Horasangian[v=]

Bedros HORASANGIAN - Soluţia Raed Arafat – Klaus Johannis

Parcă nu se mai termină belelele ce vin pe capul românilor. Necazuri şi nenorociri de tot felul. Ba ploi şi tornade, ba furtuni şi inundaţii, alunecări de teren şi deraieri de tren, colac peste pupăză incendiul de la maternitatea Giuleşti. Cu politica externă oricum am pus-o de mămăligă – sărutul pe creştet acordat de preşedintele israelian omologului român a fost ca un banc spus de Micea Crişan, „Două mii de ani am fost poporul ales, să mai fie aleşi şi alţii!“ – iar incidentul de la Moscova cu diplomatul român declarat persona non grata a venit ca stafida pe cozonac. Oricît am vrea să găsim şi lucruri pe care să le apreciem, parcă tot ce se întîmplă vine să ne contrazică. Să nu uităm însă un om neobosit din ţara asta, exemplu de devoţiune şi profesionalism: medicul Raed Arafat. Fără să vorbească prea mult, ştie mereu ce are de făcut! Este singurul întotdeuna cu capul pe umeri şi nu se pierde cu firea niciodată. „Faptul că ajuţi pe cineva, că salvezi o viaţă, că faci ceva, indiferent că o faci prin sistem sau personal, este un lucru care nu are egal. Mi-e necaz că în România, în orice domeniu, prea puţină lume merge pînă în pînzele albe pentru a realiza ceva de folos“, spune medicul. Raed Arafat a dat încă o dovadă de calm şi eficienţă, serviciul de ambulanţă şi de urgenţă pus pe picioare de el fiind printre puţinele instituţii ale statului român care funcţionează fără sincope.



Ne întrebăm rapid cum ar fi arătat România cu un astfel de premier! E chiar imposibil să ajungă unde trebuie un om capabil şi fără darul de a fi slugă? Greu însă să fie acceptat un „minoritar“ la conducerea românilor. „Ce, maică, nu se găsea unul da-i noştri pentru postul ăsta... Chiar aşa... Toţi veneticii să ne reprezinte...“, parcă vedem cum se căina un politician român verde, aducînd în atenţie ce-i spunea mama lui între patru ochi, mai acum cîţiva ani, atunci cînd a fost vorba de candidatura lui Varujan Vosganian la un post de comisar european. Că veni vorba, îşi mai aduce cineva aminte de incidentul cu fostul ofiţer de securitate Liviu Turcu? Nici pînă azi autorităţile americane nu i-au găsit domiciliul. Revenind la evenimentele politice de ultimă oră, nu avem cum să nu remarcăm tragedia cu moartea acestor copii nevinovaţi! Nu mai e loc de glumiţe cu Boc şi Băsescu, nu mai loc de ciorovăieli că ce-a zis Cristi Preda şi ce n-a spus Monica Macovei. Ţara se prăbuşeste, economia, oricîtă creştere de 0,2 % ar avea, tot la pămînt este, instituţiile statului funcţionează alandala, doar preşedintele o ţine pe a lui. Reducem, tăiem, austerizăm, solidarizăm, vorbărie şi îndemnuri şuierate printre dinţi, ca nişte dulci trimiteri la origine. O ţară de proşti – nu ştie să aprecieze devotamentul şefului care se simte bine în ţara lui – şi bombăne la tot pasul. Moartea unor copii nevinovaţi nu are nici o justificare! Moartea unor copii nevinovaţi, indiferent de anchetele parchetului şi de identificarea cauzelor duc la aceeaşi concluzie. Nimic nu este în ordine, dincolo de vorbăria aruncată zilnic în spaţiul public. Banii publici aruncaţi cu inconştienţă şi vinovată indiferenţă se răzbună. Să vină ochioasa şi guraliva domnişoară Corina Vinţan şi să explice mamelor şi taţilor care nu ştiu dacă copilul lor e mort sau viu, că fără un brand de ţară nu putem trăi bine!



Să vină în faţa părinţilor cu copii încă neindentificaţi – ni se pare o dramă incredibilă ce se întîmplă cu aceşti bebeluşi încă neidentificaţi, cei vii şi cei morţi, parcă am fi în Coreea sau în Vietnam, sinistru... – primari şi miniştri care au cheltuit bani cu lopata pentru te miri ce aiureli, iar pentru sănătate şi învăţămînt nu au mai lăsat fonduri. Iar atitudinea cinică a şefului statului este incalificabilă! A venit momentul unei dure realitătăţi: demisia actualului cabinet condus de un incapabil deja notoriu precum Emil Boc şi alcătuirea în regim de urgenţă a unui guvern responsabil compus din tehnocraţi. E nevoie şi de încredere, nu doar de competenţă. Avem acelaşi exemplu în dr. Raed Arafat. Sînt încă destule capete luminate în ţara asta cărora să nu le stea capul doar la furtişaguri şi ciordeli. O nouă majoritate parlamentară care să susţină un guvern competent devine absolut trebuincioasă. Nu mai e timp de pierdut. Se poate reface proiectul cu Klaus Johannis premier. Dacă forţele politice ar face un compromis istoric, se poate alcătui şi o nouă majoritate parlamentară care să susţină un guvern condus de un personaj credibil şi creditabil. Dincolo de măsuri rapide e nevoie de încredere în lideri şi în instituţii. Doar cu mici şi cîrnaţi la grătarele fumegînde de pe lîngă mînăstirile României nu putem depăşi momentele grele. Trebuie sacrificaţi nu doar porci, viţei şi pui puşi la fript, ci şi puţină conştiinţă de sine şi responsabilitate. Cine s-o facă ? Actualii guvernanţi nu dau semne că ar putea face ceva. Şi totuşi, ceva trebuie făcut. Eventual consultaţi Raed Arafat şi Klaus Johannis. Se pare că sunt singurii români cu scaun la cap. Ceilalţi moţăie în fotoliile lor ministeriale sau bombăne mereu nemulţumiţi, precum Traian Băsescu în tronul lui de la Palatul Cotroceni. Ceva, ceva trebuie făcut. Moartea acestor copii nevinovaţi nu ne va da pace.



P.S. Construirea unei moschei şi a unui Centru Cultural Islamic lîngă Ground Zero la New York ni se pare o propunere sinistră şi un afront adus miilor de victime ale atentatului de la 11 septembrie. Preşedintele Obama se înşeală amarnic dacă aşa crede el că va îndupleca Iranul să renunţe la pragramul nuclear. Fata aceea din Afganistan, cu nasul tăiat şi urechea sfîrtecată, este imaginea vie şi dureroasă a unei lumi care şi-a pierdut nu doar busola, dar şi reperele.

Bedros HORASANGIAN - Frunzuliţa, ca o tichie de mărgăritar
Şi a venit şi s-a pogorît peste noi minunea cu brandul de ţară. Oare ce ne-am fi făcut, în miez de vară caniculară, doar cu plictisitorul Emil Boc şi cu mai vechiul nostru client de la FMI, simpaticul Jeffrey Franks? Reprezentantul FMI are, de peste o săptămînă, întîlniri cu sindicatele şi patronatul, chestie pe care trebuia s-o facă Guvernul României… Cum Emil Boc nu se comportă ca un prim-ministru şi nu încurajează „dialogul social“, ajunge Jeffrey Franks la întîlnirea cu sindicatele. Oare nu ar fi cazul să-i găsim un „suflet-pereche“ lui Jeff, să-i atribuim şi un loc de casă, ca să-l facem, omeneşte vorbind, „de-ai noştri“, dacă tot a ajuns să aibă mai multe dialoguri şi întîlniri decît premierul?

Well, well, well, prea nu aveam frunze verzi şi proaspete de mărunţit. Şi uite cum de se leagă între ele. Politic, nepolitic, totul devine politic. Deshumarea, din motive vag obscure, a soţilor Ceauşescu, la solicitarea familiei, a creat o bruscă emulaţie nostalgică. Nu doar în rîndul puştimii aflate pe litoral să se distreze cu Beyoncé şi Shakira, ci mai ales în cel al babalîcimii, care deja strînge de zor bonuri fiscale. Vîrsta a treia şi a patra au ieşit imediat la rampă. Nu doar ginerele lui nea Nicu ne dădea lecţii de etică şi echitate capitalistă, of course, dar a apărut şi iubita lui Nicuşor – aşa am aflat cum îşi făcea, sireacu, singur salata de crudităţi şi cum recita de zor din Nichita Stănescu, emoţionant, desigur... – dar şi nenea Ştefan Andrei, şi delicatul Adrian Păunescu, alături de alte multe fantome ale trecutului, să ne binecuvînteze cu ce-bine-era-înainte-şi-oamenii-erau-fericiţi-că-au-siguranţa-zilei-de-mîine. Greu de meşteşugit cuvinte pentru atîtea nelinişti şi emoţii. Şi tot aşa, foaie verde rozmarin, am trăit cîteva zile de dulci nostalgii legate de Sein und Zeit-ul ferice al vechiului regim. Îi fredonam soţiei Partidul, Ceauşescu, România şi dădeam din cap citind ce frumos a scris şi Dragoş Aligică (luînd un text mai vechi din 22 şi oferindu-l ca prospătură la Hotnews) despre eşecul marxismului! Curat eşec! (În limba turcă, eşec egal măgar!) Un nod în gît şi o lacrimă în colţul ochilor ne bîntuiau reveriile. Oh, ce zile minunate! Şi ne întrebăm, acum, în 2010, dacă viforosul „apel către lichele“ al lui Gabriel Liiceanu mai are vreun target, că tot veni vorba de branduri şi logo-uri.



Duios, duios, precum suspinele doamnei Corina Vinţan – din Consiliul de Brand, acea struţocămilă interministerială –, care ne-a spus ce brand minunat avem! Din acest Consiliu de Brand fac parte şi mai mulţi domni încărunţiţi în sacrificiul pentru turismul românesc, cu funcţii şi atribuţii, trecute şi actuale, care au tot mărunţit şi au dat explicaţii, mai mult sau mai puţin savante, despre toată tevatura asta cu imaginea şi promovarea României. Spre exemplu, domnul Gheorghe Fodoreanu, membru în Consiliul de Brand, ne-a spus că a fost la 180-200 de tîrguri internaţionale de turism, în ultimii 20 de ani. Brava lui.Ca să ce? Dacă nu mai vin turişti, geaba teoretizare şi gargariseală. De altfel, toate dezbaterile televizate au fost foarte bune pentru cei care vor să culeagă informaţii din „surse deschise“, cum se spune în limbajul de specialitate. Ca apoi să se facă „analiză de date“. Bref, aşa am aflat şi noi că atragerea de turişti străini în România nu este o treabă uşoară! Asta ne-au spus-o doamna Corina Vinţan, consultant al Consiliului de Brand, şi domnii Gheorghe Fodoreanu şi Iulian Andrei, „experţi“ în turism. Domnul Iulian Andrei – manager general la firma de turism Blue Line – arăta cam aşa: mustaţă oaţă, braţe păros-vînjoase, cămaşă albă-albă, de ziceai că a folosit apă de ploaie şi – şi, aici e tare ce ne-a sărit în ochi!– o brăţară de aur strălucitoare, groasă cît degetul mic. Simpatic personajul, îl vedeam deja alături de Florin Salam, să promoveze noul „Explore Carpathian Garden“. În schimb, Corina Vinţan era foarte înfiptă (rămasă acelaşi boboc de trandafir, care-l aburea pe ministrul MAE de acum cîţiva ani, cu idioţenia de proiect „Romania-Fabulospirit“, 100.000 de euro. Ce mai contează banii, dacă ideea era unică şi nu a folosit la nimic?). Şi acum la fel: 95.000 de euro – banii pentru frunză, restul pînă la 900.000 de euro – pentru cercetări de piaţă. Tare de tot, românii e deştepţi!



