Horasangian[v=]

Bedros HORASANGIAN - Dreapta? Locul e gol
S-a tot vorbit, comentat, analizat, militat, trăncănit – deseori în gol, pînă la sațietate – despre dreapta politică românească, mai ales în ultimii ani, de cînd Traian Băsescu și colhozul din jurul lui nu văd decît dreapta.
Să ne oprim puțin asupra acestei fandacsii (obsesii) legate de dreapta (ideea pe care o tot auzim este că doar dreapta e bună și doar aceasta face treabă bună în folosul națiunii, în timp ce stînga e ceva nasol, comuniști, idei populiste, stat asistențial; mai nou, vine restaurația peste noi, de România se va alege praful, comunismul e la uşa noastră şi trebuie să ne baricadăm bine, ne paște dictatura – aşa cîrîie oracolele veșnic posomorîte ale momentului).


Despre trecutul dreptei și al extremei drepte se pomenește şi mai puțin (a existat o dreaptă românească autentică, ce a pornit de la conservatorii lui P.P. Carp, Maiorescu și Marghiloman). Statul român modern s-a clădit pe anumite tradiții și valori, care se regăsesc, de multe ori, în doctrinele și ideologiile partidelor de dreapta. Stînga? A fost mereu contestată. Sub diverse forme. De socialiștii I.C. Frimu și Gherea nu mai pomenim, făcea destule glume, pe seama lor, celebratul de azi, Caragiale Nu este acum momentul să insistăm asupra valorilor dreptei, a rolului, a locului și a importanței sale (incontestabile) în istoria modernă a României.



După 1989 – nu discutăm acum ce a fost după 1944, venirea sovieticilor și instalarea primului guvern democrat-popular (vorba vine, nu a fost democrat, popular, nici atît!, condus de Dr. Petru Groza, un politician avut, cu pusee stîngist-populare, cumva din galeria a ceea ce francezii de azi numesc gauche-caviar) – se tot insistă cu dreapta românească. Dreapta românească de acum este foarte tare în mintea unora, dar, de fapt, inexistentă în realitate. Se vorbește mereu în numele ei, dar, cînd o privim, nu este nicăieri. Avem militanți de dreapta. Gargarisim cu patos și ethos românesc bine articulat în tînguieli – vezi Mihai Neamțu, mai nou, Mihai Răzvan Ungureanu. (Chestia cu locurile de muncă – de dreapta! – și compasiunea – de dreapta! –, totul fiind de dreapta, cît de duios! Cît de fals!) O clasă de mijloc care să întruchipeze ideile şi idealurile unei adevărate drepte lipseşte cu desăvîrșire. Faptul că facem declarații incisive – în numele dreptei! – nu ține loc unei realităţi politice extrem de difuze, altminteri. Aici s-a ajuns: vorbim de dreapta, fără să existe (electorat şi măsuri de) dreapta.

Pe fondul degradării economice, problemele cotidiene și strategiile economico-sociale care ne pîndesc sînt dincolo de orice partizanat politic, dincolo de abureli doctrinare. Se dorește o nouă – încă una, mereu sîntem la început – dreaptă, de care se va ocupa fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu. El şi cu prietenii lui (din PDL, desigur!) vor pune iar bazele unei drepte. Dar care sînt aderenţii pe care se vor baza? Prăpastia între vorbele „de dreapta“ şi acţiunea politică este un fapt. Alegătorii n-au fost şi nu sînt convinşi că PDL şi Mihai Răzvan Ungureanu pot fi „dreapta“ (una peste alta, dreapta ţine la moralitate, are ceva aristocratic, în timp ce PDL a părut mereu un partid pus pe căpătuială: repede, peste ideologii, cu legături şi complicităţi transpartinice).



Imediat după 22 Decembrie 1989, am avut o departajare netă a societății românești: FSN șianti-FSN. Clar. Limpede. Era FSN de stînga? Așa compozit cum era, da. Erau antifeseniștii de dreapta, cum erau etichetați și acuzați? Nu putem spune că opoziția neunită (PNȚ, PNL și celelalte alte mici formațiuni și organizații civice) era de dreapta. În 1990, FSN-ul condus de Ion Iliescu a spulberat, în alegerile din mai, opoziția democratică (la care se adăuga și componenta monarhică, dur combătută de activul FSN). Manipularea opiniei publice din acei ani a fost imensă (un jurnalist precum Ion Cristoiu, care azi se sclifosește pe lîngă diverși lideri politici, așa-ziși de dreapta, poartă o responsabilitate pentru tot ce a girat în acei primi ani postrevoluționari, unde mălaiul cel mare și bun nu era de dreapta; astăzi, un alt jurnalist care, iarăşi, se pretinde de dreapta se comportă slugarnic cu Mihai Răzvan Ungureanu, la B1 TV, creditîndu-l drept ilustra încarnare a dreptei româneşti actuale).

La noi, memoria are picioare scurte. Să mergem mai departe. Au trecut anii, jocurile politice s-au schimbat, o primă răsturnare de forțe avînd loc în 1997, cînd CDR cîștigă alegerile și Emil Constantinescu devine primul președinte al României de sorginte nefesenistă. Apoi, iar s-au învolburat apele. Uniunea Forțelor de Dreapta a lui Vosganian a dat chix (și a tras și PNȚCD-ul în neant), Partidul Democrat a devenit liberal și a început baletul şi amestecul stîngii cu dreapta. Astăzi, locul dreptei e gol, cu atît mai gol cu cît vorbele lui Mihai Răzvan Ungureanu fac tot mai des referire la „dreapta“.

P.S. Cu totul regretabilă inițiativa Primăriei sectorului II din București de a împopoțona vechiul parc Grădina Icoanei cu o statuie a lui Adrian Păunescu. De ce trebuie să desfigurăm vechile parcuri cu fel de fel de inițiative fals pioase şi fals cetățenești? Cine doreşte să păstreze amintirea lui Adrian Păunescu ar trebui să o facă pe cont propriu, fără susţinerea primăriilor şi a altor autorităţi locale şi centrale.

Bedros HORASANGIAN - Bătălia pentru Cluj

Aud și citesc fel de fel de declarații ale liderilor sau subliderilor USL despre, citez, disperarea, închid citatul, celor din PDL, alde Traian Băsescu y compris. Complet fals. Dacă a existat un anume moment de stupoare la numărătoarea voturilor la moțiunea de cenzură care l-a făcut pe prim-ministrul Mihai Răzvan Ungureanu să înghită hapul amar al unui neașteptat afront, el a fost rapid depășit. Trimis să facă opoziție, PDL-ul – ca și UDMR-ul, de altminteri –, a fost obligat să schimbe strategia de campanie din mers. Mesajul triumfalist și țîfnos paternalist-ocrotitor la adresa națiunii/prostimii/norodului, care nu prea înțelegea măsurile de austeritate impuse de guvern și combinate cu deșănțatul jaf al banilor publici prin fel de fel de mașinațiuni legale, inventate de combinagiii administrației Băsescu, a fost înlocuit mintenaș de unul vehement critic la adresa noului prim-ministru și a noii echipe guvernamentale. Firesc în plan logic, nefiresc în plan moral.

O suită întreagă de ași ai anterioarei coaliții de guvernare (Videanu, Blaga, Berceanu, Kelemen Hunor, Boc, și el pe acolo ca să nu fie uitat cu totul) sau personaje vocal-charismatice ale frontului unit băsescian (Monica Macovei, Cristian Preda, hop și el, după ce a evitat in extremis să fie exclus din partidul care l-a făcut om, nu? – după ce era „doar“ decan și profesor universitar, nu? –, Robert Turcescu – transformat, și el, din jurnalist apreciat în activist de partid etc.) tună și fulgeră împotriva actualei guvernări. Și a măsurilor pe care aceasta încearcă să le ia. O guvernare lamentabilă, concluzionează oftat românește liderul UDMR, la nici cîteva zile de la instalarea noului guvern. Măi să fie, cum de și-a dat seama atît de repede fostul ministru al Culturii? Guvernul Ungureanu a lăsat, cică, bani pentru refacerea salariilor bugetarilor și recondiționarea pensiilor, strigă la unison Boc, Blaga, Videanu, Ungureanu – acesta doar în primele zile după răsturnare – etc., cînd este foarte clar și limpede, cum a precizat Florin Georgescu, actualul ministru de Finanțe, că acei faimoși cinci miliarde de euro au o altă destinație – ca fond de rezervă valutară a țării pentru momente grave, Doamne ferește să ajungem ca Grecia –, iar la buget nu este prevăzut nimic. Ce nu e clar? Nu, miliardele liderilor PDL debarcați există, ei o țin langa cu minciunile. „Cu toată sinceritatea“, zîmbesc onctuos Videanu și Berceanu – cu plinul făcut și desagii în căruța prosperității afișate –, precum funcționarii ultracorupți din administrația otomană (avem lecturi proaspete, oferim consultanță), debitînd aceleași minciuni livrate senin și pe ton înalt. Nu e bun de nimic actualul guvern, iar miniștrii sînt sub orice critică – ăia dinainte nu erau, nici ei, mai buni, declară, grațios, Traian Băsescu, hăhăhă, de parcă nu de Domnia Sa depindeau toate numirile! Ideea care se degajă din multiplele declarații intempestive ar fi că guvernarea precedentă a fost plină de succesuri – pe fondul unei realități contrare – și, mai ales, ideea că guvernarea de azi nu va fi capabilă de nimic. Va aduce pe capul României și al românilor toate nenorocirile. Doar ei, PDL & Co., avînd apanajul bunei guvernări/administrări.

Doar că. Doar că această ofensivă mediatică – Monica Macovei declara și ea ritos că ne paște dictatura Ponta, Videanu&Berceanu atenționează asupra dezastrului economiei etc. – va trebui validată de alegerile ce se apropie cu repeziciune. Locale, parlamentare, prezidențiale. Cele mai importante – am mai spus-o – și cele mai apropiate, alegerile locale. Departe de a fi disperați, pedeliștii vor arunca în luptă toate forțele și fondurile, dar și „procedurile specifice“ și mijloacele pentru a reface din spațiul de putere/ manevră pierdut prin moțiunea de cenzură. Cu o majoritate parlamentară care nu le mai aparține, cu un guvern care nu mai face jocul unui singur om, cu un președinte care și-a păstrat puterea și serviciile – nota bene – intacte, lupta se va da mai ales în teritoriu.

