi încrederea în autorităţile Statului. În cei care ne prezintă şi ne reprezintă. Dacă acest popor încercat în multe situaţii grele şi-ar recăpăta încrederea în instituţiile Statului şi în cei care ne gestionează destinul, am putea trece mai uşor peste situaţiile dificile care sînt şi vor mai fi. Dar atîta timp cît avem un Guvern dovedit incompetent şi un preşedinte care ţine mai mult la propriile ambiţii decît la gloata pe care o conduce, nu putem aştepta nimic bun. FMI-ul a ajuns o sperietoare ineficientă. Tot prin noi înşine ne vom salva. Să vedem cum şi cînd şi cu ce costuri. Are balta românească peşte. Încă.

Bedros HORASANGIAN - La Cumparsita Nu ştim dacă în acea seară de început de septembrie, într-o locantă de la ţărmul Mării Negre, şeful Statului român a dansat şi acest faimos tango. Făcea furori printre bunicii şi părinţii noştri, înainte de WW2, chiar şi după, şi a rămas pînă şi astăzi unul dintre cele mai cunoscute tangouri din istoria genului. Poate cel mai-cel mai. Există splendide pagini despre tango şi în Borges, şi în Cortázar şi în alte numeroase lucrări literare. Sau imagini minunate în Sunset Boulevard. Ca şi faimoase interpretări-înregistrări, de la Gardel pînă la Micşunica Gheorghiu, care cînta de mama focului prin anii ’60, la restaurantul cazinoului din Constanţa, refăcut după război cu concursul deţinuţilor politici aduşi special de la Canal. Se ştie mai puţin, se uită. Asta e. Morţii cu morţii, viii cu viii. Prietenii ştiu de ce şi pentru cine. Muzica şi dansul fac omul să se simtă bine. Frumoasă-i viaţa, mama ei de viaţă! În concediu, la munte şi pe litoral sau dacă ieşim în oraş cu consoarta sau prietenii. Viaţa e oricum, frumoasă, păi nu? Şi pe uscat şi pe mare, chestia e să ţinem capul sus şi să nu-l ţinem plecat. Bine spus. Bine întors din vorbe şi inimă. Adînc. Cine a vorbit despre „capul sus“? O să precizăm, să nu ne grăbim, mai la vale.



Unde batem?

Vinerea trecută, pe 3 septembrie, în anul de graţie 2010, la 12 trecute fix, şase noi miniştri ai Guvernului României, condus de indimenticabilul şi inubliabilul Emil Boc, au poposit la Palatul Prezidenţial Cotroceni. Remanierea Guvernului, mult aşteptată şi trăncănită în fel şi chip, avea în sfîrşit loc. Rapid, şi fără sincope, conform procedurilor legale. Astfel că, printr-o scurtă ceremonie de învestire şi depunere a jurămîntului, noii miniştri aveau să intre în cozonac. Dacă îşi doreau doar pîine, rămâneau unde erau, la locurile lor. Dar aşa, datoria faţă de Neam şi Ţară i-a obligat pe alţi şase membri, mai mult sau mai puţin obscuri, ai partidului de guvernămînt, să accepte onoarea preluării unor portofolii ministeriale.

OK, aferim, dacă e misie, misie să fie, Ţară, Ţară, vrem miniştri, ostaşi avem destui!

Costume negre, cămăşi şi feţe albe, zîmbete de circumstanţă – cam rînjete pe alocuri, nu e bine să stai în faţa şefului şi în spatele calului, ziceau cîndva proprietarii de pămînt şi de cai numiţi ţărani, pînă să intre cu anasîna la colectiv – ceremonia a decurs repede. Şi cu folos. Ţac, pac, jurămînt cu mîna pe Biblie şi Constituţie – altă dandana aici, dar să trecem – şi gata, noul Cabinet Emil Boc nr.1+n era deja oficial numit. A urmat un speech prezidenţial. Preşedintele a rîs, ceilalţi au surîs. Cam strîmb. Boscorodeală şi observaţii, admonestări, atenţionări şi sugestii. Austeritatea devine cuvîntul de ordine şi măsurile de austeritate vor trebui continuate. Preşedintele a fost vehement faţă de nişte lumeşti năravuri – la ministerele Muncii şi Finanţelor oamenii muncii s-au premiat singuri în aceste momente de austeritate, ceea ce nu e un bun exemplu pentru întregul popor. Toţi pentru unul, unul pentru toţi, austeritate şi solidaritate. Teoretic, cum ar veni. S-a înţeles? Hîhîhîhîhî! S-a înţeles! Să trăiţi! Hahahahaha!