Efect? Zero. Bani aruncaţi? 100% Ei, şi? Ce gingaş şuguia Corina Vinţan despre targetare şi audit, iar Gheorghe Fodoreanu ofta adînc despre ranforsarea turismului. Frumos, ce să zicem. Dar nu ţine. Am umblat în ţara asta şi o ştim mai abitir şi decît mama lui Vlahuţă. A se scuti.

Toţi mîndrii reprezentanţi ai turismului românesc, care mai de care mai verde sănătos şi mai roşu în obraji, dădeau explicaţii şi ofereau detalii despre povestea cu brandul şi frunza cea verde ca dolarul, care iţeşte atîtea discuţii despre sutele de mii de euro duşi pe apa promovării României în lume.

Prea multe vorbe meşteşugite pentru prea mulţi bani aruncaţi pe apa sîmbetei. Cine poate turism roade. Cine nu, rămîne cu frumuseţile eterne ale României. Ne găsim printre aceştia şi ne oferim serviciile de consultanţă Ministerului Turismului. Imediat. Nu chiar gratis, tot ce-i scump atrage lumea. De exemplu: de ce nu s-ar valorifica Sînnicolaul Mare, ca target turistic, mai ales că acolo unde şi-a lansat Traian Băsescu candidatura pentru un nou mandat prezidenţial s-a născut şi marele compozitor Béla Bartók. Wow, tare de tot, iată o găselniţă turistico-politică ce poate fi valorificată de tot arcul guvernamental. Inclusiv de UDMR. De iluminarea Bucureştilor cu licurici, cum propunea Caragiale, nici nu vrem să amintim. Azi, totul e pe bani. Face Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului o ofertă şi noi venim cu proiectul.

Bedros HORASANGIAN - Boc, Boc, Boc pînă n-o mai rămînea deloc!
Domnul Emil Boc, ardelean verde de la obîrşie la izvor, a devenit prim-ministru al României printr-o simplă răsucire a destinului. Dintr-un distins (Onest? Obscur? Mediocru?) profesor universitar de „Drept constituţional“, Emil Boc a ajuns primarul unui municipiu ce duce în spate toată istoria Transilvaniei. Oraş unde Lucian Blaga era venerat cu evlavie, iar universitari de talia lui Hadrian Daicoviciu şi Mircea Zaciu erau respectaţi cu preţuire şi admiraţie. Oraş care se făcuse de pomină, după 1989, cu ieşirile iresponsabile ale unui primar de ridicolă amintire. Cine nu-şi mai aduce aminte de numeroasele incidente locale ce făceau ocolul întregii ţări? Aproape că am şi uitat. Uităm mereu, oraşele rămîn. Un Cluj care şi azi livrează învăţămîntului universitar contemporan personalităţi de talia domnului Andrei Marga. Greu de făcut comparaţii, inutil de a mai livra comentarii suplimentare. Emil Boc este ridicat la rang de preşedinte al Partidului Democrat Liberal şi urmează să coboare Carpaţii la Bucureşti, ajungînd pînă la funcţia de prim-ministru. Teribilă onoare şi mîndrie pentru părinţii şi consătenii din Răchiţele, nu degeaba, cu zîmbetul pe buze, tătînele lui i-a proptit un ou roşu în frunte cu prilejul Paştelui din acest an. Ce vrem să relevăm cu acest prilej, dincolo de aerul veşnic supărat şi mereu nemulţumit al unui om obişnuit, cocoţat într-o funcţie de conducere, unde se dovedeşte complet depăşit? Depăşit nu de situaţie, ci în toate situaţiile. Slăbiciunile actualului prim-ministru, ezitările şi neştiinţa lui în treburile cetăţii ar trebui să ne pună pe gînduri. Legile lui Murphy spun clar: fiecare dintre noi ajunge la un anumit grad de incompetenţă. Un bun strungar poate fi un prost şef de echipă. Un bun medic poate fi un dezastruos director de spital. Nu orice muzician poate fi şi un excelent director de instituţie muzicală. Recenta aniversare en fanfare a lui Ioan Hollender la Opera din Viena confirmă acest banal fapt de viaţă. Că nu oricine se pricepe la orice, că nu oricine poate accede la orice funcţie.



Cu toate acestea, istoria românilor este dominată, mai ales în ultimele decenii de comunism şi postcomunism, de „las-că-merge-şi-aşa“. Pe acest principiu, a primit şi domnul Emil Boc pălăria (căciula) de prim-ministru. Pălărie prea mare pentru domnul Emil Boc, cel care ne livrează o amară lecţie despre cum se poate face de ocară şi de rîsul lumii un om. Altminteri, poate, simpatic şi slobod, la minte. În vremea cînd PSD şi Adrian Năstase erau la guvernare (2000-2004), domnul Emil Boc era un excelent lider al opoziţiei. Trecut-au anii...

Trecem peste numeroasele ironii şi glumiţe cu care a fost mereu etichetat profesorul de drept constituţional. Trecem peste toate codoşlîcurile şi aranjamentele de culise pe care a trebuit să le gireze, chiar dacă unele dintre ele nici nu i-ar fi trecut prin cap. Trecem peste lipsa lui de discernămînt şi peste uşurinţa cu care susţine orice prostie, cu aerul că ar descoperi noi urme dacice în Munţii Orăştiei sau că ar da cine ştie ce interpretare inedită tăbliţelor de la Tărtăria. Ultima boacănă a domnului Emil Boc este livrată poporului român, de la Prut şi pînă la Tisa şi de la Bucureşti pînă în Harghita-Covasna, chiar în aceste zile, cînd mulţimile aflate în plină vacanţă se prăjesc la ultravioletele marine sau la creşterea preţurilor de orice fel. TVA-ul urcat pînă la 24 % umflă cifrele de pe etichetele cu preţuri precum creşte Someşul sub podul din Dej, iar culesul de bonuri fiscale, căci asta e marea şi ultima deşteptăciune, va pune la treabă întreaga suflare românească. Vedem deja cum miile de cosaşi vor cere bonul fiscal, pe lîngă slană şi palincă, pentru fiecare zi de coasă, deja ne emoţionăm cînd ne gîndim cum sinistraţii din Suceava, Bacău şi Neamţ vor strînge bonuri la toate cumpărăturile făcute. Ca să ce? Ne spune tot Emil Boc, senin şi zîmbitor ca un allegro din suita Prin Munţii Apuseni de Marţian Negrea. Un grup de experţi deja lucrează la detaliile tehnice ale afacerii prin care vor fi evitate multe situaţii de evaziune fiscală. Tare de tot. Nu se ştie exact cum şi cînd vor intra în vigoare noile măsuri de combatere a evaziunii fiscale prin strîngerea de bonuri, nu ştie nimeni încă cifrele de punere în aplicare a noii reglementări, dar, pînă la 1 ianuarie 2011, vom avea toate detaliile. Putem respira uşuraţi! Tulai Doamne şi ne apără de cel Rău!



Apare, pe scena salvatorilor de Neam şi Ţară, şi simpaticul Mr. Jeffrey Frank, şeful delegaţiei FMI pentru România, care ne va mai gira o tranşă de bani pentru a aduce bunăstare şi condiţii propice dezvoltării multilaterale a României. Nici un ban pentru pensii şi salarii, doar învestiţii şi investiţii, dezvoltare durabilă şi eficienţa banilor dirijaţi în proiecte eficiente. Ne şi mirăm că propunerea, mai veche, a domnului I. L. Caragiale de a lumina oraşul Bucureşti cu licurici, pentru a se economisi combustibil, nu este încă luată în considerare, nu a ajuns la Guvern, ca şi transformarea lacului Cişmigiu în crescătorie de broaşte, export serios, de pe urma căruia se pot aduna alţi bani în visteria sărăcuţă a României. Nu sînt bani, nu sînt bani, clamează în duet domnii Boc şi Băsescu, precum Roberto Alania şi Angela Gheorghiu, pe scena de la Scala din Milano. Dar bani au fost, sînt şi vor fi, doar că nu unde vrem noi sau credem noi, gloata şi nevoiaşii care tot strîng cureaua şi bonurile. Adică poporul, cel la care se va întoarce noua organizaţie PDL-Bucureşti – madam Elena Udrea dixit – pentru a propune noi proiecte de îmbunătăţire a vieţii noastre şi pentru înfrumuseţarea oraşului.



Ca să revenim la domnul Emil Boc, să o spunem neted, ca şi alţi lideri vocali de ultimă oră ai partidului de actual guvernămînt: cu o simplă remaniere de Guvern, nu se va întîmpla nimic. Trebuie o schimbare radicală, eventual a întregului Guvern, în cap cu Emil Boc. Nu mai este timp de pierdut. Fiecare minut ar însemna pierderea unui bon fiscal. Nu se mai poate!

Bedros HORASANGIAN - O ţară fără politică externă

O grămadă de evenimente importante se consumă pe plan internaţional şi prin jurul nostru, balcano-mediteranean, iar noi, cu o vorbă mai veche, frecăm menta!

E adevărat că s-au deschis două consulate româneşti, la Bălţi şi la Cahul, pentru consolidarea relaţiilor româno-moldovene (era chiar necesar să participe însuşi ministrul de externe, Teodor Baconschi, sau prezenţa unui secretar de stat era suficientă? – întrebăm şi noi sotto voce). Putem constata o „încălzire“ a relaţiilor dintre Bucureşti şi Chişinău, dar mai este nevoie şi de expertiză, pentru ca bunele intenţii şi preocuparea României pentru Republica Moldova să capete consistenţă pragmatică şi specială, cu efecte pe plan internaţional. România nu trebuie să trateze Republica Moldova ca un stat ex-sovietic, ci ca un teritoriu cu care are aspiraţii comune, în(spre) UE, avînd în vedere şi legătura de limbă şi civilizaţie dintre statele noastre. E adevărat şi e bine că Mahmud Abbas, Şeful Autorităţii Palestiniene, a venit în România şi a fost primit la Cotroceni, precum Angela Merkel la Buckingham, dar e oare suficient pentru a ne cocoşi că avem o politică externă vioaie, activă, eficientă şi cu spor?



Putem lăsa treburile din afară doar în seama prestaţiilor lui Dacian Cioloş la Bruxelles şi ale lui Mihai Tănăsescu la Washington? Să se reducă contactele noastre doar la nivel de ambasadori, oricît de profi ar fi excelenţele lor Mihnea Motoc şi Sorin Ducaru? Că veni vorba, am şi uitat că avem ambasador la ONU, oare ce-o mai fi făcînd doamna Simona Miculescu la NYC? Că prea nu se aude absolut nimic că am exista şi noi pe acolo. Tot 30.000 de parai pe lună pentru apartamentul din Trump Tower? Pe aici şi parizerul s-a scumpit, deh. Reducerea preconizată de personal, dar şi a cheltuielilor, anunţate oficial şi chiar prea rapid asumate de către MAE nu înseamnă mare lucru în plan financiar, dacă noi nu avem o strategie de politică externă clară şi cu obiective precise.

După realizarea celor două ţinte – admiterea în NATO şi intrarea în UE – se pare că am început să dăm dovadă de nesiguranţă, să orbecăim. Preşedintele Traian Băsescu nu are organ pentru aranjamente şi acţiuni internaţionale, din moment ce obsesia lui este extrem de virilă pentru sforării interne. Nu-l trage aţa la întîlniri şi la contacte internaţionale – de multe ori plictisitoare – şi nici nu se lasă cu o şpriţuială ca lumea. Ce vrem să relevăm prin aceste succinte consideraţii? Că nu avem o politică externă coerentă şi că diplomaţii noştri au mîinile legate, dacă „ăl mare“ nu e interesat, se războieşte cu pensionarii şi se agită doar cu ce face Emil Boc.