În Capitală, jocurile sînt cam făcute, nici Silviu Prigoană – cu totul efortul lui de igienizare – nu crede în victoria sa. (Să mai spunem că acei lideri marcanți ai PDL, numiți acum o lună să-l susțină – Boagiu, Baconschi, Videanu, Negoiță – nu au ieșit la rampă? Avem mari rezerve că o vor face în săptămînile care au mai rămas.) Cum lupta pentru București e cumva tranșată – putem avea schimbări de situație doar în sectoarele 3 și 6, unde mai vechii baștani PDL, strîngători nu doar de voturi, dar și de fonduri, ar putea fi învinși, totuși, de candidații USL printr-o campanie bine orchestrată –, credem că provincia va decide ce va urma în politica românească a următorilor ani.

Cea mai tare luptă se va da la Cluj, după opinia noastră. Pentru că o eventuală victorie a lui Emil Boc – oare îl va susține UDMR-ul pe Boc la Cluj? – ar putea reface încrederea și prestigiul șifonate ale liderului național PDL. Cu toate că a condus cu mînă de fier fostul partid al lui Petre Roman – care, prin încuscrirea cu fugarii PNL, a creat primul USL din istoria postdecembristă (da, PDL este primul USL, adică o combinație contra naturii din punct de vedere ideologic sau doctrinar, dar care, iată, în România dă roade) –, Traian Băsescu ia un aer suveran și distant de om care nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase. Iar acum, băieți, descurcați-vă! Ce vor face Emil Boc și partidul său la alegerile pentru primăria Clujului? Vor lupta. Totul sau nimic. De aceea credem că acolo se joacă o carte importantă. Pierderea postului de primar al Clujului va duce la o iminentă demisie din fruntea unui partid hibrid care i-a făcut mult rău României. A făcut din corupție și manipularea banilor publici o armă de temut. A făcut din clientelismul politic o formă de guvernare. A stricat destinul și imaginea cîtorva tineri intelectuali de perspectivă europeană, tranformîndu-i în cinovnici de partid și umilindu-i în mod grosolan. Și cel mai rău, dincolo de vorbăria incontinentă, chiar nu i-a păsat de poporul român. Pur și simplu. Interesele acestei grupări au fost strict de partid și personale. Promovarea unor mediocrități patentate, dar cu CV-uri bine articulate – și aici nu ne referim la intelectualii lui Băsescu, ci la nomenclatura clientelară de partid de tip de Boagiu, Falcă, Udrea, Boc, Toader, Sulfina Barbu etc. – nu a dus la nimic bun. Iar acum, dacă o altă grupare politică cu alți lideri și eventual – temerile rămîn… – cu altă viziune politică chiar ar vrea/ ar putea face ceva pentru România, ei sînt atacați zi de zi pe toate căile.

Bătălia de la Cluj va decide cursul alegerilor parlamentare din toamnă și al celor prezidențiale de cînd o fi să fie. Iar SRI și SIE ar trebui atenționate să-și păstreze neutralitatea și să nu mai opereze doar în folosul politic exclusiv al președintelui. Nu știm dacă prim-ministrul are competențe să-i convoace pe cei doi șefi ai serviciilor secrete la Palatul Victoria, dar într-o ședință CSAT s-ar putea face observațiile de rigoare. Legale și oficiale (în CSAT, Traian Băsescu a pierdut majoritatea). Vom urmări, în continuare, mișcările din politica internă românească și vom încerca să deslușim ce va mai urma.
Să auzim numai de bine! Oare N.C. Munteanu ce mai face?

Bedros HORASANGIAN - Alegerile locale. Decisive

Cu ochii ațintiți spre mizele mici, nu prea reușim să le deslușim pe cele mari. Care ar fi ele și la ce ne-ar fi de folos? În folosul cui? Al obștii. Al unui grup social, al unei generații, al fiecăruia personal, al cui? Pensionarii care chivernisesc cu atenție fiecare 10 RON (leuț sună puțin straniu) sigur că sînt interesați de orice returnare de bani reținuți ilegal. Și mai puțin de numirea lui Medvedev ca prim-ministru într-o țară în care, printr-o legală alba-neagra, Putin ar putea domni pînă prin 2050. Cei cu salarii mici și foarte mici, care nu dau drumul la robinetul de apă caldă decît cu multă chibzuință – nu, nu e meschinărie, chiar există cetățeni care se cîrpesc greu cu banii de la o chenzină/ pensie la alta –, privesc cu indiferență dacă la Primăria Capitalei vor fi Oprescu, Prigoană sau Gigi Becali. Ei cu ce-or să se aleagă? În general, cu nimic. Nivelul de viață ține de buna funcționare a economiei. Dacă economia merge, există noi locuri de muncă, banii circulă prin cît mai multe buzunare, ceea ce numim societate de consum – unul dintre pilonii economiei capitaliste – funcționează bine și toată lumea ar putea fi fericită. Toată lumea e o formulă prea vagă. Atunci cîți? Cît mai mulți? Cîți atunci? Mulți? Cîți atunci? Majoritatea. Și restul? Mereu va fi un număr – variabil – dintre cei aflați în acea minoritate care s-o ducă prost. Greu. Rău. La limita sărăciei. A pragului de sărăcie. Există indicatori, cifre, statistici. Dar oamenii sînt dincolo de ele. Cu fericirile lor de-o clipă, cu nefericirile lor care nu se mai termină. Cine decide acest joc al sorților ?



Oamenii politici. Și destinul fiecăruia, hazardul, norocul, întîmplarea. Ar fi bine ca procentul alocat hazardului – accident, boală, cataclism natural – să fie cît mai mic. Și tot rămîne un procent substanțial al cărui joc depinde de deciziile oamenilor politici. Buni sau răi, depinde cum sînt privite lucrurile. Franco, un general spaniol care a făcut multe rele în cursul vieții sale, a lăsat în urmă o țară relativ prosperă și a repus monarhia în drepturi. Greu de contestat acest adevăr, dincolo de miile de morți pe care Războiul Civil le-a presărat pe tot cuprinsul Spaniei. Ceea ce a fost rău pentru republicani s-a dovedit bun pentru franchiști și util pentru un alt general, Mustafa Kemal Pașa, care a transformat imp­eriul muribund într-o republică modernă și prosperă. Cu o națiune scoasă de pe scena istoriei, Turcia și turcii au creat un stat modern. Ceea ce fost o tragedie pentru armeni a însemnat o șansă pentru turcii care au preluat nu doar pămînturile și bunurile armenilor uciși, dar și locul lăsat gol în noua societate.

Ce vrem să exprimăm cu aceste gînduri, mai mult sau mai puțin explicite? Că responsabilitatea decidenților politici este uriașă. Nu credem în departajarea popoarelor în bune sau rele, în mai leneșe sau mai muncioare, în suboameni și supraoameni. Există doar oameni și atît. Ei pot fi și buni, și răi, pot fi în toate felurile. Depinde cum sînt educați, crescuți și guvernați. De aceea credem că viitoarele alegeri locale, parlamentare și prezidențiale pot fi decisive pentru viitorul României. Nu e vorba despre a se pune accentul pe un nume sau o personalitate anume – au și ele rolul lor, uneori în bine, alteori în rău –, ci despre a pune la punct un mecanism care să funcționeze. În cazul României, aderarea noastră la NATO și intrarea în Uniunea Europeană ar trebui să simplifice lucrurile, legile și legislația UE obligînd la o anume rigoare. Teoretic, este OK. În realitate, după cum s-a dovedit din experiența ultimilor ani, lucrurile au stat exact pe dos.



S-a furat în draci, corupția a devenit mai bine organizată și pe picior mare, justiția a funcționat selectiv. Aici nu mai e loc de doctrine, ideologii, de stînga sau dreapta. Hoția nu are culoare politică. Sau nu ar trebui să aibă. Guvernarea României, cea din anii viitori, oricare va fi ea, va trebui să demonstreze că se poate și altfel. Diferența dintrte Elena Udrea și Mariana Câmpeanu, cea dintre Florin Georgescu și l-am și uitat pe acel nefericit ministru de Finanțe din Guvernul Ungureanu, fără chip și contur. În fine, ar fi multe de glosat aici.
Dar un lucru devine clar și evident. Avem nevoie de profesioniști cu experiență și nu de oameni de partid promovați pe criterii clientelare, că ar fi tineri musai sau femei neapărat. În acest context, noul ministru al Educației, un obscur Mang de la Oradea, ar trebui să-și prezinte demisia. Și nu pentru că o cere Emil Boc – un caraghios universitar ajuns șef de partid –, ci pentru a nu mai pierde vremea cu scotocitul prin CV-ul și lucrările dlui Mang. Orice întîrziere în acest sens devine contraproductivă (oricît de politice ar fi atacurile). Să ne punem la lucru, declara Nicolae Iorga în plenul Parlamentului României, într-un faimos discurs de la Iași. În 1915. Cînd situația României nu era roză deloc. Ca și astăzi.

Bedros HORASANGIAN - Doamna portocalie în Țara lui Hăhăhă

Evenimentele se succed cu repeziciune pe scena politică. Internațională sau românească. Dincolo de simpatiile fiecăruia dintre noi sau antipatiile altora, nu putem constata decît adevărul. Doar adevărul – cu o formulă a regretatei jurnaliste Anna Politkovskaia, care nu folosește la nimic. Adevărul nu e nici socialist, nici capitalist. Este adevăr. Poate fi asumat? Greu de spus. Dacă cineva vede/aude ceva, adversarii văd/aud/ scriu alt­ceva.

Există adevăr în aceste condiții? Credem că da, dincolo de marile îndoieli la care sîntem supuși clipă de clipă. Dincoace de partizanate, de opțiuni ideologice sau doctrinare, există oamenii. Poporul. Masele, gloata, norodul. Actul de a guverna presupune o mare responsabilitate, dacă e asumat cu ones­titate, cinste și bună-cuviinţă.


