Horasangian[v=]

Miss Perfumado si alte femei
Miss Perfumado prin vocea Cesáriei Évora si a lui Bedros Horasangian ne ofera cateva povesti pline de intamplari mai mult sau mai putin vesele pentru a ne amagi prezentul.O carte admirabila, indiferent de sex, varsta si preocupari.

Prozator, publicist si jurnalist roman. Inca in viata. Nascut in Romania, a trait in Bucuresti si, pe lungi perioade, in Europa si Statele Unite. Debut in 1984 cu trei carti de proza scurta, dintre care Curcubeul de la miezul noptii (Editura Albatros) obtine chiar Premiul Uniunii Scriitorilor. Gest care nu se va mai repeta. Romanul Sala de asteptare (Editura Cartea Romaneasca, 1987) primeste Premiul Academiei Romane pe acelasi an.Cartile lui Bedros Horasangian n-au fost traduse in nici o limba straina si nici nu au obtinut vreun premiu international. Intensa activitate de cronicar muzical, comentator de carti, teatru si cinema, atunci cand nu abordeaza chestiuni politico-istorico-ideologice din registrul ideilor gingase. Nu a fost membru de partid nici inainte, nici dupa 1989. Nu i-a folosit la nimic. Actualmente traieste sub nume propriu in Bucuresti. Nu face parte din nici o organizatie profesionala, iar relatiile cu statul roman sunt generate de plata intretinerii si impozitul pe venit.

Detalii...

Putin – The Godfather

http://www.observatorcultural.ro/Putin-The-Godfather*articleID_25962-articles_details.html
Recentele evoluţii de pe scena politică rusească aduc mai mult a Lacul lebedelor decît a Război şi pace. Anul 2011 a fost un lung şir de bezele şi graţii în tutu-uri între cei doi protagonişti ai Marii şi Pravoslavnicei Rusii. Actualul preşedinte şi actualul prim ministru, dincolo de declaraţiile amical-competitiv ambigue, au dat de înţeles că socotelile se clarifică. Războiul majoretelor rusoaice purtat între Armata lui Putin şi Armata lui Medvedev – cu imagini suculente, altminteri – s-a încheiat fără vărsare de sînge. Au fost exhibate sute de ţîţişoare şi pulpiţe spre satisfacţia Marelui Popor Rus care s-a amuzat şi a mai tras o duşcă la măsea: „Slavă Ţie, Oi, oi, Boje moi, Doamne, am fost mari şi vom fi şi mai şi, Gospode pa milu, Jizni, oceni haraşo!“. Adevărat, am zice, dacă acel pravda rusesc nu ne-ar aduce aminte de zile mult mai puţin săltăreţe din istoria secolului al XX-lea.
Kakoi siurpriz!


Ultimul act al declaraţiilor şi luărilor oficiale de poziţie a aparţinut actualului preşedinte al Federaţiei Ruse, adică lui Dmitri Medvedev, fostul consilier şi pupila actualului prim-ministru, Vladimir Putin. Medvedev – gurile rele spun că şi el are mamă armeancă, precum ministrul de Externe al Rusiei, veşnic morocănosul Serghei Lavrov, dar asta ar fi alt borş rusesc, ca să zicem aşa –, cu eleganţa care-l caracterizează, a mărturisit răspicat că nu va candida pentru un nou mandat prezidenţial, căci Vladimir Vladimirovici – pravda: cu vreo zece ani mai în vîrstă decît preşedintele în funcţie – are mai multă autoritate. Autoritate! Iată de ce duc lipsă multe democraţii în curs de consolidare. Ca să vezi, kakoi siurpriz! Aşa că deja ne putem pregăti pentru o democratică campanie de susţinere a lui Putin pentru un nou mandat prezidenţial. Coincidenţa fericitului anunţ medvedian, emisă în preajma zilei de naştere a actualului prim-ministru, face să se nască şi o altă potriveală, mult mai puţin veselă. În aceeaşi zi de sărbătoare, a lui Putin, acum cinci ani era asasinată, prin împuşcare, jurnalista Anna Politkovskaia.

Sigur că am putea, în aceste zile, să ne gîndim şi să-i urăm „La mulţi ani!“ şi fostului preşedinte al Cehoslovaciei şi al Cehiei, distinsul scriitor şi admirabilul om Vaclav Havel. De ce nu am ura un călduros „La mulţi ani!“ cu sănătate şi domnului Paul Goma? Care, chiar dacă ne facem că nu-l băgăm în seamă, aici, în România, şi tratăm omul şi opera cu aceeaşi condamnabilă indiferenţă, scriitorul este în viaţă şi trăieşte, cum-necum, la Paris. Departe de Basarabia lui iubită, dar aproape de limba şi literatura română pe care le slujeşte exemplar. Deci, un „La mulţi ani!“ şi domniei sale.

Annei Politkovskaia, ca să revenim la Rusia lui Putin şi Medvedev, nu-i putem spune nimic. Doar cîteva gînduri de bine, ca un buchet de flori pus pe un mormînt care încă nu lasă lumea rusească în pace. Acea normalitate, mereu amintită de Vladimir Putin, acea „democraţie suverană“ de care face caz fostul şi viitorul preşedinte. Nu facem nici un fel de glume, personajul e dur, rece, iar umorul sau ironia nu fac parte din arsenalul său de arme strategice. Că tot veni vorba, la anul, în 2012, ruşii şi americanii vor mai semna încă un tratat pentru neproliferarea armelor de distrugere în masă. Dar asta nu împiedică partea rusă să ajute la punerea în funcţiune a centralei atomice de la Beshawar şi a altor şase centrale/instalaţii nucleare iraniene, care dau mari bătăi de cap americanilor.


Tot ce a pus pe hîrtie jurnalista Anna Politkovskaia s-a dovedit adevărat. Nu a inventat nimic, cum mai procedează scriitorii, nu a exagerat cu nimic, cum mai fac jurnaliştii de investigaţii, nu a minţit niciodată, cum mai fac oamenii politici. O mare jurnalistă din Rusia este ucisă cu sînge rece la intrarea în blocul unde locuia. Nu din greşeala vreunui vecin ameţit de băutură, ci cu mai multe gloanţe, trase în piept şi în cap. Emoţia şi revolta provocate de asasinarea acestei femei de o mare ţinută morală au fost uriaşe. Însuşi Vladimir Putin declara, la puţin timp după asasinat, aflat în Germania în acel moment al crimei, că ucigaşii vor fi aduşi cît se poate de repede în faţa justiţiei. Au trecut 5 ani.


Cei cîţiva suspecţi au fost, rînd pe rînd, achitaţi. Acum, agenţiile de presă ruseşti au anunţat că ar mai fi un nou suspect, adus în faţa justiţiei. Avem mari rezerve că adevăraţii criminali vor fi prinşi şi judecaţi. În aceşti 5 ani de la asasinarea Annei Politkovskaia, au mai fost ucişi: cîteva duzini de jurnalişti incomozi puterii, militanţi pentru drepturile omului, avocaţi sau chiar foşti agenţi FSB, care au defectat sistemul. Cum a fost cazul lui Serghei Litvinenko, ucis la Londra, prin mijloace prea puţin ortodoxe. Nici în cazul asasinării Nataliei Estemirova, a lui Merkulov sau a Baburovei – colaboratori ai Annei Politkovskaia – nu s-au găsit suficiente elemente acuzatoare pentru a incrimina pe cineva de omor calificat. Ce mai contează cîţiva morţi, dacă e linişte, pace, voie bună în Rusia? Ce contează dacă 6 din 10 cetăţeni ruşi trăiesc sub pragul de sărăcie? Ce mai contează adevărul sau minciuna în care trăiesc milioane de oameni, dacă Rusia iar este o mare putere? Ce contează dacă Gazprom şi FSB-ul pot aduce liniştea atît de dorită de fostul locotenent-colonel din Sankt Petersburg, căruia Boris Elţîn i-a încredinţat soarta Rusiei.

Curat, murdar, Realpolitik

Nial Ferguson – profesor la Harvard University şi un distins istoric american – publica un articol dedicat lui Putin în prestigioasa revistă Time (pe 26 februarie 2007). Articolul se numeşte The Godfather şi este o analiză extrem de corectă a Rusiei lui Putin şi a lui Putin însuşi. Două idei clare. Rusia are nevoie stringentă ca preţul petrolui să fie cît mai ridicat posibil. Toţi marii actanţi occidentali pierd, Rusia cîştigă. Şi doi, Rusia nu are nici un interes ca situaţia în Orientul Mijlociu să se stabilizeze. Ba din contră. Este citat în acest sens şi profesorul Stephen Kutkin de la Princeton. Anii din urmă au confirmat din plin articolul din Time. Gazprom şi conductele ce alimentează cu gaz siberian Europa şi China au un preţ prea ridicat pentru ca asasinii Annei Politkovskaia să poată fi aduşi în faţa justiţiei. Aşa cum cer vechii admiratori ai admirabilei jurnaliste sau un pumn de intelo – mai ales francezi – care îşi fac bine temele la tele în faţa unei opinii publice care ridică din umeri.


The Godfather.


Aşa era caracterizat fostul preşedinte-actualul prim ministru-viitor preşedinte, pre numele lui Vladimir Putin. Dacă al doilea război cecen – A Dirty War, cum l-a numit cea care a redat lumii toate grozăviile şi dedesubturile acestui război –, a adus la Kremlin un politician abil, care a valorificat preţul energiei şi al serviciilor secrete, acum, în pragul unor noi alegeri prezidenţiale, poporul rus va vota masiv – şi fără un al treilea război cecen – pentru Putin. Jocurile sînt deja făcute, problemele energetice ale lumii de as-tăzi, cele geostrategice şi lupta împotriva terorismului împing etica la marginea cinismului. Curat, murdar, Realpolitik. Lumea are nevoie de Rusia, Rusia are nevoie de Putin.

Socoteala e simplă. Era gata gata ca un ONG german să-i ofere un premiu lui Putin de Ziua reunificării Germaniei. Noroc cu Vaclav Havel şi cu alţi cîţiva intelectuali germani – nu prea duşi la conferinţele lui Putin de la Soci, pe ţărmul Mării Negre, de unde cerul şi stelele se văd altfel decît la Berlin –, care au protestat energic. Faptul că tot în aceste săptămîni media rusă pomeneşte despre propuneri de sanctificare a lui Putin ne lasă visători. Iată iniţiative generoase care ar putea fi extinse şi în alte părţi ale lumii. În fine. Vsio. Asta e tot.

Cine nu acceptă jocul e scos din joc. Anna Politkovskaia a plătit cu viaţa obstinaţia de a nu spune decît adevărul. Doar adevărul. Se dovedeşte că nu e de ajuns.

„Anticomuniştii“ din PDL rîd de Regele Mihai

http://www.observatorcultural.ro/Anticomunistii-din-PDL-rid-de-Regele-Mihai*articleID_25929-articles_details.html
Acceptăm provocarea. Nu ne mai ocupăm de domnul Traian Băsescu, preşedintele României, cum ni s-a sugerat cu duioasă compasiune în România literară. Ne vom ocupa de domnul Emil Boc, prim-ministrul Guvernului României. Dacă nu era premier, nu cu domnia sa pierdeam vremea, tocmai acum cînd toamna e minunată şi atîtea frumuseţi ale lumii ne stau la îndemînă, de la culorile pastelate ale frunzelor ce se îngălbenesc cu tandreţe la gustul aromat al cafelei Jamaica Blue, luată de la magazinul Avedis al lui Gheorghe Florescu din Piaţa Rosetti, care poate îmbuna orice fiinţă, precum vinul de Lechinţa cu care a fost convins Hruşciov să retragă trupele de pe teritoriul României.
Pînă să intrăm în miezul subiectului, nu care cumva să neglijăm o afirmaţie ieşită din gîndirea actualului premier, greu digerabilul profesor de la Cluj, Emil Boc. Referindu-se la prestaţia liderilor opoziţiei, Victor Ponta şi Crin Antonescu, şeful Executivului, care doarme în poziţie de drepţi cu mîna pe telefonul de la Cotroceni, a afirmat, neted şi abrupt, că venirea la putere a noului colhoz politic al opoziţiei ar însemna „reinstaurarea vechilor practici de conducere comuniste“. Comuniste? Aoleu, parcă scăpaserăm de comunism după ce fusese condamnat şi judecat mai ieri cu energică mînie capitalistă!


Cuvîntul comunist, care provoacă urticarie şi alergie multora dintre vechii mîncători de ciocolată deveniţi vajnici anticomunişti de pripas, a ajuns azi cea mai dură injurie. Dacă îl faci pe unul comunist, mai rău nici că se poate. Dar unde erau aceşti vajnici luptători anticomunişti de astăzi, în cap cu liderii PDL – Traian Băsescu y compris – înainte de 1989, cînd nu prea mulţi cetăţeni români şi-au pus pielea la saramură împotrivindu-se făţiş şi deschis comunismului? Nu cumva tot prin practici comuniste a preluat puterea în anii ’90 FSN-ul, din rîndul căruia, acum, au apărut vajnicii anticomunişti de ultimă generaţie? Nu cumva tot cu practici comuniste, utilizate în scop electoral, acum doar cîţiva ani, a cîştigat la mustaţă Traian Băsescu un nou mandat? Nu cumva tot cu practici comuniste, dar cu un fals discurs anticomunist, sîntem mereu îmbrobodiţi cu fantoma comunismului după care, realmente, destui cetăţeni ai scumpei noastre Patrii tînjesc şi oftează şi azi.


Ce învîrtea tov. Emil Boc prin anii ’80, ca să-i pută acum atît de tare practicile comuniste, pe care altminteri le foloseşte din plin? Sau este doar o manevră electorală? Cum se apropie orice fel de alegeri, în discursul PDL apare brusc această componentă anticomunistă, care, altfel, nu mai are absolut nici o relevanţă. Pentru cei care se înghesuie prin malluri la promoţii, pentru cei care se bat pentru o pungă cu ajutoarele alimentare oferite de UE sau pentru cei care umplu discotecile, grozăviile făcute de comunişti nu mai au nici un fel de relevanţă sau impact.


Sau poate că Emil Boc face cu ochiul unui electorat captiv, care nu poate accepta ideea de comunism şi de comunişti, oricine ar fi emiţătorul mesajului anticomunist? Oare a auzit ţîfnosul Emil Boc de senatorul McCarthy, de comisia lui senatorială din Statele Unite şi de vînătoarea de comunişti din anii ’50? Isteria anticomunistă, care a fost o isterie antidemocratică, a rămas ca o pată neagră în filele istoriei americane.


Comportamentul premierului Emil Boc – de căţelandru umil în faţa umorilor, resentimentelor şi frustrărilor unui preşedinte care nu trăieşte bine decît din gîlceavă – devine jenant. ’Geaba Enescu brand al României, cînd un prim-ministru de azi spune doar aiureli care să sune bine în urechile stăpînului său. Căci toată pletora de ultimă oră de lideri PDL este o adunare jalnică de oportunişti puşi doar pe căpătuială şi pe ocuparea unor posturi importante – şi bine retribuite – în Statul român. Toate remanierile de care se tot vorbeşte – sub semnul iminenţei – sînt simple manevre de aburit gloata. Ce mare scofală este că un personaj cu totul mediocru, precum ministrul Igaş – şi acesta mare anticomunist, ca Boc? –, va fi înlocuit de actualul ministru al Apărării, altă marionetă cu patru stele pe umeri, generalul Gabriel Oprea (şi ăsta tot mare anticomunist?)...

Straniu, dar în limita logicii lui „pupă-n bot şi papă tot“, toate aceste vestale ale anticomunismului de ultimă oră ar fi putut face carieră frumoasă şi înainte de 1989. Unii chiar au şi făcut. Acum, nici usturoi nu au mîncat, nici gura nu le miroase. Doar Lancôme şi Chanel 5. Accept, la limită, orice fel de matrapazlîc sau de codoşală învelită în minciuni despre democraţie şi progres, dar nu mai accept să ni se dea lecţii de etică. Nu ştiu cum vine cu echitatea capitalistă, dar de cea socialistă am beneficiat din plin. Cuvîntul comunist în gura acestor vajnici foşti utecişti sună jenant. Şi la ei se referea Gabriel Liiceanu – care acum tace – în apelul său către lichele, rămas azi fără adresant. Lichelele s-au împrăştiat în toată clasa politică şi judecăţile de valoare nu mai pot fi decît personale. Este tragic că lipsa de modele intelectuale şi de alternativă politică ne-a adus într-un impas, din care nu mai putem, nu vrem sau nu sîntem în stare să ieşim. În aceste condiţii, incidentul legat de Regele Mihai devine sugestiv.


După fel de de fel opinteli mai mult sau mai puţin elegante şi de răsuciri cu 180 de grade ale majorităţii pedeliste, s-a acceptat propunerea fostului premier, Călin Popescu Tăriceanu, de a-l invita pe fostul suveran al României în plenul Parlamentului, pentru a ţine o cuvîntare, prilejuită de împlinirea vîrstei de 90 de ani. Ceea ce ar fi trebuit să fie un moment solemn şi evocator al istoriei recente – care cum, necum a marcat istoria României şi a Europei: scurtarea războiului cu şase luni nu e chiar puţin lucru – a dat naştere unor polemici virulente şi ieşiri la rampă dintre cele mai groteşti.


Trecem peste limbajul de bodegă, cu totul inadecvat pentru un şef de Stat, adoptat de Traian Băsescu – voi fi din nou boscorodit: „Iar, domnule, pomeneşte ăsta de Băsescu, are o obsesie, domnule, ce ţi-e şi cu publiciştii ăştia, de ce nu or scrie şi ei frumos despre o carte, un concert, o expoziţie, de ce nu-şi vede de prozele sale?“. Afirmaţiile cu „bietul ex-rege“ intră în obişnuinţa verbală prezidenţială. Vrem doar să punctăm faptul în sine, al invitării Regelui Mihai în Parlamentul României. Nu credem că discursul frust al deputatului Toader Paleologu a schimbat situaţia votului negativ din comisiile Parlamentului. Ci că, pur şi simplu, a fost un telefon, care a spus şmechereşte: „Lăsaţi-l pe «bietul rege» să vină, o să avem de ce rîde şi vom putea să-i scoatem ochii lui Duda, după aia“. Anticomuniştii din PDL rîd de Regele Mihai, se pregătesc de o şedinţă distractivă, pe 25 octombrie. Domnule Boc, fiţi pregătit, Şeful dumneavoastră trebuie să vă audă rîsul anticomunist!

Bedros HORASANGIAN - Taxa „Warren Buffet“

Prima secvență. Președintele Statelor Unite și-a exprimat intenția de a impune o taxă suplimentară cetățenilor ale căror venituri depășesc un milion de dolari pe an. Scurt și cuprinzător.

A doua secvență. Smart and clever, tineretul care se dedă politicului în România. Nu am priceput de ce aceste școli de vară de îndoctrinare politică trebuie să se încheie cu bairamuri demne de boierii arnoteni.
Să revenim la Statele Unite. Declarația lui Barack Obama nu a surprins. Congresmanii erau deja avertizați de Casa Albă că vor fi obligați să ia măsuri draconice, în următorii zece ani, pentru a limita deficitul bugetar american aflat mult sub cota critică. Niciodată Statele Unite nu au fost atît de vulnerabile, sub raport financiar, precum se dovedesc în aceste ultime luni. Situația poate degenera, deja sînt semnale rele. Economia întîrzie să se relanseze, investițiile nu merg, nu se creează noi locuri de muncă pentru a absorbi numărul mare de șomeri pe care statul american este obligat să-l ducă în spate. Criza mondială nu e legată doar de nefastele speculații financiar-bancare și de cîrdășiile dovedite ale unor grupuri, ci are și un mare impact asupra opiniei publice.

Unii s-au îmbogățit peste măsură, în timp ce alții trag mîța de coadă. Resentimentele pot răbufni și lua forme violente, chiar în aceste zile cînd spiritele se încing pe străzile adiacente Wall Street – în sudul Manhattanului, cum ar veni. Președintele Obama vine cu această propunere. Care nu e chiar nouă și aparține unui mare bogătaș american. Warren Buffet.

Acesta a reușit să strîngă, în cîteva decenii, o avere considerabilă. A tot fost plasat prin primele locuri în clasamentele celor mai bogați oameni ai lumii. Mereu în primii zece. Și, cu toate că este un mare filantrop – el cedează în jur de 90% din ce cîștigă în scopuri caritabile, ducînd o existență modestă, cu o alimentație frugală –, tot bogat rămîne. Nu ar fi primul exemplu din istoria Statelor Unite. Nici Frick, Morgan sau Rockefeller nu erau faimoși pentru extravaganțele lor. Warren Buffet a fost cel care a indus ideea potrivit căreia oamenii bogați ai Americii să contribuie cu sume mai mari pentru micșorarea deficitului bugetar.