Acum iar se trag sfori şi se redefinesc jocuri regionale. Unde marii actanţi sînt mereu prezenţi. Premierul israelian Benjamin Netanyahu este în aceste zile în Egipt, la Cairo, unde va încerca să strîngă cu preşedintele Mubarak o relaţie care deja scîrţîie. (Islamismul, bată-l vina!). Mai ales după ce relaţia dintre Israel, SUA şi Turcia se degradează rapid, iar situaţia dosarului iranian nu este rezolvată. Secretarul de Stat american Hillary Clinton a fost într-un lung voiaj în Orientul Apropiat. Multe contacte şi repoziţionări. A vizitat şi Caucazul, inclusiv Armenia, depunînd o coroană de flori la Erevan, la Monumentul Martirilor Genocidului. Fapt care nu a trecut neobservat nici la Baku, nici la Ankara. Ceea ar fi un semnal pentru o viitoare decizie la Casa Albă. Noul ambasador american ce urmează se plece la post, la Ankara, are un mandat precis – acela de a continua politica lui Barack Obama pentru aplanarea şi a acestui conflict istoric dintre Turcia şi Armenia. Ce facem cu terorismul, cu războaiele din Afganistan şi Irak? ce facem cu „conflictele îngheţate“? Greu de presupus că toate conflictele aflate în diferite stadii vor fi aplanate, dar măcar ţinerea lor sub control tot ar fi ceva.

Să nu uităm, că tot am ales acest subiect de politică externă, incidentele auto provocate de şefii de misiune români. Cel de la Singapore, soldat cu uciderea unui localnic de către Consulul General al României – deja cu dosar penal pe rol –, şi incidentul din Chile, unde onor ambasadorul era la volan cînd s-a produs un alt grav accident. Oare de ce există atîţia şoferi pe lîngă misiunile diplomatice? De ce onor şefii de misiune să mai conducă ei arabalele, doar aşa, de plictis, de hobby, de pamplezir? Ocuparea unei funcţii şi demnităţi impune şi sacrificii. Nici şeful statului român nu ar trebui lăsat să se mai suie la volan, cît timp este în funcţie. Vremea lui Ginghis Han şi Napoleon, care se expuneau în fruntea oştenilor pentru a îmbărbăta armata, a trecut. Sigur că par chestii minore ceea ce avansăm aici.



Totuşi, dincolo de gargariseala retorică, ce politică externă avem şi care ne sînt mizele? Preluăm doar „sarcinile“ livrate de NATO şi UE, cu apărarea unor „flancuri“, sau putem obţine oarece geşefturi pe cont propriu pe terţe zone de operaţiuni? Ce facem cu relaţia cu Rusia? dar cu China şi India? Dar cu relaţia specială cu Turcia şi Israelul, două puteri regionale întodeauna de luat în seamă? Dar cu pieţele arabe pe care le-am pierdut? Dar cu Africa, unde se transferă fel de fel de industrii poluante, continent unde există resurse naturale multe, iar mîna de lucru e extrem de ieftină? Nu cumva dormim pe noi, în materie de relaţii internaţionale, dincolo de colocviile şi dezbaterile de la botul calului ce se tot derulează la Bucureşti şi care nu folosesc la nimic? Un vag sentiment că totul e lăsat de izbelişte, dincolo de sobrietatea şi ştiinţa de carte ale actualului titular al minsterului de Externe.



P.S. O chestie de politică internă. Vorbind la telefon, pe româneşte, cu o rudă apropiată, despre inundaţii şi ieşirile nu tocmai duioase ale lui Traian Băsescu, am fost rapid admonestat şi pus în gardă: „Bedros, şad mi hosir, hairen hose!“ Adică: „Bedros, nu vorbi prea mult, vorbeşte armeneşte!“. Frumos, nu? Dovadă că frica de dinainte de 1989 nu a dispărut şi că e recomandabil uneori să vorbeşti şi în limbi mai puţin cunoscute. Ideal ar fi să nu mai deschidem gura. Nu se ştie de cine şi de ce sînt telefoanele ascultate. Chiar aşa, de cine şi de ce? Politica externă e de vină sau cea internă?

Bedros HORASANGIAN - „Troglodiţii“ lui Emil Boc
Dragă Mircea, A mai trecut ceva vreme, nu foarte multă, de cînd ni s-au intersectat paşii prin Piaţa Romană. Eu mîncam un covrig şi traversam strada pe unde era interzis, printre maşinile care deja blocaseră circulaţia, cînd tu m-ai strigat şi am schimbat cîteva vorbe. Amicale. Are Cehov o povestire, Grasul şi slabul, cu doi foşti colegi de şcoală, care se întîlnesc după mulţi ani. Şi una, alta, familie, amintiri din tinereţe, „slabul“ descoperă că „grasul“ este un fel de mahăr într-un minister. Şi, brusc, toată atitudinea lui se transformă pe nesimţite. Se ajunge de la tonul amical la „înălţimea voastră“ şi de la un dialog prietenesc nostalgic la unul crispat, dominat de frica subalternă a celui situat mai jos pe scara ierarhică. Spre disperarea „grasului“, care nu pricepe ce se întîmplă. Cehov e mare meşter la astfel de gingăşii psihologice. Well, nu a fost cazul nostru, dar trebuie să recunosc că am trecut prin astfel de momente penibile în ultimii ani, cînd „graşii“ de ultimă oră mi-au servit acre şi amare momente. Bun, e bine că a rămas loc de bună ziua între noi, chiar dacă, de multe ori, ne-am aflat pe poziţii diferite. Am văzut şi trăit realitatea politică-socială-profesională-existenţială diferit. Aşa cum ne-a fost dat, aşa cum am reuşit fiecare dintre noi să ne rostuim viaţa şi muritul, să ne chivernisim scrisul şi gînditul. Trăim totuşi în aceeaşi ţară, chiar dacă gravităm pe diferite orbite existenţiale. Mă bucur că reuşim să depăşim acest clivaj pe care Traian Băsescu l-a livrat românilor. Să-împartă România în două. Cine e cu el şi pedeleii lui, cine nu-i acceptă sau gîndeşte-simte-acţionează altfel devine automat un duşman. Nu pot spune adversar. Pentru că adversarii se respectă şi respectă deseori şi nişte reguli ale polemicii. Traian Băsescu a indus un fel de „totalesKrieg“ şi adepţii lui de ultimă oră nu mai lasă loc la nuanţe, dialog, nici măcar polemică. Să nu lungesc prea mult pelteaua acestei acolade amicale. Ea a plecat de la o poziţie civică a ta, exprimată neted într-un articol publicat într-un ziar central, unde combaţi săptămînal. Am reţinut ideile tale şi poziţia ta tranşantă exprimată vizavi de recenta intenţie a guvernului condus de acest nefericit Emil Boc de a impozita veniturile obţinute din drepturile de autor. Care afectează, desigur, numeroşi actori şi scriitori, jurnalişti sau traducători, dar atinge cel mai tare ideea de creaţie. Nu dezvolt ideea. Căci absolut toate segmentele de populaţie („Un popor lipsit de cultură poate să decadă în stadiul de populaţie“, cam aşa se exprima C. Noica, înainte de 1989, şi mă întreb, acum, rapid, în ce mai poate să decadă din stadiul de populaţie fostul popor?) ce vor fi atinse de aşa-zisele „măsuri de austeritate“ au fiecare îndreptăţirea lor să fie vexate. Şi veteranii, şi văduvele de război, şi persoanele cu handicap, şi şomerii, şi sportivii sau liber-profesioniştii, şi şi şi. Doar prin simple „tăieri“ şi „ajustări“ de tot felul nu ajungem nicăieri, mai ales că vedem şi cu ochii închişi jaful la care de ani buni este supusă România. Nu de alţii, ci de „ai noştri“, ciordeala, corupţia şi hoţiile de variate forme, unele ilegale, altele avînd un temeinic veşmînt legal producînd pagube imense. Şi beneficii pe măsură, celor care au acces la „resurse“. Bun, am reţinut revolta ta, la care o ataşez şi pe a mea. Folosirea termenului de „troglodiţi“ vizavi de membrii guvernului condus de un, totuşi, profesor universitar, cum, necum, oricît de mediocru, m-a şocat.



De ce ?

Să mă explic.

Pentru că „troglodiţii“, în sensul real al termenului, sînt nişte inocenţi. Ca şi persoanele cu dizabilităţi şi diferite forme de „handicap“ – ce oribil sună acest „handicapat“ utilizat pentru un ticălos-jigodie, cum vrem să-i spunem unui om rău şi urît care nu are nici un fel de „handicap“ – care, la rîndul lor, ar trebui să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie. Nu este cazul membrilor guvernului Boc. Departe de a fi nişte „troglodiţi“, ei sînt o adunătură – îmi controlez termenii – de oameni avizi de putere, control al resurselor şi puşi pe căpătuială. Chiar dacă majoritatea acestor „troglodiţi“ au cămările pline, ei nu se satură de bani şi avuţii. Dar mai ales de putere. Păienjenişul relaţiilor de putere şi al schimburilor reciproce de servicii este transpartinic şi grupează toată pletora născută prin sciziparitate din larga şi cuprinzătoarea manta fesenisto-iliesciană. De aceea noi, practic, nu avem alternative, ci doar opţiuni între diferite clanuri ale aceleiaşi mafii securisto-peceriste, transformate, vezi tu, Doamne, în fasoane de democraţie europeană şi cu izmeneli nord-atlantice. Filodemocraţia acestei pletore de îmbuibaţi şi apelul constant la reformarea şi modernizarea statului – atît de dragi lui Traian Băsescu – sînt doar o mascaradă greu de ascuns. Dacă e să fim sinceri cu noi înşine, în ore tîrzii din noapte, şi nu la bolboroseli teoretice la conferinţe şi dezbateri de ochii lumii prin cine ştie ce săli de hotel. Ce voiam să-ţi spun, dincolo de faptul că ne regăsim pe aceeaşi listă de protest – care, oricum nu va folosi la nimic, fie vorba între noi – legată de impozitarea drepturilor de autor. Targetul unui protest vehement din partea ta ar fi avut ecou în rîndul gloatei din care fac parte, dacă încercai să defineşti clar locul răului. Emil Boc şi „troglodiţii“ lui sînt nişte simple marionete. Numite de şeful statului ca să slujească interese de partid şi de grup. Apelul repetat în aceste zile de Traian Băsescu pentru salvarea României, dar fără să-i pese de „români“ spune totul. România sînt eu, restul nu contează. Ce să facem cu o Românie salvată, dar fără români? Aveai şansa, dragă Mircea, a unui extraordinar J’accuse!, de la înălţimea popularităţii tale şi a prestigiului de care te bucuri în ochii mulţimii româneşti. Un real apel la solidaritate, dreptate şi adevăr. De asta au nevoie acum românii. O vorbă bună contează deseori cît doi saci de porumb. Un mesaj de-al tău, care să bulverseze o clasă politică dominată de lupte intestine şi de fel de fel de ticăloşi şi jigodii – în nici un caz de „troglodiţi“ –, pusă pe spolierea României. Nici fanarioţii nu erau atît de grăbiţi cu căpătuiala, oricît de frică le era de sosirea unui firman de mazilire. Tot acest vodevil cu Boc şi „troglodiţii“ lui, care se vor schimba între ei după cheful şi evoluţia situaţiei, nu va rezolva nimic. Buba e în altă parte. La Cotroceni, şi e în mîna lui Traian Băsescu. Şi nu cred că ne aşteaptă nimic bun.

Asta voiam să-ţi spun, dragă Mircea. Îţi urez zile senine şi multe bucurii.

Bedros HORASANGIAN - Inundaţiile şi consilierii preşedintelui
Ultima săptămînă de viaţă şi de muncă de pe meleagurile româneşti a ridicat gradul de alertă al Administraţiei – locale, guvernamentale, prezidenţiale. Dacă la Campionatul Mondial de Fotbal, anumite surprize erau de aşteptat – evoluţia proastă a echipelor Franţei şi Italiei nu a surprins pe nimeni –, evoluţia inundaţiilor din România a stat, de la o zi la alta, sub semnul lui nu-se-ştie-bine-ce-se-va-întîmpla.