Ce se întîmplă? La Paris, a fost ales un nou președinte. Socialist. În Grecia, situația e foarte tulbure. Liderul de dreapta, Antonis Samaras, propune un guvern de salvare națională. Dar în România cum stăm? În România stăm Hăhăhă! Moțiunea de cenzură a făcut să cadă guvernul condus de Mihai Răzvan Ungureanu. După acest moment – cum­va dorit, dar neașteptat –, evenimentele s-au succedat cu repeziciune. Un nou guvern USL (+ Ludovic Orban, de la Afaceri Europene, în a cărui expertiză profesională nu prea credem) a primit aprobarea Parlamentului României. Și a depus jurămîntul în fața președintelui României. Multe detalii pot oferi sugestii pentru comentarii. De la interjecţiile hă­hăite ale lui Traian Băsescu – care se regăsesc în toate ieșirile rampă ale liderilor PDL-iști din ultimele zile – pînă la paharul de șam­panie refuzat și la glumița finală cu doamna în rochie portocalie. Hăhăhă. „Mai avem aici o ultimă pedelistă, hăhăhă!“ Cînd vede ceva blond și portocaliu, președintele vede roșu.



Nu e loc de glumițe și nici timp de rîs. Am urmărit cu atenție atît declarațiile liderilor PDL și UDMR, cît și pe cele ale ziariștilor arondați. Încă o dată, adevărul nu contează. Contează să minți cu ochii deschiși, cît mai colorat și mai convingător. Care mai de care a făcut și a dres, de te miri că a căzut guvernul de grozav ce era. Că este vorba despre Emil Boc sau Elena Udrea, despre Monica Macovei sau Mihai Răzvan Ungureanu (care deja a intrat în jocul pedelist, cu năzuința exprimată că va face un partid de dreapta, un vis abscons al inteligenței), realitatea este supusă deformărilor.
Migrația politică de la un partid la altul, amestecul planurilor ideologice și doctrinare cu decizii administrative – guvernul Năstase a luat nu puține decizii liberale, guvernul liberal al lui Călin Popescu-Tăriceanu a luat decizii cu iz social-democrat – au dus la aneantizarea oricărui demers ideologic. Așa că lupta care s-a dus și se duce între diversele facțiuni politice de pe actulul eșichier politic vizează doar programe și politici conjuncturale – pensii, salarii, UMF Tîrgu Mureș, Schengen, acordurile cu FMI și Banca Mondială, plata datoriilor externe – și mai puțin strategii de durată medie și lungă. Schimbarea mult clamată și reformele îndelung preconizate – educație, sănătate, justiție – se urnesc greu. Cel mai important lucru pe care il poate face rapid noul guvern Ponta este să restabilească încrederea populației în instituțiile Statului. Şi Adevărul, oricît de dur, asumat integral.


Degeaba tot repeta Traian Băsescu, la depunerea jurămîntului de către noii miniștri, că a urmărit „reforma Statului“ și că au fost ani de mărețe realizări, făcute cu mari sacrificii. Marile realizări reformiste enumerate preşedinte erau Procuratura, procurorul general, DNA, ANI, parchetele, Serviciile Secrete și CSM-ul, care, spunea șeful Statului, nu mai depind de sediile de partid. Dar de cine? Ghici ghicitoarea mea. Au fost subordonate, vizibil și cu rezultate extrem de utile, doar președintelui. Cu aceste instituții aservite – de care trebuie să ne temem și să avem somnul neliniștit – a condus președintele România, cu guverne și premieri „de paie“ – precum Emil Boc; uitasem, pentru cîteva zile, că există un ins obedient, clamînd mereu că e ca Avram Iancu – şi fără Parlament, aservit în totalitate grupului PDL.



Degeaba repetă papagalicește Monica Macovei și Elena Udrea, sufocate de indignare, că nu vor ca România să fie conduse de Dan Voiculescu și televiziunile lui. Măi să fie… Nume­roși cetățeni strigau de zor, astă iarnă, Jos Boc! și Jos Băsescu!, dacă ne aducem aminte. Iar Băsecu & Co o țin una și bună, cu mogulii, cu Vîntu și cu Voiculescu. De partea cealal­tă, Crin Antonescu face două glumițe – cumva nelalocul lor, pentru un viitor candidat la președinție, ar fi trebuit să se abţină – legate de un post TV și de un ziar, trompetele pedeliste sar în sus că Antonescu vrea să desființeze libertatea presei. Greu obținută, spune, fără să clipească, Elena Udrea. Multe, multe vorbe aruncate și multe minciuni livrate în aceste zile – vor urma și alte diversiuni, aminteam de acum cîteva săptămâni. Noul guvern ar trebui să ia măsuri concrete și să nu se lase angrenat în disputele retorice cu noua opoziție.
Alegerile locale și cele parlamentare vor fixa noul profil politic al României. Iar doamna portocalie, pe care Traian Băsescu a invocat-o la învestitura guvernului Ponta, nu mai pare să fie în graţiile preşedintelui. La vremea luptelor politice, Băsescu face cumpărături – „Ah, ce salată verde mare și frumoasă românească am găsit!“ – și se amuză cu jurnalistele. Partidul Democrat Liberal nu mai pare să aibă sprijinul preşedintelui. PDL a aspirat, cîndva, la grupul de liberali plecați din PNL, schimbîndu-şi orientarea de stînga în dreapta. Așa a început amestecul de tip ghiveci din politica românească. Traian Băsescu – marele cîrmaci al dreptei românești de azi – a ieșit din pulpana de stînga a lui Petre Roman, fondatorul acestei așchii FSN-iste. Petre Roman ajunge azi un simpatic și distins senator… PNL. România lui viceversa. Anii trec, evenimentele reale se uită, faptele rele se prescriu. Să trăim bine? Nu se știe cînd. Hăhăhă.

P.S. Atragem atenția fostului consilier prezidențial Mugur Ciuvică, medic ca formație profesională, actualmente șeful Grupului de Investigații, dar și comentator TV, că utilizarea inadecvată a termenului de oligofren – în mod repetat – este o jignire gravă adusă unor cetățeni cu handicap genetic. Care nu au absolut nici o vină pentru erorile, prostiile sau ticăloșiile făcute de semenii noștri fără nici un alt handicap. De altfel, utilizarea unor cuvinte precum handicapat, în mod repetat și cu totul aiurea, ar trebui măcar amendată moral, dacă nu eliminată din lupta politică. Să nu ne facem iluzii.

Bedros HORASANGIAN - Sugestii pentru guvernul Ponta

1. Să nu fure. Nu e simplu. Într-o țară cu obiceiuri bine încetățenite – peșcheș, ciubuc, bacșiș –, o nouă etică ar fi greu de fixat. Au încercat și alții și n-a ieșit mare lucru. Cum cinstea la noi începe, minimal, cu ideea: cine fură mai puțin e om cinstit, ceva, ceva se poate face. Să se fure mai puțin. Combinațiile și matrapazlîcurile cu Statul, dacă nu vor putea fi complet eradicate, măcar să fie aduse la un nivel rezonabil. Care? Nu știu. Știu doar că, atunci cînd aveam treizeci și ceva de ani și superiorul meu ierarhic punea deoparte 50.000 de lei – eram în 1982 – și-mi oferea și mie 32.000 de lei (nu am înțeles nici pînă azi de ce nu era o cifră rotundă), ceea ce însemna cam jumătate din prețul unui autorurism Dacia 1300, am refuzat. Cum se spune azi, nu am acceptat să pun botul. Mi-a dat cineva decorație că am fost cinstit? Nici vorbă. Cine nu fură deloc în România e considerat prost. Ceva, ceva trebuie să miște în zona asta
2. Să nu mintă. Prea mulți ani am fost mințiți. Așa, de la obraz. Și se jură că nu fură și l-am prins cu rața-n gură, învățam noi cînd eram mici. Părinții se amuză și azi cînd proge­nitura recită timid prima lecție de ciordeală din etica de uz curent a modului nostru de a funcționa. Fiecare ministru în parte va trebui să știe exact care este situația reală în domeniul pe care îl gestionează. Abia apoi să decidă, în cunoștință de cauză, ce poate face bine pentru popor. Altfel, geaba școală multă și minte ascuțită, dacă scopul unei măsuri nu ar fi îndreptarea lucrurilor sau punera lor pe un făgaș de bună lucrare. Legea Educației a lui Spiru Haret a fost bine alcătuită și a dat roade tocmai pentru că se avea în vedere progresul națiunii și propășirea României. Așa ceva, vorba unui liberal de azi, făcut pe puncte, altminteri, sună ca dracu’!... Dar dracu’ ăsta ar putea fi și el dat pe brazdă.


3. Să nu preacurvească. Adică una să zică și alta să facă. Dacă și-a luat angajamente, interne sau externe, să le respecte. Proritatea zero – formulă care se utilizează cumva aiurea, cifra zero avînd cu totul alte semnificații în matematică – ar fi darea înapoi a bani­lor reținuți ilegal de la pensionari și reajustarea salariilor la nivelul de la care au fost jumulite. Una dintre marile erori ale admi­nistrației Băsescu-Boc a fost această inadecvare între spuse și fapte. Doar cu hăhăială și admonestări repetate la adresa poporului pe care-l conduci nu ajungem prea departe. De frica șefilor, norodul poate înghiți multe. Dar la prima ocazie te taxează.



4. Să comunice clar și neted cu cei mulți. Să se renunțe la stilul țîfnos al lui Boc și la cel arogant al lui Mihai Răzvan Ungureanu. Nimeni nu i-a obligat să ocupe funcții publice dacă nu aveau chemare si pricepere să decidă gestionarea treburilor ţării și ale neamului. La banii lor, alde Videanu sau Udrea puteau să se plimbe prin lume, să meargă la vînătoare cu Ţiriac sau să joace table cu Nicu Gheară la Monte Carlo. La ședințele de Guvern sau la Parlament se vine în costum și cravată – aviz liderului grupului minorită­ţilor, care apare ca un cîntăreț rock din gene­rație cu Bee Gees – sau, pentru doamne, în deux pièces, nu cu rochii mulate pe corp pentru a atrage atenția membrilor cabinetului.Job description impune o anume ținută.
5. Să (re)aducă serviciile secrete la menirea lor. Una dintre primele întîlniri pe care este necesar să o aibă noul prim-ministru ar trebui să fie cu șefii serviciilor secrete. Toate. Și să anunțe răspicat că mapa zilnică merge și la președinte, și la premier, care va trebui sa fie la fel de informat ca și președintele. Poate mai informat, pentru că multe decizii se vor lua la Guvern și la Parlament, nu la Palatul Cotroceni. Relele obişnuinţe ar trebui să dispară, ascunderea unor informaţii nu este o practică democratică. Să ne aducem aminte de incidentul cu muncitorul din Irak, despre care premierul Tăriceanu habar nu avea, în vreme ce președintele știa toate detaliile!. Gata, it’s over. Sau ar trebui.