Metodele haiducești nu mai pot fi puse în aplicare


Chestiunea, onorabilă în sine, generează însă mari dispute. De la cîte fire de nisip începe o grămadă era una dintre interogațiile vechii filozofii grecești. De la cîte milioane de dolari venit pe an începe bogăția? De la 100.000 de dolari, de la 500.000, de la un milion de dolari pe an venit, de la cît?

Puterea și forța Statelor Unite – în general ale statelor capitaliste – s-au bazat pe clasa de mijloc. O solidă și prosperă clasă de mijloc a creat premisele unei economii în expansiune, o piață liberă activă și un consumism care a generat profit. Profit egal plus-valoare, motorul capitalismului. Nu e nevoie să-l combatem pe Marx cu înverșunare. Școlile de gîndire de la Frankfurt și Chicago l-au studiat cu alți ochi decît cei de la Ștefan Gheorghiu. Bref, ce va face America la propunerea lui Barack Obama?
Dar în România ce va fi? Ar putea avea o astfel de inițiativă un efect în România? Sau noi, fiind o guvernare de dreapta, nu putem aplica astfel de măsuri „populiste“, dacă ar fi să ne luăm după glasul luărilor de poziție și de cuvînt ale actualei Administrații? Nu avem la îndemînă calcule complexe din care să rezulte cîți bani ar mai intra în bugetul statului printr-o impozitare suplimentară a celor bogați. Repetăm, nu știm bine ce înseamnă asta și de la ce prag considerăm că un om este bogat (așa cum există studii și cifre clare privind pragul de sărăcie al unei familii/individ).

Ne jucăm cu speculațiile, cînd situația, atît în SUA, în UE sau în România, ar impune decizii pragmatice și eficiente. Metodele haiducești de a lua de la bogați și de a da la săraci nu mai pot fi puse în aplicare. Ar trebui inventat ceva nou. Care să și funcționeze. De la economie și asigurări medicale, la educație, cultură, știință, tehnologie și comerț.

Cum? Nu sînt în măsură să avansez soluții. Dar aștept să cred în ele și să am încredere în ele.

Post-scriptum cu Mr. Jazz

Johnny Răducanu a fost, pentru mulți dintre noi, Jazzul însuși. Poate alți muzicieni au fost mai talentați decît el. Poate alți muzicieni au fost mai școliți decît el. Poate alți jazzmani au fost mai ambițioși și mai răzbătători cu propriile lor însușiri. Dar Johnny Răducanu a însemnat toate acestea și ceva în plus. A trăit jazzul ca pe propria viață. Simplu, natural, firesc. Ca un solo de contrabas. Momentul lui de glorie și fericire, cred eu, și poate sînt printre puținii în viață care mai pot confirma acele secvențe, au fost clipele cînd a interpretat o compoziție proprie, Suita carpatină, pe scena Ateneului Român. Nu-mi aduc aminte să-l mai fi văzut vreodată îmbrăcat în frac. Era seniorial și plin de emoție. Atunci l-am văzut lăcrimînd de-adevăratelea. Unica dată. Acum ar fi rîndul nostru, dacă mai sîntem în stare de ceva. Parcă îi văd fața zîmbăreață: „Ce faci, armene, forget it!“.
Good bye, brother!

Bedros HORASANGIAN - Lecția lui 11 septembrie

O zi din istoria lumii care rămîne importantă, fără să mai precizăm și anul. O zi din istoria lumii care schimbă mersul lumii, fără să fim foarte conștienți de asta, fără să putem schimba prezentul. O zi din istoria lumii, în urma căreia nimic nu va mai fi ca înainte.

11 septembrie nu este doar o tragedie americană. Sau una newyorkeză. Sau doar a celor care și-au pierdut ființe dragi acolo. Sau un eșec grav al serviciilor speciale americane, prin The Wall/Zidul, datorat birocrației administrative, secretomaniei și lipsei de comunicare dintre CIA și FBI, s-a ajuns la efecte dezastruoase.

11 septembrie este o zi care ne privește pe toți. Una din acele probleme umbrella, ale cărei efecte în lanț acoperă întreaga omenire. Dar și una dintre tragediile care pot genera speranță și încredere. Dumnezeu n-a murit încă, totul e posibil. Una dintre tragediile care ne avertizează că există și nenorocire pe lumea asta. Violența generează violență. Ura naște resentimente, nu neapărat ură, indiferent dacă sîntem buni creștini, de la Muntele Athos, sau călugări tibetani, din Lhassa.

Ideea ar fi că ceva trebuia întreprins după 11 septembrie. Deciziile imediate luate de Administrația George W. Bush, oricît de spectaculoase și de bine mediatizate, au fost prost puse în practică și s-au dovedit ineficiente. Războiul din Irak și eliminarea de pe scena istoriei a lui Saddam Hussein nu au schimbat datele problemelor mondiale. Campaniile militare ale NATO, în Afganistan și Irak, se dovedesc neputincioase. Eșecul democratizării celor două țări asiatice este evident. Dincolo de rapoartele oficiale și de miliardele și miliardele de dolari cheltuiți. Lupta împotriva terorismului islamic se dovedește ineficientă. Patriotic Act nu funcționează în afara Americii.

Ciocnirea civilizațiilor, de care a tot pomenit Samuel P. Huntington, pleacă în fond de la o realitate greu de controlat. După căderea comunismului, Francis Fukuyama a lansat ideea unui „sfîrșit al Istoriei“, vorbind despre intrarea omenirii într-o epocă de înțelegere, pace și prosperitate. La începutul anilor ’90, Samuel P. Huntington a atras atenția asupra prezenței lumii musulmane în Occident și a anticipat că între lumea occidentală și cea musulmană se vor produce conflicte. Aceste conflicte vor avea cauze religioase, a susținut Huntington, dar consecințele vor fi economice, ideologice și civilizaționale. Există un clivaj insurmontabil între lumea islamică și Occidentul democrat. Greu de depășit. Pozițiile nuanțate de regretatul profesor de la Columbia University, Edward Said, sînt contestate de ambele părți ale conflictului. Capitalism versus Islam. Încercările alternative sau cea de-a treia cale a lumii arabo-musulmane (cea mai numeroasă populație musulmană din lume este într-o țară non-arabă, Filipine) au dat greș. Așa că un dialog, oricît de dorit/de binevenit la nivel academic, devine caduc pe plan politic sau social. Oricît de strîns ar colabora cu americanii președintele Afganistanului, Hamid Karzai (sau generalii de la Islamabad), realitățile din teren desfid orice acord. Dincolo de succesele parțiale și punctuale – au fost evitate noi atentate sau vărsări de sînge –, teama, neliniștea și neîncrederea reciproce rămîn. Ca și potențialele pericole.

Ce s-a întîmplat în Norvegia este un teribil avertisment. Nu mai știm bine cine este și cum este definit dușmanul și de unde pîndește moartea. Doar cu controlul bagajelor, cu suspicionarea vecinilor, controlul convorbirilor telefonice și citirea corespondenței electronice nu am ajuns prea departe. Teroarea și amenințările unui islamism intolerant, radical și agresiv sînt prezente. Frica, temerile de tot felul, neliniștea pentru ziua de mîine și insecuritatea personală au devenit acaparante.

Peste toate aceste stări contradictorii generate de 11 septembrie a venit și criza economico-financiară; începută în 2008, această criză nu dă semne că s-ar liniști. Au venit și fel de fel de cataclisme naturale. Un uragan, ca Irene, sau un Tsunami, precum cel care a devastat recent coastele Japoniei, nu puteau fi evitate. Dar puteau avea alte consecințe, dacă învățam să trăim altfel. Cum? Nu sîntem în măsură să oferim răspunsuri, abia reușim să articulăm interogații. Depindem în această lume unii de alții mai tare decît ne închipuim.

Degeaba elaborăm proiecte și strategii de combatere a terorismului dacă eludăm un singur factor. Din cinism, ignoranță sau cu vinovată premeditare. Omul.

Omul obișnuit sau cel ieșit din normă. Omul fără însușiri, omul de prisos care tot asociindu-se pe lîngă alți oameni fără însușiri și pe lîngă alți indivizi de prisos, se constituie în mari mase de oameni. Care, prin număr, își schimbă identitatea. Nu e de joacă, nici de neglijat. Nu putem eluda faptul că există deja enorme mase umane fără identitate. Manipulate, dacă nu de televiziuni, măcar de lideri charismatici. Dincolo de lumea democrațiilor occidentale, cu drepturile omului și cu etica crimelor împotriva umanității puse la punct, mai există o altă lume. Nu a treia sau a patra.
O altă lume. Africa a fost abandonată pentru ceea ce numim democrație. Urmează Asia și Orientul Mijlociu? Rusia, India, China și America de Sud?

Vom trăi în dictaturi religioase și democraturile – incriminate azi – vor deveni ceva legat doar de trecut? Există cîte un mic Khomeini în multe țări islamice cu iz democrat. Să se dovedească islamul mai puternic decît modernitatea tehnologică și mai atractiv decît lumea iudeo-creștină pe care s-a clădit greu dar cu valori certe modelul lumii occidentale de azi? Experimentul comunist s-a dovedit falimentar. Societatea capitalistă scîrțîie tare din toate încheieturile, dar încă nu și-a pierdut/epuizat toate energiile. Iar valorile și principiile ei sînt viabile și azi. Vom avea suficientă forță să rezistăm acestui asalt continuu al islamului asupra Occidentului? Nu doar trupele NATO ne pot păzi. Nu intrăm în detalii pernicioase sau în dezbateri aprinse despre tipurile de islam, valorile lumii musulmane și modelul propus (un scriitor ca Salman Rushdie spunea că islamul nu este monolitic, existînd o versiune „blîndă“ a islamului, contracarată de „radicalismul islamic“). Pur și simplu, constatăm că lumea a treia vine peste lumea a doua și a-ntîia și vrea s-o anihileze. Așa cum a precizat premierul Australiei, Julia Gillard, nimeni nu e obligat să rămînă în Australia, dacă nu vrea să accepte regulile și legile acestei societăți. Așa cum a punctat un deputat austriac în fața solicitărilor excesive ale minorității turce din Austria. Exemple cu duiumul. O fi, poate, frumos să se facă un centru cultural islamic și o moschee la Ground Zero, în Manhattan, dar nu am auzit să se construiască vreo biserică, vreun centru de studii creștine la Teheran, Cairo, Islamabad sau un centru de cercetări iudaice la Sanaa, Peshawar sau Ankara. Să nu ne ascundem după degete. Mesajul islamului e simplu și dur. Ori ne primiți la voi acasă și acceptați tradițiile noastre, așa cum le trăim noi, ori vă terminăm. În numele lui Allah sau în spiritul surelor din cărțile noastre sfinte. Cine e interesat, există cîteva ediții bune ale Coranului și în limba română. Una tradusă de un mare savant orientalist, precum profesorul Silvestru Octavian Isopescu.

De aceea, credem noi, în lumea de astăzi, așa cum a ajuns ea să fie configurată, cetățeanul american nu poate fi protejat sau nu se poate salva oricîte scuturi antirachetă s-ar constitui.

Războiul stelelor l-a ajutat pe președintele Ronald Reagan să cîștige lupta cu complexul militar-industrial sovietic. Eșecul sovieticilor a fost marcat de neputința lor de a ține pasul tehnologic cu superputerea tehnologiei americane. Sistemul comunist s-a prăbușit ca un castel făcut din cărți de joc, capitalismul și democrațiile occidentale au învins comunismul autocrat și corupt. Lumea întreagă a crezut și a sperat că istoria a murit, ideologiile s-au autodizolvat, religiile s-au înfrățit – de remarcat, din perspectiva de azi, uriașul efort ecumenic făcut de regretatul Papa Ioan Paul al II-lea – și am crezut că pacea și bunăstarea vor domni pe Terra de acum înainte.

Mare eroare. Dincolo de hiperinteligența experților NASA și a celor de la Pentagon, dincolo de hipercompetența analiștilor și a cercetătorilor de la MIT, UCLA sau Princeton, mereu s-a neglijat ceva aparent banal și insignifiant. Mereu a fost exclus din strategii și proiecte ultrasavante. Mereu s-a aproximat că este o cantitate neglijabilă. Un epsilon care să nu conteze. Dar iată că s-a dovedit că poate fi esențial. Omul.

Un simplu fellah, din Delta Nilului, poate da peste cap o omenire. Un simplu indian cu forța încrederii sale în nonviolență s-a opus britanicilor și India a devenit o țară independentă. Despre Mahatma Gandhi este vorba. Un simplu cetățean sud-african a rezistat 26 de ani în închisoare fără să-și renege ideile și să renunțe la idealul său; apartheidul, cu toate legile lui antirasiale, a fost abolit în Africa de Sud. Despre Nelson Mandela este vorba. Un simplu om de știință sovietic s-a opus de unul singur – în fine, alături de energica și militanta sa soție, Elena Bonner, recent dispărută dintre noi – sinistrului sistem comunist sovietic și pînă la urmă acesta s-a prăbușit. Despre fizicianul Andrei Saharov este vorba. Nu doar despre ei este vorba. Ci despre factorul uman.

Așa au pierdut americanii războiul din Vietnam. Așa au cîștigat americanii războiul din Irak. Și?

Și nimic. Dialogul culturilor lasă, deseori, loc confruntării. Este o chestiune de timp, să nu ne facem iluzii. Care pe care. Dincolo de verbiajul bunelor intenții și de cataplasmele cu conferințele dedicate înțelegerii între popoare, din lumea islamică vor mai curge amenințări. Ce va fi de făcut de acum înainte vor stabili decidenții lumii. Ca să nu se aleagă praful de tot și de toate.

11 septembrie rămîne nu doar un memento mori, ci un sever avertisment. Poate un singur om salva omenirea? Credem că da. Omul acela va fi Omul Colectiv. Să-l căutăm. Poate fi fiecare dintre noi. Dacă reușim să ne solidarizăm. Ar fi lecția pe care a lăsat-o omenirii acest 11 septembrie. Din 2001.

Bedros HORASANGIAN - Principiile lui Băsescu și muzica lui Enescu

Nu știm ce impact real are asupra populației României Festivalul Enescu, de care se face mare caz în mediile culturalicești. Se tot spune că Festivalul Enescu este – sau ar trebui să fie – un brand de țară. Că TVR transmite. Că Radio România emite. Că Primăria Bucureștilor organizează. Că toată lumea va înregistra și va retransmite. Că ICR editează. (A făcut deja o treabă bună publicînd o excepțională lucrare dedicată lui George Enescu, semnată de distinsul profesor și compozitor Pascal Bentoiu).

Se spune, nu fără un dram de dreptate, că Festivalul Enescu poate îmbogăți substanțial, prin performanțe culturale de excepție, imaginea și prestigiul României. Pe care le-am tot pregătit ani în șir, plimbîndu-ne pe marile bulevarde ale culturii (de care tot pomenea regretatul mare om de cultură Constantin Noica, doar că leoforos este cale, weg, potecă etc., și nu bulevard asfaltat și bordurat de borduragiii și de asfaltagiii români de ultimă generație).

La fiecare ediție Enescu, sînt reluate toate stereotipiile: că România are un uriaș potențial artistic și cultural – mai nou și de aur – care poate îmbogăți patrimoniul mondial, prin contribuții majore și esențiale. Că în vremuri de criză, cel mai bine e să investim în cultură (ca să vezi și să nu crezi, ce mai contează spitalele prăpădite, unde medicii fac minuni, sau școlile unde se scot olimpici pe bandă, deși gloata elevilor nevoiași obține rezultate dezastruoase la bac etc.). Că doar prin astfel de manifestări de mare cultură vom fi capabili să schimbăm prejudecățile legate de români și de România.

Kultur și Kultur, ce mai! Nu Dracula sau Ana Aslan, Hagi, Nadia Comăneci și frunza verde de stejar sau mai știu eu ce logo ar putea pune pecetea de aur pe fruntea unei națiuni. Mulți bani se risipesc pe multe acțiuni propagandistice, fără nici un rezultat. Nu este cazul cu Festivalul Enescu; acesta are deja o tradiție bine așezată în deceniile de cînd a luat ființă. Dincolo de anumite (la un moment dat chiar multe, inclusiv desființarea concursului) sincope și derapaje – cumva inerente, în anii de activitate susținută a național-comunismului românesc –, festivalul și-a păstrat ștaiful. A renăscut pe o altă spirală a istoriei. Toate bune și frumoase. Enescu merită din plin toate admirațiile și elogiile noastre. Adică ale celor care chiar îi prețuiesc cu adevărat opera, de o mare anvergură și de o deosebită valoare estetică, dar și ținuta de om de excepție.
Numai că ne împotrivim cu înverșunare transformării lui Enescu – inclusiv a Festivalului Enescu – în material propagandistic de orice natură. Avem nevoie de astfel de modele culturale, dar nu e nevoie să le tranformăm în branduri. Sîntem ce sîntem, sîntem cum sîntem, ca țară și popor, nu putem fi mai buni și mai frumoși dacă punem la cale fel de fel de „potemkiniade“ prin care să ascundem gunoiul sub preș. Ne putem bucura din plin de Festivalul Enescu și de oaspeții săi de marcă, dar ne încîntă mai puțin macularea numelui unui mare artist român, folosit în te miri ce strategii de propagandă.

Cu sau fără brand de țară, sîntem cum sîntem și nimic nu poate obnubila adevărul despre noi înșine. Cum spuneam: dacă ieșim puțin din ghetoul intelectual românesc, sentimentul nostru e că impactul și efectul sînt minime. Atît în țară, cît și peste hotare. De care facem mare caz: că am apărut pe CNN, pe Euronews, în cine știe ce publicații britanice. E foarte frumos și bine, numai că nu rezolvă chestiunile de fond ale României.


În același timp cu Festivalul Enescu, foarte activ și foarte prezent peste tot este și președintele României, Traian Băsescu. Se implică în toate și în orice. Se pare că se pricepe la orice. Interesant este că nu semnează nimic. Dă doar sugestii, indicații, emite păreri, accentuează idei, critică dur adversari politici sau tovarăși de drum, deopotrivă. Se consideră, cumva, deasupra tuturor și-și poate permite să emită orice fel de aprecieri. La o adică, nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase. Dacă iese ceva prost, sînt de vină Boc și PDL. Care nu-i aplică învățăturile.
Considerăm implicarea președintelui în povestea cu exploatarea aurului de la Roșia Montană cel puțin inadecvată. Nu șeful Statului poate decide într-o astfel de situație, ci o pleiadă de experți și de specialiști, care să pună în cumpănă ce e mai util și mai folositor pentru România. Care sînt principiile lui Traian Băsescu, de care pomenea doamna Roberta Anastase cu evlavie de jună călugăriță față de spusa și de vrerea unei maici starețe de la Agapia? Declarațiile recente ale șefului Statului, că se va retrage din viața politică după încheierea mandatului, nu pot fi luate decît cu o mare doză de suspiciune. De neîncredere. Afirmația doamnei Roberta Anastase, președinta Camerei Deputaților, că viitorul președinte sau președintă a României – oare unde bate? – va trebui să respecte principiile lui Traian Băsescu, ne lasă visători. Și ne pune adînc pe gînduri. Știm bine că formulaEin man, Ein Wort, cuvîntul dat, nu prea funcționează la politicienii români. Azi așa, mîine altfel, „n-am zis eu, s-a scos din context“, mogulii manipulează televiziunile. Chestiunea ar fi: cum să respectăm niște principii care nu există? Ar trebui, cumva, elaborat rapid un set de principii care să fie puse la temelia viitorului nostru. Să fim Smart and right, la fel cum li se urează tinerelor vlăstare din politica românească.


O cărțulie care să conțină tot ce poate însemna esența gîndirii băsesciene ar fi de dorit, în cel mai scurt timp, pentru a lumina bulevardele viitorului, pe care vom păși cu demnitate de europeni în UE și NATO, dar și cu mîndria de a fi români, la noi acasă. Fără prea multe branduri de țară. Ne vom brandui viitorul doar împreună.

Bedros HORASANGIAN - Pe Arca lui Noe

Primarul oraşului New York, Michael Bloomberg, alături de colaboratorii săi, a apărut zilele trecute la televiziunile americane şi a decretat starea de urgenţă. Pericolul era iminent, situaţia – extrem de gravă. Uraganul Irene se apropia de marea metropolă americană. Sute de mii de oameni urmau să fie evacuaţi. Cele mai periclitate zone erau cele de coastă. Se aşteptau valuri uriaşe, de zece metri. Evacuarea sub semnul urgenţei devenea obligatorie.