Executarea! Şi şeful Statului român şi-a frecat palmele şi asta a fost tot. Austeritate, ce mai!

Aplauze, felicitări – şeful Statului nu a dat mîna nici cu Emil Boc (prim-ministrul, la urma urmei) nici cu Mircea Geoană (preşedintele Senatului, totuşi), dar nici măcar cu Roberta Anastase (şefa Camerei Deputaţilor, totuşi, România are Parlament bicameral). Înghesuială pe lîngă şefu’, şi cam atît. Încă o zi de viaţă şi muncă din istoria lumii.

Dar iată că Barosanu’ Republicii apărea, în aceeaşi seară, la odihnă şi la distracţie la Pontul Euxin. Hopa!

Austeritate, austeritate, dar mai trebuie omul să se şi relaxeze. Foarte frumos. Distracţie, haleală, că doar n-om duce o viaţă precum Mahatma Gandhi, un şpriţ, muzică, dans şi bună-dispoziţie, cînd ai şi funcţie toată lumea îţi zîmbeşte, orele trec repede. Frumos, ce mai, să se relaxeze şi omul după cele 16 ore de muncă zilnică şi nu săptămînală, cum au leneşii ăia de profesori!

La plecarea spre casă, înainte de a urca în automobil – de data asta pe un loc în spate, asta ce să însemne pentru unul care vrea să conducă tot timpul? –, şeful Statului declară ceea ce menţionam chiar mai la deal. Românii trebuie să înveţe să se protejeze, să se ajute singuri şi să treacă peste criză fără să ţină capul plecat. Precum adevăratul marinar prin furtună. Clar şi limpede.Sună bine, dar nu e corect. Şeful Statutului are alte obligaţii decît un comandant de navă. Preşedintele unei ţări are alte responsabilităţi decît un simplu jurnalist sau actor de cinema dornic de popularitate. Preşedintele României greşeşte grav şi jigneşte poate sute de mii de români care în această vară nu au reuşit să plece nicăieri în concediu. Şi stau cu capetele plecate de nevoi, boli, lipsuri materiale, temeri sau o disperare care nu le permite să danseze la nici un local. De aceea, credem fără ezitare că Traian Băsescu nu joacă decît propriul său rol de vedetuţă provincială şi nu unul de şef de stat. Cinismul, egoismul şi mediocritatea personajului devin, pe zi ce trece, mai evidente. Cine vrea să danseze cu el La Cumparsita este liber s-o facă. Dar să nu vină apoi să ne dea lecţii de etică anticomunistă şi umanism capitalist.



O tragi-comedie muzicală se derulează sub ochii noştri. Un trist şi amar spectacol de prost-gust. Dincolo de politică şi toate aberaţiile care ne aşteaptă în continuare de la acest nou guvern, aşa-zis remaniat. De data asta provincia a învins Capitala, şi liderii locali ai PDL, cocoţaţi în noile portofolii ministeriale, vor rîde în barba lui Sever Voinescu şi în ochelarii lui Cristi Preda: lăsaţi, băieţi, scrisul şi cititul şi apucaţi-vă de dans! Se dovedeşte mai eficient şi mult mai rentabil pentru o carieră politică.

Muzica, domnilor, muzica!