Ploile torenţiale, aducînd dintre „nouri“ cantităţi mari de precipitaţii – am reţinut şi noi jargonul de specialitate cu „cote istorice“ –, au dat peste cap nu doar localităţi izolate, ci zone întregi. Un oraş ca Dorohoi – uitat de Dumnezeu şi pomenit arareori, eventual legat de numele lui George Enescu – s-a pomenit sub ape. Apoi, zone întregi din judeţele din Bucovina şi toată Moldova lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor urmaşilor lui s-au văzut agresate de un Siret ieşit din matcă, iar toate poveştile molcuţe ale lui Negruzzi şi Sadoveanu s-au transformat în proza frustă a lui Marin Preda şi Mircea Nedelciu. Ce s-o fi întîmplat cu Bălineştii logofătului Tăutu, cu Pătrăuţi şi Volovăţ, toate acele minuni admirate de Balş şi Ghika Budeşti, dar şi omagiate de pana unui G.M. Cantacuzino? S-ar zice că ţara luptă şi baba se piaptănă. Să nu uităm de Pătrăuţi, sat inundat, unde se află o minunată bijuterie a arhitecturii muşatine, Biserica Sf. Ilie – una dintre zecile de minuni, în afara celor cinci biserici-monument UNESCO, reprezentînd mîndria unui neam şi putînd fi cartea de vizită a unui popor. Nu s-a pomenit mai nimic, în aceste zile cu inundaţii, de situaţia acestor lăcaşuri de cult, în mod cert atinse şi ele de inundaţii şi de intensele precipitaţii. În imaginile transmise din avion, am recunoscut doar Mănăstirea Suceviţa şi faimoasa „Precista“ din Galaţi, înconjurată de ape. Revenind la ploile noastre, dincolo de referinţele culturale ce fac urticarie cărătorilor de ţucal din România – ca să găsim comparaţii literare într-o lume din care deja literarul nu mai face parte. Şi-ar fi găsit locul în această lume abrutizată de ştiri doar reporteri din clasa lui Geo Bogza, Cornel Nistorescu sau Brunea-Fox, care ar fi putut recrea o lume de departe. Doar că televiziunile de ştiri ne-au racordat la timpul real.



Ce s-a întîmplat şi se întîmplă este... rău. Ca să nu spunem nasol şi urît. Administraţia locală şi Guvernul fac cu greu faţă unei situaţii ieşite din matca normalităţii. În aceste condiţii, ieşirea la rampa actualităţii şi lansarea la apa mocirloasă a inundaţiilor a preşedintelui au fost de rău augur. Să o spunem neted: cine a programat ieşirile a făcut-o rău şi prost. Dacă vedeta îndrăgită a GDS-ului se comportă cu amărăştenii naţiunii ca un şef de clan din Rahova şi Ferentari, arogant şi ţîfnos, scandalagiu şi de-a dreptul obraznic – nici o scuză pentru replicile demne de prozele lui Ioan Groşan sau Radu Aldulescu –, atunci e limpede că ceva nu este în ordine. Ce ordine să mai fie, cînd şeful Statului se răţoieşte la sinistraţi, goneşte presa cu SPP-ul lui drag şi chelfăneşte ziarişti precum Dan Diaconescu şi Mihai Tatulici, care, nu de puţine ori, nu i-au băgat beţe-n roate preşedintelui, ci din contră? Şi atunci?

Atitudinea şefului Statului român denotă slăbiciune şi lipsă de energie. Nu se poate conduce un popor doar cu boscorodeală de chivuţă pusă pe gîlceavă. Nu se poate conduce un stat prin comportament de şef de post cu ceafa asudată. Nu se poate mobiliza şi solidariza un popor arătîndu-i o crasă lipsă de respect. De ce nu le-a spus moldovenilor, în 2009, înainte de alegerile prezidenţiale, că sînt leneşi şi că nu-şi poartă singuri de grijă? Cine schimba bezele cu Monica Ridzi, cu alde Solomon şi cu Dan Diaconescu, acum scoşi din circuit, după ce au fost folosiţi din plin? De bani ce să mai vorbim, s-au cheltuit aiurea milioane şi milioane de euro, ca să nu mai ridice din umeri preşedintele în faţa babelor moldave, zicînd, fără să clipească: „de unde bani? Dacă erau, vă dădeam“. Dar bani pentru branduri de ţară şi promo-uri de centre ICR, care nu folosesc la nimic, de unde sînt? Dar pentru sediul SPP şi alte similare acareturi? De unde se alocă, nu tot din bugetul federal, din banii Statului? De ce nu s-a zbătut preşedintele să aibă românii bani pentru asigurarea locuinţelor? „Să trăiţi bine!“ a rămas o vorbă goală. Parizerul şi medicamentele compensate sînt obsesiile celor care, azi, se văd reduşi la a suporta mojiciile şefului Statului. Am mai auzit melodia asta, cu poporul prost care nu-şi merită conducătorul super bun, şi la Hitler, şi la Ceauşescu. De unde atîtea asigurări – de persoane, case şi locuinţe –, cum le tot arunca în faţă sinistraţilor preşedintele, plin de arţag? Şi asta într-o ţară unde nu există o cultură a „asigurării“ şi unde viaţa fiecăruia nu valorează nimic. Nu se poate ca un şef de stat să se comporte ca un şef de depozit de lemne, plin de nervi şi de resentiment faţă de angajaţii săi proşti şi leneşi. Proşti şi leneşi, nu putem fi daţi afară din ţară cu toţii, ca să rămînă doar „băieţii deştepţi“, ai lui Videanu, Berceanu şi Elena Udrea. Şi alegerile tot cu găleata şi giugu-giugu, cu ameninţări şi cu pomaneageala le-au cîştigat. Şi acum se descoperă, brusc, că poporul e prost, leneş şi, pe deasupra, cu gura mare. Ăştia sîntem, cu aştia defilăm, cu ăştia am intrat în NATO şi UE. Avertizările meteorologice au fost insuficiente.



Consilierii preşedintelui nu s-au ridicat nivelului solicitat de prezenţa lor la Cotroceni. Dacă preşedinţii Roosevelt, Kennedy, Richard Nixon sau Bill Clinton au avut prestaţii de primă mînă, asta s-a datorat şi oamenilor din imediata lor apropiere. Că era vorba de un Schlesinger, Kissinger, Brzezinski, John Sununu sau Snowcroft. Nu mai dăm alte nume. Spunem doar că cu alde Fota, Lăzăroiu şi Călinoiu am ajuns unde sîntem. Aici e buba. Cu Traian Băsescu cu tot.

Cu apa la piept şi cu un nod în gît.

Bedros HORASANGIAN - Război sau pace?
Toată lumea este în fierbere. Că ne aflăm la Bucureşti, Toronto, Atena sau Bagdad. La Kabul sau Moscova. În România, poporul bombăne şi mîrîie, în timp ce guvernanţii încearcă să-şi rînduiască socotelile în conformitate cu acordurile internaţionale. Cineva nu se gîndeşte şi la soarta gloatei. Nu doar cu cifre şi procente se conduce destinul unei naţiuni. Nu avem sentimentul că îi pasă cuiva cu adevărat de poporul român. Nici preşedinţiei, nici Serviciilor Secrete – baubaul cu siguranţa naţională nu se mai dă înghiţit –, PD-L-ului care trage sfori şi otgoane sau Guvernului Boc care, depăşit de situaţie, nu ştie realmente ce are de făcut. Şi se refugiază în braţele FMI-ului. Sau o ţine dintr-o improvizaţie în alta, dintr-o boacănă în mai multe. Sebastian Vlădescu se crede un mic Colbert, dar e cu totul lipsit de o viziune coerentă asupra stării naţiunii. Nu contabilii au scos Statele Unite din criză, ci viziunea preşedintelui Roosevelt, care a venit cu măsuri concrete şi eficiente. Nu doar despre bani şi economii a fost vorba. Se poate ieşi şi depăşi orice nenorocire dacă chiar se doreşte, şi „masele“ cred în liderii lor.
La Toronto au fost incidente violente, prilejuite de întîlnirea G 20 – şase sute de arestaţi nu-s de ici, de colo –, parte din tinerimea occidentală nu mai vrea capitalism. Globalizarea îşi arată efectele, bune şi rele. Asta e lumea în care trăim. Dar ea nu este atît de unitară pe cît ne place s-o clamăm. Sînt popoare întregi care trăiesc şi fără sateliţi, şi fără programe de armament nuclear. Sînt fel de fel de popoare. Doar Coca-Cola şi McDonald’s sînt identice. Şi la Berlin, şi la Beijing. Dar, ce vor tineretul şi bătrînetul acestei lumi? Nu se ştie bine. Unii vor să trăiască bine, alţii să moară bine. Grecii vor intra în aceste zile în grevă generală, după ce statutul de insolvenţi îi obligă să vîndă cîteva din multele lor insule din Egee şi Mediterana. Informaţia a trecut neobservată pe la noi, dar, oricum, noi nu ne vindem ţara. Eventual o dăm pe gratis. La Bagdad iar se lasă cu morţi şi răniţi, generalul Chrystall, Chief Commander, se ia în dinţi cu preşedintele Obama că treaba nu merge. Nu merge bine deloc. Sînt cheltuite fonduri enorme şi nimic. Nu prea mişcă mare lucru. Poate că lupta împotiva terorismului ar trebui să aibă alte ţinte decît vînarea unor mudjahedini la graniţa dintre Pakistan şi Afganistan. Bani, echipamente, soldaţi. Şi? Şi mai nimic. Război de uzură. Bush nu mai e, Barack Obama vrea să împace pe toată lumea cu toată lumea. Întrebare: Ce şanse sînt ca să se instaureze democraţia în Irak şi Afganistan? Răspuns: Nici una. Bani aruncaţi în vînt. Ştim bine cum s-au terminat campaniile americane din Coreea şi Vietnam. Miliarde de dolari cheltuiţi, mii de morţi, sute de mii de răniţi, sute de mii de maniaco-depresivi şi alte mizerii, multe trecute sub tăcere.

Temele dramelor dintr-o hiperrealitate trăită de milioane de oameni au fost preluate de literatură şi filmele au devenit succese culturale. E suficient să ne bucurăm doar de aceste succese? În Orientul Mijlociu, isteria turcă antiisraeliană poate produce mutaţii în raportul de forţe. Turcia era un aliat de nădejde al Israelului. Chiar dacă liderii diplomatici şi militari confirmă continuarea bunelor relaţii şi respectarea vechilor angajamente, islamizarea în pas rapid a Turciei ridică noi semne de întrebare. Fanatismului iranian, deja obosit după decenii de propagandă şi după o viaţă de zi cu zi nu tocmai roză, i se poate asocia acum cel turcesc. Un islamism tînăr, proaspăt, plin de entuziasme. Născut din deziluzii şi alte noi iluzii. Ca orice fanatism religios sau ideologic la începuturile lui. Medvedev ne atenţionează în privinţa Kîrghîstanului care poate deveni un nou Afganistan. Şi ce dacă, zicem noi, aici, în România, dacă am crescut TVA-ul şi tăiem şi tot tăiem tot ce se poate tăia. Zice-se. Este „tăiatul“ singura modalitate de a se depăşi consecinţele unei situaţii scăpate cumva de sub control? Dar chiar vrea cineva să stabilizeze situaţia sau fiecare partid politic îşi doreşte să tragă oarece beneficii din situaţia gravă creată?