Pentru prima dată în istoria oraşului, avea loc o acţiune de proporţiile debarcării aliaţilor în Normandia, din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Nu e chiar simplu să disloci mase mari de oameni. Prin CNN, ameninţarea oraşului New York a devenit cunoscută şi a pătruns peste tot. Hărţi ale oraşului în diverse culori arătau zonele înroşite în care pericolul unor grave inundaţii devenea iminent: sudul Manhattanului şi o parte din Staten Island, Queens şi New Jersey erau ameninţate de o catastrofă de proporţii.
Realitatea a fost totuşi mai blîndă decît imaginaţia realizatorilor de ficţiuni. O omenire întreagă a stat cu sufletul la gură să vadă cum se va desfăşura întîlnirea de gradul zero dintre uraganul Irene şi marea metropolă americană. După ce devastase zone întregi – deja 10 morţi în Carolina de Nord –, năbădăiosul uragan şi-a mai pierdut din puterea distructivă. Cu toate acestea, pagubele sînt imense în Vermont şi Pennsylvania. Iar pericolul nu a trecut, după cum atenţionează preşedintele Barack Obama: „Încă nu s-a terminat!“.

Experţii au estimat pagubele la şapte miliarde de dolari. Deocamdată. La New York, ordinul de evacuare obligatorie a pus în mişcare sute de mii de cetăţeni. 5.000 de zboruri aviatice au fost anulate în weekendul trecut. Două aeroporturi, JFK şi La Guardia, au fost închise. Ca şi circulaţia bătrînului metrou.

Un oraş asediat. New York. Care nu a cedat. După ce a avut parte de un cutremur – şi ştim bine că zona nu este considerată seismică, altfel nu se construiau zgîrie-nori într-o veselie –, acum a venit şi acest uragan.

New York este un oraş aparte în geografia Statelor Unite, un oraş aparte în alchimia întregii lumi. Criminalul atac din 11 Septembrie 2001 a dat un nimb tragic acestei urbe mult invidiate. Ar trebui să învăţăm cîte ceva din experienţa, deseori, dură şi dramatică a acestui oraş. Şi a locuitorilor săi. Preşedintele Barack Obama, care şi-a întrerupt concediul şi a revenit la Casa Albă, a răsuflat cumva uşurat. Asta îi mai lipsea actualei Administraţii de la Washington, un cataclism natural de „proporţii istorice“, cum elegant puneau în gardă experţii autorităţile. Americanii erau pregătiţi de un dezastru, dar nu a fost chiar aşa de rău, ca să zicem aşa. Paza bună păzeşte bostănăria. Mai ales cînd nu este vorba despre pepeni, ci despre oameni. Şi nu puţini. Şi nu dintre cei mai înstăriţi. La astfel de nenorociri cei mai vulnerabili sînt cei săraci şi cei necăjiţi.

Deşi un dezastru natural a ocolit America, Statele Unite dau semne de slăbiciune. Motorul economiei mondiale s-a gripat. Crize de tot felul – nu doar cele financiare de pe Wall Street, care au creat mari dificultăţi Administraţiei Obama şi Congresului pentru a le depăşi – sînt în curs de desfăşurare. Crize sociale, economice, politice, militare. Asigurările sociale şi sănătatea sînt deja probleme grave pentru Administraţia americană. Situaţia din Irak şi Afganistan este extrem de fluidă. nu se întrevede nimic concret şi spectaculos pînă cînd se vor retrage trupele NATO. Miliarde de dolari tocate ca să ce? – se întreabă mulţi americani. Şi, apoi, ce se va întîmpla?

Ce se va întîmpla în viitoarele săptămîni şi luni în Libia? Nu este vorba doar de petrolul libian – extrem de bun în raport cu cel extras în alte zone din Orientul Mijlociu –, ci de soarta unui întreg popor. Donald Trump vrea acces la petrolul libian. Acesta a declarat, pe 22 august, într-un interviu pentru emisiunea Fox and Friends de la postul de televiziune FoxNews, că Statele Unite ar trebui „să ia jumătate din petrolul libian“, deoarece americanii i-au sprijinit pe rebelii ce luptă împotriva forţelor lui Muammar Gaddafi). Dar şi francezii, şi italienii s-au implicat în Libia, de partea forţelor anti-Gaddafi. Criza alimentară şi de combustibil este deja o realitate la Tripoli. Măsuri urgente vor lua Italia şi Franţa, direct interesate în zonă, chiar dacă nici situaţia lor nu este prea grozavă. Ce să mai vorbim despre Grecia, care încearcă să-şi revină după ce a fost în pragul falimentului! Ajutorul internaţional, substanţial, a fost decisiv.
Poate de aceea insistă acum preşedintele Băsescu pe proiectul Roşia Montană şi pe extragerea aurului românesc în orice condiţii. Nu avem expertiza necesară pentru a avansa opinii pro sau contra proiectului, avem doar întrebări şi nedumeriri. Problema este: cu ce se alege România? Este Roşia Montană un proiect gîndit ca o soluţie pe termen mediu şi lung sau doar un acord politic, pentru a se salva guvernarea?

Sigur că un şef de stat poate judeca altfel decît o fac profesorii-arheologi sau experţii în mediu. Dar, chiar şi aşa, poate salva aurul extras la Roşia Montană situaţia dificilă în care se găseşte România? Pentru cîtă vreme? Dacă partea română se pricopseşte cu doar 600 sute de milioane de dolari, iar Gabriel Resources cu 15 miliarde, treaba nu e în regulă. Problemele sînt de natură strategică şi nu e de joacă. Dăm de lucru la 1.000 de oameni şi salvăm o guvernare sau România are o şansă pe termen lung? Sau noi „ţinem criza sub control“ şi cu asta, basta, ne agăţăm de fiecare pai, pentru a nu ne scufunda?

Ce se întîmplă azi la New York sau la Tokyo, la Moscova sau la Ierusalim ne priveşte pe toţi. În acest punct al globalizării sîntem deja parte. Chiar dacă unele ţări au un PIB mai ridicat, iar altele trag mîţa de coadă, riscurile unei catastrofe sînt cumva egal distribuite. Cel puţin aşa spun experţii. Să mai amintim, cu titlu de ştire de ultimă oră, că guvernul turc a dispus retrocedarea unor bunuri confiscate cu decenii în urmă de la comunităţile greacă, armeană şi evreiască. Cine şi-ar fi închipuit aşa ceva cu doar cîţiva ani în urmă? Dar iată că solicitările Uniunii Europene încep să-şi facă efectul. Vrem, nu vrem, ne place sau nu, sîntem pe aceeaşi arcă a lui Noe (resturile ei s-au găsit pe muntele Ararat).

New York, New York. Liza Minelli ne poate cînta în continuare faimosul şlagăr. Dacă New Yorkul s-a salvat printr-un efort colectiv remarcabil, de ce nu ar avea o şansă şi restul omenirii?

Bedros HORASANGIAN - Canalul lui Marcel Hoară
În lipsa unor alte picanterii legate de mai-marii noştri politici – vizita Papei Benedict în Spania sau procesul lui Hosni Mubarak (adus pe targă în sala de judecată, păreau secvenţe dintr-un film de ficţiune) nu credem că ar interesa pe cineva –, am dat importanţă şi puţină atenţie unei informaţii de presă. Cum că deputatul PD-L de Gorj, un anume Marcel Hoară, un mai vechi client al antipatiilor noastre de pe vremea cînd trăncănea vrute şi nevrute pe la televiziuni, găunos, dar înfipt şi impertinent de fiecare dată, îşi trage un canal! Un canal navigabil. De 10 m lăţime, nu ştim adîncimea şi lungimea, cît să treacă yachtul personal şi să ajungă întreg la casa mămucii. Adică de la lacul Snagov pînă la locuinţa sa. Aflată nu chiar la malul apei, ci la o oarecare distanţă. Omul are o proprietate acolo şi face ce vrea. OK. Totuşi, un canal navigabil nu e chiar o simplă ţeavă de 2 ţoli. Nu deţinem toate detaliile tehnico-ştiinţifice ale afacerii, dar un excavator sapă deja pe traseul viitorului canal. Bun, face omul ce vrea pe terenul lui, s-ar zice. Însă de unde pînă unde liderul politic gorjan devine ilfovean, aşa tam-nisam? De ce nu şi-o fi făcut cabană lîngă cea de la Rusu, la Petroşani sau la Obîrşia Lotrului, că zona e faină? Aşa am aflat că nu pentru dînsul osteneşte încă junele lider politic gorjan, ci pentru mama domniei sale. Frumos şi emoţionant, ce să mai spui, să aibă biata femeie la bătrîneţe-haine-grele unde să-şi hodinească oasele şi sufletul. ţi ce loc mai frumos decît pe malul lacului Snagov, unde şi-au ctitorit modeste locuinţe te miri cine dintre mărimile zilei. De ce nu ar avea atunci şi Marcel Hoară un loc de odihnă pentru mama lui? Bun. Totuşi, cine e acest Hoară, căci au murit atîtea nume sonore ale literaturii române în acest an – de la MHS şi Mircea Iorgulescu pînă la Mircea Ivănescu şi Costi Stan – şi nu prea s-au înghesuit ziariştii să comenteze aceste triste pierderi ale culturii române. ţi marele public habar nu are de Mircea Horia Simionescu, în schimb ascultă cu atenţie de ani buni prostiile spuse pe ton ferm de un om care ştie să se certe. Despre Marcel Hoară este vorba. Iar despre această superbă mediocritate – este client mai vechi, aşa că ştim ce punem pe hîrtie – se aminteşte/pomeneşte cu orice prilej.
Cum nu-l mai văzusem – chiar ne întrebam ce-o mai fi cu această obraznică şi înfiptă creatură politică, vajnic huiduită şi să nu mai spunem ce, mai anul trecut, în cursul unui mare miting bucureştean, de unde a fost scos/extras sub protecţia forţelor de ordine –, am dezvoltat puţin subiectul. Am căutat pe Internet date oficiale despre Marcel Hoară. ţi aşa am citit o biografie demnă de pana ironică a prietenului nostru, marele prozator Mircea Nedelciu, şi un curriculum profesional demn de imaginaţia regretatului mare prozator MHS. ţi am citit şi recitit datele care se găsesc cu mare uşurinţă. O proză de mare substanţă, care ar satisface cerineţele prof. univ.dr. Eugen Negrici în materie de expresivitate involuntară. Ar părea halucinante, dacă nu ar fi adevărate. Studii şi patalamale – la orice fîs, pac! şi diploma sau certificatul, dar mai ales funcţii şi posturi publice ocupate cumva fără nici o acoperire de expertiză reală. Nu ştim gradul de salarizare, dar mic n-o fi, dacă automobilul este de teren 4X4 şi casa e la Snagov. Doar maşinăriile de hîrtii ale învăţămîntului privat şi fel de fel de specializări pe care propunerile apropiaţilor unui partid politic sau ai altuia le fac într-o veselie. Aşa a ajuns Marcel Hoară mare mahăr pe bani publici.

Am dat căutare să vedem ce e şi cu Roberta Anastase, aceeaşi ştire de presă o dădea şi pe juna preşedintă a Camerei Deputaţilor ca proprietăreasă pentru o nouă locuinţă. La Mogoşoaia, de această dată. Surprize, surprize, cu toate detaliile aranjate în jurul unei biografii unde marea realizare este cîştigarea unui titlu – absolut onorabil, altminteri, de Miss România în nu ştiu care an, restul este o bălmajeală de date. ţi nu reiese clar dacă duduca din Ploieşti, care a studiat sociologia la Bucureşti – fără să se precieze anii, ce-o fi aia mijlocul anilor ’90, pare hilar să pui aşa ceva într-un CV oficial!!!! – a terminat şi absolvit cu diplomă SNSPA, cică iar, de unde îşi începe apoi o carieră profesională plină de „succesuri“. La fel, şi în cazul dnelor Ritzi, Plăcintă şi Boagiu ne lovim de diplomele unor facultăţi iţite după 1989. E legal? Este. Mai e ceva de comentat? Da. Totuşi, ne întrebăm cum se explică aceste fastidioase biografii administrative, fără măcar o minimă competenţă profesională? Numai nişte lungi liste de cursuri de pregătire în diverse colţuri ale lumii nu justifică nimic. Doar avîntate cariere politice şi atît. Poate nici nu se doreşte mai mult. Dacă idealul omului politic român este un loc de casă la Snagov sau Mogoşoaia – strada cu numele Marthei Bibescu pare o ironie a istoriei faţă de prestigiul prinţesei –, atunci putem spune că stăm bine. O stranie combinaţie de doctorate la Paris şi studii aprofundate la Petroşani, Constanţa sau Alba Iulia – devenite peste noapte prestigioase centre universitare, dar ar fi altă căciulă povestea asta –, fără nici un fel de doctorat, dau măsura absurdului unei guvernări făcute doar de dorul canalelor. În acest punct avem şi experienţa unui trecut plin de exemple. Pe lîngă Canalul Dunăre-Marea Neagră şi viitorul canal Dunăre-Bucureşti – finanţat eventual de chinezi –, canalul lui Marcel Hoară, făcut din bani-nu-se ştie-exact-ai-cui, ar putea fi chiar un experiment reuşit. Dragostea de mamă şi de ţară rămîn în continuare exemplare. ţi un bun exemplu pentru politicienii care se dovedesc, adeseori, fără mamă şi fără tată. Cam atît despre Marcel Hoară şi canalul lui de aducţiune. Aşteptăm cu emoţie inaugurarea. Dna Anca Boagiu, ca şi dl Ion Iliescu, posedă diplomă de hidrotehnician.

Bedros HORASANGIAN - Grătare şi icoane
Vară. Concedii. Căldură mare. Soarele arde peste tot. Mai o ploaie, mai un şpriţ, mai o bere rece, două măsline şi-o scobitoare, peisajul mioritic perceput simptomatic de către Camil Petrescu e gata. Simpaticul Andrei Pleşu se războieşte elegant cu antipaticul – am zis ceva rău? Pardon! – preşedinte. Am zis, a zis, stai cuminte că poate vrei să zic şi mai multe. Mîrîie printre hăhăituri fostul căpitan de cursă lungă. Şeful ştie să fie resentimentar, insinuant şi mizer. Ştie să fie şantajist şi, la o adică, te-ai ars. Nu se ştie de unde ţi se trage. El ştie că viaţa e care pe care. Că doar n-a crescut cu lecturi din Grigore din Nazianţ, ci cu ciubucăreli cu cafea, ţigări şi blugi. Cinci verzişori pentru o plimbare prin port la o acostare. Un ban pus deoparte nu strică. O sută de mii de dolari, înainte de Decembrie 1989, nu e chiar de colo.

E cald, după mulţi ani am văzut şi muşte. Nu doar la arat, mai mult la comentat. Cum o putea Sever Voinescu, purtător de cuvînt la PDL – care spune despre periculoasele afirmaţii ale lui Traian Băsescu că ar fi „metafore neinspirate“ –, să mai dea ochii cu Andrei Pleşu? Ce ar alege vajnicul glosator de la revista lui Radu Cosaşu dacă ar fi să se plaseze dilematic între Traian Băsescu şi Andrei Pleşu? Ori-ori, nu mai merge cu şi-şi.
Gîndul se sparie. La noi merge oricum. La noi nu e criză, e doar vacanţă. Lumea se înghesuie pe litoral, precum credincioşii la icoana Maicii Domnului, Cea Născătoare de Dumnezeu. Niciodată nu am priceput de ce unele dintre cele mai spurcate înjurături ale românilor sînt legate de cele sfinte. Cînd regretatul Alexandru Paleologu explica erudit – în Bunul simţ ca paradox, există un capitolaş despre înjurăturile din limbile europene – că înjurătura noastră primordială („trimiterea la origini este o şansă acordată preopinentului de a reveni într-o formă îmbunătăţită“) are virtuţi terapeutice, nu greşea deloc. Dar cînd se spurcă cele sfinte nu te pot spăla nici apa Iordanului, nici berea, probabil cea mai bună din lume, nici conturile în euro, în dolari şi mai nou, în franci elveţieni. Se pare că doar aurul e mai sigur, dar pînă la un punct. Dacă economia şi finanţele chinezeşti, cărora, în sfîrşit, le dăm şi noi tîrcoale – o investiţie pentru două unităţi la Centrala Atomoelectrică de la Cernavodă nu ar fi de lepădat –, ar intra în colaps, viitor de aur doar Antarctica ar mai avea. Dar să nu ne precipităm, o bere rece să mai bem. La mare şi munte, e mult mai cuminte. Pe şosele şi în malluri criza nu se prea vede. Buluceală prin pieţe, cîrciumi şi restaurante, terase şi grădini, femei tinere şi frumoase, Grădina Raiului şi unul dintre plămînii creştinătăţii sînt în mare sărbătoare. Ziua Marinei a lui Traian Băsescu şi Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, teotokos, Cea Născătoare de Dumnezeu, au mobilizat toată suflarea românească. Grătare şi icoane se îngemănează sfinţit pentru mîntuirea de păcate şi împlinirea tuturor dorinţelor. Poate vom apuca şi noi acei ani, mult doriţi, în care toată săptămîna de lucru să fie liberă. Am dat şi acatiste pe tema asta. Să crape de ciudă protestanţii, cu etica lor a muncii cu tot.

Trăim. Concedii, cald, praf, dar şi cîrciumi pline la tot pasul. Vînzările de lumînări şi de carne macră nu au nici o legătură cu fluctuaţiile burselor din New York, Frankfurt sau Tokyo. Om de omenie, românul nostru se spovedeşte la un mic şi-o bere, grătarele încinse de Sfînta Maria Mare au aromat România între Carpaţi şi Marea Neagră şi au sfărîit între Prut şi Clisura Dunării la Cazane. E bine, să nu-l mîniem pe Bunul Dumnezeu. Pînă şi apariţia stabilopozilor cu gard de sîrmă ghimpată, la plaja de la Neptun a vilei de protocol prezidenţiale, dă măreţia românească. Stabilopozii arătau semeţ precum o nouă împachetare a lui Hristo. Artistul bulgaro-newyorkez, care a împachetat Reichstagul şi a umplut Central Park cu 2.000 de porţi. Un proiect de mare anvergură cu împachetarea Casei Poporului ar face vîlvă în toată lumea, în pandant cu tîrnosirea noii Catedrale a Neamului. Ceva tare de tot. Ar merita să trăim doar şi pentru visul ăsta, care ar împăca toată suflarea românească. Pînă atunci, paza bună păzeşte bostănăria prezidenţială.


Vacanţă. Concedii. Căldură mare.

S-a comentat puţin ce s-a întîmplat în Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. Tinerii cu arţag au vandalizat magazine, bănci şi automobile, au furat, au distrus, incendiat, lovit, bătut, au spart tot ce le-a ieşit în cale, caftit, omorît semeni de-ai lor la Londra, dar şi la Manchester, Birmingham şi în alte oraşe ale Angliei. Nu e vorba doar despre venetici, ci despre tineri care chiar nu mai un nici un fel de Dumnezeu. N-a fost frumos deloc. Nu mai e loc de glume, mai ales că Marea Britanie se pregăteşte pentru o nouă ediţie a Olimpiadei de Vară, în 2012. Ce naiba s-a întîmplat de s-a ajuns la asemenea violenţe? După crimele oribile din Norvegia, iată alte mizerii, dincolo de Canalul Mînecii, pe care nu a apucat să-l treacă nici Napoleon, nici Hitler. Ceva nu e în ordine în această dezordine a lumii.

Vacanţă. Concedii. Căldură mare.

Bedros HORASANGIAN - Dincolo de timp – Neagu Djuvara
Neagu Djuvara împlineşte, pe 18 august, 95 de ani. Înainte de o caldă evocare a prozatorului Bedros Horasangian, vă prezentăm cîteva date biografice, desprinse de pe pagina de Internet a Editurii Humanitas.
Neagu Djuvara s-a născut la Bucureşti, pe 18 august 1916, într-o familie de origine aromână aşezată în Ţările Române la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, una care a dat ţării mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Licenţiat în litere la Sorbona (1937) şi doctor în drept (Paris, 1940), Neagu Djuvara participă la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă (iunie-noiembrie 1941); este rănit în apropiere de Odessa. Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, e trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică. Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămîne în Suedia pînă în septembrie 1947, cînd comuniştii preiau şi Externele. Implicat în procesele politice din toamna anului 1947, hotărăşte să rămînă în exil, militînd pînă în 1961 în diverse organizaţii ale diasporei româneşti (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I“). În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului francez al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey. Între timp, reluase studiile de filozofie la Sorbona. În mai 1972, obţine doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei; mai tîrziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (INALCO). Din 1984, este secretar general al Casei Româneşti de la Paris, pînă după revoluţia din Decembrie 1989, cînd se întoarce în ţară. Din 1991, a fost profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi.