Bedros HORASANGIAN - Irakul, Afganistanul şi Românistanul

Înlocuirea generalului McCristal cu generalul Petraeus la comanda forţelor militare americane din Irak nu a adus cine ştie ce îmbunăţiri simţitoare pe teatrele de operaţiuni. Ce să se mai întîmple în ultimul moment? Situaţia în teren este complexă şi fără sorţi de izbîndă definitivă. Războiul dus cu tehnologii avansate – ca şi în Coreea, Vietnam, Irak sau Afganistan, americanii au avut un net avantaj – s-a împotmolit într-unul de uzură. Deja e clar că luptele om la om nu au putut elimina luptătorii de gherilă irakieni sau pe talibanii afgani şi întreaga operaţiune militară de anvergură este acum măcinată de incidente locale. La ce a dus ocuparea Irakului? Cu ce preţ, cu ce costuri umane, cu ce soluţii pentru viitorul imediat? Dincolo de afacerile lui Donald Rumsfeld şi gologanii păpaţi de Helliborton. Au şi americanii asfaltangiii lor, nici la ei iarna nu-i ca vara.Ce zice Congresul? Dar opinia publică, dar strategii de la Pentagon şi analiştii de la Departamentul de Stat? Deja preşedintele Barack Obama a declarat retragerea trupelor combatante americane de pe teatrele de operaţiuni începînd cu 1 septembrie. Este clar că soldaţii americanii au deja bagajele făcute şi masivele avioane Hercules vor duce acasă zeci de mii de militari. Deja preşedintele Barack Obama a declarat că pînă la sfîrşitul anului viitor nu vor mai fi soldaţi americani pe teritoriul irakian. Totuşi, un corp expediţionar de încă 50.000 de soldaţi americani non-combat vor fi prezenţi încă un an în Irak. Retragerea definitivă va fi abia peste un an. Sună frumos şi, în mod cert, aşa va fi.



Ce se va întîmpla şi cum va continua lupta împotiva terorismului după încetarea intervenţiei militare NATO în Irak şi în Afganistan? Britanicii se pregătesc şi ei de retragere. În ultimele zile, ca un făcut, 8 soldaţi americani şi 4 britanici au fost ucişi. Ceea ce nu sună bine şi nici încurajator. Ce se va întîmpla în Basra, Falujah, Tikrit sau în Bagdad după retragerea definitivă a militarilor NATO? Vor începe iar lupte intestine între suniţi, şiiţi şi kurzii din nord? Ce fel de democraţie, pace şi prosperitate rămîn în Irak după plecarea americanilor? Greu de făcut evaluări corecte. Dar cu militarii români ce se întîmplă? Noi decidem dacă îi retragem pe ostaşii noştri sau decid americanii? Dacă ar fi după noi, s-ar găsi destui să plece şi acum, dacă ar fi de cîştigat bani. E bine, e rău, banu-i ban şi banul la ban trage. Dacă nu moare sau nu e nici un soldat român rănit, atunci este bine. Şi toată lumea e fericită, noi că suntem alături de americani – nu doream asta de zeci de ani? –, cîteva sute de familii române frecîndu-şi mîinile că mai vin nişte dolari şi vor avea ce să cheltuiască în vremurile astea de răstrişte. Dacă romii trimişi înapoi din Franţa au primit cîte 300 de euro de căciulă şi 100 de euro de copil, militarii vin cu mult mai mulţi bani. Toată lumea e fericită, familiile sînt mulţumite, asta pînă se întîmplă vreo nenorocire, Doamne fereşte, cu o mină sau vreo rafală de Kalaşnikov. Dar, în fine, la război, ca la război.



Totuşi, ce se va întîmpla în continuare?

Putem face oarece speculaţii.

Turcii joacă o carte nouă în Orientul Mijlociu. Israelienii nu privesc cu ochi buni nici ce se întîmplă la Ankara, nici la Teheran. Iranienii rămîn, în continuare, o ameninţare la securitatea lumii, nu are rost să ne ascundem după vorbe sau după cireş. Islamul a devenit agresiv şi intoleranţa afişată nu poate duce la nimic bun. Nu putem ignora femeia lapidată ca în Evul Mediu sau acele imagini îngrozitoare cu o tînără iraniană cu nasul şi urechea tăiate. Sinistru. Sîntem în secolul al XXI-lea, şi nu pe vremea lui Aladin! Ruşii s-au înfipt şi ei iar tare în Iran şi în Armenia. Prezenţa a mii de soldaţi ruşi la Gumri (baza rusească în Armenia, închiriată recent pe încă 50 de ani), cu rachete sol-aer şi Mig 29 în dotare, poate tăia avînturile belicoase ale azerilor. De dragul cărora şi al lui Haidar Aliev – generalul KGB cu statuie în Parcul Tei – suferă distinsul Horia Gârbea la Bucureşti. În Caucaz, treburile rămîn încîlcite. În Iran, unde e buba cea mare, specialiştii ruşi au fost alături de cei iranieni la încărcarea reactoarelor. Ar putea ataca aviaţia israeliană (cum a procedat în Siria) sau cea americană (cum a procedat în Libia) obiective iraniene acolo unde sînt şi militari/experţi ruşi? Puţin probabil. NATO, americanii şi israelienii vor trebui să privească şi să gestioneze extrem de atent acest complex dosar iranian.