Se poate face ceva? Cred că da, fără să am pretenţia de a avea expertiză în „macroeconomie“ şi „politici fiscale“. Mai întîi, repetăm această idee-întrebare. Ştie cineva care este situaţia reală în Statul român? Sau mergem, ca de obicei, pe bîjbîite? Ce soluţii alternative se pot aplica rapid? O impozitare progresivă şi severă – ca în Suedia – ar aduce sume considerabile. Renunţarea la cîteva ministere – chiar e nevoie de Ministerul Turismului, dincolo de fiţele actualului titular? – sau agenţii guvernamentale ar aduce rapid alţi bani la buget. Are România nevoie de şapte (opt, Dumnezeu ştie cu adevărat cîte sînt?) Servicii Secrete sau am putea funcţiona, bine mersi, doar cu jumătate dintre ele. Fără să mai tăiem din pensiile şi salariile bugetarilor. Renunţarea, reală, şi nu doar clamată prin videoconferinţe, la o seamă de investiţii aiurea care mănîncă bani cu lopata, în timp ce noi colectăm bani la buget cu linguriţa. Orice se poate. Răspunderea nu mai e în mîna Guvernului sau a Parlamentului, ci doar în cea a preşedintelui. Aici am ajuns. Oamenii lui poartă o grea povară pentru a instaura pacea într-o lume românească unde războiul şi gîlceava generalizată bat la porţile cetăţii. Să sperăm şi după ce speranţa ar putea fi şi ea taxată cu 25%.

Bedros HORASANGIAN - De la 13-15 iunie la 4x4
Cele cîteva zile din mijlocul lunii iunie 1990 au rămas ca o pată neagră a istoriei româneşti. Cele cîteva zile urîte din 1990 – au mai fost şi altele... – rămîn ca un fel de memento mori al neputinţei valahe de „a boicota“ istoria. De a sta – cu o frumoasă vorbă românească, atît de dragă azi mult hulitului Constantin Noica (dar asta ar fi altă căciulă) – „lăturiş“. Cele cîteva dramatice zile de iunie din 1990 ne-au dovedit, pentru a nu ştiu cîta oară, că „strecuratul pe sub istorie“ nu e o soluţie. Şi ne poate juca feste. Mai devreme sau mai tîrziu vom da – şi deseori am plătit cu vîrf şi îndesat – socoteală.Ce s-a întîmplat atunci? Ştim şi nu ştim bine. Cu exactitate şi precizie matematică. Cu implicaţii juridice şi penale. Cine a fost vinovat, cine nu, cine a plătit pentru tot ce s-a întîmplat, cine a suportat violenţa, jignirile şi umilinţele de neimaginat (dar a mai rămas ceva inimaginabil după atrocităţile comise în secolul al XX-lea, care au depăşit orice imaginaţie?), cine a murit şi cine a scăpat doar caftit. Lichidarea în forţă a Pieţei Universităţii a fost o eroare politică. Pe care au plătit-o românii, in corpore, şi nu statul român. Mereu se uită că statul sîntem noi toţi, şi nu doar pătura suspusă de conducători, că or fi ei domni sau regi, prim-miniştri sau ciocoi de duzină. În 1990 evenimentele au luat-o razna nu pentru că au ieşit de sub controlul autorităţilor, ci pentru că autoritatea supremă în stat a decis într-un fel sau altul, distrugînd Piaţa Universităţii, deşi acolo situaţia începea să se stingă de la sine, după alegerile de la 20 mai 1990. Ca şi acum, în iunie 2010, cînd prerogativele Executivului şi Legislativului au fost preluate de preşedinte care a dispus, ca şi în 1990, după capul lui, ce e de făcut.



Intervenţia în forţă a „organelor abilitate“ a făcut curăţenie în Piaţa Universităţii. Florile erau puse în grabă pe peluza Teatrului Naţional de către lucrătoarele Primăriei Bucureştilor, de parcă aniversarea lui Eminescu devenise obiectiv strategic. Şi s-a întîmplat ce s-a întîmplat: Liviu Ioan Stoiciu are un jurnal de mineriadă – oare de ce nu a fost reeditat de Humanitas? –, unde ar fi apărut, eventual cu o prefaţă scrisă de H.-R. Patapievici, ca să se vîndă mai bine, şi o postfaţă de generalul Mihai Chiţac, ca să aibă şi prestigiu? – fără să desluşim toate ascuzişurile faptelor. Ion Iliescu, şeful statului, a decis întervenţia în forţă, alături de miniştrii ministerelor de forţă şi şefii Serviciilor Secrete.

Îi belim? Îi belim, să trăiţi! Numai că armata şi poliţia au dat semne de „slăbiciune“; cum naiba au pătruns „huliganii“ în sediile MAI şi TVR e greu de înţeles – dar nu imposibil! – şi de acceptat. Astfel că hoardele de mineri din Valea Jiului, aduse cu garnituri de tren şi nu cu plutele pe Dunăre la Bucureşti – iată un argument strategic pentru noua iniţiativă ministerială a unui membru marcant al Guvernului Boc, Elena Udrea (care vrea să resusciteze proiectul canalului Bucureşti-Dunăre), au făcut „ordine“ şi „curăţenie“ în tot Bucureştiul. Un război deschis între mineri şi rromi a fost cu greu evitat. Asta mai lipsea, să iasă cartierele Ferentari şi Rahova la luptă, pentru instaurarea democraţiei şi a statului de drept. Am fost mediatizaţi, pe tot mapamondul, pentru „isprava“ asta greu înghiţit şi după 20 de ani. Nu e vorba doar de cafteala trasă unor civili nevinovaţi, ci mai ales de mizeria umană scoasă la vedere cu acest prilej. De bucuria unor semeni că o femeie e bătută, că a zis nu ştiu ce, că un „bărbos“ a fost fugărit şi maltratat, că un „ochelarist“ avea o mutră nu foarte proletară. Nu erau „de-ai noştri“.



O ruşine tot ce s-a întîmplat! Pînă în 1989, i s-a imputat, pe bună dreptate, lui Ceauşescu tot ce s-a întîmplat. Dar n-a fost doar Ceauşescu. Doar Ceauşescu era pe lumea asta sau un întreg sistem a lucrat pentru el? În 1990, doar Ion Iliescu era la trasul sforilor? Voci de prestigiu ale vieţii publice româneşti clamează astăzi sus şi tare vinovăţia „bolşevicului“ Ion Iliescu. Dar cei aflaţi la putere, astăzi, în România, unde erau ieri, în 1990, de unde au venit, de unde provin? Nu cumva toţi vociferanţii anticomunişti de azi au ieşit din mantaua largă a fesenismului postdecembrist, unde un Ion Iliescu, pînă să devină bunicuţă duşmănită, le-a fost şi tată, şi mamă, şi soră de caritate? Cine pe cine să judece în evenimentele din 13-15 iunie 1990? Cei care eram anti-FSN în 1990 am rămas anti-FSN şi în 2010. Cei care clamau adevăr şi dreptate în 1990 au dispărut, în mare parte, din zona opiniei publice de atitudine (Doina Cornea, Ana Blandiana, Stelian Tănase, Alina Mungiu, Dan Petrescu, Gabriela Adameşteanu) sau au ajuns să se dizolve fie în PD-L sau în structurile de conducere ale Statului român din 2010, fie să facă propagandă pro-Băsescu şi pro-PD-L, uitînd că libertatea dobîndită în 1990 înseamnă, în primul rînd, neînregimentare.Majoritatea celor care cer astăzi, sus şi tare, condamnarea lui Ion Iliescu fac parte din actuala putere adunată în jurul lui Traian Băsescu. Nu ortacii de astăzi ai lui Traian Băsescu sînt cei mai îndreptăţiţi să-i judece pe haidamacii minerilor şi ai securiştilor care au terorizat Bucureştii în anii ’90. Garniturile de tren care aduceau minerii la Bucureşti în anii ’90 au fost înlocuite cu cîrdurile de maşini de lux, 4x4, care duc acum protipendada PD-L la întîlnirea de taină de la Snagov. Sugestive imagini, dincolo de mulţimea de vorbe care cheamă poporul la dreapta judecată a celor vinovaţi pentru 13-15 iunie 1990. Au trecut de atunci douăzeci de ani.



Evenimentele dramatice din acele zile fierbinţi rămîn la fel de negre şi urîte. Nimeni nu va plăti pentru sîngele vărsat. Nici pentru ’89, nici în ’90. Nimeni nu va fi judecat. Nu are cine. Vînzările la maşini de lux au crescut în schimb cu 30%, după cum declară, frecîndu-şi palmele fericite, dealerii auto. Generalul Stănculescu, scos din puşcărie ca să dea autografe la Bookfest, se simţea chiar foarte bine în postura de autor şi lansator român de cărţi. Să fim fericiţi şi veseli. De 4 x 4 ori!

Bedros HORASANGIAN - Neantul valah
Toate tribulaţiile legate de „măsurile de austeritate“ – ce penibil sună în gura pedeleilor de serviciu ce repetă toate imbecilităţile transmise de la Cotroceni! – au fost edulcorate de o carte care ajunge la noi tocmai în aceste zile. Este vorba de o ediţie franco-română despre Le néant roumain. Un entretien/ Neantul românesc. O convorbire, volum semnat de Emil Cioran, Luca Piţu şi Sorin Antohi, apărut sub auspiciile Editurii Polirom. Cum clopoţitoarele nume de mai sus sînt, într-o formă sau alta şi, schimbînd ce-i de schimbat şi precizînd ce-i de precizat, extrem de cunoscute membrilor marelui colhoz culturalicesc valah, să spunem doar două cuvinte despre substanţa volumului. Cu atît mai mult cu cît l-am abordat în cadrul unei „cronici politice“, şi nu la duioasele evaluări de lectură critice care produc atîtea oftături şi scrîşneli de măsele literatorilor şi culturalilor noştri. Despre ce este vorba? Despre faptul că actualul guvern al României trebuie să impună, instituţional – adică printr-un vot în Parlamentul României –, o strategie de ieşire din criză (zice-se), clocită în incubatoarele preşedinţiei.
Acrul sociolog Sebastian Lăzăroiu, ajuns un fel de Karl Rowe – fostul companion şi brain de taină, multă vreme, al lui George W. Bush – al lui Traian Băsescu, declara cu seninătate că pensionarii au „reţele sociale“ suficiente ca să le fie asigurată supravieţuirea. Adică, mai pe limba lui Vanghelie şi a lui Patapievici – oare articolele politice filo-, pro- şi ultrabăsesciene din Evenimetul zilei le scrie acasă sau la sediu central al ICR? –, familiile pot asigura, în tihnă şi bună pace, viaţa pensionarilor cu pensiile tăiate împrejur, cu 15%, de hahamul Emil Boc. Cinismul lui Sebastian Lăzăroiu se conjugă frenetic cu ameninţarea adresată de Traian Băsescu mamelucilor din PDL, şi anume că vor pierde puterea dacă nu se mobilizează şi nu votează cum se cuvine propunerile imbecile ale Guvernului. Cînd atîţia oameni cu scaun la cap avansează şi alte soluţii, cînd atîtea milioane de oameni mioritici sînt deja lezate la gologani – unde-l doare mai tare pe român, dacă nu la pungă şi teşcherea? –, cînd mase largi, din diverse straturi sociale, se solidarizează într-o ţară în care individualismul şi „fiecare cu a mă-sii“ sînt lege, să continui şi să mergi pînă în pînzele albe ale încăpăţînării devine o prostie. Sau, ca să venim la cartea celor trei – în fond, un dialog liber la Paris, unde cei doi eseişti ieşeni stau de vorbă cu scepticul de serviciu al Europei franco-române –, ne putem raporta la acest teribil „neant valah“, „neant românesc“. Bucuria de a se alege praful de toate şi de orice, satisfacţia eroică de a vibra doar la înfrîngeri, eşec şi ratare.