Mă bucură faptul că pot să scriu despre un om pe care-l preţuiesc foarte mult. Mă bucură faptul că sînt contemporan cu un om deosebit, pe care, în ciuda faptului că ne vedem rar, îl ştiu undeva lîngă noi, printre noi. Mă bucură faptul că ursitoarele au decis să ajungă la vîrsta patriarhilor în cele mai bune bune condiţii de funcţionare. Căci, altminteri, viaţa nu ar mai fi o mare bucurie şi o suită neîncetată de mirări, ci o lungă agonie însoţită de resemnare, plictiseală şi resentimente (dacă nu mai punem la socoteală variile poticneli ale trupului şi nevolniciile, în multe cazuri, buruienoase ale istoriei imediate).


Lui Neagu Djuvara i-a fost dat să înfrunte şi să depăşească multe astfel de potrivnicii. Dar şi natura tare, de vechi os boieresc cu sînge armânesc l-a făcut să fie ceea ce este: un om simplu, natural şi firesc. Într-o lume a trăirilor artificiale, într-o lume a ideilor artificioase, într-un univers plin de violenţe, de cataclisme şi de catastrofe, nimic nu-l împiedică pe Neagu Djuvara să fie autentic. Şi senin. Asta nu se mai învaţă. De nicăieri. Bunica te poate îndruma cum să foloseşti cuţitul şi furculiţa. Mama îţi poate sugera, cu discreţie, cum să te îmbraci şi cum să te porţi în diferite ocazii. Nu tu îi întinzi mîna celui mai în vîrstă. Tata te poate îndruma cum să te comporţi în compania damelor sau ce să faci la pocher, atunci cînd ai doar perechi de regi cu valeţi şi miroşi că adversarul ar putea avea trei aşi. Dar nimeni nu te poate învăţa să fii tu însuţi. Asta a făcut Neagu Djuvara toată viaţa. A fost el însuşi. Nu e puţin lucru, nici uşor. Sigur, este doar o supoziţie.
L-am cunoscut la anii senectuţii – nu e simplu să rămîi de lemn tănase cînd ţi se spune: „Mîine mă duc la aeroport… Vine fata mea de la Paris“. „Dar cîţi ani are fata dvs.?“ „Fata mea are 70 de ani !!!???“. Ce să mai spui, devii brusc visător. Exact opusul unei astfel de atitudini ne oferă biografia – spusă sau scrisă, povestită în orice caz – a domnului Neagu Djuvara. Înainte de a fi diplomat sau istoric, a fost ostaş român pe front sau consilier diplomatic în Africa, a studiat în Franţa, a citit şi a scris în România, dar, în primul rînd, a fost şi a rămas un om de lume. Sau de cuvînt. Cuvînt scris. Într-o lume care trăncăneşte fără limite, domnul Neagu Djuvara gîndeşte temeinic şi scrie judicios. A fost şi a rămas un spirit alert, un fin observator al prezentului şi al trecutului. În ce priveşte viitorul, se pare că este mefient.


Domnul Neagu Djuvara – autor Humanitas, căruia editura i-a dedicat o „serie de autor“ – este un prodigios povestitor. Un mare povestitor, din cea mai nobilă spiţă a povestitorilor, din antichitatea greacă şi din lumea orientală pînă în contemporaneitatea românească. Nu ştim ce efect au avut asupra istoriografiei româneşti studiile, nu puţine, desigur, dar evident iconoclaste ale istoricului dotat cu un excelent simţ al limbii, cu o memorie prodigioasă şi care practică un zburdalnic joc al ideilor. Nu credem că minimalizăm aportul intelectual al domnului Neagu Djuvara dacă-l considerăm, în primul rînd, un vajnic, un mare povestitor. Chiar dacă temeinicia şi orgoliul de a fi scriitor nu mai au astăzi consistenţa convingerilor lui Radu Petrescu – acel extraordinar Consul Romanus, din volumul său Meteorologia lecturii, ar putea fi studiat şi de elevii puberi, şi de sclifosiţii care practică întorsăturile de frază şi atît –, domnul Neagu Djuvara, credem noi, reface şi poate împrospăta acest orgoliu. Amintiri din pribegie, cea mai puţin savantă dintre cărţile istoricului, cu o impresionantă bibliografie academică la activ – credem noi cu sfială, cu respect, cu preţuire reală şi cu prietenie cuviincioasă –, este unul dintre vîrfurile prozei româneşti. Ei da, despre mîndra literatură este vorba şi nu despre biata istorie! Şi despre un moment care ar merita marcat de funcţionarii in charge ai literaturii române!


Prozele lui Neagu Djuvara sînt un exemplu despre cum se pot mînui nexurile epice şi despre cum se poate îmbogăţi sensul unei poveşti. Harul povestirii al celui care s-a ocupat intens de istoria mai veche şi mai nouă – oricînd şi oriunde se pot găsi pomelnice cu volumele pe care le-a scris deja vîrtosul povestitor al unei contorsionate biografii – ar putea constitui mîndria literaturii române. Din toate timpurile: din vremea lui Dosoftei, Neculce şi Miron Costin (se fac cronicarii la şcoală? Habar nu avem!), trecînd prin Ion Ghica (nu neapărat cel din Scrisori către Alecsandri, ci acela din extraordinarele Convorbiri economice), trecînd prin Creangă, Slavici şi Rebreanu, prin Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban şi Mihail Sebastian, şi, mai aproape de noi, Marin Preda, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Gabriela Adameşteanu, Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun. Facem această glosă de situare a unui prozator de marcă, într-un moment cînd proza este asaltată necuviincios de jurnalism, iar virtuţile ficţiunii sînt devorate de senzaţionalul – de multe ori, găunos şi lipsit de substanţă – al realităţii ce generează ceea ce anglo-saxonii numesc non-fiction. Nu orice text este proză, nu orice fel de discurs este literatură. Chestiunea de fond ar fi dacă produsul prozei este bun sau rău, aşa cum caracteriza Enescu muzica. Şi atît. Bună sau proastă.


Prin scrisul său direct şi elegant deopotrivă, prin înscrisurile sale legate de un trecut fabulos şi de un prezent pîclos, domnul Neagu Djuvara ne îndreptăţeşte să credem că literatura română mai are un viitor. Nu e neapărat necesar să obţinem un Premiu Nobel pentru România. Nu e neapărat nevoie ca autorii români să fie traduşi în 30 de limbi şi să conferenţieze pe tot mapamondul, ca să desluşim nişte crîmpeie, reale sau nu, de viaţă şi de mare literatură. La ceas aniversar, ni se pare necesar să amintim de toată isprăvile unui om de o politeţe rară. O frumoasă lecţie de gimnastică a ideilor, dar şi despre cum se trăieşte şi mai frumos, în echilibru cu lumea şi mai ales cu tine însuţi.

Vă mulţumim, domnule Neagu Djuvara, pentru această lecţie de viaţă şi vă dorim, din toată inima, LA MULŢI ANI!

Bedros HORASANGIAN - Un proiect pentru România
Mereu se pomenește faptul că România nu are un proiect concret pentru viitor. Pe termen mediu și lung, coerent structurat. Țară și Popor, reunite sub egida, gingașă cîndva, Cuget și Simțire.

Sigur că sîntem racordați la perspectivele și proiectele europene ale sumedeniilor de comisii și comitete de experți ale Uniunii Europene. Sigur că sîntem antrenați în fel de fel de proiecte și angajamente ale NATO, din care cu onor facem parte, și nu mai tremurăm că vin rușii sau turcii peste noi. Sigur că avem o puzderie de relații bilaterale cu te miri ce state ale lumii, economice, financiare, culturale etc., din care, teoretic, ar trebui să culegem și oarece roade.

Totuși, există senzația – care o fi adevărul și realitatea, nu știm, facem evaluări pe supoziții logice și aproximări extrase din fapte concrete oferite de surse deschise – că România nu are nici un proiect de viitor. Mergem înainte – cît de înainte? Dacă populația scade, venitul pe cap de locuitor scade, totul parcă scade, în afara acelor creșteri fastidioase cu zero virgulă ceva ale lui Emil Boc etc. –, fără să știm exact ce, cum și pentru ce. Dincolo de vorbele mari aruncate de politicieni, la putere sau în opoziție, și de formatorii de opinie (hmmm, chiar mai avem așa ceva sau doar vedetuțe egolatre și egocentrate, care se ghidează după dictonulaprès mois, le déluge?), dincoace de oficialii învestiți (prin alegeri sau numire directă) să gestioneze treburile publice, „ale țărei și neamului“ – suna frumos o astfel de formulare, cîndva, pe buzele lui Nicolae Iorga. Care Iorga, ce Iorga, noi o ținem acum cu Jeffrey Francks și Barroso!

Dar oare despre ce fel de proiect ar fi vorba? Cine să elaboreze o strategie economico-financiaro-socială pe termen mediu și lung, care chiar să dea și roade? Ne consumăm în interminabile lupte intestine, ne risipim energiile (de multe ori, cu costuri uriașe aruncate în gol) pe mize mici, alimentate de orgolii mari.
Pe ce drum merge România? OK, a ales capitalismul și valorile democrațiilor occidentale. Foarte bine. Ce facem ca să întărim un anume mod de guvernare – rezultat prin alegeri libere –, exprimat printr-o funcționare corectă și eficientă, și ca să promovăm competența și expertiza în toate domeniile? Mai nimic.

Politicul și opțiunile partizane ucid din fașă orice inițiativă. Valorile liberalismului capitalist sînt înlănțuite la noi de bizantineriile de partid și de opțiunile strict partizane. Deciziile se iau politic, în funcție de avantajele sau dezavantajele electorale, numirile sînt exclusiv pe criteriu politic – la mai toate nivelurile, de la ministere la prefecturi, de la idiosincraziile prefectului sau ale primarului local la directorii de spitale și școli. Un anume Marcel Hoară (PDL), mereu călare pe ecranul televizoarelor, a ajuns mare mahăr la o unitate de Stat, undeva în provincie, doar pe baza relațiilor clientelare. Un asemenea personaj, slugarnic și obedient, este simbolic pentru tipologia celor puși pe căpătuială fanariotă. Politizarea excesivă a societății românești a produs monștri și face ravagii.

Degeaba vorbim despre depolitizare și despre proiecte europene, cînd totul se rezumă la a pune mîna pe gologani, de la buget sau din fonduri europene, și la a-i repartiza firmelor și societăților comerciale partizane sau de partid. De aici și nebunia cu fel de fel de investiții fără noimă, de la patinoare și săli de sport, pe te miri unde, la bordurarea incontinentă a străzilor din orașele țării – oare de ce nu se pun borduri și la Dunăre sau la Marea Neagră? Ce afacere ar fi pentru firmele lui Adriean Videanu!

Apoi ne întrebăm unde se duc banii. O să cumpărăm avioane americane F-16 – faptul că și Irakul o să cumpere același tip de avioane de la americani ar trebui să ne pună pe gînduri serios și să nu mai aruncăm bani în afaceri proaste… –, așa cum ne-am pomenit pe cap cu un contract mizerabil cu firma Bechtel. Obediența noastră față de americani – degeaba ne cocoșim prezidențial la ruși, tot niște boboci de rață rămînem între SUA, Rusia și China – nu duce la nimic bun, așa cum condamnarea comunismului a fost o acțiune inimos gîndită, dar partizan valorificată pentru ultracoruptul regim băsescian și acoliții lui. Revenind la proiecte. Nu se pot obține rezultate viabile pe termen lung dacă nu urnim din loc uriașa mașinărie care se numește POPOR. Doar cu Festivaluri Enescu, seri folclorice sau medievale și cu serii de autori români traduși prin lume nu vom schimba imaginea României de care facem atîta caz și pentru care cheltuim bani aiurea cu lopata.

Ar trebui să fim capabili să schimbăm felul nostru de a fi – fără ciordeală și descurcăreală, fără să mai fim șmecheri și egoiști în exces – pentru a progresa. Dacă ne vom fura singuri căciula, n-o să mai fie de vină nici FMI și nici Banca Mondială.

Faptul că, pe timp de criză nu mai sînt locuri libere în hotelurile de la mare și că pensiunile de la munte gem de grătare contrazice toate temerile noastre. Faptul că mîrîim și bombănim aprig la o bere rece, dar votăm apoi fel de fel de neisprăviți nu ne poate face decît sceptici în privința viitorului. Faptul că organizăm doar haosul nu poate fi o soluție pentru viitor. Lasă, bre, că merge și așa, ce atîtea proiecte! Așa este, merge oricum! Fiți sănătoși și veseli, ura Caragiale, tatăl celor din România. Din Hohenzolernstrasse, de la Berlin. Poate că o întîlnire a lui Caragiale cu Angela Merkel ar fi un proiect la care am putea lucra cu folos. De ce nu?

Bedros HORASANGIAN - Cuscra lui Borbély și premiul lui Putin
Luni și marți au avut loc la Hannover, Germania, convorbiri bilaterale între președintele Federației Ruse, Dmitri Medvedev, și Cancelarul Germaniei, Angela Merkel. Cu participarea a numeroși miniștri din cele două țări, pentru o evaluare a relațiilor bilaterale, eventuale noi schimburi comerciale și punerea în practică a noi proiecte, care să crească nivelul și volumul schimburilor comerciale și economice, dar să și întărească cooperarea ruso-germană. Pe termen mediu și lung. Clar, simplu, bine organizat, treabă nemțească, s-ar zice.

Știm însă bine – mai ales din trecut – că prea strînsele îmbrățișări germano-ruse au produs dureri de cap celorlalte țări și popoare. Ale Europei, uneori chiar și altora. Nu ne este indiferent ce se pune la cale cînd se întîlnesc două mari superputeri.

America este în dificultate, Rusia merge bine oricum – chiar dacă poporul rus bombăne, dacă e vodki, e suportabil orice –, China începe să dea semne de slăbiciune, s-ar putea să avem și un urs Panda cu picioare de lut, nu doar ursul siberian rusesc de acum cîteva decenii. Situația e fluidă. Brazilia și-a comandat patru submarine nucleare de atac – știre care ne lasă visători, știind bine că prima dorință a noii președinții braziliene era să se ocupe de cei 18 milioane de cetățeni care trăiesc sub limita de jos a sărăciei.

Să revenim la situația din Germania. O fundație germană non-profit, cu sediul la Berlin, acordase anul acesta Premiul Quadriga prim-ministrului palestinian Salam Fayyed, Ministrului de Externe al Mexicului și… prim-ministrului rus Vladimir Putin.

Pravda? (Adevărat?), întreabă Vladimir Putin însuși. Ja, ja, aber… (Da, da, dar…), răspund mediile germane.

Scandal imens în mediile politice și intelectuale germane, dar și internaționale. Cîțiva membri din juriu și-au anunțat demisia. Cem Ozdemir, șeful Partidului Verzilor, prof. Edgar Wulform de la Universitatea din Heidelberg, Jimmy Wales of Wikipedia, printre alții.

Premiul Quadriga – acordat și sponsorizat de o organizație non-profit – constă într-o mică sculptură ce reproduce cvadriga cocoțată pe Poarta Brandenburg din Berlin. Se acordă anual – începînd din 2003 – unor personalități care au contribuit esențial la promovarea drepturilor omului, a bunelor relații internaționale sau au adus ceva nou în știință sau în cultură. Din 2007 se pun la bătaie și 100.000 de euro, împărțiți capitalist-tovărășește între cei patru cîștigători. Dintre laureații edițiilor precedente, nume grele de oameni politici (Kohl, Schroeder, Gorbaciov, Erdogan, Simon Peres, Tadici, Vaclav Havel), oameni de cultură (arhitectul britanic Norman Foster, scriitorul francez Eric Emmanuel Schmidt sau artistul danez Olafur Eliafson), pe lîngă alte nume mai puțin cunoscute, de activiști din Iran sau Suedia.

Mare scandal mare: anul acesta a fost desemnat și Putin printre cei onorați, pentru contribuția adusă bunelor relații germano-ruse. După 48 de ore de proteste – Eliafson a dat înapoi premiul, Havel a amenințat doar (iar purtătoarea lui de cuvînt a spus că premiul îl meritau disidentul chinez Liu Xiaubo, militantul rus Serghei Kovaliov sau jurnalista Ana Politkovskaia) –, s-a ajuns la o soluție „de avarie“.

S-a evitat astfel un moment sinistru: ca pe data de 3 octombrie, de ziua Unificării Germaniei, să i se dea un premiu lui Putin, fost agent rezident KGB în Germania de Est și apoi șef al FSB, înainte de a ajunge președinte al unei Rusii în care, pe 5 octombrie 2006, era asasinată jurnalista Ana Politkovskaia, o veche și neîmblînzită adversară a lui Putin (după Rusia lui Putin, Jurnal rusesc și Doar adevărul, cartea de reportaje a Annei Politkovskaia despre primul război din Cecenia, A Dirty War, va apărea cît de curînd și în limba română).

O situație penibilă a fost evitată, juriul Quadriga a decis ca anul acesta să nu se mai acorde nici un premiu, iar festivitățile – ce urmau să aibă loc la sediul Ministerului Afacerilor Externe german – au fost anulate. Președinția rusă și Vladimir Putin nu au vrut să comenteze situația creată, considerînd doar că acest incident nu afectează relațiile germano-ruse.

Povestea cu acordarea/retragerea Premiului Quadriga nu credem că va atrage prea tare atenția comentatorilor români, aplecați, ca de obicei, asupra subiectelor interne. Cum este, de pildă, pățania ministrului László Borbély. Mare scandal la București. În plină vară și vacanță parlamentară, mare vînzoleală juridico-politică. László Borbély, unul dintre liderii marcanți și cu ștaif ai UDMR, dar și ministru al Mediului – remarcat și de noi pentru multiplele sale afirmații/ prestații cumpănite și judicioase – în actuala echipă guvernamentală, este luat la refec de către autoritățile Statului. Și pus să dea declarații, acuzat că ar fi luat parte la oarece potlogării – sună urît, să spunem malversațiuni – cu oameni de afaceri/firme care ar fi fost favorizate și au primit multe contracte bănoase de la săracul Stat român, iar acesta ar fi beneficiat de renovarea unei case din Oradea. Pe daiboj, cum ar veni adică gratis, lucrările oferite de dl Ciocan – omul de afaceri pus deja sub acuzare – urcîndu-se la vreo 20.000 de euro. Pentru pălmașii româno-maghiari care trăiesc de la un salariu la altul, suma ar fi babană, dar pentru afacerlîcurile la nivel înalt ar putea părea un mizilic. „Uite, dom’le, atîta tevatură pentru niște biete lucrări de reparație la casa cuscrei dlui ministru!“ Sigur că ministrul a negat orice amestec în matrapazlîcurile ajunse la DNA, sigur că liderii UDMR s-au făcut roată în jurul dlui Borbély, considerat „om harnic și gospodar, serios și competent…“, de parcă competența dovedită la minister sau în cadrul partidului care ține PDL la guvernare ar avea vreo legătură cu presupusul trafic de influență. Ar fi „comandă politică“, mormăie liderii maghiari amenințînd discret cu suspendarea sprijinului parlamentar – nu-l vreți pe Borbély, nici noi nu vă mai votăm –, chestia asta nu ar mirosi a șantaj, s-o spunem neted? Sigur că se fac presiuni politice, mîrîie și dl Daniel Morar, mahărul suprem al DNA (Direcția Națională Anticorupție), ca să se disculpe de acuze, care, oricum, sînt deja prea bătătoare la ochi. Ca idee, mecanismul pare să fie acesta: dosarele unuia și altuia stau la dospit, și în funcție de cum se raportează unul sau altul la comanda politică, sînt puse pe tapet. Tapetul actualității, cine fluieră în biserică e mazilit, cine stă cu capul la cutie mai ia o decorație la Cotroceni.

Nu credem că va ieși mare lucru din ancheta și din acuzațiile aduse dlui ministru László Borbély. Ceea ce ne-a uimit și ne-a lăsat cu gura căscată – dar ne-a și dat un semn amar al deșertăciunii chestiunilor lumești – a fost sprintul oferit de soția și de cuscra domnului ministru. De frica jurnaliștilor, care asaltau cele două doamne chemate să dea declarații la DNA Oradea, soția și cuscra domnului ministru au luat-o la fugă. Fuga, fuga, cuscra mai iute de picior, apoi și doamna ministru a forțat și ea, și i-a pierdut pe drum pe ziariști.

Concluzia ar fi: mai bine și mai sănătos este să te ocupi de cuscra lui Borbély decît de Putin și de războaiele din Cecenia.

Bedros HORASANGIAN - We are the champions!