Pentru ai noştri însă, doar chestiunea romilor din Franţa şi cea basarabeană par de mare actualitate. Nu ne este indiferent cum vor evolua lucrurile la Chişinău. Chiar dacă ruşii îşi încordează muşchii şi nu privesc cu ochi buni ce se întîmplă acolo. Apropierea Moldovei de România şi UE, atît de dorită de actuala conducere de la Chişinău – dar şi de cei de la Bucureşti, sotto voce –, ar fi benefică pentru viitorul românilor. Dincolo de actualele graniţe. E bine să ştim cum să acţionăm cu eficienţă şi pragmatism. Măcar în chestiunea Moldovei să fim inteligenţi, dacă în cazul altor dosare externe am pus-o de mămăligă. Totuşi, o întrebare rămîne: cînd revin în ţară trupele române din Irak? Şi cu scutul anti-rachetă cum rămîne? Iată că sînt două întrebări la care diplomaţia românească ar trebui să ofere un răspuns.

Deocamdată, tăcem şi ne înghesuim la administraţiile financiare, că aşa înţelege Guvernul să-şi trateze cetăţenii. Trăim în Românistan şi o să trăim şi mai bine. Cică.

Bedros HORASANGIAN - Îngerul morţii

S-a tot pomenit de îngeri în aceste ultime zile, cînd drama de la maternitatea Giuleşti a ţinut capul de afiş. Îngerii ca imagini ale nevinovăţiei şi candorii. Îngerii ca trimişi ai binelui şi ai frumosului. Îngerii ca o speranţă şi mai multe iluzii în ceva minunat, ce poate va fi şi nu este. Încă. Acum. Imaginile terifiante transmise de mai multe canale de televiziune, cu incubatoarele şi restul de echipamente topite în incendiul de la Maternitatea Giuleşti ne urmăresc de cîteva zile. Fiare contorsionate, cabluri arse, prize topite şi curgînd pe pereţi precum ceasurile moi ale lui Dali sînt imagini de apocalipsă. Faptul că nici nu mai ştim cîte instituţii ale statului sînt puse în mişcare să dovedească ce nu mai e de dovedit ni se pare halucinant. E clar că a fost o eroare umană. E clar că nu este vinovăţie colectivă, aşa cum tot sugerează anchetatorii, chiar dacă mai multe elemente şi mai mulţi mulţi factori au condus şi determinat această tragedie. Păsăreasca autorităţilor devine jenantă. O dramă de care vom uita repede. Aşa cum mereu uităm de atîtea şi atîtea nenorociri, pentru că vor apărea altele şi apoi altele şi apoi altele, pînă nu vom mai fi noi, iar mizeriile acestei lumi/ vieţi vor tot continua.

Nu mai lungim aceste consideraţii, aşteptăm rezultatele (multiplei) anchete oficiale şi credem că un dosar penal deschis unei asistente şi unui electrician vor stinge incidentul. Dacă se poate spune, la modul cinic, aşa ceva. Măcar de-ar scăpa cu viaţă toţi copiii care au supravieţuit incendiului. Măcar de am învăţa ceva din această nenorocire. Măcar de am putea să ne revoltăm, atunci cînd aflăm că jucăriile noi – aduse de bucureşteni şi puse alături de mii de flori şi lumînări aprinse – au fost ciordite cu nonşalanţă şi cu o inimaginabilă meschinărie. Cum să pedepseşti astfel de oameni neruşinaţi? Dar mai există ruşine, jenă, sentimentul culpabilităţii, al responsabilităţii, o fărîmă de conştiinţă şi judecată morală în fiecare dintre noi? (Să nu uităm: cum poate trăncăni cu seninătate şi aplomb, despre sărăcie şi măsuri de austeritate, un domn fălcos şi burtos, purtînd la mîna dreaptă, în faţa camerelor de luat vederi, o brăţară groasă de două degete, care era dintr-un material ce nu s-ar fi topit la 200 de grade, precum brăţările de identificare ale acelor nefericiţi copii...? Aur şi nesimţire, bogăţie afişată şi neruşinare cu ştaif, asta avem. Ca să nu se creadă că improvizăm, cetăţeanul care tot ofta şi suferea de grija nevoiaşilor din România este acelaşi cu cel care planta, ca ministru al Turismului, faimoşii palmieri de care s-a ales praful, Dan Matei Agaton).