O anume voluptate – tragică, pe alocuri, comică şi absurdă, deseori, în detalii şi circumstanţe – pentru un anume sublim „sentiment românesc al urii de sine“, cum elegant şi amar consemna acel prof’ de la Universitatea din Iaşi, numit Luca Piţu. Neaducînd nimic nou în dialogul dintre ei, cei trei intelectuali europeni, fără să facă parte din „noua clasă“ a înaltei burghezii intelectuale româneşti, pun accentele cuvenite pe acest subiect ce ţine de fatalismul mioritic şi de jemanfişismul lenevos levantin. Dacă Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica, alături de un Drăghicescu, Zeletin, Blaga (Lucian şi morocănosul fost vameş Vasile), Ernest Bernea sau Vasile Băncilă, încercau să coaguleze, într-un proces de positive thinking, virtuţile şi valorile unui neam, nu e mai puţin adevărat că alte sute, mii şi zeci de mii de compatrioţi, de ieri şi de astăzi, realizau cu multă osîrdie că bucuria noastră este în altă parte. De aici şi pînă la un comportament iresponsabil nu a fost decît un pas. Duşmănelile reciproce şi adversităţile de varii forme, ce au atins o cotă de ură greu de strunit, au adus multe necazuri acestui popor. Ieri, ca şi azi. Marele I.L. Caragiale, căruia ne închinăm azi cu evlavie – „Bine le zicea nenea Iancu... Bine a făcut că s-a cărat la Berlin...“ –, cu greu poate fi contrazis pentru ce s-a întîmplat în trecutul nostru. Sau în imediata noastră proximitate. Politică, socială, culturală, cotidiană. O carte minunată acest dialog în trei, care dă măsura unei crase lipse de dialog în clasa politică aflată actualmente la guvernare, cu propria gloată. Un minim sentiment al culpabilităţii şi o anume luciditate politică – este mereu lăudat actualul şef al Statului că este un excelent „animal politic“ (personal, avem mari rezerve faţă de instinctele sale native – chiar ele îi joacă acum feste!) – din partea partidului de guvernămînt ar fi condus la găsirea unor alte soluţii pentru depăşirea unui moment delicat din istoria noastră recentă. Faptul că Legea lustraţiei se amînă iarăşi devine semnificativ. Vorbe de adormit Mitzura (săraca fată a lui Tudor Arghezi, ajunsă în braţele unui PRM ieşit deja din cărţile politice), care nu mai pot amăgi generaţiile mai noi, indiferente la soarta României. Că e bună sau rea, ei vor să se care, să scape de minunea numită „neantul valah“. Intelectuali de talia lui Petre Pandrea sau Petre Ţuţea au făcut ani în şir de „pîrnaie“ pentru dragostea lor de România. Luciditatea şi dragostea de ţară se plătesc scump. Cu ani în şir de stat la „mititica“. Retorica patriotardă, cu funcţii şi retribuţii plătite gros. Bucuriile se pare că sînt similare, cînd e să se aleagă praful de tot şi de toate.



„Fiţi bucuroşi şi veseli!“, ne îndemna mereu Caragiale. Scos din cărţile politice şi rămas doar în cele ale literaturii.

Oare, dintre protagoniştii politici şi culturali de azi, cine va mai rămîne în cărţile de istorie ale unui mîine tulbure şi ceţos? Greu de dat un răspuns.

Bedros HORASANGIAN - Solidaritate! Cine cu cine?

Un cuvînt nou – aparent, de mult nefolosit cu atîta ardoare, plin de semnificaţii camusiene – e lansat cu tam-tam pe piaţa publică românească. Şi nu pe cea a ideilor – eventual, într-un dialog care nu mai există de cînd pedelismul multilateral dezvoltat a aprins multe suflete gingaşe –, ci în cotidianul nostru cel de toate zilele. Solidaritate, solidaritate, solidaritate, ne cer mahării actuali ai României, preşedintele şi prim-ministrul. În primul rînd. Apoi, sar şi papagalii de serviciu – numărul 1 este Roberta Anastase, şefa Camerei Deputaţilor, un fel de Suzana Gâdea şi Lina Ciobanu adaptate vremurilor capitaliste – să ne tot îndemne la solidaritate şi unitate. Toţi pentru unul, unul pentru toţi. Ca să ce? Întru ce? Întru ieşirea României şi a românilor din criză. Zice-se. Întru depăşirea momentului în care România trebuie să economisească/strîngă, zor, nevoie mare, zece miliarde de euro. Asta e tema de casă, nu disponibilizările sau reducerile, ajustările sau „tăierile“ masive. Şi anapoda. În fond, toate apelurile la „solidaritate“ sînt legate de modul cum ar trebui să fie gestionate deficitul bugetar şi lipsa banilor de către un Guvern-marionetă, condus de o păpuşă arogantă şi ţîfnoasă. Propunerile Guvernului, existente, practic, doar pe hîrtie, au fost anunţate şi lansate pe piaţă de preşedinte – care, curajos nevoie mare, şi le asumă, cică... – şi au pus pe jar toată populaţia României. Mai puţin pe pedeleii care susţin necondiţionat ce zice Big Boss. Mai mîrîie ei, de ochii lumii, la cîte o conferinţă ISP; nu ar fi cazul să se facă eco-nomii şi în cazul acestor conferinţe, unde se dau lecţii politice inutile şi se încearcă datul pe brazdă şi al celor care încă nu sînt membri, cu acte, ai PD-L? Ultimul vizat fiind actualul ministru de Externe, care cochetează cu ideea şi cu reformarea partidului şi cu..., şi cu..., vorbărie inutilă şi de ochii prostimii intelectuale, care încă îşi mai face iluzii că diplomele obţinute la Paris mai pot folosi la ceva în politica românească.


Nu, nu folosesc la nimic. Romanţele teoretice livrate de Valeriu Stoica cu aceeaşi consecvenţă cu care Ravel compunea interminabilul lui Bolero dau roade inutilizabile. Mare bucurie pe capul românilor că intelectuali precum Cătălin Avramescu, Sever Voinescu sau Cristian Preda sînt acum în barca pedelistă şi reformează, din interior – vorba vine, democratic –, un partid născut fără ideologie şi pus doar pe învîrteşuguri. Acum e la putere şi dă din colţ în colţ. Şi pe româneşte, şi pe ungureşte. Unde sînt azi şi acum marile voci anticomuniste probăsesciene, care demonstrau de mama focului, în perioada electorală, că a trecut criza, că ne trebuie reforma Statului, că parlamentarii aşa şi pe dincolo – gargariseala de rigoare? Nu a mai rămas nimic şi nimeni cînd deja lumea e în stradă. Cînd te ia mulţimea cu „Huo!“ şi „Jos!“, nu mai ţine cu citate din Castoriadis, Lévinas şi Rorty şi să îndemni oamenii să citească România literară şi Dilema ca să reziste, iar, prin cultură! Bref, treburile merg prost, iar preconizatele ajustări cu 15% şi 25% din salarii şi pensii au pus omenimea (invenţie frumoasă a lui Romulus Rusan) românească pe jar. Sigur că se pot găsi soluţii alternative, sigur că există întotdeauna şi o altă cale decît ghilotinarea pensiilor, tăierea ajutoarelor pentru veteranii de război sau pentru văduve, alocaţiile pentru copii, indemnizaţii pentru mame sau foşti deţinuţi politic – o ruşine toate aceste măsuri preconizate de-a valma! Sînt atinse fel de fel de categorii sociale şi profesionale, absolut toate aceste „tăieturi“ sînt halucinante.

Nu-i mai puţin adevărat că, într-o ţară în care norma este de-a-ndoaselea, normalul este şi el pus la tăiat. Sigur că sînt destui escroci care au păcălit statul şi obţin ajutoare-indemnizaţii necuvenite. Fel de fel de situaţii ireale. Dar ele ţin de corupţia generalizată şi de neaplicarea strictă a legilor. Ca şi evaziunea fiscală, ca şi colectarea taxelor la bugetul de stat. Etc. Mulţi etc. Dar, în loc să facem cumva să funcţioneze economia şi să producem bani, această adunătură de incompetenţi numită „Guvern“ propune fel de fel de aberaţii. Care scot lumea în stradă şi înfierbîntă minţile tuturor.Solidaritate? Cine cu cine?, ne întrebăm acum, zîmbind acru.



Cum să fim solidari cu o clică de ciocoi, care a risipit banul public şi acum ne solicită solidarizarea? De ce am fi solidari cu ridicarea unui nou sediu pentru SPP sau cu mai ştim noi ce achiziţii publice, făcute cu cîntec, joc şi voie bună în folos propriu? Nu există solidaritare la noi, pentru că de ani buni sîntem asmuţiţi unii împotriva altora. Tineri contra bătrîni, şomeri contra bancheri, artişti contra sportivi, muncitori contra medici şi profesori, toată lumea împotriva judecătorilor şi a poliţiştilor. O duşmănie generalizată, care nu foloseşte nimănui. Ci doar unui pumn de politicieni care a tot profitat şi s-a tot îmbuibat.

Solidaritatea la români este o vorbă fără conţinut.

Doar marile tragedii ne mai pot uni. Dar cît timp conflictele interne se rezolvă la Carul cu bere, şi spiritul concesiv al lui „mai lasă, Mitică, treacă de la tine, Costică“ produce efecte e bine.

Solidaritatea, mereu în altă parte. Ei cu ei, noi cu noi.

Bedros HORASANGIAN - Dosar 1915

Pe 24 aprilie, în fiecare an, armenii de pretutindeni comemorează ziua cea mai neagră din istoria lor. O zi din anul 1915, la fel de tragică pentru destinul unui popor încercat în fel şi chip de răsucirile istoriei, precum căderea Constantinopolului pentru greci, într-o altă zi, 28 mai 1453. Cînd o parte din istoria Europei creştine cade sub copitele calului sultanului Mehmet II, care a intrat călare în maiestuoasa Sf. Sofia a Împăraţilor Bizanţului, după o bătălie sîngeroasă de 52 de zile. 100.000 de ieniceri zdrobesc oastea bizantină de numai 10.000 de oşteni. Cu doar 600 de veneţieni, deja lupta fratricidă dintre „cei doi plămîni“ ai creştinătăţii dădea rezultate dintre cele mai rele. Aşa cum, în alt sens, Viena a rezistat invaziei otomane şi nu a cedat. Chiar în aceste zile a fost pomenit momentul de glorie militară şi politică datorat regelui Poloniei Jan Sobieski, cel care a oprit înaintarea otomană spre miezul Europei. Momente grave şi pline de semnificaţie pentru istoria Europei. Şi nu numai.
Cu trecerea secolelor, întîmplările lumii au devenit „mondiale“, privind şi atingînd, direct sau indirect, întreaga umanitate. Nu doar prin războaie, ci şi prin crime la scară uriaşă. Pe 24 aprilie 1915, peste 600 de notabilităţi armene din Constantinopol, membri de vază ai comunităţii, intelectuali, preoţi, oameni de afaceri, chiar şi deputaţi, toţi sînt arestaţi şi lichidaţi apoi prin proceduri sumare. În această zi, începe „Marea Deportare“, care, în termenii de astăzi, s-ar numi „purificare etnică“, conducînd la acel teribil cuvînt ce nu spune chiar totul, dar nu mai lasă loc la interpretări: Genocid. Un termen care nu exista în 1915 şi care a intrat în conştiinţa opiniei publice internaţionale datorită unui jurist evreu-polonez, Raphael Lemkin. Un simplu cuvînt aglutinează în el destinul a milioane de oameni. Crime şi atrocităţi, suferinţe şi nenorociri, responsabilităţi şi vinovăţii. Călăii şi victimele sînt laolaltă sub incidenţa unui singur cuvînt. Ca şi Holocaustul evreilor, o formă atroce prin care genocidul este marcat la o scară mai mare, pe o spirală a morţii care parcă nu a mai vrut să se oprească în secolul al XX-lea, „Marea Catastrofă“ a armenilor nu se reduce doar la o masivă operaţie de deportare în masă. Ea a fost însoţită de spolierea tuturor proprietăţilor, de masacrarea, tot în masă, a sute de mii de femei, copii şi bătrîni, scoşi din casele lor şi duşi pe drumurile de pierzanie ale Mesopotamiei.