Un eveniment sportiv de anvergură internaţională – meciul dintre românul Lucian Bute şi francezul Jean Paul Mendy pentru centura de campion mondial – a degenerat într-o gîlceavă pe teme politice. Faptul că românul Lucian Bute a cîştigat meciul din ringul de box într-o manieră categorică – sportivul e şi simpatic pe deasupra şi, cînd vorbeşte, dovedeşte că are şi minte limpede, ceea ce nu se poate spune despre mulţi dintre oamenii noştri politici – a stîrnit un entuziasm popular în întreaga ţară. Toate televiziunile ne-au arătat bucuria românilor, după ce pumnul dat în maxilarul francezului l-a trimis pe acesta la podea: urale şi veselie generală, tineri şi mai puţin tineri şi-au manifestat bucuria în Piaţa Universităţii, campionul a dat mîna cu suporterii, în localitatea natală Pechea, judeţul Galaţi.
Şi atunci, de unde a apărut supărarea? Ea s-a iţit cînd campionului român, care le mulţumea celor ce l-au sprijinit în această campanie de promovare şi organizare a meciului pentru menţinerea titlului mondial, i s-a şoptit – direct şi pe şleau!: „mulţumeşte-i şi doamnei ministru!“. Cel care i-a sugerat mulţumirile a fost preşedintele Federaţiei Române de Box, fostul campion Rudel Obreja – mereu la costum negru, ca un funcţionar standard din MAE.
Noul campion mondial, reconfirmat în poziţia sa de lider al categoriei, i-a mulţumit şi doamnei Elena Udrea, ministrul Turismului şi Dezvoltării Regionale în guvernul condus de mereu ţîfnosul Emil Boc, pentru sprijinul acordat. Parte din public a trecut pe dulcele „Huuuuoooo!“, care face deseori deliciul protestatarilor români. Doamna ministru Elena Udrea, aflată în sală, a înfruntat/ digerat greu afrontul şi, abia la o ulterioară conferinţă de presă, a ripostat, printre surîsuri acre, că, în România, doar cei care fac ceva bun sînt huiduiţi şi că poporul nu ştie să aprecieze eforturile şi sacrificiile depuse pentru a se face ceva.

Care ar fi chichirezul, pe fondul în care situaţia turismului românesc nu este prea roz? Sîntem în coada tuturor statisticilor, iar banii din turism, viraţi la bugetul de Stat, se împuţinează pe an ce trece... Povestea – cam nebuloasă, dar fără să fie top secret – este următoarea: organizatorii galei pentru titlul mondial solicitau o sumă de patru milioane de euro pentru ca meciul să se desfăşoare în ţărişoara lui Enescu, Brâncuşi, Nadia Comăneci şi Ilie Năstase (am numit doar brandurile româneşti care mijlocesc legătura cu ceea ce, pe plan extern, numim România). Negocierile cu oamenii lui Emil Boc au mers bine – noi dăm jumate, voi restul –, ca, pînă la urmă, să intre în impas. De unde să scoatem banii şi cum? Se puteau aloca de la fondul de rezervă al Guvernului, dar nu dădea bine. S-a renunţat. S-a apelat la puşculiţa cu deschidere europeană a ministerului doamnei Udrea. Meciul lui Lucian Bute a fost considerat un bun prilej pentru, nu-i aşa?, promovarea imaginii României, iar cînd este vorba despre imaginea României, pentru Elena Udrea, toate porţile puşculiţelor sînt deschise. Aşa a obţinut Rudel Obreja, actualul preşedinte al Federaţiei Române de Box, două milioane de euro pentru promovarea meciului: contracte de publicitate, drepturi de televizare, diverse alte angarale, cine stă să mai facă socoteli meschine, acum, cînd We are the champions! străbate suflarea populară plină de emoţie şi de mîndrie patriotică?

Încercăm să desluşim de ce s-a ajuns aici, aşa încît o afacere privată – boxul profesionist este o mare afacere privată – să fie acroşată de bani publici. E bine, e normal, e firesc, e legal? Ar fi un motiv de propagandă electorală (cîştigarea de simpatie – eventual voturi, nu peste multă vreme – din partea unui electorat nemulţumit şi debusolat).

Toate instituţiile Statului, centrale sau locale, fac şi vor face eforturi mari – şi financiare, of course – pentru a recîştiga din terenul pierdut în faţa opiniei publice româneşti. Balonul colorat tricolor şi patriotic cu imaginea şi promovarea României, cu faimoasa ramură verde de stejar y compris, este doar o manevră abilă electorală. Marile succese sportive, culturale sau artistice ale românilor sînt şi vor fi promovate cu mare osîrdie de către cei aflaţi azi la putere pentru a obţine capital electoral. Ce grozavi sîntem, ce bine gestionăm banii publici, luptăm împotriva corupţiei, ne apreciază şi Ilhan Aliev, preşedintele Azerbaidjanului, ce contează dacă s-a iritat preşedintele rus Medvedev, dacă noi, românii, am apărut în The New York Times, Lucian Bute este campion mondial şi la Festivalul Enescu vom pune la bătaie peste 10 (zece) milioane de euro! Asta ca să dovedim că imaginea României nu este cea cu cîini eutanasiaţi, cu spitale jegoase şi cu poliţişti nemulţumiţi care se împuşcă din cauza datoriilor neonorate la diferite bănci. Un mare eveniment muzical, cum este Festivalul Enescu, va fi transformat într-un mare show propagandistic, ca să dovedim că We are the champions!, că noi sîntem harnici şi muncitori, că sîntem pe cale să depăşim criza economică – tot creştem cu 0,1%, de ni s-a acrit –, că vrem binele poporului şi că doar prin măsurile de tăiat, închis şi disponibilizat am salvat România.


Una peste alta: We are the champions! „Sînt mîndru că sînt român“, spunea senin campionul mondial Lucian Bute, nu avem de ce să nu-l credem. „Sîntem mîndri că sîntem români“ – îi ţineau isonul campionul de box, Rudel Obreja, dar şi Elena Udrea, veşnic mîndră de românitatea ei. De ce nu ar fi aşa? Mîndrie bine întreţinută cu bani de la bugetul de Stat – nu puţini – sau din fonduri europene, care ar putea fi mai mulţi, mai ales că vin alegerile, care să ne facă şi pe noi să fim mîndri că sîntem români. We are the champions!

Bedros HORASANGIAN - Viitorul Europei – între Atena, Ierusalim şi Spaţiul Schengen S-a tot repetat de către minţile luminate ale civilizaţiei şi ale culturii europene faptul că valorile esenţiale ale lumii de astăzi – nu doar europene – s-au format între Atena şi Ierusalim. Punct. Valorile iudeo-creştine stau la baza actualei democraţii occidentale euro-atlantice, generate dintr-o anume filozofie şi percepţie imediată a unui set de principii. La care am putea adăuga, pentru a ajunge din Antichitate în zilele noastre, etica protestantă a muncii. Care a condus la naşterea şi, apoi la victoria capitalismului asupra marxism-leninismului ce era gata, gata să învingă şi să ne îmbrobodească. Iată că bătăliile şi victoriile nu sînt definitive şi se dovedesc efemere în istorie. Iar acum capitalismul este pus la grea încercare chiar de către el însuşi. Slăbiciunile sistemului capitalist financiar-economic dau bătăi de cap economiei mondiale. Dificultăţile nu sînt o joacă, un capriciu indus de gînditori exaltaţi din diverse centre universitare, de adversari din lumea latino-americană sau de predicatori vizionari ai lumii islamice. Într-un univers multietnic şi multipolar, globalizarea îşi arată punctele vulnerabile.


Criza actuală este una de sistem, pînă să fie una strict financiar-economică. Crahul unor instituţii bancare de pe Wall Street a generat reacţii în lanţ, ceea ce economiştii numesc umbrella problems. O grevă a minerilor din Chile dă peste cap producţia de automobile din Detroit, putînd avea efecte devastatoare pe pieţele bursiere din New York, Londra, Frankfurt şi Tokyo. Crize au mai avut loc în ultimele decenii, dar mecanismele de reglare şi de autoreglare ale sistemului au funcţionat.



Ce se întîmplă astăzi cînd economia americană scîrţîie şi datoriile externe ale SUA sînt imense, cînd economia chineză s-a gonflat dincolo de puterea ei de absorbţie, cînd Uniunea Europeană este sfîşiată de lupte intestine, nu doar economico-financiare? O nouă ordine mondială se impune. Cine s-o facă, cine să preia noul leadership? Criza actuală din Grecia este un sever avertisment. De ultimă oră. Prăbuşirea unui stat membru al Uniunii Europene poate da peste cap întreaga lume. Nu este vorba doar de spaţiul Schengen, despre care s-a tot bătut monedă, la noi, în ultimele luni.
O echipă de la FMI şi de la Banca Mondială se află în aceste zile la Atena ca să găsească soluţii de ultimă oră. S-au pompat miliarde şi miliarde de euro şi dolari către Grecia şi, totuşi, rezultatele au întîrziat – nepermis – să apară. Grecii sînt în stradă, greva generală devine iminentă, soluţii nu se întrevăd. Unde s-au dus aceşti bani se întreabă şi cei de la FMI, şi grecii care ies pe stradă să protesteze împotriva măsurilor de austeritate strict necesare, altminteri. Dacă mulţimea din agora nu pricepe ce se întîmplă cu ea însăşi, totul poate scăpa de sub control. Sfîrşitul istoriei şi intrarea într-un timp al prosperităţii – preconizat de Fukuyama – se dovedesc premise false. Istoria şi istoriile continuă.


Ce se poate face?



O interesantă dezbatere a avut loc, în aceste zile, la SNSPA în jurul unui extrem de incisiv studiu al Alinei Bârgăoanu. Examenul Schengen. În căutarea sferei publice europene (apărut sub egida Centrului de Cercetare şi Comunicare şi a Editurii comunicare.ro, 2011) a adunat în jurul său personalităţi ale lumii universitare şi politice, implicate direct în gestionarea afacerilor europene care ne privesc direct, de la foşti miniştri şi profesori universitari de talia lui Daniel Dăianu şi Adrian Cioroianu, pînă la consilierul prezidenţial pe probleme europene, Leonard Orban şi Paul Dobrescu, rectorul SNSPA. Două ore s-a discutat despre Schengen, politica externă a României, Grecia, criza mondială şi despre punctul în care ne aflăm noi, fără a se pomeni numele preşedintelui sau cel al prim-ministrului. Pare straniu, dar acesta este adevărul.
Iată că sînt chestiuni extrem de grave şi importante care depăşesc – sau ar trebui să depăşească – luptele noastre politice intestine, care consumă enorm de multă energie şi nu duc nicăieri. România a avut şansa, dacă putem spune aşa, de a nu fi în zona euro, în care tot tînjim să intrăm, fără a fi şi pregătiţi pentru asta. Dincolo de aspectele strict tehnice ale aderării noastre la Spaţiul Schengen şi la euro, credem că dezbaterea poate continua, prin analiza comunicării între decidenţi şi gloată. Pentru cei care au de înfruntat efectele recensiunii, celor cărora li se reduc salariile şi li se cere să arate înţelegere, marea masă de trăitori ai României, care nu pricep poate bine tot ce se întîmplă şi nici nu mai au încredere în instituţiile statului şi în lideri politici, comunicarea guvernanţilor este esenţială.


Cercetarea întreprinsă între decembrie 2010 şi ianuarie 2011 – cu privire la impactul media al aderării nostre la Spaţiul Schengen – este extrem de sugestivă. Concluzia: retorică multă în media şi dezinteres din partea populaţiei. Este clar că ceva trebuie întreprins rapid, dincolo de scepticismul experţilor şi cinismul unor decidenţi politici.



Despre criza din Grecia sînt exprimate, în cartea scrisă de Alina Bârgăoanu, lucruri extrem de judicioase. Fără patimi politice sau isterii pamfletare, o cercetare la rece, cu date şi cifre concrete despre responsabilităţile ce le revin guvernanţilor pentru amînarea momentului intrării noastre în spaţiul Schengen, ca şi sugestii utile pentru o anume strategie. Poate ar fi momentul ca şi profesioniştii cu expertiză în domeniu să fie ascultaţi de decidenţii noştri politici. Nu ne facem iluzii, dar nici nu putem trăi fără să ne facem iluzii. Situaţia României este gravă, dar nu disperată. Dacă discuţiile de la SNSPA s-au risipit în neant, excelentul studiu al profesoarei Alina Bârgăoanu poate constitui un extrem de util instrument de lucru, nu doar pentru studenţi, ci mai ales pentru politicieni. Punctele de vedere ale celor intervievaţi – nume grele din politica românească implicate în subiectul Schengen, din tot arcul politic actual – se dovedesc convergente. De noi depinde cum şi încotro vom merge mai departe pe cărările unei Europe care-şi caută, astăzi, un alt echilibru. Între Bruxelles şi Strasbourg, de această dată.

Bedros HORASANGIAN - Regionalizarea României Nu sînt expert în probleme de drept constituţional. Nici în cele de drept civil sau administrativ nu ne considerăm mai breji. Declarăm, cu mîna pe inimă, că sîntem destul de neştiutori în ceea ce priveşte chestiunea accesării fondurilor europene. Nu ştim cum ar fi mai bine pentru România şi pentru locuitorii ei – absolut toţi cei ce se numesc Gheorghe, Istvan, Moise, Mehmet, Varujan sau Gianina –, dacă România ar rămîne Stat Naţional Unitar (cum este acum) sau dacă ar deveni Stat Federal Multietnic şi Multicultural (într-un viitor incert, cînd geamiile din Maramureş ar putea fi valorificate ca noi destinaţii turistice şi la stînele din Bucovina vom mînca sushi, în loc de bulz, şi vom bea Jack Daniels, în loc de ţuică de prune). La o adică, mai punem şi-o plăcuţă trilingvă, dacă apar şi nişte chinezi?
Despre ce este vorba? O bruscă frenezie privind regionalizarea României l-a cuprins pe preşedintele României. Prietenia de ultimă oră dintre Traian Băsescu şi secuime îi face să se răsucească în mormînt nu doar pe Avram Iancu şi pe Horea, dar şi pe militanţii care au realizat România Mare. Oare chiar se uită istoria naţională sau ea e bună doar la festivităţi cu tricolor şi la chefuială cu fripturi şi vin pe rupte? Brusc, a intrat în frisoane propagandistice – cu gargariseala de rigoare – mîndreţea activului de partid pedelist. Tot acum a început gîlceava cu opoziţia. De la Ioan Oltean şi Sulfina Barbu şi pînă la teoreticienii grupării, toţi stau şi mozolesc – mai o dezbatere, mai o lansare de carte – vorbe în favoarea acestei regionalizări. Acum sau niciodată. Acum îşi poate asuma Guvernul răspunderea. O răspundere pentru care nu răspunde nimeni. Au intrat în frenezie şi udemeriţii, şi Laszlo Tökes însuşi, adică toată felia din caşcavalul guvernării care se numeşte UDMR. Ceva nu le convine în privinţa celor opt regiuni. Mai bine 16, zic domniile lor. Ţara Secuilor, reprezentată deja oficial la Bruxelles – nimeni nu poate face nimic, este perfect legal –, nu ar vrea să se regionalizeze decît cu ea însăşi. Adică europeni, europeni, dar Harghita, Covasna şi Mureşul să nu se amestece cu prostimea românească. Noi sîntem unguri/secui sau ce-om fi, cu cetăţenie dublă, şi cu asta basta. O combinaţie care să împace şi capra românească, şi varza maghiară, prin opt regiuni babane, nu satisface partea maghiară a actualei coaliţii de guvernare. Cu 16 regiuni, mai treacă-meargă, dacă cele trei judeţe (Mureş, Covasna, Harghita), unde gulaşul este mai apreciat decît ciorba de burtă, ar rămîne doar ele înfrăţite.


Gîlceava a dat în clocot, sînt aduse la rampă nu doar adevăruri istorice, ci şi minciuni contemporane. Că vor veni mai uşor fonduri, de parcă am fi ţara piscinelor săteşti şi a sălilor de sport montane. Bani să vină, că ştim noi ce să facem cu ei. Iar imaginea României – ni se tot repetă – va fi promovată şi pe CNN şi pe Euronews, aşa cum se cuvine. Ce mai contează dacă e o frunză de stejar, de ştevie sau de păpădie? Frunză verde să fie! Foaie verde de dud sau de busuioc, nu Uniunea Europeană ne presează să regionalizăm România, ci Traian Băsescu, e doar dorinţa sa.



Preşedintele Băsescu nu ştie ce teme şi pretexte să mai inventeze, pentru ca partidul bocciu al domniei sale să refacă din terenul pierdut, în faţa unui electorat pauper şi debusolat. Regionalizare pentru PDL, împreună cu UDMR, devenit făclia guvernării comune în jurul căruia se învîrtesc fondurile. Regionalizare pentru că banii au ajuns obsesia actualei guvernări, iar nu grija faţă de celovecii care-şi dau foc sau care vor să se arunce de te miri unde. Ce tîmpiţi, nu aşa se rezolvă chestiunile din România! Să vină banii, asta contează, de la UE sau din bugetul de stat, din bani locali sau de la centru. Nu e zi de la Dumnezeu, ca presa să nu dea în vileag o găinărie cu bani sifonaţi prin mijloace prea puţin ortodoxe, nu e săptămînă de la Procuratură în care să nu mai aflăm de cîte un matrapazlîc!

Lupta împotriva corupţiei este o gogoriţă de adormit copiii. Nici pe ăia nu mai merge să-i duci cu preşul. Totuşi, care ar fi chichirezul cu regionalizarea României? Ce economii s-ar face la bugetul de stat, care ar fi avantajele cetăţenilor, aşa, stricto sensu, dacă o luăm băbeşte?


Bun, să zicem că ar dispărea peste 20 de consilii judeţene şi aparate funcţionăreşti adiacente. Bun, ar fi mai puţine funcţii de ciubucărit. Bun, ar fi mai flexibilă administraţia. Dar ce ar apărea în schimb? Cui se vor adresa locuitorii din localitatea X, dacă centrul regional ar fi undeva, la sute de kilometri, în viitorul oraş Y? Şi tot aşa. Cineva ar trebui să se gîndească şi la detalii. Altfel, am avea ceea ce economia politică marxistă numea valoare. Adică am avea o valoare, fără să avem şi o valoare de întrebuinţare. Vî pînimaite, aţi înţeles, ce nu e clar?



Acum, după ce a conferenţiat şi la London School of Economics, Traian Băsescu se poate adresa oricui din ţara de baştină şi poate propune orice. Ideea lui ar fi ca pedeleii, unepereii şi udemereii – formulările ne aparţin, după invenţia lingvistică cu „pesedeii“, care rămîne a lui Mircea Mihăieş – să nu piardă puterea şi eventual să rămînă la guvernare şi după ciclurile electorale ce vor urma. Aşa, pînă s-or plictisi ei şi om crăpa noi. Cale de întoarcere nu mai e.

Ne regionalizăm. Cînd, cum, de ce, nu ştim. Dar nici nu contează. O să fie oricum, vom trăi bine. După cum s-a dovedit şi pînă astăzi.

Bedros HORASANGIAN - Cutia poştală a lui Mircea Iorgulescu
Aflu pe neaşteptate că prietenul meu Mircea Iorgulescu a murit. Nu ne văzuserăm de mulţi ani, dar eram ataşat de el printr-un întreg trecut. Sînt acele tipuri de prieteneală în care comunicarea se face fără multe cuvinte sau chefuri trase împreună. Absenţele dau un contur aparte faptelor trecute – prezente într-o memorie deseori selectivă.
Mircea Iorgulescu rămîne un critic important şi un observator atent, extrem de pretenţios şi acid pe alocuri, generos alteori, al unei epocii literare pline de convulsii şi răsuciri. Stăpînea o extrem de sugestivă limbă română şi ştia să pună accentele necesare acolo unde chiar era nevoie de ele. A sprijinit mulţi tineri la început de carieră şi avea o acută percepţie a imposturii. A făcut ani în şir ceea ce se chema critică de întîmpinare cu mult aplomb şi nerv. Cronicile sale din România literară făceau pandant cu cele ale lui Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Lucian Raicu şi Valeriu Cristea, completîndu-se reciproc, oferind o panoramă la zi a literaturii. Greu de priceput astăzi de către cei care stau cu ochii fixaţi pe ecranele computerelor ce însemna critica literară, aşa cum funcţiona ea, chiar şi în condiţiile impuse de regimul comunist. Critica literară şi-a făcut datoria, cu toate compromisurile şi întregul balet la care a fost obligată să participe.