6. Să sufle și în iaurt. Să nu aibă încredere în nimic din ceea ce i se livrează și să verifice orice informație/ propunere/ proiect de lege, ca să nu conțină tîmpenii sau aiureli.



7. Alegerea consilierilor ar fi o altă prio­ritate. Un consilier nu este un individ care cară servieta și zîmbeşte zilnic: „Trăiţi, șefu’!“. Un consilier pe un anume domeniu trebuie să știe despre ce este vorba în acel spațiu de gestionat și să aibă capacitatea de a se contrazice cu șeful. Care, la noi, din păcate, le știe pe toate. Instituția consilierilor va trebui regîndită și pusă rapid să funcționeze. Nici Nixon, nici Ronald Reagan nu au fost spirite iluministe, cu doctorate la Princeton, Yale sau Harvard. Dar consilierii lor au fost brici. Nu e nevoie de mai mult. Dacă îi ai pe lîngă tine pe Daniel Dăianu sau pe Florin Georgescu, nu te mai uiți la ce zic Mircea Dinescu sau Dana Grecu. Simpatici amîndoi, altminteri.
8. Să nu doarmă „în papuci“ și să aștepte ce vine de la Bruxelles. Relansarea polticii externe este obligatorie. Către toate azimuturile, nu doar către NATO și UE. Piețe uriașe – unde eram cîndva prezenți – au dispărut. Nici relația cu partenerii din NATO și UE nu decurge șnur. Vezi disputele cu Parisul și Berlinul, vezi lălăiala cu Statele Unite și cu Marea Britanie. Nu oricine poate ocupa un post de ambasador și nu oricum. Echipa Bă­sescu-Boc s-a fixat în măruntele noastre po­lemici interne și am ieșit din circuitul internațional. Baconschi și MRU puteau fi buni di­plomați. Atragerea lor în înfruntările po­litice interne a fost un dezastru. Poate învățăm și să refuzăm o funcție, cînd ni se propune. Apreciez în grad înalt refuzul lui Raed Arafat de a deveni ministru. Știe să facă ceva, îi place ce face, ca ministru ar fi intrat în jocurile politicianiste de la noi şi ar fi pierdut mult din preţuirea și admirația de care se bucură azi.


9. Să nu plece urechea, să nu transforme justiţia în spectacol, cu arestările acelea de 29 de zile, care n-au fost urmate de nimic. Justiția să fie lăsată să-și facă datoria și să-și îndepli­nească obligațiile legale. Fără telefoane de taină și fără intervențiile intempestive ale procuro­rilor. De altfel, printre primele măsuri admi­nistrative, ar trebui inclusă schimbarea din funcție a procurorului general și a șefului DNA.



10. S-ar impune depolitizarea instituțiilor Statului, o selecție severă și numiri competente – o mare eroare ar fi înlocuirea pe criterii politice, ai lor cu ai noștri. S-a văzut, cu vîrf și îndesat, în timpul președinției lui Emil Constantinescu, atunci cînd fel de fel de incompetenți au ocupat cele 15.000 de posturi de specialiști.
11. Să nu-și piardă speranța repede. Vor veni zile grele și vor urma diversiuni dintre cele mai neașteptate. Și, să nu uităm, actualul premier – eventual și ceilalţi membri ai Guvernului – să renunțe să conducă automobile de curse sau motociclete. Ne aducem aminte cum Băsescu, după un șpriț cu Becali, s-a suit la volan… Premierul Tăriceanu și-a pus via­ța în pericol conducînd o motocicletă. Cît sînt în astfel de funcții – pofta în cui. Ei nu sînt şoferi, ci demnitari.

12. Să nu vorbească prea mult. Și să nu se afișeze excesiv, ci doar atît cît este necesar pentru o bună și eficientă comunicare. Și fără trăncăneală inutilă sau glumițe din care se mai ițește cine știe ce incident speculat de presă sau de către adversarii politici. Tăcerea e, deseori, de aur. Nu e nevoie ca deciziile Guvernului să fie luate la televizor. Sau să apară zi de zi membri ai cabinetului ca să trancănească vrute și nevrute – un prost obicei care ar trebui curmat. Altfel, plătim purtători de cuvînt – avem și la spitale, și la pușcării – degeaba.

Ne oprim aici. Fără să ne facem mari iluzii, am spus chiar ce credem.

Bedros HORASANGIAN - Migrările politice şi dispreţul faţă de pensionari

În plină recuperare a organelor interne după festinul culinar pascal – remarcînd intensitatea anunțurilor publicitare dedicate arsurilor stomacale și altor inadecvări digestive, am putea spune că sîntem un popor care stă mult pe vine, reclama cu „Tu cît timp ai stat la toaletă?“ părîndu-mi-se absolut constructivă – și cu năzuința altor zile de odihnă și distracție cu prilejul zilei de 1 Mai, sărbătoarea oamenilor muncii, obținută cu greu de sindicaliștii britanici și care nu este o sărbătoare comunistă (nota bene!), putem urmări mai relaxați mișcările de pe scena politică românească. Dar și internațională.

Un anume Rogojin, locotenent – vorba vine, evident, cu grad mai mare – al președintelui rus Vladimir Putin, face afirmații absolut jignitoare la adresa României și a românilor. Pus să gestioneze și situația din Transnistria, fostul luptător din războiul româno-transnistrean spune neted că viitorul este limpede. Dacă moldovenii vor o unire cu România, să se lingă pe bot de Transnistria, care este a noastră. Adică a rușilor. Scurt. MAE român tace, vocala Administraţie Prezidenţială de la Cotroceni la fel, stăm și constatăm. Ce va urma? Nu știm. Știm însă că în Siria se moare pe capete. Zeci și sute de morți sînt înregistrați zilnic. Uniunea Europeană propune sancțiuni, NATO tace și nu sînt semne că va avea loc o intervenție în favoarea poporului sirian, făcut harcea-parcea de un lider care chiar nu vrea să țină cont de ce se întîmplă în stradă. Liderii chinezi sînt în discuţii şi tratative cu liderii țărilor membre UE, care s-au adunat ciopor la Bruxelles, doar-doar vor ciuguli ceva din banii preconizați de urmașii lui Mao și Ciu En Lai pentru investiții. Procesul comunismului se oprește la Marele Zid Chinezesc și pe țărmurile Cubei.

În Franța, situația s-a complicat. Pe primul loc, după turul I, candidatul socialist Hollande, dar Nicholas Sarkozy nu se lasă și îl urmează îndeaproape, precum, cîndva, în Turul Fran­ței, veșnicul loc doi Raymond Poulidor, care îl talona (şi atît!) pe imbatabilul Jacques Anquetil (presupunem că doar Radu Cosașu ar mai zîmbi la astfel de comparații). Lupta se va da în turul doi și va fi decisă de cei aflați pe locurile imediat următoare. Candidata Frontului Național, un fel de PRM francez naționalist și xenofob, a adunat cam 20% din sufragii. Voturi ce i-ar putea da speranțe lui Sarkozy. Să mai amintim că Băsescu a cîștigat alegerile cu voturile peremiștilor mult huliți?

Cum spuneam, cu gîndul la 1 Mai muncitoresc, populația României urmărește, cu fervoare, încinsa bătută politică românească. Cine mai pleacă de la partidele de la putere și unde se duce? Migrările parlamentarilor ar putea stîrni interesul unor case de pariuri, care ar scoate bani frumoși din joaca asta a plecărilor, a demisiilor sau a trădărilor. PNL și PSD îi adună pe cei care părăsesc corabia puterii, care ia serios apă. Fiecare zi aduce noi nume de deputați, senatori sau primari care pleacă dintr-o tabără și trec în alta. Este evident că tot acest război de hărțuială cu puterea are o miză mare, prin erodarea arcului guvernamental și reconfigurarea unei alte majorități parlamentare. Să nu uităm de grațioasa intervenție a premierului, „Eu sînt liberal…“, și de dorința lui de a fi invitat la o ședință a partidului brătienilor. PNL a ajuns acum un fel de loc de tocmeală („Cine vine la noi cîș­tigă ceva!“) în care cei care intră în PNL par să fie mai apreciaţi decît statornicii membri de partid. Ca să se încheie acest joc al trecerilor de la PDL la celelalte partide ar fi de găsit o soluție simplă. Să treacă o jumătate din PDL la PNL și cealaltă jumătate la PSD! Vom avea, astfel, un USL foarte tare, va fi plăcut surprins și Traian Băsescu fiindcă are în fruntea cui să-l pună pe Mihai Răzvan Ungureanu pentru crearea unui mare partid de dreapta în România, iar procesul comunismului va duce spre noi culmi societatea capitalistă multilateral dezvoltată. E clar că se va lăsa cu Perinița și Hora Unirii!

Dincolo de ironiile noastre – mai mult amare și acre decît vesel-colorate –, realitatea politică românească, aflată într-o mișcare browniană fără sfîrșit, poate anunța moartea politicii românești. Cînd nu mai există stînga și dreapta, cînd nu mai există doctrine și ideologii, cînd totul se poate suci și răsuci doar în funcție de niște lideri charismatici, vom putea face doar administrație. Fără politică. Dacă Neculai Onțanu sau Cristian Popescu-Piedone sînt gospodari și pot gestiona treburile cetății locale, mai contează apartenența la vreo grupare politică?

Și totuși, va conta. La nivel parlamentar sau guvernamental, jocurile vor fi făcute politic. Adică în înfruntarea dintre ai noștri – nu contează care – și ai lor – nu contează care. Cine cade la mijloc sau e pe dinafară nu mai are nici o șansă să existe. Așa cum se dorește cu asistații – Elena Udrea se leagă de cei peste opt milioane de asistați sociali din România (cifra asta nu știm cine i-o fi vîrît-o în cap, dar nu poate fi reală!!!) și dă vina pe ei, foarte băsescian, de altfel, spunînd că din cauza asistaţilor au ceilalți cetățeni salarii și pensii mici. Asta ca să ne lămurim definitiv. Eventual să propună Elena Udrea să fie lichidați aceşti asistaţi care încurcă guvernarea. Un proiect, cu bani europeni, de eutanasiere a celor neputincioși sau bolnavi cronici ar duce la mari economii şi la serioase rezerve la bugetul Statului. Apoi, cu banii economisiţi, să facem piscine și terenuri de sport, parcuri prin vii și livezi.