Detaliile consemnate de numeroşi diplomaţi americani şi britanici, dar şi de meticuloşii germani, institutori şi surori de caritate din diverse ţări, care au fost martori direct la atrocităţi, sînt teribile. O uriaşă operaţie, bine organizată, pusă la punct de autorităţile otomane şi dusă la capăt cu precizie şi tenacitate germană. Faptul că Germania Imperială a fost aliata Imperiului Otoman al Junilor Turci a constituit un element-cheie în desfăşurarea operaţiunilor militare, şi nu numai. Dacă debarcarea franco-britanică de la Gallipoli reuşea şi Constantinopolul cădea în mîna aliaţilor, această mare tragedie nu ar mai fi avut loc. Dar sorţii au decis altfel. Mai precis, lordul Amiralităţii şi, totodată, comandantul-şef al onor Flotei Majestăţii Sale britanice, viitorul prim-ministru Winston Churchill. Iată cum cel care va cîştiga peste doar două decenii bătălia Angliei şi va salva Londra de invazia lui Hitler cedează o bătălie cîştigată deja. Este una – nu singura – dintre ironiile istoriei. Scăpat de sub ameninţarea ocupării capitalei de către aliaţi, cei trei lideri ai Junilor Turci care conduceau Imperiul Otoman, Enver Paşa, Djemal Paşa şi, nu în ultimul rînd, crudul Talaat Bey, decid eliminarea şi exterminarea armenilor. Scăpaţi de armeni, toată „chestiunea orientală“ devine caducă.

Se ştie bine astăzi, în amănunte dintre cele mai detaliate, tot ce s-a întîmplat. În ultimele decenii, o sumedenie de istorici din multe ţări ale lumii – şi, printre ei, numeroşi nearmeni – au dat la iveală studii peste studii. După ce multe arhive nemţeşti, austriece, americane, ruseşti şi parţial turceşti au fost accesibile. În clipa de faţă, există o lucrare de înaltă ţinută ştiinţifică şi istorică aparţinînd unui cercetător american care adună, în doar 600 de pagini, tot ce este de sintetizat. The Armenian Genocide a lui Vahakn Dadrian prezintă şi explică tot ce s-a întîmplat în ceea ce noi numim „Dosar 1915“. În clipa de faţă, la 95 de ani de la tragicele evenimente, problema nu mai este dacă a fost sau nu genocid. A fost.



Chestiunea delicată este nu de natură istorică sau juridică, ci una de natură politică. Îşi asumă actualul Stat turc, moştenitor al Imperiului Otoman, responsabilitatea genocidului armean din 1915? Sînt pregătite marile puteri de astăzi să recunoască oficial acest genocid uitat şi multă vreme ignorat? Ştim bine, şi este deja de notorietate, că anumite state, precum Franţa, Italia, Rusia sau Argentina, au recunoscut genocidul. Altele, precum SUA sau Marea Britanie, nu. Nu încă. Ştim bine că acest subiect este foarte fierbinte în diverse capitale ale lumii. Faptul că, în aceste ultime luni, Parlamentul Suediei a recunoscut genocidul, iar Comisia de Politică Externă a Congresului SUA a votat, cu doar un vot în plus, în favoarea recunoaşterii a pus pe jar autorităţile de la Ankara. Retragerea unui ambasador este o formă de protest, dar jocurile de culise nu se opresc aici. Va accepta preşedintele american Barack Obama, în discursul său din 24 aprilie, recunoaşterea genocidului? Sau va ceda presiunilor Pentagonului, Departamentului de Stat – Hillary Clinton deja a spus că nu agreează recunoaşterea genocidului, cu toate că preşedintele Armeniei, Serj Sargsian, a făcut o vizită în aceste zile la Washington – sau celor ale liderilor de la Ankara, care au ameninţat cu măsuri ce pot afecta politica geostrategică a SUA? Preşedintele Barack Obama are şansa unui gest istoric, care ar putea reconcilia nu doar două popoare, ci şi o întreagă istorie europeană cu ea însăşi. Recunoaşterea genocidului din 1915 este doar o chestiune de timp. Pînă atunci, „Dosarul 1915“ rămîne deschis.

Bedros HORASANGIAN - România, încotro?


Sigur că tragedia de la Katyn a fost reactualizată de accidentul teribil de la Smolensk, unde au pierit nu doar preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski, ci şi numeroşi înalţi demnitari, civili şi militari, din structurile actuale de conducere ale Poloniei. Sigur că se ridică numeroase întrebări, ce vin din toate părţile, despre această călătorie simbolică, pe de o parte, devenită una dramatică, pe de altă parte. Sigur că, după această nouă lovitură, Polonia îşi va reveni, iar viaţa, nu doar a polonezilor, ci şi a Europei, a întregii omeniri îşi va urma cursul firesc. Dubla tragedie de la Katyn ţine însă capul de afiş al agendei politice al acestor zile de după exploziile de la metroul din Moscova. Mai cîţiva morţi în Irak şi Afganistan, mai cîţiva răniţi nu ştiu unde, e lumea plină de nenorociri.

Şi?Şi în rest, România, încotro?



România cu ale ei. Arestarea unor noi inculpaţi în dosarul Cătălin Voicu a fost prezentată de către media românească cu surle şi tobe, precum inaugurarea de către preşedintele Gamal Abdel Nasser a marelui baraj de la Assuan. Justiţia începe să-şi facă datoria şi lupta împotriva corupţiei devine vizibilă şi cu „succesuri concludente“. Disputele retorice ale unor marcanţi şi guralivi reprezentanţi ai partidelor parlamentare, extraparlamentare sau ai societăţii civile par pline de mari înfăptuiri şi sînt prezentate ca fiind mari realizări ale ştiinţei şi tehnicii româneşti. Ce programe „Apollo“ sau „ Soiuz“, ce rachete de croazieră „Tomahawk“ sau submarine cu propulsie nucleară, purtătoare de rachete cu focoase multiple din clasa „Kursk“?! Noi sîntem fericiţi că punctul de pensie creşte cu x sau x plus 2 la sută şi că nu ştim bine ce sporuri de dormit pe calorifer vor fi anulate. Şi cîte şi mai cîte, cu o frumoasă vorbă modovenească pentru non-stop, adică deschis veşnic! O ţară deschisă veşnic nu are cum să se plictisească sau să se necăjească. Şi tot aşa, o ţară întreagă e fericită că un derbedeu care a lovit şi omorît un cetăţean pe trecerea de pietoni este arestat! Cu chiu cu vai, este adevărat, dar s-a făcut dreptate! Mare realizare, peste alte mari realizări.



Instituţiile statului de stat drepţi funcţionează la parametrii democraţiilor avansate şi conform normelor impuse de reglementările Uniunii Europene. Ce frumos şuguie un decan de la Ştiinţe Politice, în weekend, cînd vine la Bucureşti de la Bruxelles, despre dreptate şi adevăr, despre categoriile eticii kantiene şi spaţiile verzi destinate copiilor. Pentru care se va lupta Teo Trandafir, candidată pentru nici nu mai are importanţă ce post. Lăsînd gluma şi amarele ironii la o parte, care sînt marile proiecte pentru care se zbat românii astăzi şi în viitorii, să zicem, doi ani?Noi o ţinem langa cu reforma şi cu modernizarea statului. OK, vom avea Parlament unicameral sau bicameral, vor fi 300 sau 400 de parlamentari, dar care va fi marele gheşeft pentru Neamul şi Ţara Românească, în întregul ei? Sîntem angrenaţi, din trei în trei zile, în fel de fel de dispute, fără să avem o imagine clară a situaţiei României şi nişte proiecte clare. Doar cu economii la bugetul local – meschine şi absurde, uneori – şi cu taxe suplimentare la bugetul central – tot absurde, deseori – nu o vom putea scoate la capăt. Discutăm despre infrastructură pînă la saţietate. De noi locuri de muncă – unde, cînd, cum? – nici o vorbă. La mica ciupeală. Situaţia energetică (aflăm discret că South Stream s-a dus pe sub Marea Neagră la bulgari şi că noi am rămas, în continuare, cu pelicanii din Delta Dunării şi cu dansatoarele din Cogealac) nu e nici ea mai roză. Un succes ar fi noul tip de autoturism produs la Mioveni – primul exemplar, cumpărat de primul cetăţean al ţării, cu bani scoşi de consoartă, însă plonjăm iar în literatură... –, dar în rest?



Tractoare, avioane, elicoptere autocamioane – ioc. Doar cu pepenii de la Dăbuleni ai lui Mircea Geoană nu putem creşte exporturile româneşti la cifre, cît de cît, semnificative. Sănătatea, învăţămîntul, asistenţa socială, astea sînt sectoare care papă bani, nu produc. Şi atunci? Turismul? Aici stăm cel mai bine. La televizor, desigur, dar mai trebuie cumva şi altceva? Nu se ştie bine. Prim-ministrul, care, mai nou, se războieşte cu televiziunile de ştiri că dezinformează poporul, tot vorbeşte şi vorbeşte, cu elan şi ţîfnă, fără să ne convingă de nimic.Ce facem, ce ar mai fi de făcut? E criză, ba e, ba a fost, ba o să fie, ba sînt prea mulţi pensionari şi handicapaţi, ba una, ba alta. Nici cu militarii situaţia nu e clară, iar cu avioanele F-16, că o fi, că o păţi, vedem ce iese pînă la urmă. Trebuie să iasă ceva, că românul e optimist, nu se aruncă în Olt cu grenade la brîu ca să pescuiască crapul cel mare. Ştie bine că de undeva trebuie să sară iepurele! Ştie el ce ştie, şi ştie şi Europa că nu se poate lăsa o ţară de izbelişte. Dacă a scăpat Grecia, scăpăm şi noi. Pe deasupra, a venit şi primăvara! S-au făcut şi ştevia, şi loboda, urzicile conţin multe vitamine şi săruri, a trecut şi Paştele, urmează 1 Mai muncitoresc, cu bere şi mici, cine să mai cîrîie şi să bombăne, dacă e bine şi frumos în toată ţara? Şi toată lumea e fericită că nu are computerul virusat.



Ia mai ziceţi una, măi flăcăi!

Bedros HORASANGIAN - Legea Educaţiei şi reformele lui Boc
De cînd este primăvară şi capitalism, cum arde soarele niţel mai tare, încep revendicările sindicale. În toate ţările lumii, unde tancurile nu trec peste trupurile celor care încearcă să protesteze şi să solicite guvernelor diverse măriri salariale, joaca cu „Huo!“ şi „Jos!“ a intrat deja într-o veche tradiţie. Aşa că noile mişcări stradale organizate pe plaiurile unde se cultivă doar micşunelele şi legumele vin din Spania şi Olanda – destul de timid, altminteri, între noi fie vorba –, de sindicatele neaoşe se combină şi se conjugă fericit cu toate proiectele de lege iniţiate de Administraţia Băsescu-Boc. Reforme peste reforme, reformări peste reformări sînt aruncate pe piaţa comentariilor şi a bombănelilor autohtone, pentru a da impresia de activitate şi de multă muncă în folosul Naţiunii şi al Ţării. Astfel, sînt puse la fezandare publică fel de fel de noi proiecte de lege, ultima dintre ele fiind Legea Educaţiei, dezbătută în cadru simandicos oficial şi cu „partenerii sociali“ – ce duios sună, între noi fie vorba –, şi cu experţii din Comisia Prezidenţială, şi cu miniştrii de Resort, adică cei ai Învăţămîntului şi cel de Finanţe. Căci reforma sistemelor, atît de des invocată (Educaţie, Sănătate, Justiţie etc.), trenează de multă vreme, dincolo de vorbăria cu aplomb a tandemului Boc-Băsescu, a căror expertiză în varii domenii era precum cele ale lui Gh. Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer în poezia de dragoste persană. Măcar că ultimul mai mergea şi la vînătoare şi nu se dădea în stambă de prim-ministru ca mare cosaş sau vajnic muncitor silvic.