Mircea Iorgulescu a fost mereu în linia întîi (după 1989, emisiunile sale de la RFI şi Europa Liberă – în special Oameni, destine, istorie, care era dedicată scriitorilor şi artiştilor– au fost audiate şi apreciate). Înainte de 1989, ani în şir l-am vizitat acasă la el, în strada Ion Voinescu. Într-un cartier unde se demola totul în jur, casa lui rămînea în picioare. Ceea ce părea ceva ciudat era o imensă cutie poştală. Nu am mai văzut aşa ceva, înaltă de aproape un metru şi lată de peste jumătate de metru. Mi-a povestit cîndva istoria acestei cutii – în care ar fi încăput şi Istoria lui Călinescu, ediţia Piru, şi Orbitor-ul lui Mircea Cărtărescu, ediţia integrală. Şedeam înt-un colţ al unei canapele din birou, tapetat cu cărţi, şi aşteptam cuminte să mi se ofere mereu o cafea făcută la ibric. Era pusă pe un scăunel în faţa mea. Şi trăncăneam vrute şi nevrute, daspre cărţi şi autori pe care-i preţuiam. Sau din contră. De la Mircea Iorgulescu am citit prima dată Convorbirile economice ale lui Ion Ghica, într-o ediţie din 1915 scoasă de Haneş. Şi Homo Sovieticus a lui Zinoviev, şi Soljeniţîn şi cîte şi mai cîte cărţi şi poveşti s-au perindat în acele ore cînd eram dincolo de lumea din jur. Trăiam cum puteam şi ne făcea plăcere. Dincolo de aerul ursuz şi de mişcările repezite de handbalist în mişcare, gata să faulteze ca să evite un gol, Mircea Iorgulescu era o prezenţă extrem de simpatică.


Plecarea lui în Franţa pe ultima turnantă a regimului comunist i-a schimbat viaţa. A luat totul de la început, a făcut mult jurnalism politic, nu doar cultural, la RFI şi la Europa Liberă, Parisul şi Münchenul i-au oferit alte bucurii. Şi-a văzut fetele măritate, a devenit bunic, putea umbla unde voia, fiecare ştie mai bine cum se aşază viaţa lui. Ar fi multe de spus şi de întors pe toate feţele. Nu este acum momentul pentru analize complexe şi amănunţite legate de viaţa şi de opera unui om.


Mircea Iorgulescu a murit. Îmi pare foarte rău. Cutia poştală din strada Ion Voinescu va rămîne goală de acum înainte.

Bedros HORASANGIAN - Naşterea domnului Lăzăroiu Ce naiba să mai scrii pe politică internă? Aceleaşi mişcări de trupe şi zăngănit de arme (vorbe tocite, decizii arbitrare, iniţiative previzibile) pentru păstrarea puterii sau schimbarea ei. Coaliţia parlamentară majoritară – temeiul juridic al actualei puteri –, aflată în concubinaj cu şeful Statului, care este preşedinte doar al celor aflaţi în subordine, restul e gargariseală de conjunctură –, face şi desface toate jocurile. Arbitrariul şi improvizaţia domină fiecare pas, gest, decizie, iniţiativă. E bine că Traian Băsescu a plecat la Londra, îi e cumva indiferent că domnul Sebastian Lăzăroiu a fost numit ministru al Muncii.
Cînd un june sociolog – care ar fi, oare, marile sale realizări profesionale, academice sau stiinţifice ca să putem aprecia cum se cuvine şi nepartizan prestaţia domniei sale? – ajunge ba consilier prezidenţial, ba ministru, aşa, tam-nisam, din nimic fomist, ci doar pentru că ştie să se plieze şi să fie obedient, ceva nu este în ordine. Poate va face cineva, într-o bună zi, un studiu despre setea de funcţii şi de putere a numeroşilor intelectuali de astăzi, cu bune studii la Paris sau aiurea, avizi de a se căpătui rapid, în dauna unor cariere academice. Poate tot un sociolog s-o facă. Peste timp. Ceva nu este în ordine în societatea românească. Şi nu după azi, de ieri. Sigur că nu suspinăm după tinerii miniştri ai guvernului liberal – vă mai aduceţi aminte de domnii Chioaru, Adomniţei – sau de vedetele PSD-ului de genul Cosmâncă, Hrebengiuc sau Miki Mihăilescu (interesant cum doar miniştrii UDMR au avut mereu ştaif, dincolo de faptul că au funcţionat doar pentru interesele lor imediate de partid, şi mai puţin pentru Neam şi Ţară), dar şi ce se întîmplă astăzi depăşeste cota de avarie a înţelegerii noastre. Nimic nu-l îndreptăţeşte pe Sebastian Lăzăroiu pentru a ocupa funcţia de ministru al Muncii. Faptul că fosta miss România, veşnic zîmbăreaţa duduie Roberta Anastase, apreciază potenţialul de expertiză al domnului Lăzăroiu şi că doamna ministreasă de la Turism este emoţionată cînd vorbeşte despre capacităţile intelectuale ale sociologului Lăzăroiu (nou cuvînt magic pe buzele acestor doamne fără absolut nici o expertiză într-un domeniu unde doar D. Gusti sau H. Stahl au excelat) nu spune nimic, ci doar accentuează spiritul colectivist şi obedient al grupului din preajma lui Traian Băsescu. Tot ce spune, face şi desface şeful este acceptat fără crîcneală şi imediat taxat de trompetele de serviciu – vezi Raluca Turcan sau inubliabilul domn Tinel, un fălcos cu aere de Nicolae Iorga – ca mari realizări decizionale.


Am văzut momentul depunerii juramîntului la Cotroceni al noului ministru al Muncii. Şeful se amuza că a dispus numirea lui în dauna Sulfinei Barbu – altă procreaţie a partidului pentru care gem şi suspină un colhoz întreg de beizadele intelectuale anticomuniste de pripas – şi că le rîde în barbă tuturor. Cu sau fără şampanie, e vreme de criză, vorba şefului. Şi am mai desluşit ceva – cum vibrau prin toţi porii în preajma şefului nu doar preşedinta Camerei Deputaţilor (dacă nu ar mai fi în funcţia asta, ce ar mai putea fi?), ci şi un intelectual de reală suprafaţă (l-am numit pe consilierul prezidenţial Cătălin Avramescu, care surîdea mînzeşte şi se foia ca un păun printre toate mediocrităţile politice prezente la ceremonie. Omul se simţea bine în aerul rarefiat al puterii, probabil deja cu gîndul la viitorul post care-i va putea asigura apoi un alt post şi, pe urmă, o pensie generoasă de ambasador).



Viaţa trece repede, ce rost are să-ţi pui pielea la bătaie pentru o idee sau pentru un ideal, ca apoi s-o iei pe coajă sau să termini ca Anna Politkovskaia? Poate de aceea am apreciat în grad înalt prezenţa la Bucureşti a istoricului turc (acum, profesor în Statele Unite) Taner Akçam, precum şi traducerea volumului acestuia, A Shameful Act (Un act ruşinos, apărut la Editura Ararat) – trecută sub tăcere de intelighenţia românească şi de oficialităţi. Taner Akçam a acceptat integral un adevăr pentru care, în Turcia, se face puşcărie: genocidul împotriva armenilor, considerat, prin legea din Turcia, atentat la siguranţa naţională.
Ale vieţii valuri, dacă şefului nu-i plac armenii (chiar dacă sînt şi armeni buni, precum doctorii Exergian şi Ghemigian; şi Enver Paşa a fost salvat de nişte soldaţi armeni care luptau sub steag otoman împotriva ruşilor, ceea ce nu l-a împiedicat pe liderul Junilor Turci să-i măcelărească apoi fără ezitări), nu te poţi pune de-a-ndoaselea. Vorba veche românească e sfîntă: „Pupă-n bot şi papă tot!“. Semnale în acest sens au fost desluşite şi la conferinţa tinerelor vlăstare PDL, unde fel de fel de mediocrităţi lăudau alte mediocrităţi, iar modelul final şi ideal era întruchipat de şeful Statului. Carieră profesională, politică – mai nou, şi doctor honoris causa la Baku –, osanale ce curgeau înflorite de gesturi care potenţau cuvintele, asemenea desenelor florale de pe bazinele cu peştişori roşii de la Isfahanul vechilor şahi ai Persiei.


Greu de înghiţit, pe nemestecate, tot acest vodevil, pe fondul în care imaginile cu şepcile aruncate astă toamnă de poliţiştii români arătau o altă realitate. Răscoala ienicerilor de acum trei secole a fost înăbuşită în sînge, aşa că reducerea soldei pentru mîncare a angajaţilor MAI ar putea părea doar o măsură suavă. Să nu uităm să menţionăm de un personaj invizibil – sociologul Marian Preda –, care-l tot povăţuieşte pe şeful despre cum să ia măsuri de dreapta. Obsesia şefului de a fi musai de dreapta depăşeşte gîndul de a face ceva ca gloata pe care o păstoreşte să o ducă mai bine. „Nu sînt bani“ şi „e criză“ sînt nişte gogoriţe contrazise de cheltuielile cu totul aiurea din alte sectoare, care ajută la menţinerea la putere a actualei monstruoase coaliţii. Să zicem, la noi, totul e simpatic, nimic nu e „monstros“, precum avea simţurile marele sociolog şi politolog I.L. Caragiale. Cînd actualul ministru al Muncii, Sebastian Lăzăroiu, mărturiseşte kantian, fără să clipească din ochi sau să bată din degete, că el se va consulta cu foştii miniştri Botiş şi Şeitan (wow, tare de tot, parcă cei doi ar fi din clasa John Maynard Keynes, Milton Friedman sau din cea a regretatului profesor de la Londra, Ghiţă Ionescu), dar că va asculta şi opiniile prim-ministrului Emil Boc (altă somitate într-un domeniu unde este complet pe dinafară), rămînem visători. Ceea ce ar fi şi recomandabil. S-au copt cireşele şi privighetorile deja cîntă de zor.

Bedros HORASANGIAN - Politica externă: pe drum, spre nicăieri

Europa devine, pe zi ce trece, mai dezunită. Parcă nimic nu-i mai leagă pe agricultorii greci de muncitorii portuari din Irlanda, ce să aibă în comun pescarii portughezi cu islandezii care au naționalizat deja băncile și nu mai vor să restituie datoriile către Olanda și Marea Britanie? Ceva nu mai funcționează bine. Exemplele pot continua, ceva nu se mai leagă nici între liderii politici, nici între ideile și programele promovate de organismele internaționale europene.
Pe acest fond, relațiile bilaterale capătă o nouă importanță, situațiile particulare dintr-o țară sau alta necesită abordări diferite. Este limpede că ex-generalul Ratko Mladici, liderul militar al sîrbilor bosniaci, este altfel perceput de către naționaliștii sîrbi de pretutindeni decît de către juriștii de la Bruxelles și Haga. Capturarea lui de către oficialitățile de la Belgrad și posibila lui extrădare pentru a fi judecat de Tribunalul Internațional de la Haga ar putea fi un pas înainte pentru acceptarea Serbiei în viitoarea extindere a Uniunii Europene. Vom vedea cum vor evolua lucrurile. Așa cum putem evalua deja consecințele vizitei președintelui României în Azerbaidjan, cu puțin înainte de Paști. Nu știm de ce această vizită de înfrățire între popoarele român și azer a fost extrem de săracă în comentarii legate de ce s-a întîmplat la Baku. Pe scurt. Cum a aterizat în Capitala Azerbaidjanului, șeful Statului român și păstorul procesului comunismului din România s-a dus să depună o coroană de flori la mormîntul generalului KGB, fost membru în Politbiro-ul URSS din vremea lui Leonid Brejnev, tatăl actualului președinte al Azerbaidjanului, Gaidar Aliev. De asemenea, a depus o coroană de flori la mormîntul soției fostului președinte azer, academiciana Z. Alieva, mama actualului lider de la Baku. Pe același parcurs de depuneri de coroane, s-a depus una și la Cimitirul Eroilor. Care eroi nu sînt din vremea hanilor tătari – mongolii au reintrodus cultul lui Ginghis Han, după ce decenii în șir l-au omagiat pe Jumjaaghin Țedenbal, marele lor lider comunist –, ci soldații azeri căzuți în luptele din Nagorno-Karabakh.

Toate ar fi fost, poate, de înțeles pînă la un anumit punct prin prisma protocolului impus de azeri, dacă liderul român nu ar fi plusat. S-a apucat să facă declarații belicoase, cum că azerii și-au cam pierdut răbdarea în privința reocupării teritoriilor pierdute în urma celor două războaie cu armenii și că ar fi cazul ca partea armeană să cedeze ce a ocupat în mod abuziv. Ministerul armean de Externe a ripostat cu un comunicat oficial, comunitatea armeană din România și-a exprimat și ea îngrijorarea față de declarațiile șefului Statului român și a dat o declarație de protest față de afirmațiile filo- și pro-azere ale liderului de la Cotroceni.

Partea cea mai tare a vizitei au reprezentat-o acordurile semnate. Unul militar, altul pe agricultură, unul pe educație și, cel mai important, realizarea unui acord în trei – Azerbaidjan, Georgia, România – pentru transferul gazelor azere în Europa. Un proiect de 4,5 miliarde de dolari, extins pe trei ani, prin care gazele azere vor fi livrate în portul georgian Poti, lichefiate, transportate cu vapoare speciale pe Marea Neagră, delichefiate la Constanța – unde se va construi o fabrică specială – și apoi, prin rețelele de conducte românești, vor putea alimenta Europa, făcînd concurență atît proiectului Nabucco, cît și South Stream-ului, de unde partea română a ieșit înainte de a fi acceptată. Faptul că azerii promit înființarea unei rețele de 300 de benzinării pe teritoriul românesc ne lasă visători. Întrebarea care se pune insistent este simplă: care ar fi cîștigul pentru partea română? Livrarea la un preț mai mic a gazului azer în dauna celui rusesc? Nu știm exact.

Actele de la Baku au fost semnate, din partea României, de către ministrul Ion Ariton și de către secretarul de stat din cadrul MAE, Doru Costea. Nu știm ce studii de fezabilitate au stat la baza unor asemenea angajamente – oare ce armament și ce muniție va vinde partea română părții azere, aflate de mulți ani în pragul unui nou război cu Armenia? –, dar o sumedenie de nedumeriri au rămas încă neelucidate. Bruderschaft-ul cu partea azeră – dincolo de ridicolul în care este aruncată condamnarea comunismului, să amintim că fostul lider azer Gaidar Aliev are și un bust ridicat în București, în parcul Tei – face ca orice comentariu să fie de prisos. Faptul că, în timpul vizitei sale la București, Silvio Berlusconi a elogiat măsurile dure întreprinse de Guvernul român condus de premierul Emil Boc ne lasă iar visători. Entuziasmul pe care îl provoacă puterii de la București laudele unor lideri străini și indiferența acesteia față de protestele marii mase de români sînt grăitoare. Ale cui interese le reprezintă actualii lideri politici ai României și ce sînt în stare să facă pentru a se menține la putere? Faptul că maghiarii din Covasna și Harghita au deschis o reprezentanță a așa-numitului Ținut Secuiesc la Bruxelles spune foarte mult despre concesiile inadmisibile făcute de liderii PDL partenerilor de guvernare. Doar pentru a se menține la putere cu orice preț.


Direcțiile pe care merg politica internă și cea externă a României nu duc nicăieri. De la Baku și Miercurea Ciuc nu ne vom alege decît cu praful de pe tobă. Reforma și modernizarea Statului român se amînă pe termen nedefinit.

Bedros HORASANGIAN - Alegeri şi matrapazlîcuri la PDL Am fost cîteva săptămîni departe de lumea dezlănţuită a politicii româneşti. Am trăit de pe o zi pe alta, fără să ştiu ce-au mai făcut alde Băsescu şi Boc sau că Statele Unite l-au ucis pe Osama Bin Laden. Uite că se poate trăi şi aşa, mi-am tot zis, fără să pun întrebări şi să aflu ce mai e prin lume. Aveam lumea mea şi universul meu – nu prea vesele, altminteri –, dar erau suficiente pentru a crea un univers paralel suportabil.


Tot acest univers, cumva artificial, desigur, în care am citit cu emoţie noul volum de articole al Anei Politkovskaia şi integrala prozei scurte a lui John Cheaver (ce minunate poveşti, cu oameni adevăraţi, chiar dacă scoşi din burta imaginaţiei prozatorului american), s-a destrămat instantaneu cum am revenit acasă. Mi-a fost dat să urmăresc, cu un zîmbet trist în colţul gurii, alegerile prin care principalul partid de guvernămînt şi-a ales noua conducere. Mi-a fost dat să văd şi să aud cum se aruncă vorbe mari aiurea şi se dau fustele peste cap – chiar dacă avem de-a face cu mari bărbaţi de stat, vorba Preşedintelul Băsescu, cu pretenţii, lucrăm doar cu materialul clientului şi nu inventăm nimic! Mi-a fost dat să văd cum retorica găunoasă – care nu este doar a partidului de guvernămînt, care are puterea, trage sforile şi poartă şi toate responsabilităţile actului de guvernare – ajunge pe buzele şi în cugetul unor intelectuali cu ştaif şi morgă. Aceştia se livrează de bunăvoie şi se vînd pentru nişte – nu chiar simple – foarte importante funcţii în stat. Şi partidul îi foloseşte ca material propagandistic şi drept carne de tun a grupurilor de interese (foarte mari şi cu mulţi bani, europeni sau româneşti, mai degrabă puşi repede la teşcherea decît aruncaţi în jocul politic) care fac şi desfac socotelile din interiorul PDL-lui. Nu comentez rezultatele alegerilor şi victoria à la Pirus a lui Emil Boc, prin care s-a înşurubat la un nou mandat de şef al struţo-cămilei numite PDL. Vom încerca să facem o legătură între alegerile din PDL şi evenimentele de ultimă oră derulate la Constanţa. Evenimentele s-au consumat cu repeziciune, avînd ca protagonişti demnitari din Ministerul Administraţiei şi Internelor, mahări din portul Constanţa şi Vama Agigea şi lideri locali şi centrali ai partidului. Care, hellas!, reformează România şi tot oferă posturi babane reformatorilor aleşi pe sprînceană.

O precizare, plecînd de la cele citite în textele Anei Politkovsakaia despre corupţia oficializată din Rusia lui Putin. Sloganul cu lupta împotriva corupţiei, a oligarhilor (în Rusia), a mogulilor (în România) a fost o bună găselniţă electorală în ambele ţări. Schimbînd ce e de schimbat – nume de protagonişti, dimensiunile corupţiei (cum să ne punem noi cu uriaşul mecanism al birocraţiei şi complexului politico-militar rusesc) şi metodele mult mai contondente ale vecinilor de la Răsărit –, multe întîmplări sînt asemănătoare şi chiar identice. Acolo unde lupta împotriva corupţiei devine politică de stat, corupţia este deja politică de stat, avînd propriile ei legi de funcţionare. Corupţia generalizată creează o altă lume paralelă, cu legi proprii şi apucături mafiote. Politica şi economicul, puterea politică şi cea financiară se întreţes, interesele devin convergente şi idealurile pentru obţinerea şi conservarea puterii – literă de lege. Restul este pentru ochii prostimii: libertatea cuvîntului, drepturile omului, grija faţă de om. Etica şi echitatea capitalistă se impun prin şantaj şi arbitrar. Să nu prelungim aceste consideraţii, repetăm, puse în ecuaţie de o jurnalistă care chiar a făcut jurnalism de investigaţie, a terminat prin a fi împuşcată şi nu s-a vîndut puterii pentru un post de ambasador. Fie el la Paris sau în Finlanda.



Bref, ce s-a întîmplat?S-a întîmplat că vodevilul cu mascaţi şi jandarmi a continuat cu noi scene. Un secretar de stat în MAI – Laurenţiu Mironescu – este săltat cu noaptea în cap de organele abilitate ale statului român şi dus la audieri la DNA. Acolo unde a fost adus cu duba şi senatorul PDL, Mircea Banias, vicelider al organizaţiei PDL Constanţa, fost căpitan de cursă lungă şi fost director în Portul Constanţa, pus să dea explicaţii pentru alte matrapazlîcuri, altele decît cele pentru care deja mai fusese convocat la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie din Bucureşti. Sînt aduse în discuţie şi puse pe tapet şi alte nume sus-puse, oameni apropiaţi afacerilor din Constanţa şi ai familiei Băsescu. Apare şi o nepoată, Raluca Băsescu, care, la nici 30 de ani, este acţionară la fel de fel de firme ce derulează afaceri pe picior mare.