Cine mai rămîne să trăiască și să voteze. Nebunia cu zeci de mii de pensionari puși pe drumuri ca să recupereze niște amărîte de milioane de lei (vechi) ni se pare o farsă sinistră. Practic, pensionarii au fost furaţi, iar PDL va avea un vot contra şi de la pensionari. Dispreţul faţă de pensionari şi faţă de asistaţii social poate duce PDL-ul în faţa unei catastrofe electorale.

Bedros HORASANGIAN - Trăim prost, dar bine!

Nu cred că vreun cetățean german s-ar putea exalta în faţa accentului cu care i-ar spune, în franceză, Oh, mon petit..., cancelarul german Angela Merkel președintelui francez Nicolas Sarkozy. În schimb, am auzit exclamații aiuritor admirative la adresa limbii engleze practicate de premierul român cu prilejul interviului dat la Atena postului Al Jazeera. Nu ar fi nimic rău sau de incriminat în faptul că primul ministru român vorbește corect și cursiv limba engleză. Ceea ce vreau să relev, aici și acum, este indiferența mea totală la accentele limbii engleze utilizate de Mihai Răzvan Ungureanu după – nu-mi iese din cap și pace! – moartea unei copile în haznaua unei școli din România. Nu am auzit regrete legate de această tragedie – peste cîteva zile s-a repetat cu un copil de doi ani: îngrozitor, ce să spunem mai mult? – care, cred eu, ar fi trebuit să alerteze, dacă nu tot poporul, măcar autoritățile.



Ce se poate face, să zicem, într-o lună, pentru ca, de azi înainte, nici un copil să nu mai moară în astfel de condiții umilitoare? Dacă răspunsul e negativ, un dat din umeri sau ceva de genul „Nu se poate face nimic...“ sau „Se întîmplă, na, asta e...“, atunci pot spune și eu că accentul oxfordian cu care primul ministru mînuiește limba engleză mă lasă rece.

I-am văzut pașii mici, mici și iuți, iuți-iuți, cu care ocolea portbagajul mașinii oficiale care-l aducea alături de președintele în exercițiu la instalarea ca șef SIE și cum se grăbea, cu pași mici și iuți, iuți-iuţi, să ajungă din partea stîngă a automobilului prezidențial în partea dreaptă, astfel ca la coborîrea șefului Statului să fie chiar în dreptul lui. Ar merita ca televiziunile să reia scena, mai ales că se face mare caz de ținuta smart and clever a înlocuitorului lui Emil Boc. Nu vreau să comentez în nici un fel cum se numește o astfel de atitudine, dar se poate găsi în textul lui Cehov din Doamna cu cățelul. Anna Sergheevna, eroina povestirii, îi relata iubitului ei Gurov ce om bun este soțul ei, cum are are grijă de ea și de familie, dar este o slugă. Nu spunem mai mult. Am amintit însă de acest episod pentru a scoate în evidenţă, pe de o parte, grijile intelectualității române pentru frumusețile culturale și, pe de altă parte, lipsa totală de interes pentru grijile gloatei.



Pe acest fond primăvăratic, au avut loc congresele celor trei partide ce alcătuiesc actuala opoziție. Entuziasm mobilizator, bezele, unitate și speranța că se vor cîștiga alegerile ce vor urma. Ad integrum. Locale, parlamentare, prezidențiale. Dacă pentru primele două bătălia electorală deja a început, pentru cele prezidențiale încă există semne de întrebare. Cine va fi candidatul PDL, care dintre beizadelele partidului va fi aruncată în groapa cu lei a alegerilor? Acum șase luni era pe cai mari Teodor Baconschi – acum, fostul ministru de Externe, domnul Baconschi, va face campanie electorală, alături de Videanu, Anca Boagiu și Negoiță, pentru… Silviu Prigoană! Să treci de la Părinții Pustiei, Patriarhi, Grigorie de Nazians și Pavel din Tars la Prigoană este o performanță.
Mai nou, după retragerea de pe pia­ță a lui Baconschi, se rostește cu evlavie și cu voce tare numele actualului premier. Atît Elena Udrea, cît și Adrian Videanu, dar și misteriosul vicepreședinte-ideolog-de-taină Valeriu Stoica sau secretarul general al PDL, veșnic caraghiosul Ioan Oltean, au avansat numele lui Mihai Răzvan Ungureanu ca viitor candidat la președinţie. Actualul premier este văzut şi drept viitorul lider charismatic al unei viitoare drepte. Care azi nu există. Orice s-ar zice – și se tot zice –, PDL numai de dreapta nu este. Centru-dreapta, precizează Monica Macovei, cu aerul domniei sale de muceniță a eticii, privind calm și lucid viitorul frumos al națiunii române.


Bun, să zicem, dar de unde atîta ambiț pe acești politicieni dornici de funcții și de onoruri publice, ca ei să fie musai de dreapta? Cine le-a băgat în cap că dreapta e bună și stînga e cîh? De unde pînă unde dreapta pe buzele Robertei Anastase – s-a mărturisit, cu candoarea cu care se confesează și Elena Udrea, tot de dreapta, parol! –, fără să ne și spună în ce constă o astfel de poziționare pe mocirlosul nostru eșichier politic. Ba chiar și premierului i-a scăpat mai deunăzi că este de dreapta, fără să-l întrebe nimeni și fără să avanseze vreo doctrină sau ideologie politică.



Așa că bătălia electorală se va da nu pe doctrine sau ideologii, ci pe nume charismatice, pe fondurile puse la bătaie și pe dat la gioale. Banii ar veni de la Guvern, dosarele cu bube de aiurea. Vor conta aceste dosare ținute la răcoare cu care vor fi șantajaţi cei intrați în cursă. Că doar președintele nu va juca table cu Sebastian Lăzăroiu sau bridge cu Toader Paleologu. Scrisoarea adresată opoziției cu oferta de demisie în schimbul acceptării modificării Constituției nu poate fi decît o încercare de cacealma. N-a ținut diversiunea, vor urma și altele.

PDL nu se va da la o parte fără o luptă crîncenă. Bătăliile grele se vor da însă în teritoriu, în provincie, unde baronii locali gen Flutur, Ioan Oltean sau Falcă vor avea un cuvînt greu de spus. Scoaterea din joc a ministrului udemerist Laszlo Borbely – o figură distinsă în politica noastră, unde figurile patibulare copleșesc și prin număr, și prin manifestări – demonstrează aceeași lipsă de imaginație a autorităților și a organelor abilitate. Arătarea pisicii și șantajul cu trimisul în judecată sînt arme redutabile în România. Nimeni nu mai rămîne cum a fost după două nopți petrecute în arest. Nu cred în imparțialitatea justiției selective și nici în mascaradele cu mascați și ofițeri DIICOT care dau buzna să umfle cetățenii. Atît Laura Codruța Koveși cît și Daniel Morar, cu instituțiile lor cu tot, servesc doar președintelui și atît.



Pe acest fond tensionat, delimitările lui Sorin Frunzăverde – de voie – sau Cristian Preda – de nevoie – sînt sugestive. Faptul că sute de oameni mor zilnic în Siria pentru că se opun actualului lor președinte deja nu mai spune nimic. În schimb, avem acum toate datele ca să concluzionăm că USL – chiar dacă nu mai vrea să colaboreze, cu acte în regulă, cu PDL – va fi obligată să accepte o coabitare oricît de scrîșnită. S-a ajuns la situația în care nu mai există o stîngă și o dreaptă capabile să exprime ceva, ci numai o pastă politică, în care doar nişte personalități mai pot să impună, dacă nu respect, măcar simpatie. Și încredere. Este neapărată nevoie de încredere.

Bășcălia lui Traian Băsescu și aroganța (trufia) acoliților băsescieni au rupt orice punte de legătură cu marea masă a populației. Ceva este absolut necesar să se reînchege. Nu se poate trăi doar cu frică și resemnare, cu indiferență și fiecare-pentru-el-scapă-cine-poate. Prostia custatul social și meschinăria cu popor asistat trebuie să dispară. Cei care vor să fie la putere trebuie să se aplece către nevoile norodului și să nu fie cu gîndul doar la cum se pot îndeşi paralele în chimir. Altfel, le-am făcut degeaba statui lui Bălcescu și lui Tudor Vladimirescu. Dacă dragoste nu e, măcar speranța să îngrijească bostănăria neamului. Vom vedea după Paști cum evoluează situația și dacă moțiunea de cenzură preconizată va da roade, dincolo de ouăle roșii și cozonacul rămase după Înviere.

Bedros HORASANGIAN - Cică nişte parlamentari


Nr.1:
Un anume Mihail Boldea a ținut capul de afiș politic al ultimelor zile. Avocat de profesie, cu domiciul stabil în municipiul Galați, dar cu învîrteli dincolo de lege prin tot județul, a ajuns să fie chiar vicelider de grup parlamentar. Bravo lui. Semn că nu doar președintele promovează femeile, cum se tot laudă hăhăind, ci și partidul care-i execută toate nazurile promovează tineri de perspectivă. Bravo iar. SRI-ul cică îl monitoriza pe astăzi urmăritul internațional cu mandat de arestare și tot dichisul birocratic legal și juridic din 2008.

Sîntem în 2012. Abia în 2012 aflăm de potlogăriile – multilateral dezvoltate – ale numitului Mihail Boldea, care nu este un infractor oarecare și pungaș – cum îl caracteriza generalul Dobrițoiu –, ci deputat în Parlamentul României. Organele abilitate știu de multă vreme de potlogăriile operate de venalul avocat. Subiect gras pentru un roman nonfiction, cu boschetari și pușcăriași puși să semneze acte de proprietate, cu vînzări de imobile și falsificări de acte. Poveste lungă. Dar interesele partidului de guvernămînt au primat și numitul Mihail Boldea a fost protejat. Cum să nu știe colegii de partid și vecinii din Galați – urbe mică, nu sîntem nici în NYC, nici la Istanbul – cu ce se ocupă numitul Mihail Boldea. L-am auzit vorbind. Colegul de breaslă al lui Istrate Micescu, Dongoroz sau Mihail Paleologu parcă scuipa cuvintele. Și pocea limba română, așa cum pîngărise și legile. Nu insist pe aceste detalii.