Apariţiile publice ale celor doi lideri ai naţiunii române, care îşi tot dau cu presupusul în varii domenii, devin jenante. Nu înţelegem de ce au fost create aceste comisii prezidenţiale care se substituie organelor competente ale Statului şi încearcă să creeze o supracompetenţă încărcată de importanţa puterii politice. Se face o mare eroare cînd oamenii politici intervin cu autoritatea lor politică în luarea unor măsuri, reale şi dorite, de natură strict profesională. Nu are cum preşedintele să evalueze situaţia din Învăţămînt sau Sănătate mai bine decît experţii cu competenţe specifice în domeniu. Ultimele ieşiri la rampă ale şefului Statului vizavi de erorile de diagnostic ale medicilor români au fost de pomină. Nu aşa se fac reforme şi se reformează un sistem. Dar întrebarea care urmează este simplă: chiar doreşte cineva să reformeze ceva în România? Avem mari rezerve de a răspunde afirmativ. Senzaţia noastră – poate ne înşelăm, să fie păcatul nostru mărturisit – este că se doreşte doar un joc de imagine şi conservarea puterii în mîinile actualei puteri. Restul? Dumnezeu cu mila, şi cu fonduri europene mai cîrpim cîte ceva. Aneantizarea, pe diverse căi, mai dure sau parşive, a opoziţiei, punerea cu botul pe labe a presei independente – cîtă mai există –, acroşarea şi înrolarea alături de actualii guvernanţi a tuturor celor care mai au idei şi opinii proprii, astfel ca de 1 Mai să se defileze organizat, unit şi solidar în jurul unui Unic Partid şi Unic Conducător. Poveştile cu Reforma Educaţiei sau a sistemului sanitar sînt demne de cauze mai bune.

Dincolo de situaţia reală din România. Dar ştie cineva cu exactitate situaţia reală din România, ca să evalueze corect şi eficient nişte măsuri coerente? Şi nu doar de schimbarea becurilor de 100W cu cele de 15W şi reformarea reformelor prin vorbe? De relansarea economiei şi to make money nu pomeneşte nimeni nimic. Iar avem mari rezerve. Chinezii cumpără Volvo, nimeni nu stă degeaba, noi facem economii. Cîrpeli şi cîrpăceli, meschine şi absurde deseori, care nu duc decît la o stare de nemulţumire generală. Totul se subsumează, din păcate, politicului. Restul e propagandă ieftină şi joc de imagine. Imaginea deformată a unei realităţi mult mai concrete. Reformarea unui sistem, fie cel de Educaţie sau de Sănătate, nu poate avea loc fără o bună corelare cu celelalte sectoare. Degeaba incriminau Emil Boc – cu aerul lui de dirigintă veşnic nemulţumită – şi Traian Băsescu, veşnic bombănicios la adresa oricui şi a orice, că nimic nu e bine şi că nimic nu merge ca lumea. Dar ei în ce ţară trăiesc? Parcă mai cunoaştem cazuri în istorie de lideri politici nemulţumiţi de propriul popor! Reforme şi reforme, reforma Statului şi reformularea Constituţiei, de parcă 300 de parlamentari ar putea fi mai grozavi decît cei aproape 500, cîţi avem acum. Dacă nu ne schimbă în profunzime pe termen lung şi rămînem la autocraţia modernizării din timpul Regulamentelor Organice, nu am făcut şi nu facem mare brînză. Şi asta în acord cu cerinţele UE.

Învăţămîntul şi Educaţia, fără un 6% din PIB, nu pot mişca prea multe, spun experţii, oricît am schimba miniştri şi consilieri prezidenţiali. Şcoala de medicină românească, pusă la zid zilele acestea de un om doar cu expertiză marinărească, nu poate fi reformată doar prin vorbe. Buba e în politic, şi nu în profesional. Şi atunci, orice ingerinţe din afara sistemului, pentru a reforma un sistem, oricare ar fi el, sînt supuse eşecului. Nu ne facem iluzii că se va reforma ceva în aceste luni de primăvară, cînd toată lumea se pregăteşte nu doar de sărbătorile pascale, dar şi de mult aşteptatele concedii. A trecut iarna, a mai trecut un an, trai pe vătrai, neneacă, ce reforme?, să fie la ei acolo, noi avem alte treburi! Un popor fericit, avînd conducători care nu ştiu să se bucure de nimic. Şi tot aşa o ducem, dacă nu la calendele greceşti, măcar la o vacanţă pe ţărmurile Mării Egee. Dacă treaba devine groasă, o să intervină alde Sarkozy şi Angela Merkel, şi nu ne lasă Europa de izbelişte. Facem şi reforme, dacă e cazul. De ochii lumii, nu ar fi pentru prima dată. Paşte şi Pesah fericit vă dorim!

Bedros HORASANGIAN - Asumarea asumării răspunderii guvernamentale

Multă vînzoleală – bine
întreţinută de partidele politice aflate la guvernare – se
consumă în aceste luni de dinaintea alegerilor prezidenţiale
din 22 noiembrie. Politicieni de ambe sexe, de diferite vîrste,
dar cu mici variaţii în declaraţiile de avere – de unde, la
urma urmelor atîtea propietăţi în extra şi intravilan?
–, dar puiaţi din aceeaşi descendenţă fesenistă, se ciondănesc
de ochii lumii şi-şi dau la „gioale“. În timp, tot ei
îşi dau mîna pe sub mese, în bună tradiţie
fanariot naţional-comunistă. Ai noştri ca brazii, ai lor ca
huliganii. Cine sînt ei, cine sîntem noi? Una pe faţă,
de ochii lumii, alta pe dos, pentru păcălirea prostimii. Media
autohtonă şi mult huliţii moguli – oare se ştie exact cine erau
şi cu ce se ocupau adevăraţii „moguli“, precum „adevăraţii
arnoteni“? – contribuie şi ei, din belşug şi cu spor direct,
la alimentarea şi întreţinerea unui fals conflict. Bătălia
„pe viaţă şi pe moarte“ dintre PSD şi PDL – ce alcătuiesc
oastea de strînsură a actualei majorităţi parlamentare şi
actualei echipe guvernamentale – este o impostură. Un fals asumat
şi bine ambalat, livrat cu ostentaţie unei mulţimi, ce poate trece
pe nesimţite, cu toată comisia Miclea şi ministerul dnei Ecaterina
Andronescu cu tot, din stadiul de popor la cel de populaţie. „Pactul
pentru educaţie“ sună pompos, dar este la fel de găunos ca şi
vajnica şi impotenta „luptă împotriva corupţiei“.

Apelul la valorile perene ale Neamului
şi la virtuţile virile ale trecutului prin modelele actuale –
precum recenta comparaţie a actualului premier cu Ştefan cel Mare
şi Sfînt – ni se pare de un prost gust desăvîrşit.
Cui foloseşte această farsă? Desigur, „noii clase“ de ciocoi
politici, transpartinică şi bine înfiptă în
cernoziomul relaţiilor locale şi – de ce nu? – internaţionale.
(Se mai aude ceva de trebuşoarele Universităţii Spiru Haret? Sau
deja gunoiul a fost vîrît sub preş, cum spun românii
de pe crestele Carpaţilor?) Autonomia locală europeană ar fi un
bun prilej de utilizare mai eficientă a resurselor europene în
folosul marilor învîrtiţi locali. De aici, şi isteria
noului joc politic, dincolo de gravele probleme cu care se confruntă
economia românească. Şi spunem acest lucru, pentru că nu
există un plan coerent de măsuri de relansare a economiei
româneşti, ci numai o pseudoactivitate televizată, care umple
doar timpii de antenă, şi nu buzunarele ciuruite ale
contribuabililor. Ca idee, totuşi: ce-ar fi dacă vreme de cinci ani
nu am avea preşedinte? Un mandat pe cinci ani să nu fie atribuit
nimănui, Parlamentul şi Guvernul să gestioneze treburile ţării
şi, pe parcursul celor cinci ani, să pregătim cîţiva oameni
politici care chiar să facă faţă unei asemenea funcţii. Ar fi o
soluţie pentru impasul actual, cînd, în 2009, alegătorul
român nu are alternative şi va fi obligat totuşi să voteze
un... comunist! Tocmai ţara care a făcut mare caz de Procesul
Comunismului, frumos şi necesar în sine, a dat şi dă dovadă
de o neputinţă liber asumată de a depăşi mizeriile trecutului.
Este trist că, la 20 de ani după căderea regimului comunist din
România, sîntem, practic, nu foarte departe de acel
punct. Prezidenţiabilii noştri vor fugi ca dracul te tămîie
de acest subiect, dramatic şi tragic, deopotrivă. Dar care nu mai
interesează pe nimeni şi încurcă pe toată lumea. Trecem şi
peste acest aspect, cu gust de cenuşă.

Dar ce mai contează situaţia actuală
şi trecută, cînd un viitor luminos bate la uşă şi avem
promisiuni că vom trăi iar bine? Alegerile prezidenţiale de anul
acesta nu vor rezolva problemele curente ale României, în
absenţa unei viziuni coerente şi a unei strategii eficiente de
gestionare a treburilor cetăţenilor României. Multă
vorbărie. Şi multă tevatură în ultimele săptămîni,
legată de acest nou cuvînt, „asumare“, intrat în
jargonul politic cotidian. „Asumarea răspunderii guvernamentale“
pe cele trei pachete de legi – de ce nu două sau nouă, la ur-ma
urmelor, dacă „noua clasă“ se dă de ceasul morţii de dragul
vieţii mai bune a naţiunii?

Pe 15 septembrie, cînd încep
şcolile, se vor prezenta în Parlamentul României, pentru
a fi luate în dezbatere, pachetele de legi legate de
salarizarea unică, restructurarea agenţiilor guvernamentale şi
faimosul pact-cod-lege al Educaţiei/Învăţămîntului/Cercetării.
Grija faţă de om şi oameni a creat lungi şiruri de vorbe goale şi
pomelnice cu măsuri şi antimăsuri de economiseală (sic!) a
banului public. Doar un coerent plan şi program de măsuri pentru
relansarea economiei şi refacerea ţesutului sănătos al
capitalismului – acel „p“ mic, plusvaloarea incriminată de
Karl Marx, care dă forţă şi sens unei economii bazate pe cerere
şi ofertă, lipseşte cu desăvîrşire. Cu măsuri populiste
şi un toptan de „creşteri salariale“ – fiecare priveşte în
ograda vecinului şi la „coeficienţii“ care îi
departajează pe unii de alţii –, ce nu rezolvă chestiunile de
fond, nu vor face mare scofală. Şi nu vom ajunge nicăieri.
Considerăm această manevră a Guvernului Emil Boc o farsă care nu
va produce efecte. Asta nu înseamnă că efectele noii
producţii viticole – de excepţie anul acesta, din cauza secetei
prelungite – nu se vor răsfrînge asupra calităţii vieţii
noastre de zi cu zi. Pe care o s-o „asumăm“ ca şi pînă
acum.



Asumaţi-vă şi bucuraţi-vă,
fraţilor, vom învinge!

Miss Perfumado si alte femei

Bedros Horasangian (n. 18 noiembrie 1947, Bucureşti) este un scriitor şi eseist român de origine armeană, prozator al generaţiei literare '80.
Fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, şi al Nadiei Horasangian. Este
căsătorit, fără copii. Utilizează mai multe pseudonime. În prezent
deţine rubrica de cronică muzicală în revista Observator cultural, semnată cu pseudonimul Florin Baiculescu. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din Bucureşti (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunţă pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viaţa românească, Observator cultural. A fost ataşat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) şi director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopţii şi Închiderea ediţiei.