A fost iureş mare la Constanţa, ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu: percheziţii, ridicări de documente – 400 de saci (ne întrebăm cine le va studia, tehnic vorbind; nici Nicolae Iorga nu ar fi capabil într-un timp rezonabil) – şi acuze dintre cele mai grave: că s-a făcut contrabandă pe picior mare, că s-au închis ochii la transporturi uriaşe din China, că s-au făcut acte false sau nu s-au făcut deloc, că s-au dat şi s-au luat bani (inclusiv pentru numiri în diferite posturi), că fel de fel de firme şi societăţi au printre acţionari rubedenii – fraţi, fiice, cumetri – ale unor persoane politice sus-puse, care fac şi desfac combinaţiile din porturile şi vămile de la ţărmul Pontului Euxin, unde sărmanul poet Ovidiu suspina de tristeţe şi de singurătate. O cavalcadă care, de două zile, a devenit capul de afiş al vieţii politice, pe fondul în care diverşi senatori şi deputaţi PDL încearcă să părăsească corabia care ia apă. Nimic nu e sigur, situaţia e fluidă, doar încrederea în trompetele partidului este mare. Un europarlamentar PDL, Traian Ungureanu, clamează explozia în faţă a partidului care l-a făcut din jurnalist famelic un om cu parale; un euroscriitor, Mircea Cărtărescu, se dă de ceasul bucuriei decelînd faptul că PDL îşi revine din pumni şi are toate şansele să se menţină la putere şi după 2012. Mai ales că – zice printre dinţi şi Andreea Pora – doar alde Băsescu luptă pe faţă împotriva corupţiei, iar acelaşi euroscriitor, Mircea Cărtărescu, spune că avem şi un pol creştin-democrat în interiorul PDL, care va aduna toate forţele mici şi mijlocii, pentru a impune o dreaptă românească cinstită şi sănătoasă. Frumos spus şi gîndit.



Povestea cu polul creştin-democrat iţită în mijlocul unui partid care nu are nici ideologie şi nici strategie este un frumos gazel demn de poemele de dragoste ale lui Firdusi. Mult visata unificare a dreptei – care nici măcar nu mai există – în România postfesenistă, sub faldurile glorioase ale PDL, rămîne visul frumos şi duios al domnului Valeriu Stoica, fără nici o legătură cu preocupările şi aspiraţiile actuale ale gloatei româneşti, ci eventual cu meniul de la „Mărul de argint“. Cunoscătorii ştiu despre ce este vorba.

Masele de cumpărători ce dau buzna prin malluri să vîneze produse oferite mai ieftin de promoţii, masele de cetăţeni cu 4x4 care umplu coşurile cu te miri ce alimente şi consumabile, puştimea care se isterizează prin discoteci şi la diverse concerte cu Shakira, Lady Gaga sau Phoenix chiar nu au nici o treabă cu procesul mult clamat al comunismului. Sau cu aşa-zisa dreaptă românească al cărei portdrapel ar fi PDL-ul. Corupţia devenită politică de stat nu poate genera decît corupţie. Ce s-a întîmplat în ţările arabe este semnificativ. Haiducia din Islanda a fost puţin comentată în România: noi avem în schimb, eventual, resemnare, indiferenţă sau cinism. Matrapazlîcurile devoalate cu mare tam-tam de organele abilitate sînt un simplu joc pentru distragerea atenţiei opiniei publice de la situaţia gravă în care ne aflăm. Creşterile de 0,1 % nu vor duce nicăieri. Este clar că, atunci cînd un mare şnapan este dat în vileag, alţi cinci şnapani dau lovituri în alte părţi. Cam atît. E bine încă, au înflorit şi teii, deja miros înnebunitor, vom înroşi iar ouă la 40 de zile.

Bedros HORASANGIAN - „Doar adevărul“ Annei Politkovskaia? Mai sînt doar cîteva luni şi se vor împlini cinci ani de la moartea jurnalistei Anna Politkovskaia. La 7 octombrie 2006, la Moscova, unde tînjeau să ajungă „surorile“ lui Cehov şi au ajuns degeaba armatele lui Napoleon şi Hitler, la doar cîteva minute după ce intrase în blocul unde locuia, este împuşcată mortal. Venise de la cumpărături. Cei trei suspecţi arestaţi, agenţi ai serviciilor secrete ruse implicaţi în incident, au fost achitaţi din lipsă de probe concludente. O moarte care nu dovedeşte nimic, decît simplul fapt că Justiţia nu funcţionează în Rusia. O moarte care se adaugă altor morţi – şi care vor mai urma, din nefericire – din rîndul jurnaliştilor şi oamenilor legii care nu s-au lăsat corupţi sau cărora nu le-a fost teamă de propria lor conştiinţă. O moarte violentă, o crimă premeditată (coordonată de FSB, de premierul Putin, de miliardarul Boris Berezovski, de marioneta cecenă Ramzan Kadîrov, omul Kremlinului? – nu s-a dovedit nimic în Justiţie), cu asasini rămaşi nepedepsiţi. E posibil aşa ceva într-o Rusie care face mare caz de procesul ei de democratizare? E posibil aşa ceva într-o lume unde totul se află şi nimic nu rămîne tăinuit? E posibil aşa ceva cînd se face mare caz pe întreg mapamondul de drepturile omului şi de crimele împotriva umanităţii ?


De ce nu ar fi, cînd ziarişti cunoscuţi, oameni de afaceri sau judecători sînt asasinaţi pe bandă rulantă. Într-o Rusie unde uriaşele resurse naturale îşi dau mîna cu interesele marilor grupuri mafiote. Într-o Rusie unde interesele strategice ale Statelor Unite şi ale aliaţilor săi nu sînt deloc de neglijat. Într-o Rusie, să nu ne ascundem după degete sau într-o lojă de la Balşoi Teatr, unde democraţia înseamnă doar voinţa lui Dumnezeu şi a unui singur om. Vladimir Putin, omul cu privirea de oţel, fost ofiţer KGB, care i-a promis tătucului său (Boris Elţîn) că va reda faima şi măreţia Rusiei Imperiale. Zis şi făcut. Ce mai contează cîteva sute de morţi la Beslan, la Teatrul Nord-Ost sau în accidentul submarinului nuclear Kursk? Ce mai contează zecile de mii de victime din Cecenia, Daghestan şi Inguşetia, ce mai contează sutele de mii de refugiaţi din rîndul populaţiilor neruse ce alcătuiesc marele imperiu rus al lui Putin de astăzi? De politica naţionalităţilor a lui Lenin şi Stalin s-a ales praful. Caviarul şi vodca fac să treacă toate supărările.



Restul nu contează. Slava Bogu, Gospode pa milu! (Rîdea de nu mai putea Anna Politkovskaia de crucile imense – de la frunte la organele sexuale, nota ea cu ironie – făcute de membrii noii clase de ciocoi ai puterii din preajma lui Putin, cu ocazia diverselor sărbători pravoslavnice. I-a ieşit pe nas, a plătit scump.) Şi se vede, nu e nevoie de cine ştie ce informaţii clasificate ca să pricepem ce se întîmplă în Rusia.
Menirea de a scrie la ziar



Dacă Anna Politkovskaia s-ar fi ocupat de arta icoanelor lui Rubliov sau de literatura rusă de avangardă, ar mai fi fost şi astăzi în viaţă. Dar această femeie admirabilă, născută la New York în 1959 (30 aprilie) din părinţi ruşi, diplomaţi sovietici acreditaţi la Misiunea URSS de pe lîngă ONU, şi-a dedicat întreaga viaţă adevărului şi dreptăţii. Dincolo de orice fel de pasiuni etnice sau simpatii ideologice. Anna Politkovskaia a ridicat la rang înalt menirea de a scrie la ziar. Reporter special la Novaia Gazeta (ziar de orientare liberală, cel mai critic la adresa puterii de pe piaţa media din Rusia), Politkovskaia a tot incriminat ce era de incriminat în viaţa politică şi socială a Rusiei. Interesant detaliul că ziarul care a făcut-o faimoasă pe Anna Politkovskaia le aparţine lui Mihail Gorbaciov şi lui Alexandr Lebedev. Unul dintre cei mai bogaţi oameni din Rusia (şi din lume, numărul 358 în clasamentul alcătuit de Forbes în 2008, cu o avere estimată la 3,5 miliarde de dolari). Scotocind puţin prin viaţa şi activităţile lui Lebedev, desluşim simplul fapt că, intrînd în politică, nu a forţat nota critică la adresa lui Putin şi că, pînă la urmă, s-a dat pe brazdă sprijinindu-l. Faptul că a oferit 25 de milioane de ruble – 1 milion de dolari – celui care va furniza informaţii pentru prinderea asasinilor Annei Politkovskaia nu mai spune nimic. Sic transit gloria mundi.


Detalii despre viaţa şi scrisul marii jurnaliste se regăsesc în două cărţi deja apărute în limba română. Este vorba despre Un război murdar. Rusia lui Putin (Editura Meditaţii, 2008) şi Jurnal rusesc (Editura Meteor Press, 2010), pe care le-am citit cu mare interes şi le-am comentat cu strîngere de inimă.
„Am prezentat doar evenimentele la care am fost martoră“



De această dată, avem la îndemînă o nouă apariţie editorială sub semnătura Annei Politkovskaia – Doar adevărul (Editura Meteor Press, 2011, traducerea din engleză de Mihai Dan Pavelescu, după o ediţie – Nothing But the Truth – apărută în 2010, în Marea Britanie, la Harvil Secker). Faptul că Lebedev este proprietarul şi al unor ziare de prestigiu din Anglia precum The Independent şi The Evening Standard ne spune din nou ceva despre forţa financiară a marilor oligarhi ruşi. Dacă Rusia lui Putin şi Jurnalul rusesc abordau direct şi abrupt problemele mari şi grave ale Rusiei, de această dată, avem parte de o selecţie de mărturii, reportaje şi interviuri ce acoperă cele două războaie cecene pe care Politkovskaia le-a urmărit de aproape. Şi care, în fond, au creat o bună popularitate printre conaţionalii lui Putin şi au condus la realegerea lui ca preşedinte cu un al doilea mandat. Ce a urmat şi continuă şi acum ştim bine.
Volumul de faţă beneficiază de un cuvînt înainte semnat de baroana Helene Kennedy, preşedinta Consiliului Britanic între 1998 şi 2004, o figură marcantă a baroului britanic şi o distinsă luptătoare pentru libertăţile civile şi drepturile omului. Cuvinte calde despre o femeie care a scris mereu la rece. Un alt text cu care se deschide volumul este dramatica confesiune despre profesiunea de credinţă a jurnalistei. „De ce mă fac vinovată“ – textul găsit în computerul Annei Politkovskaia, după moartea ei, ar trebui să-l facă cel puţin să roşească pe Toader Paleologu, care a făcut pe koveni, clovnul, ca să placă tuturor celor ce alcătuiesc piramida puterii. Finalul articolului scris de Anna Politkovskaia: „În prezent, un jurnalist care nu face parte dintre «ai noştri» este un proscris. Eu nu am căutat niciodată actualul meu statut de paria şi lucrul mă face să mă simt ca un delfin eşuat pe ţărm. Nu sînt o combatantă politică internă. Nu voi aminti celelalte bucurii ale căii pe care am ales-o: otrăvirea, arestările, avertismentele primite prin poştă şi Internet sau ameninţările cu moartea primite la telefon. Principalul este să continui cu meseria, să descriu viaţa pe care o văd, să-i primesc zilnic în redacţia ziarului nostru pe vizitatorii care n-au unde să-şi aducă necazurile, fiindcă Kremlinul le consideră împotriva liniei oficiale. Unicul loc în care le pot face cunoscute lumii este ziarul nostru, Novaia gazeta. De ce mă fac vinovată? Am prezentat doar evenimentele la care am fost martoră, adevărul şi numai adevărul“.


Şi aşa intrăm în miezul cărţii şi al poveştilor reale ale Rusiei. Care e mai altfel decît ce ştim noi, cu marii lor scriitori şi artişti, cu balerine şi sportivi, cu muzicieni şi politicieni de tot felul. Avem o radiografie a Rusiei reale, de dincolo de imaginile cu Piaţa Roşie şi de turiştii care vînează pe malurile lacului Baikal. O Rusie multietnică, destrămată şi căutîndu-şi drum prin taigaua capitalismului pe care Elţîn a oferit-o foştilor cetăţeni sovietici. Nimic din ce a fost nu mai este. Ce vine spre prezent este tulbure. Reportajele din Cecenia sînt cutremurătoare. Acţiunile forţelor speciale – extrem de dure. Violenţa generează violenţă, moartea nu mai înseamnă nimic. Povestea cecenă relatată de Anna Politkovskaia capătă accente de dramă antică. Şi desluşim că, dincolo de bine şi de rău, există oameni. Femei, bătrîni, copii, destine, nu doar terorişti şi soldaţi OMON. Povestea familiei Kadîrov – actualul lider de la Groznîi, pus de Putin să-i călărească pe ceceni – este în tuşe tari. Nu degeaba au fost răpită şi împuşcată ziarista şi luptătoarea pentru drepturile omului din Cecenia, Natalia Estemirova. Colaboratoare apropiată a Annei Politkovskaia. Nu degeaba sînt asasinaţi la Moscova avocatul Stanislav Merkulov şi ziarista Nastasia Baburova. Opoziţia faţă de putere se plăteşte. Cine nu e cu noi şi cu ai noştri piere. Dispare. Ca şi cum nu a fost. Nu e de joacă în Rusia să critici puterea.



Dar în alte părţi cum ar fi?

„Merită sacrificate vieţi în numele jurnalismului?“ – este un chestionar pentru proiectul „Teritoriul Glaznost“. La care, după ce am citit tot ce a răspuns Anna Politkovskaia, am răspunde şi noi că nu ştim ce să răspundem. O societate în care lupta împotriva corupţiei devine politică de stat, corupţia este deja politică de stat. Nimic de adăugat.

Dacă scrisul Annei Politkovskaia ne alimentează speranţele, destinul ei ne face să ne lăsăm păgubaşi de a mai face ceva. Şi totuşi, fiecare poate opta pentru el însuşi. Fără iluzii, omul absurd al lui Camus îşi acceptă propriul destin.

Anna Politkovskaia
Doar adevărul
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu
Editura Meteor Press, Bucureşti, 2011, 432 p.

Volumul Doar adevarul de Anna Politkovskaia va fi lansat de Editura Meteor Press la Bookfest, sîmbătă, 28 mai, la ora 17.00, la standul editurii. Participă: Bedros Horasangian, Adrian Cioroianu, Liviu Antonesei; Petre Mihai Bacanu.

Bedros HORASANGIAN - Magnolia lui Don Julio Cortázar
Anotimpurile se rotesc dincolo de voinţa noastră, dincolo de cum bat vîntul, ploaia, imaginaţia poeţilor, dincolo de schimbarea regimurilor politice. Cu liderii lor cu tot. Care vin şi se duc, fără să ştim bine cînd şi de ce. Sau chiar dacă desluşim cîte ceva, mare lucru nu pricepem. Şi dacă pricepem cam tot aia e. Şi oricum nu ne foloseşte la nimic. Soarta fiecăruia o fi în mîinile sale, dar mai rămîne destul şi în ce ne livrează destinul.

Să spunem de-a dreptul ce încercăm să sugerăm: primăvara este anotimpul renaşterii şi nu doar al închiderii spitalelor. Înfloreşte şi reînvie toată natura, nu doar DNA-ul şi mascaţii. Deja nu mai ştim să ne bucurăm de primăvară. De ce oare ar trebui să intrăm în toate detaliile unei nenorociri de familie petrecute la Craiova sau Paris? De ce ar trebui să vedem imagini şocante la tot pasul? Nu a mai rămas nimic dramatic sau tragic care să ne fie străin.
Pe fondul acestor gînduri negre, le propunem bucureştenilor să facă un tur al magnoliilor în floare. La Bucureşti sau aiurea în lume. Că ar fi vorba de magnoliile de la Grădina Botanică, de cea de pe Bulevardul Dacia, de cele din Cişmigiu sau Herăstrău sau de una frumoasă din Cotroceni, nu mai contează. Sînt şi la Paris destule, una chiar foarte frumoasă, în Jardin de Luxembourg. Mai e una teribilă şi în Central Park din NYC.


Regina magnoliilor din Bucureşti, după ştiinţa noastră şi povestea ei fabuloasă, este cea din sectorul 2, de pe strada Dragoş Vodă nr. 25. A fost plantată de un farmacist austriac, înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Originară din China, se află în curtea unei grădiniţe. Pentru ea a venit Julio Cortázar. Cînd era îndrăgostit pînă peste cap de Carla Dunlop. Şi făceau poze peste tot. Există un film de 8 minute cu cei doi. Magnolia din strada Dragoş Vodă nu apare. Dar circulă vorbe. Don Julio a lăsat la Bucureşti o cărticică cu cîteva texte de-ale lui traduse în franceză de Alain Bosquet. Volum cu desene de-ale lui Julio, nepus în vînzare. Am avut un exemplar dăruit de prietenul meu – Marinaru. L-am pierdut într-o noapte de iarnă geroasă, uitat într-un troleibuz. Au şi cărţile destinul lor. Ca şi oamenii, ca şi magnoliile, Am găsit însă, în aceste zile, un alt exemplar din Toate focurile, focul. Pe o tarabă de la Universitate. Cu dedicaţia lui Don Julio Cortázar pentru o mare admiratoare din România. Încă o confirmare a faptului că poveştile astea frumoase nu dispar. Poate de aceea a şi supravieţuit magnolia. Pentru că mereu a fost îngrijită şi nu a apucat să fie devastată de te miri cine. Are dimensiuni impresionante. Cam 5-6 metri înălţime şi vreo 15-17 metri lăţime. Ceva imens. Despre cum înfloresc migdalii într-o noapte a scris foarte frumos Albert Camus. Despre magnolia din Bucureşti există un mic text al lui Cortázar. Cortázar a iubit-o extraordinar pe Carla Dunlop. A murit tînără. El a mai trăit ceva timp, apoi a murit şi el. Tot la Paris. Acum sînt unul lîngă altul, ca două petale căzute.


Florile magnoliei din strada Dragoş Vodă sînt roz. Roz, mai difuz sau foarte intens. Bobocii sînt de mărimea unei gutui, iar florile, cînd se desfac, ajung la dimensiunea unei salate verzi. Ceva uluitor, mii de flori în diverse stadii. Pe jos, alte mii de petale, un spectacol halucinant şi fabulos. Care i-a impresionat pe Don Julio şi pe Carla. Carla a făcut poze. Seamănă cu acestea prezentate acum, în revistă, pe pagina întîi şi în cadrul acestui articol.


Într-o bună zi, ar putea apărea alte pagini bizare, sînt încă multe poveşti încîlcite în viaţa lui Julio Cortázar. Nu ştim dacă magnolia este un arbore ocrotit – există acest regim de protecţie, care nu ştim în ce constă, precum acel stejar uriaş de pe insula Mănăstirii Cernica –, dar arată splendid. Ar merita ca măcar bucureştenii să-şi rupă o oră-două din treburile lor de peste zi – în aceste zile libere de Paşti – şi să se ducă să privească această minune a naturii. Se ajunge uşor, undeva în perimetrul cuprins între strada Mihai Eminescu, strada Toamnei şi strada Episcopul Radu. Ca puncte de reper, Biserica Precupeţii Vechi, statuia lui Tudor Vladimirescu şi sediul central al Salvării. Parisul este undeva departe-aproape. Depinde cum te raportezi la el. Alături, strada Eminescu, colţ cu Toamnei, casa Cellei Delavrancea, ajunsă restaurant chinezesc. Sinistră transformare a unui loc cîndva frecventat de I.L. Caragiale şi Theodor Pallady. Pictorul.


Cortázar are mulţi prieteni prin toată lumea. O fi fost om de stînga, dar s-a dovedit un om de treabă. Mario Vargas Llosa a scris foarte frumos la moartea lui. Prietenia şi admiraţia nu sînt legate neapărat de ideologie. Lui Julio Cortázar i-a plăcut foarte mult magnolia asta din Bucureşti. Îi aducea aminte de una de pe vremea cînd era student la Buenos Aires. Cîndva, demult, cînd Martha Bibescu deja se instalase la Mogoşoaia. Şi acolo sînt două exemplare de magnolie din care se înfruptă cine vrea. E libertate şi „democraţie de dreapta“ acum în România.


Ajunşi acasă, putem să ne uităm cu alţi ochi la ce se mai întîmplă cu noi. Ce bine şi frumos trăim în România! Cu şi, mai ales, fără magnolii, dacă vrem să desluşim exact despre ce era vorba. Magnolia lui Julio Cortázar rămîne o certitudine.

Bedros HORASANGIAN - Alegerile din PDL Poate că nu am fi scris aceste simple comentarii despre alegerile din PDL dacă nu am fi asistat la cîteva ieşiri publice şi intervenţii ale unor vizibili purtători de mesaj ai acestui partid politic. De guvernămînt, trebuie să precizăm imediat. Căci a fi la putere şi a gestiona treburile unei ţări, a fi responsabil de destinul unui popor nu reprezintă chiar o simplă formalitate. Sau nu ar trebui să fie. Candidatura de ultimă oră a lui Theodor Paleologu – pe lîngă cele ale lui Emil Boc şi Vasile Blaga – ar fi avut consistenţă şi ar fi marcat un anume interes, dacă o declaraţie amuzat-ironică („Ştiu că nu am şanse, dar vreau să descreţesc frunţile“) nu ar fi aruncat în derizoriu un gest politic. Nu de glumiţe şi subtilităţi şmechere ducem lipsă.