Înainte de a părăsi România – a fugit?, nu, a plecat legal, nu există paranteze aici, numitului Mihail Boldea îi place să povestească ce a făcut, cum a traversat Bulgaria, a luat avionul în Turcia și apoi autobuzul/mașina la Nairobi, în Kenya. Omul vrea să pară sincer, chiar dacă autoritățile române îndrituite – ne înnebunim după acești termeni – l-au localizat cu precizie. Precizează și președintele Traian Băsescu – pe care nu ar trebui să-l pomenim la tot pasul, cum ne sugerează simpaticul coleg din Camera Deputaților al numitului Mihail Boldea, veșnic zîmbărețul deputat PDL Toader Paleologu. Acesta ne-a amintit că situația creată de Mihail Boldea este foarte importantă. Ministrul de Externe zicea că nu e. Să trecem. Ca să vezi. De ce este important atunci? Pentru că numitul Mihail Boldea este cetățean român. Wow, tare de tot, grija părintească pentru cetățeanul român Mihail Boldea, nu care cumva să fie reținut de autoritățile altui stat. Gata-gata să ne dea și nouă lacrimile, ca la momentul cu dragă Stolo. Și mai ce? Și iată că acum/apoi cum ne chinuim să-l aducem în țară cu greutăți mari și eforturi diplomatico-juridice și mai mari.

Emoționantă grija de ultimă oră manifestată de şeful Statului român și arătată de autoritățile române pentru cetățeanul român, numitul Mihail Boldea. Interesant de remarcat cum sîntem noi atît de grijulii cînd este vorba despre infractori urmăriți internațional. Că este vorba de Nicolaiciuc, alde Popa sau Omar Hayssam. De ce oare atîta dăruire patriotică pentru cetățenii care fac matrapazlîcuri, cîtă vreme ceilalţi cetățeni români, mai mult sau mai puțin asistați, nu beneficiază de aceeași atenție? Fetița aceea care a murit săptămînile trecute într-un mod în-gro-zi-tor nu este tot cetățean român? Nu pot uita drama acelei familii și moartea cumplită a unei copile care a căzut în, chipurile, fosa septică a toaletei unei școli fără canalizare din România. Cuvîntul „hazna“ în limba română este oribil, chiar dacă în turcește înseamnă tezaur. Nu ne aducem aminte ca șeful Statului să fi clipit, măcar la auzul acestei nenorociri. Și să poruncească pe loc ca, în două săptămîni – hai, o lună! –, toate școlile din România să aibă canalizare, apă curentă, sau, foarte simplu, toalete ecologice. Să se ia măsuri ferme și eficiente pentru ca astfel de tragedii să nu mai aibă loc. Nu, fata aceea nu era cetățean român, deputat în Parlamentul României, acuzat de mari mizerii și care acum face pe victima, plecat la odihnă undeva, în Africa. Există vreo responsabilitate privind acest caz? Ce zice procurorul-șef al României este de tot hazul. Procurorul de caz este obosit și demoralizat de excesiva expunere mediatică a cazului. Ca să vezi, săracii procurori – un fel de spaimă a românilor de azi, ideea ar fi ca nimeni să nu se simtă în siguranță, nu contează dacă a făcut ceva ilegal sau nu, frica trebuie să existe, ca să alimenteze obediența și lingușeala.
Și așa ajungem la nr.2:

Celălalt deputat PD-L care a ținut și el, în felul lui, capul de afiș politic. Toader Paleologu este un (încă) june politician cu studii avansate, cu lecturi chichirisite, cu experiență diplomatică – a fost și ambasador al României –, dar, cel mai important, a crescut frumos lîngă niște părinți minunați. Nu orice cetățean român a beneficiat de condițiile oferite de familia lui Toader Paleologu. Nu orice cetățean român a avut șansa să crească pe lîngă Constantin Noica și Nicolae Steinhardt. Nu orice cetățean român a beneficiat de atîta sprijin intelectual/material și de dragoste/pro­tecție din partea familiei pentru a se forma ca om. De aceea, ne surprinde neplăcut tot circul pe care-l face acum Toader. S-o spunem de-a dreptul, îl știm de mic, așa că ne putem permite această familiaritate. Și chiar îl prețuim, ne este simpatic. Dar nu-i putem trece cu vederea unele ieșiri din spațiul public, care, departe de al onora, induc un sentiment de jenă și amărăciune.

Toată povestea cu ieșirea din istorie a lui Traian Băsescu, cu panaș, și comparațiile cu Napoleon sau Ludovic al XIV-lea sînt hilare. Ca să nu spunem mai mult. Deputatul PDL, monarhist convins ca și regretatul său părinte, nu se poate juca la infinit, precum cu tricicleta pe strada Armenească sau cu pisicile de pe Strada Latină. Avem destui saltimbanci în politica românească de azi ca să mai adauge și Toader Paleologu noi numere de spectacol burlesc. Mihail Boldea a fost ales deputat în Parlamentul României, reprezentînd Partidul Democrat-Liberal, apoi a migrat recent la UNPR, de unde a fost mazilit. Dar este, în continuare, deputat în Parlamentul României. Ca și Toader al nostru, care se duce cu bicicleta la serviciu – foarte frumos, dar cumva strident și provocator. Nu toată viața noastră este plină de hăhăhăhă. Mai și suspinăm. De Bacovia nu mai vorbește nimeni azi. Nu este membru și nici parlamentar PDL. Îi cer iertare lui Toader Paleologu pentru aceste cîteva considerații, dar nu-mi iese din cap moartea teribilă a acelei fetițe. Mi-a pierit complet cheful de glumițe. Și de rîs.

Bedros HORASANGIAN - Va cîștiga PDL alegerile sau le va pierde USL?

Ce să mai credem din predicile emanate de Traian Băsescu/Emil Boc (ieri) și din cele ale lui Traian Băsescu/Mihai Răzvan Ungureanu (azi)? Ba era jale mare cu populismul și creșterile salariale nesăbuite, ba de la 31 decembrie 2011 se întrunesc iar condițiunile pentru creșteri salariale! Azi așa, mîine altfel, viața trece oricum. Cine să-și mai bată capul de ce au murit milioane de oameni în Gulag sau de ce a fost împușcată Anna Politkovskaia, dacă lumea rusească de azi e fericită că niște zîmbărețe babuști se dau în stamba Eurovisionului?



Ultimele ieșiri la rampă ale președintelui Traian Băsescu anunță deschiderea oficială a campaniei electorale. Cuvîntarea din Parlamentul României și lungul șir de confesiuni, mărturii și sugestii pentru viitorul României (şi al românilor) induc nu doar indicații ferme („nu e momentul acum să scădem CAS-ul“) și reclamații („am fost umilit“), ci şi clare directive: nu se poate face o alianță în viitor cu PSD (partid emanat din fostul bolșevic PCR, de care pedeliștii, vajnici apărători și propagatori ai unei drepte care nu e situată nicăieri, fug ca dracul de tămîie…), dar, la o adică, o alianță cu PNL, de ce nu?
Pe de altă parte, concubinajul PDL cu UNPR (partid de strînsură, cu opinteli stîngist-populiste) contrazice imaginea „de dreapta“ a PDL. De asemenea, detectăm contraziceri flagrante în declaraţiile PDL. S-a spus că o alian­ță la nivel național nu se va face cu nimeni, dar, la nivel local, merg orice fel de aranjamente (cităm justificarea lui Emil Boc: „pentru maximizarea șanselor la alegerile locale“).

Avem, față în față, jocurile cu mai multe strategii ale gîndăcărimii de partid care trebuie să strîngă aderenți, susținători, eventual sponsori – că veni vorba, pe ce bani s-au fabricat mulțimea de bannere din București cu leneșii neamului, proțăpite și atîrnate peste tot? – ca să iasă alegerile cum trebuie.


Ofensiva de primăvară pe care o preconizam recent capătă chip și glas. Este limpede că vom avea o campanie electorală dură, iar PDL și GDS vor lupta din greu pentru orientarea cum se cuvine a unui electorat care, dacă nu așteaptă cu înfrigurare noua creștere preconizată a salariilor, măcar se bucură de Învierea Domnului. Regretăm că ni se confirmă toate supozițiile. Recapitulînd: pe de o parte, sînt cele legate de abureala gloatei cu fel de fel de firitiseli, retorice sau materiale, și promisiuni duioase cu iz de aghiasmă electorală. Noi am făcut și am dres, oricum sîntem cei mai buni dintre români: Ia te uită! Președintele nu abdică – tare de tot, dramoleta văicărelii prezidențiale –, chiar dacă a fost umilit, săracu’ domnu’ președinte. Pe de altă parte, cu ce adversari a rămas să ne confruntăm? Niște prăpădiți cu caș la gură. Crin Antonescu vorbește mult și nu convinge pe nimeni, Ponta, un june care e la fel de prostănac, bine i-a zis Bunicutza.



Provocările și ambuscadele nu vor lipsi. Vin alegerile, iar coarda românească verde se întinde tare. Nu e bine să te mai afișezi cu ungurii de la UDMR, nici să faci mare caz de cosmopolitismul și toleranțele multiculturale ale Uniunii Europene. Un lider cu charismă și potențial politic – fostul purtător de cuvînt al PSD, avocatul Dan Șova – a căzut într-o capcană. A spus public ceea ce nu puțini politicieni români gîndesc în particular. Numai că Dan Şova, absolvent de Istorie, nu poate să înţeleagă cîteva propoziţii simple, probate istoric. Mareșalul Ion Antonescu este criminal de război. Punct. Legea care condamnă negarea Holocaustului este valabilă și în România. Punct. Aici nu mai este loc de nuanțe.
Dacă un jurnalist ca Teșu Solomovici poate introduce detalii sau nuanțe pentru a umaniza portretul mareșalului Ion Antonescu, un om politic nu are voie să greșească. Nu este o gafă ce a făcut liderul PSD, ci o gravă greșeală politică. Nu era nevoie să plece la Washington, la Muzeul Holocaustului, ca să fie convins de prostia făcută. Andrei Gheorghe l-a încuiat și pe generalul Stănculescu cu subiectul ăsta. Doar că fostul general e acum condamnat la închisoare pe viață și poate avea orice fel de opinii personale (cum a avut și Ion Cristoiu, dar, ciudat, nu a pățit nimic, după vestita emisiune cu Eugenia Vodă, de la TVR; din contră, au semnat pentru apărarea lui, după admonestarea CNA-ului, destule nume importante).