Revenind la viaţa politică. Vara este un sezon teoretic mort, toată lumea este în vacanţă, concediile ocupă interesul imediat, dincolo de salariile maltratate şi creşterile de preţuri ce ne pîndesc la tot pasul. Ce subiecte să mai inventeze presa, jurnaliştii, ca să reţină interesul cititorilor deprinşi doar cu ştiri rele şi nenorociri? Pe cine ar interesa, să spunem, concertele estivale ce se ţin lanţ pe Valea Prahovei sau la Tanglewood, ca în fiecare an? Credem că pînă şi culturalii noştri sînt sătui de expoziţii şi concerte, spectacole sau mese rotunde, cu nume mari şi teme majore ale umanităţii. Dincolo de ironia tristă livrată de aceste aprecieri, chiar am găsit, cu totul întîmplător, un subiect tare. Dur, cu fapte incredibile şi poveşti pe măsură. La Buenos Aires, oraşul atît de iubit nu doar de argentinienii microbişti, dar şi de admiratorii lui Borges, Cortázar şi Sabato, s-a redeschis un proces. Un proces intentat unui ofiţer de informaţii care, în timpul dictaturii juntei militare conduse de generalul Jorge Rafael Videla între 1976 şi 1981, a răpit, schingiuit şi omorît oameni. O pagină neagră din istoria Argentinei. Au pierit şi dispărut civili nevinovaţi, au fost mii de morţi necunoscuţi, între 6.000 şi 30.000. Numărul lor nu se ştie nici azi exact, au rămas în istoria Argentinei ca o rană deschisă.



Alfredo Ignacio Artiz, născut la 8 noiembrie 1951, căpitan de informaţii în marina argentiniană, a condus fel de fel de operaţii speciale. Un bărbat tînăr şi frumos, blond, cu chip angelic, supranumit „El Angel Rubio de la Muerto“ („Îngerul morţii“), care a făcut fel de fel de porcării acum 30 de ani, este adus iarăşi în faţa justiţiei. În 2010. Aşa-numitul război murdar, purtat de dreapta ajunsă la putere printr-un puci, a lăsat în urmă zeci de mii de victime. Şi nu vorbim de războiul dintre Argentina şi Marea Britanie – elegant şi ironic taxat de Borges drept „lupta dintre doi chelioşi pentru un pieptăn“ – ci de cel purtat de militarii şi adepţii unei drepte dure împotriva propriului popor, a celor care nu gîndeau ca ei. Nu totdeauna dreapta e bună şi stînga e rea. Un război civil, în care au fost comise atrocităţi, au fost aruncaţi oameni vii din avion, în Oceanul Atlantic, iar alţii au fost schingiuiţi la modul barbar şi apoi omorîţi fără scrupule. Procesul redeschis şi intentat lui Alfredo Artiz redeschide o pagină dureroasă din istoria Argentinei. Detaliile sînt cutremurătoare, ca şi biografia acestui, realmente, înger al morţii. Un lung reportaj semnat de Jean-Paul Mari, însoţit de fotografii ale victimelor şi de imagini cu Şcoala de Mecanică a Armatei – locul de taină al sinistrelor crime, apărut în Le Nouvel Observateur din 13/15 mai 2010, este mai mult decît elocvent. Preluînd subiectul şi tot documentîndu-ne despre „Demonii din Buenos Aires“, ne-am spus, pentru a nu ştiu cîta oară, că literatura nu poate bate imaginaţia unei realităţi fără limite. Nu ştim cum se va termina procesul lui Artiz – el are deja o condamnare in absentia în Franţa, pentru uciderea a două călugăriţe –, dar am vrea să relevăm faptul că, oricît s-ar dori ca memoria omenirii să fie ştearsă, ea tot rămîne. Mai devreme sau mai tîrziu, totul se plăteşte. Dar nimeni şi nimic nu le poate reda viaţa unor oameni morţi nevinovaţi. Copii sau adulţi, deopotrivă.