Cine conduce şi va conduce România? Anunţată cu mult timp înainte, bătălia pentru conducerea partidului iţit din mariajul Partidului Democrat cu fugarii din PNL şi cu cei care s-au mai aciuit pe lîngă noua construcţie politică nu a atins cote prea înalte. Au fost declaraţii mîrîite pe la colţuri, vizavi de un lider sau de altul. Au mai fost reglări de conturi şi de orgolii rezolvate tacit, dincolo de luminile rampei. Trecerea în adormire – în sens masonic – a lui Vasile Blaga, Radu Berceanu şi Adriean Videanu a fost o mişcare tactică. Vor reveni cu toţii în forţă după alegerile din partid şi vor strînge voturi în teritoriu. Acolo unde nu pătrund cei ca Sever Voinescu sau Traian Ungureanu, acolo unde alde Gheorghe Flutur, Frunzăverde şi Falcă taie şi combină orice: e nevoie de voturi şi de masă de manevră, nu de victime.


Au fost destul de numeroase luări de poziţie de chichi – ale aşa-zişilor reformatori (grupul Macovei, Voinescu, Preda) care nu au reuşit să schimbe nimic. Declaraţiile sforăitorare despre suflul nou al partidului şi despre nivelul suplimentar de etică n-au schimbat nimic în evoluţia PDL. Maree de vorbe goale şi şmechereli retorice. Cu titlu privat, de unde pînă unde un profesor cu vechime în lumea academică românească, dar subţire la pungă – din cîştiguri universitare nu faci avere –, devine brusc un mare contributor la fondurile PDL-ului, aşa, peste noapte? De Cristian Preda este vorba. Să fie vreun agreement cu cei care i-au propulsat pe aceşti activişti ai societăţii civile, deveniţi europarlamentari, să cotizeze cu sume importante la vistieria partidului? Nasoală treabă, oricum ar sta lucrurile. Nici un român nu dă bani la ceva sau cuiva, aşa, moca. Începem să-l apreciem pe Gigi Becali, care tot dă bani în stînga şi dreapta, pentru sinistraţi, bolnavi sau construcţia de biserici. Dar el măcar are gologani din fonduri proprii. Ar fi o discuţie mai lungă aici, legată de fondurile partidelor politice, de sponsorizări, de contracte oneroase între firme particulare care primesc comenzi cu duiumul de la stat.

Să trecem la alegeri. De altfel, nu de suflu nou este vorba cînd vorbim de acest partid. Mahării PSD – baronii locali din era Adrian Năstase – şi potentaţii PNL – cei din mandatul lui Călin Popescu Tăriceanu (grupul de la Iaşi, condus de Relu Fenechiu, care a impus miniştri în Guvern, Cristian Adomniţei fiind exemplul notoriu) – par simple măicuţe pe lîngă învîrtiţii acestei perioade. Cum spuneam, în PDL nu „suflul nou, reformist“ este criteriul de bază, ci menţinerea la putere. Cu orice chip. Prin orice mijloace. Este vorba mai ales de bani. Bani mulţi. De fonduri. Guvernul condus de actualul şef – de jure, doar, căci altminteri umbra lui Traian Băsescu, a serviciilor şi a organelor abilitate (Procuratură, DNA) pluteşte peste toţi – a învîrtit sume uriaşe de bani. Oficial. Legal, dincolo de gargara cu criza, cu recesiunea, cu ieşirea sau salvarea României şi cu misiunea salvatoare a PDL, ca unic responsabil pentru binele românilor. Dar să nu uităm de UDMR, căci fără ei se ducea de rîpă actuala guvernare. Să ne amintim că se coace şi se merge pe burtă cu Legea Minorităţilor şi cu o nouă Lege a Cultelor. Care vor fi asumate rapid prin luna iunie. Şi vor produce efecte. Nu degeaba se duce Emil Boc în Harghita şi Covasna, şi nu în judeţele Vaslui sau Constanţa. Fonduri de la bugetul de stat sau europene au fost repartizate şi sifonate acolo unde trebuie şi răsucite aşa cum e cazul. Banul şi votul. Voturile gloatei, care e interesată de un kil de zahăr şi un sac de cartofi. Ungurii din Harghita şi Covasna trăiesc tot în România, simt sărăcia la fel de acut, iar premierul Boc trebuie să-i îmbuneze cumva. Există o anume strategie astfel ca decontul – pozitiv, desigur – să iasă bine abia la viitoarele alegeri. Locale, parlamentare, prezidenţiale. După noi, tot noi.

Imediat după război – rima este involuntară –, circula o glumă pusă pe seama unui faimos ministru al Agriculturii. Un anume Zăroni, cu un comportament public nu foarte departe de cel al greu imitabilului de astăzi Edmond Tălmăcean. Paranteză. Facem haz de necaz, dar şi caterinca are limitele ei. Mai ales dacă eşti portavoce a partidului de guvernămînt (Oare ce-o mai fi făcînd acel deputat sau ce-o fi fost, un anume Hoară, care ne amuza zile în şir cu prestaţiile lui pro-pedeliste?) Acum avem un alt domn, numit Edmond Tălmăcean, din noua echipă Agitprop a PDL-ului, din care se remarcă dl Gelu Vişan, dl Popoviciu, dl Tinel, dl Spînu, dl Murg – o halucinantă şi grotescă adunare de rinoceri. Deputatul PDL Tălmăcean s-a dat în stambă românească pe muzică şi balet de Michael Jackson. Uluiala noastră a fost totală.


Revenim la Zăroni. Zăroni era în turneu electoral prin Ardeal să facă propagandă pentru PCR. „Cine v-o dat pămînt, frate Gheorghe?“, „Apăi, na, Partidul Comunist, nu-i bai…“ „Păi, vezi, cine face şcoli să-i înveţe carte pe pruncii voştri, bade Vasile?“, „Na, ni, apăi Partidul Comunist…“, „Aşa, vezi, ia spune, tu, nene Tudose, cine are grijă de gorunul lu Horea şi de tot ce suflă şi mişcă în ţara aista românească?“, „Păi, cum zici matale tovarăşe Zăroni, Partidul Comunist...“, „Aşa fraţilor, şi atunci voi cu cine votaţi?“, „Apăi cu Maniu…“, răspund în cor, timid, ţăranii adunaţi pe un tăpşan din colţul şcolii, la un miting electoral. Zăroni e nedumerit, şefii locali dau din colţ în colţ şi Zăroni întreabă cu o ultimă speranţă: „De ce cu Maniu, fraţilor, că era vorba de Partidul Comunist?“, „Apăi, c-aşa e bine şi aşa am fost învăţaţi!“.



Zăroni a plecat nervos şi nedumerit. Dar la alegeri a ieşit cum trebuia şi cine trebuia. Credem că astăzi toate aceste jocuri de culise şi declaraţii de ochii lumii nu vor duce decît la menţinerea lui Emil Boc la conducerea PDL şi la putere, în actuala construcţie politică. Cu UDMR, UNPR şi Minorităţile care vor face jocurile în continuare.

P.S. Îmi pare foarte rău că a murit Alex. Leo Şerban.

Bedros HORASANGIAN - Emil Boc, Crin Antonescu şi Victor Ponta

Liderii a două partide de opoziţie (PNL şi PSD) s-au aliat într-o alianţăsui generis de coabitare pentru a găsi o formulă viabilă de a accede la o viitoare guvernare. Cei doi lideri, Crin Antonescu şi Victor Ponta, au devenit marota cîtorva dintre cele mai ascuţite condeie şi minţi ale vieţii intelectuale din România. Fără să amintim nume, mărturisim că am citit cu mari voluptăţi (şi tristeţi) izbucnirile vindicativ-catilinare ale unor distinşi intelectuali, ce combat şi pe la diferite gazete. Crin Antonescu şi Victor Ponta erau făcuţi praf şi pulbere; cei doi ar trebui să fie onoraţi că eseişti şi comentatori de vază ai vieţii intelectuale s-au dedulcit la a judeca, sever, şi a incrima, aspru, personalitatea şi activitatea lor.

La urma urmelor, unde au greşit atît de grav cei doi lideri politici? Din cîte ştim noi, nu ei şi partidele lor sînt la guvernare, iar responsabilitatea deciziilor este a arcului politic din care cei doi nu fac parte. Şi atunci?



Dacă ieşirile intempestive pe aceeaşi temă ale premierului Emil Boc ni se par rezonabile – de ce nu ar avea dreptul şi domnia să se contreze cu oponenţii săi? –, cele ale comentatorilor, cu ştaif în afara politicului, ne descumpănesc, dacă ar mai putea să ne mai mire sau să ne mai surprindă ceva. Trăim în România şi nu e neapărat nevoie să citim în ziare sau să urmărim la televizor ceea ce se petrece în jurul nostru. Trăim în România de mulţi ani – chiar prea mulţi, după un anume sentiment al neputinţei, resemnării, revoltei şi deşertăciunii – şi putem aprecia cu propriul nostru spirit (eventual şi minte) ceea ce ne este dat să consumăm şi să consemnăm în viaţa de zi cu zi. Nu este nevoie să aflăm de la televiziuni că lumea se înghesuie în malluri pentru o pungă de zahăr sau un kilogram de carne tocată. Nu este nevoie să ne revoltăm de situaţia traficului din Bucureşti sau de viaţa nu tocmai veselă a pensionarilor pe care-i ascultăm zi de zi prin mijloacele RATB. Sau să ne supărăm că s-a mai crăpat asfaltul pe o stradă – în faţa Operei Naţionale din Bucureşti gropile sînt neastupate de cîţiva ani – sau că liftul blocului se strică de două ori pe săptămînă.


Chestiunea zilei ar fi cum trăim şi cum vom trăi. Nu am ajuns să trăim bine, aşa cum am tot sperat şi crezut. În 1990, în 1997, în 2005. Mereu a fost un licăr de speranţă. Care s-a stins repede. Fiecare dintre noi are însă expectativele, speranţele, amăgirile, iluziile lui. Sau ale celor din preajmă. Cei mai în vîrstă au alte năzuinţe – vorba lui ironicului Şerban Cioculescu, îmi doresc subitul… – decît cei mai tineri, care, de ce nu?, îşi doresc o casă, o maşină, un copil, o slujbă mai bine retribuită sau să plece din România. Fiecare ştie mai bine cam ce şi-ar dori să obţină.



CUM? Aici ar fi o problemă. Căile se despart. Unii reuşesc prin forţe proprii, tenacitate, muncă şi ambiţie – o reuşită în viaţă ar fi parcursul doamnei Andreea Vass Paul, consilierul personal al premierului Emil Boc, am citit pe Internet cîteva secvenţe din biografia sa de succes, de care nu toţi au parte –, alţii mai puţin. Unii se căpătuiesc prin mijloace licite, alţii, la marginea legii. Sau călcînd pragul ilegalităţilor, ce cu mintea nu poţi cuprinde. Vezi alde Bercea Mondial, fraţii Cămătaru sau atîţia potentaţi ce alcătuiesc clasa parveniţilor peste noapte iţită după 1989. Peste cîteva zile îl vom revedea şi pe generalul Costică Voicu, fostul mahăr PSD, ajuns la mititica. Exemple triste şi întristătoare cu duiumul, inclusiv povestea incredibilă a europarlamentarului Adrian Severin. Căpătuiala nu are la noi legătură cu ideologicul. Banii nu au miros, iar ideologicul a jucat doar un rol decorativ după 1989. E trist ce consemnăm aici. Ideologicul nu mai are nici o relevanţă.


Şi ne întoarcem la Crin Antonescu şi la Victor Ponta. De care nu mai au loc liderii PDL, zice-se de dreapta, partid aflat la guvernare. Băşcălia repetată despre stîngismul Uniunii Social Liberale este doar o glumă acră. Mai ales cînd o auzi pe Roberta Anastase sau pe Emil Boc însuşi umflîndu-se în pene cu politicile lor de dreapta şi cu ce grozavi anticomunişti au devenit. Aferim! Dincolo de vorbe, acuze, incriminări – „socialiştii aştia... comuniştilor... v-aţi înhăitat cu securiştii“ –, nu se află decît jocuri de interese (sîntem de părere că era preferabilă doar o alianţă PNL-PSD, din care PC să nu facă parte, tocmai pentru a nu oferi muniţie „minţilor luminate“ să atace în punctul vulnerabil, Dan Voiculescu şi a sa colaborare cu Securitatea).


Ifosele de-a ideologia nu par să ţină cont la cine sînt pîrghiile puterii – şi aportul serviciilor secrete de a controla tot ce mişcă şi respiră în România – şi cum funcţiile creează bani. Putere, funcţii şi bani. Fonduri. Buget naţional, fonduri europene. Şi ce mai pică. O sponsorizare, o donaţie, o mită, un şperţ, un ciubuc colea. De dreapta, de stînga, buzunarele sînt încăpătoare. Bani mulţi rulează în ţara asta unde lumea se plînge că o duce prost. Nu ştim exact gradul de sărăcie al populaţiei. Iar în cifrele şi statisticile cu care ne tot omoară premierul Emil Boc şi consiliera Andreea Vass Paul – mai nou şi preşedintă a Organizaţiei Femeilor Democrat Liberale din Sălaj, deci nu este independentă politic, nota bene! – nu avem mare încredere. De altfel, încrederea este în mare deficit în România. Şi fără încredere în instituţiile Statului, lideri politici şi Justiţie, nimic nu poate funcţiona ca lumea. Este dincolo de disputele politice dintre partide şi dincoace de orgoliile, ambiţiile şi vanităţile exhibate.


Faptul că Victor Ponta şi Crin Antonescu sînt făcuţi de două parale de cîteva dintre cele mai luminate minţi ale românilor şi admonestaţi de aprige condeie nu foloseşte la nimic. Şi este un spectacol trist. Departe de a avea vreo simpatie deosebită pentru cei doi, nu avem cum să nu remarcăm asimetria perspectivelor de judecată. Se poate accepta faptul că cei doi lideri ai opoziţiei nu sînt posesori de ceafă groasă şi că au mutre adolescentine. Nu ar prezenta suficiente garanţii – cui? – pentru a gira viitorul unui popor care priveşte cu evlavie doar la mutre care inspiră retorică demagogică şi expiră aburii unei băşcălii de joasă speţă. Ăştia sîntem, cu ăştia defilăm. Nu are rost să ne ascundem după vorbe. Ce va fi în viitor nu ştim. Vin sărbătorile pascale, care vor mai estompa supărările produse de Crin Antonescu şi Victor Ponta. Iar oul ciocnit şi în acest an în capul lui Emil Boc de către propriul tată vrem să devină o frumoasă tradiţie. Să fie de bun augur!

Bedros HORASANGIAN - Pantofii lui Emil Boc Pe lîngă toate evenimentele politice sau culturale ce se derulează în jurul nostru, o mică scenetă ne-a atras atenţia în mod deosebit. Televiziunile româneşti au transmis cu multă asiduitate o mică păţanie de la Piteşti. Unde liderul democrat-liberal şi premier deopotrivă, numitul Emil Boc, era prezent pentru a sprijini alegerile mahărilor locali ai partidului. Trecem peste detaliile cu delicii ale acestor manifestări cultural-artistic-politice (ca să facem un „spirit de glumă“, vorba unui alt mare cumătru al naţiunii române, numitul Marian Vanghelie) şi să încercăm să vedem ce s-a întîmplat. Nu s-a întîmplat nimic.


Într-o pauză a lucrărilor, într-un moment de respiro, să-i zicem, vedem cum şeful Guvernului întră şi iese dintr-un magazin de încălţăminte. Ce Libia, ce Japonia, ce tranşe FMI, dacă te strîng pantofii nu mai eşti bun de nimic. Şi mai vedem cum probează o pereche de încălţări. Se pare că-i vin bine din prima, Emil Boc a găsit chiar numărul, modelul şi calapodul care să i se potrivească. Ceea ce, să recunoaştem, e lucru rar. Chiar şi la bărbaţi, să nu mai amintim şi cum procedează femeile, cu multe cutii răsfirate prin preajmă – ce chin e să se hotărască pentru o pereche sau alta! Dar Emil Boc, bărbat dîrz şi hotărît, în doar cîteva clipe, cît ai zice peşte – aşa e vorba românească, de ce e aşa nu ştim, există cuvinte şi mai scurte – se şi decide. Şi gata. Dă să plece. Apoi plăteşte – asta nu au mai transmis televiziunile, dacă a plătit cash sau cu cardul, ştim bine însă cum umblă europarlamentarul Gigi Becali cu un purcoi de bani la teşcherea şi cum îi place să-i dea în stînga şi-n dreapta – şi iese din magazin. Reporterii şi reporteriţele se reped să întrebe cît au costat pantofii, premierul spune cît a dat pe pereche, după buget, spune domnia sa, dacă am reţinut bine. Şi zimbeşte. De altfel, premierul României zîmbeşte mai tot timpul, nu se ştie bine de ce. Nu e un om vesel, aşa jucăuş cum pare, e foarte serios şi veşnic în alertă, plin de sine şi de importanţa rolului jucat în destinul istoric românilor. De altfel, cu acest românii în sus şi românii în jos ne omoară la fiecare propoziţie. Eludînd faptul, real, că poziţia sa este asigurată de sprijinul condiţionat al românilor de etnie maghiară. Niciodată, nici cînd face politică, nici cînd se adresează românilor lui dragi, Emil Boc nu pomeneşte de unguri. De saşi, evrei, greci, armeni, turci sau bulgari, nici vorbă. S-o zicem pe cea dreaptă că şi minorităţile, celelalte decît cea maghiară, îl susţin cu voioşie, conduşi de morocănosul Varujan Pambuccian. Pe cît e de vesel mereu domnul Emil Boc, pe atît de supărat este mereu Varujan Pambuccian. Ciudat cum un partid care face mare caz de românism – oare Traian Băsescu nu a fost ales şi de simpatizanţii PRM rămaşi de izbelişte la prezidenţiale? – este sprijinit în Parlamentul României de două formaţiuni ce reprezintă neromânimea română. Am pus accentul pe acest detaliu, aparent nesemnificativ, pentru că la fel de nesemnificativă ni se pare tevatura care s-a făcut în jurul acestei achiziţii. Pantofii lui Emil Boc. „Un client cuminte“, califica delicat comportamentul premierului vînzătoarea din magazinul de încălţăminte. „Un om din popor care trăieşte în mijlocul poporului“, medita solemn unul dintre susţinătorii partidului de, zice-se, dreapta, omiţînd să precizeze că magazinul de încălţăminte a fost golit de alţi muşterii de stînga în timpul cumpărăturilor premierului. A folosit la ceva această scenetă demnă de un filmuleţ cu Charlie Chaplin sau Mac Sennett?

Am zice că da. Faptul că evenimente culturale de primă mînă trec cumva neobservate şi că fel de fel de aiureli în care sînt implicate personaje pitoreşti sînt excesiv mediatizate, ar trebui să ne dea de gîndit. Oare ce se întîmplă? De ce o ţară întreagă trebuie să tremure de emoţie sau de indignare la cearta – penibilă – dintre doi soţi care vor să divorţeze şi nu ştiu ce să facă pentru a obţine copilul? Irinel sau Moni – cine are dreptul la copil? Sau altă pereche de pomină – Oana Zăvoranu şi Pepe, care-şi ridică fustele în cap şi vor la rîndul lor să se despartă, spre deliciul publicului care suferă şi el alături de aceşti protagonişti ai vieţii publice. Politice sau mondene.


În acest timp, la Opera Naţională din Bucureşti se prezintă un extraordinar spectacol de balet, Seara Balanchine, la Teatrul Naţional Bucureşti, marele regizor Radu Penciulescu pune în scenă un Macbeth cu Ion Caramitru şi Valeria Seciu, iar la Galeria Dialog, la sediul Primăriei Sectorului 2, criticul de artă Ruxandra Garofeanu şi galeristul Florin Colonaş alcătuiesc o expoziţie de zile mari: Autoportretele Wandei, ce acoperă decenii bune din viaţa unei mari artiste, regretata pictoriţă care a fost pînă mai ieri Wanda Sachelarie-Vladimirescu. Sigur că ar părea deplasate şi nepotrivite aceste asocieri ale unor evenimente culturale de marcă cu micile întîmplări ale contemporanilor noştri, ajunşi pe culmile popularităţii prin mijloace mai mult sau mai puţin ortodoxe. Sigur că reclama este sufletul comerţului. Sigur că nu ne opreşte nimeni să căscăm gura la TV, la toate prostiile. Sigur că valoarea unui gest cultural este dincolo de mediatizarea lui. Dar intoxicîndu-ne mintea şi sufletul cu fel de fel de aiureli, nu mai distingem între valoare culturală şi întîmplări exotice. Întrebarea care persistă: oare ce pantofi o fi cumpărat Emil Boc de 240 de lei? Burberries sau Todt exclus.