Credem că astfel de momente vor mai apărea și pe viitor – pe fondul unei precare culturi politice și istorice – şi vor fi valorificate abil de către experimentații politicieni ce alcătuiesc actualul arc guvernamental. Aceștia vor sancționa abil orice greșeală a adversarilor.



La discursul plin de „succesuri“ ale actualei guvernări – ţinut de Traian Băsescu –, se vor adăuga alte mizerii și erori ale adversarilor politici. Dacă la PDL s-a sunat mobilizarea generală, USL stă și dormitează ferice, bazîndu-se pe niște sondaje care pot fi înșelătoare. Echipele de campanie ale Puterii şi ale Opoziţiei funcționează disproporționat. Cei care adună voturi prin provincie – Flutur, Frunzăverde, Oltean, Falcă – nu au somn, pe cînd liderii USL se țin de apariții TV și de lansări de carte. Nu așa se vor putea cîștiga niște alegeri, ci așa se pot pierde. Românul nu e ranchiunos şi are memoria scurtă. Ce mai contează tăierea salariilor, dacă acum vor crește? Avem bazine de înot, patinoare și parcuri în multe sate și comune ale patriei. Păi, nu-i frumos și creștinește ca, după o zi de muncă la cîmp sau la fermă, să ne bălacim nițel la bazin sau să facem fitness la marginea pădurii? Banii, dă-i dracu’ de bani, să fim sănătoși, ia mai zi una veselă, bade Vasile! De ce să nu ne avem, acum, ca frații?
Că veni vorba despre alegeri: cine se va ocupa de diaspora și de cele un milion de voturi preconizate de fostul ministru MAE? Ar fi multe de pritocit aici. Lupta electorală este abia la început. O singură nedumerire va rămîne. Oare PDL va cîștiga alegerile sau USL le va pierde? Din dilema asta nu putem ieși.

Bedros HORASANGIAN - Noua Republică şi Mișcarea Populară

Nu știu dacă partidul politic Noua Republică a fost înregistrat la OSIM. Nu care cumva să i se fure denumirea şi mesajul agitatoric. Am înțeles însă că noua mișcare pentru schimbarea la față a României are deja un suport juridic, un program şi un mesaj politic. S-ar vrea un soi de alternativă politică, evident, de dreapta, căci stînga e văzută prost în România. Oameni noi, idei noi, crez nou, cinste, abnegație. Iubire de Dumnezeu şi reformă morală pe un suport civic care să solidarizeze tot ce este sănătos în societatea românească.

O fostă colegă de liceu, exaltată admiratoare a Dilemei şi a lui Andrei Pleșu – spun asta ca s-o situez cumva în lumea reală de azi –, mi-a tot trimis „materiale“ şi grupaje informative legate de acest nou rug misionar de salvare a lumii românești. Liderul lui este un distins intelectual, prezentabil, extrem de civilizat – l-am cunoscut personal –, care are charismă, forță de convingere şi, de ce nu?, poate şi ambiția de a reuşi. Ceea ce nu e de neglijat, nu poți face politică militantă cu scepticism sau îndoieli. Că veni vorba, ce frumos se bucura Ion Cristoiu – fostul utecist de frunte, actualul admirator al mareșalului Antonescu – de victoria lui Putin şi cum explica, grațios şi fericit, ce bine e pentru Europa şi pentru întreaga omenire că un om tare, previzibil şi care știe să țină hățurile a învins. Rusia a fost salvată şi omenirea va avea liniște. Altfel, cine știe ce ieșea dacă era învingător vreunul dintre adversarii lui Putin? L-am auzit şi noi pe Putin, strigînd emoționat: „Am învins! Am salvat Rusia!“ Şi lăcrimînd discret de emoție. Masa de susținători se bucura în delir. Fostul președinte Medvedev, pupila lui Putin, nu-şi ascundea nici el emoția şi bucuria, iar o mare cîntăreață precum Netrebko îi livra şi ea bezele noului/ vechiului lider de la Kremlin. Spunem toate acestea pentru că un popor poate fi ușor aburit cu vorbe mari şi cu idei puține.

Nu știu ce suport popular are Noua Republică, dar știu că se duce o campanie susținută de promovare a acesteia la nivel național. Ținta ar fi intrarea în Parlament şi un procent de 10-12% care să asigure un capital suficient pentru manevre politice. Să nu uităm că UDMR-ul a fost decisiv pe eşichierul politic cu doar 5-7%. După primul val agitatoric cu Noua Republică a lui Mihail Neamțu, o altă mişcare politică îşi afirmă intenţia de a intra în luptă. Ea s-ar numi Mișcarea Populară şi ar vrea să coaguleze tot ce se poate aduna laolaltă, sub sigla generoasă a unei inimi de culoare verde. Boc dixit. Dacă în anii ’50 exista o intoleranţă pentru verde – culoarea islamului, culoarea ungurilor etc – acum avem alergie la roșu. OK, trecem peste aceste divagații coloristice şi peste faptul că Mișcarea Populară a fost înregistrată la OSIM cu titlu privat şi are proprietar. Nu ne pricepem la aspecte juridice, de aceea nu intrăm în vagi divagații. Bun. În schimb, am stat şi am citit pe Internet tot ce se putea citi ca să ne facem o idee exactă despre evoluția acestui aspirator de mesaje şi intenții politice. Care ce anume îşi doreşte? Dacă Noua Republică afișează neted o intenție de schimbare a întregii clase politice şi propune, dacă nu ideologii noi, măcar un suflu nou, tînăr, proaspăt etc. – ceea ce sună bine, dar sîntem prea pățiți ca să mai marșăm la entuziasme de acest gen, ținînd cont de tot ce s-a petecut doar în timpul vieții noastre –, Mișcarea Populară este o construcție abilă doar pentru a împiedica USL-ul să cîștige viitoarele alegeri. Cîteva luni de iarnă şi de proteste care au speriat nu doar prin viscole, dar şi prin sondaje actualul arc guvernamental au fost un duș rece. Atît pentru președintele Traian Băsescu – care a stat cu capul la cutie şi a tăcut molcuț prea mult în timpul demonstrațiilor antiprezidențiale –, cît şi pentru PDL, adus în pragul unei crize interne. Abila debarcare a lui Emil Boc, formarea unui guvern alcătuit din nume necunoscute şi scoaterea în față a noului premier Ungureanu au fost mișcări bine țintite.


Dacă adăugăm la asta numirea lui Meleșcanu la SIE şi trecerea fostului ministru de Externe, vice al PDL în postura de policy maker al Mișcării Populare (după ce era deja nașul liniei creștin-democrate din PDL şi motorul unei creștin-democrații lăsate de izbeliște de țărăniști) devine vizibilă ofensiva generală a actualei puteri pentru cîștigarea viitoarelor alegeri. Dacă la anticipate PDL şi cei din preajmă – UNPR care s-ar dori un fel de alternativă populist-stîngistă la PSD, are deja sedii prin toate orașele în care Universitatea „Spiru Haret“ întreține cooperativa de făcut diplome, ceea ce nu este prea cușer, am prezice noi şi UDMR-ul care ar asigura un minimum de suport necesar în caz de majoritate fragilă – ar fi zdrobite, la alegerile la termen șansele de victorie ale noii Mișcări Populare cresc exponențial. Am citit toate declarațiile lui T. Baconschi – prudență, așteptăm filialele –, ale lui Preda, Flutur – noi sîntem mișcare populară, USL-ul este nepopular – ale lui Sebastian Lăzăroiu – cel mai tare în a face ipoteze fistichii. Tandemul Elena Udrea-Becali are deja un soi de parteneriat pentru București. Ultima strigare a liderului Emil Boc: este liber la alianțe pentru locale. Ce să înțelegem din toată această învălmășeală? Că nu contează România şi aspirațiile „poporului asistat“? Mereu se face caz de această imensă prostie, ca să nu spunem ticăloşie! Orice este valabil şi posibil pentru cîștigarea alegerilor. USL va avea zile foarte grele în continuare. Dacă a contat pe niște sondaje generoase, ele nu vor folosi la nimic în următoarele luni. Vor fi scoase la bătaie toate armele şi argumentele. De la a compromite la a cumpăra oameni, de la a șantaja la a promite posturi. Mișcarea Populară, care ar dori să adune şi pe țărăniști, şi pe ecologiști, şi pe uneperiștii lui Oprea, şi pe peremiștii lui Corneliu Vadim Tudor, şi Partidul Poporului, cu alde Dan Diaconescu va anula orice fel de ideologie sau de program doctrinar. Căci dorința de a cîștiga alegerile este prea mare pentru a mai fi nevoie de sclifoseli doctrinare. O lege a lustrației întocmită strîmb nu face nici un fel de reparație morală, cum se exprima cu candoare Roberta Anastase. Pe acest fond de Totul pentru Front, Totul pentru Victorie! vom vedea şi auzi multe.



L-am auzit deja pe premier spunînd cît va fi de intransigent cu cei care nu vor atinge obiectivele de a recolta echivalentul a 1.5% din PIB din evaziunea fiscală. Cine s-a ocupat de arhondologia boierilor moldavi şi a juns la arhondaricul guvernului știe ce spune. Banii, dacă vin la teșcherea, se vor putea face in extremis şi rectificări bugetare. Astfel că un 5% real oferit bacşiș populației asistate ar fi un bonus de încredere. Votați cum trebuie, contați pe noi, FMI-ul e cu noi, Mișcarea Populară vă va proteja şi vom trece toate hopurile crizei mondiale. Doar împreună. Deja vedem cu ochii închişi cei patru mii de reprezentanți la Congresul Mișcării Populare aplaudînd în delir victoria în alegeri. Totul este posibil, chiar şi permis. Acel Venceremos! al lui Dolores Iba­rruri, Fidel Castro şi, mai nou, al lui Putin are în România toate șansele să devină realitate. Nu te poți opune mișcărilor populare şi voinței suverane a poporului. Dacă supoziţiile la alegerile din Rusia s-au confirmat, nu credem că greşim prea mult prin cele exprimate vizavi de viitorul luminos al Mișcării Populare. În care, orice ar fi, nu ne găsim locul. Ca şi îna­inte de ’89, am rămas mereu pe dinafară.

Bedros HORASANGIAN - Contraofensiva

Coaliţia de guvernămînt strînge rîndurile. După ce a trecut prin momente dificile, iar PDL a consemnat scăderi dramatice în sondaje – dar cu sondajele la noi e o poveste complicată şi nu ne putem baza pe ele –, a venit vremea ca situaţia să se redreseze. Schimbarea din funcţie a lui Emil Boc – epuizat ca imagine şi uzat ca premier al unui cabinet condus prin deciziile preşedintelui – ar putea fi de bun augur. Pentru PDL, desigur, mai puţin pentru România.

Noul cabinet al noului premier este alcătuit din personaje obscure, fără anvergură politică sau expertiză profesională. De aceea nu trebuie să ne aşteptăm la mişcări spectaculoase. Oricît de prezentabil, şi oricît de onorabil CV ar avea premierul, acesta are mîinile legate de oligarhia pedelistă. Poate fi oricînd sacrificat, aşa cum s-a întîmplat şi cu fostul ministru de Externe, Baconschi.



Mihai Răzvan Ungureanu şi guvernul său pot fi asimilaţi unor formaţiuni militare din vechiul Imperiu Otoman. Aşa-numiţii başbuzuci din oastea otomană, trupe de strînsură, alcătuite din ostaşi slab pregătiţi şi echipaţi, dar conduşi de căpetenii cu experienţă. Sarcina lor era să hărţuiască oştile inamice, să le obosească, pînă intrau în luptă trupele de elită. Adică ienicerii, infanteria şi spahiii, cavaleria otomană. Pierderile din rîndulbaşbuzucilor erau foarte mari, în general 60-70% din efectiv (nu conta pentru un Imperiu care putea aduce carne de tun din te miri ce colţ al său). Pe vremea aceea serviciul militar nu era opţional. Iar minorităţile din Imperiu, puse sub sigla millet, cu oarecare formă de autonomie şi protecţie, plăteau o taxă (bedel) şi erau scutite de serviciul militar. Privind către istoria acelor timpuri, credem că actualul premier şi guvernul său sînt de sacrificiu. Nici vorbă să existe vreo strategie de salvare a României sau de îmbunătăţire a vieţii românilor (Sanchi – ca şi cum în limba turcă – primul punct din noul program de guvernare).

Totul este aruncat în luptă pentru salvarea PDL de la un posibil dezastru electoral. Şi, eventual, recîştigarea terenului pierdut şi redobîndirea poziţiilor forte pe eşichierul politic. Ceea ce ar permite continuarea politicii de căpătuială personală şi de spoliere în folos partinic – oameni sîntem, viaţa e scurtă – a ceea ce a mai rămas de furat din avuţia naţională. Bani sînt, după cum se vede, doar că ei sînt direcţionaţi spre grupurile de interese. Locale sau centrale. Aşa că nu ar trebui să ne mire nimic. Nici manevrele de imagine cu donarea de sînge pe linie de partid. Nici sifonarea unor miliarde de euro prin mijlocirea unor – deja faimoase – firme de construcţii (care fac de toate – asfaltări, deszăpeziri, şosele şi blocuri de locuinţe etc. – pe bani, mulţi, alocaţi de la Stat). Nici ofensiva pe frontul mediatic.

Ieşirea din guvern a cîtorva figuri bine conturate ale principalului partid de guvernămînt – Elena Udrea, Anca Boagiu, Sulfina Barbu etc. – le oferă posibilitatea să se manifeste extrem de eficient pe linia unui activism militant. Figurile şcolite ale acestui complex economico-financiar fac şi ele treabă bună ca să erodeze actuala opoziţie. Prezenţa zilnică a purtătorilor de mesaj din PDL pe la diverse televiziuni, conferinţe de presă, dezbateri sau interviuri nu poate trece neobservată. Ce spun liderii PDL? Este vorba despre reîncălzirea unor mai vechi mîncăruri, precum anticomunismul – premierul a ţinut să menţioneze că este de dreapta, asta după ce a fost beizadea utecistă, dar să nu ne împiedicăm în detalii care nu pot atinge personalitatea multilateral dezvoltată a noului prim-ministru –, lupta împotriva corupţiei sau a mogulilor de presă. Invitarea FMI-ului şi a reprezentanţilor Băncii Mondiale pentru obţinerea unor acorduri care să permită vagi ajustări salariale face parte din acelaşi plan strategic. Să amintim şi de noua directivă a premierului, de strîngere a aproximativ două miliarde de euro – în două luni fix – din evaziunea fiscală.



Ofensiva mediatică şi propagandistică a cartelului băsescian este abia la început. Vor intra în joc sume mari de bani – are balta peşte –, plus o anume forţă persuasivă. Vorba mieroasă, de o politeţe otrăvită, se va combina cu ieşirile intempestive ale celor din clasa Ioan Oltean, cu gura mare, personaje care ştiu să se certe. Divizarea – „Victor Ponta e bun, Crin Antonescu e rău“ – şi anihilarea opoziţiei (ăştia nu-s mai breji decît ceilalţi!) –, inclusiv minimalizarea liderilor ei, sînt elemente din acelaşi plan strategic. „Ce Crin, ce Ponta, nu vedeţi unde a ajuns Năstase, în pragul puşcăriei, şi bolşevicul de Iliescu îi conduce pe toţi, cum să-i votaţi pe nişte ticăloşi care au omorît oameni în 1989?“ De parcă alde Băsescu&Co. (şi ortacii lui din PDL) ar fi luptat în munţi alături de fraţii Arnăuţoiu şi au venit la guvernare direct din puşcăriile comuniste care-i găzduiseră pe Corneliu Coposu şi pe Ion Diaconescu...
Ne este absolut indiferent cine va conduce România acum sau în 2084. Dar ne este greu să înghiţim toate balivernele care ni se livrează zilnic. Caragiale deja nu ne mai este de folos. Şi nu putem justifica prin „mofturile“ lui de acum 100 de ani toate mizeriile la care sîntem părtaşi azi.

Oare ce-ar fi făcut acum, în 2012, I.L. Caragiale, în actuala conjunctură politică românească? Credem că s-ar fi dus tot la Berlin, ar fi ascultat la fel de nostalgic muzica lui Beethoven, i-ar fi căutat prietenia lui Zarifopol pe care l-ar fi vizitat deseori şi ar fi apreciat, la modul superlativ, berea nemţească. Simple speculaţii pe un fond lipsit de certitudini.

Bedros HORASANGIAN - Bonjour, popor!
Noul premier – propus de preşedintele Traian Băsescu – şi noul guvern – alcătuit pe criterii vădit clientelare de fragila majoritate parlamentară – au intrat în pîine. Vorba veche românească nu mai are relevanţă. Acum se intră direct în caşcaval. Caşcavalul puterii care permite manipularea banilor de la buget şi pungăşiile selective cu bani europeni.
Nemulţumirile populaţiei româneşti au ieşit de sub tăcerea impusă de chefuiala naţională de sărbători, iar incidentul cu Raed Arafat – minor altfel, dar semnificatv – a pus la fiert o mulţime de revendicări. Aşa s-a ajuns la o demisie controlată a premierului Emil Boc – clocită de mai multă vreme din motive de strategie electorală – şi la alcătuirea intempestivă a unui guvern de strînsură. Fără personalităţi marcante sau cu expertiză profesională în vreun domeniu, noile giurumele ministeriale au doar o bună experienţă a obedienţei faţă de partidele (sau personajele politice) care i-au împins la vedere pe scena publică. Am ajuns în faza în care oricine poate ocupa orice post. Cu o singură şi esenţială condiţie: obedienţa, la care se adaugă devotamentul sans rivage faţă de protectorii lor. Fiecare nou ministru este omul cuiva. Și va face doar ce i se va dicta. Și atît. Restul vine de la sine.


Strategia pe termen scurt a arcului parlamentar actual, avînd ca pivot PDL-ul mult hulit azi şi căzut în sondaje deja de ieri, este de a trage de timp. Pentru a se pregăti vîrtos pentru noile alegeri. Locale sau parlamentare. Ideea ar fi să recîştige terenul pierdut ca popularitate şi imagine. Doar cu anticomunismul de paradă, cu lupta împotriva corupţiei şi cu „reformarea“ şi „modernizarea“ Statului, gargariseala nu mai ţine. Prea s-au căpătuit toţi cei aflaţi la putere azi pentru a mai putea fi creditabili. Și atunci vor începe diversiunile şi propaganda. Banii puşi deja la teşcherea din ciordelile şi matrapazlîcurile comise – joaca de-a DNA-ul este doar pentru ochii galeriei şi înfricoşarea celor care nu stau cuminţi şi crîcnesc faţă de putere – vor putea ajuta în timpuri grele. Nu e nevoie să răscolim prea mult în istoria medievală sau modernă românească ca să putem desluşi la iuţeală toate mecanismele prin care puterea – a domnilor români sau a sultanului otoman – erau puse în ecuaţia puterii. Etica şi interesul naţional atît de des invocate şi azi au fost şi au rămas vorbe în vînt. Cine e om cinstit strică jucăria şi sistemul îl elimină. Iar despre „încrederea“ în boierii mari şi mici, în slugi – ştim bine cum au sfîrşit şi Vodă Brâncoveanu, şi Ceauşescu – n-are rost să vorbim. Deja vorbele s-au golit de conţinut, atunci cînd etica minimală a sentimentului românesc al fiinţei pleacă de la ideea că la noi e om cinstit cine fură mai puţin. Să nu ne complicăm.



Aşa ajungem de la manifestaţiile populare antiprezidenţiale sau antiguvernamentale din diferite oraşe ale României la situaţia meteorologică extrem de severă ce s-a abătut asupra românilor. Noul guvern intrat în caşcavalul puterii şi-a dat imediat arama pe faţă. Situaţia „nu e gravă“, e „sub control“, „nu se impune“ starea de alertă sau de urgenţă, totul este OK. Nu va plictisesc cu tot ce am notat în aceste zile despre numărul de sate izolate, drumuri închise, număr de morţi. Nici asupra explicaţiilor oferite de generalul Mihai Capră , secretar de stat în MAI, nu vreau să insist. Domnul general Capră explica savant, cu articole de lege şi ordonanţe, cum e socoteala cu stările de alertă şi de urgenţă. Şi cîte drepturi civile vor fi abrogate dacă se declară „situaţie de urgenţă“. Grija faţă de drepturile inalienabile – sună bine, nu – ale cetăţenilor…

În opinia guvernanţilor, situaţia nu a fost chiar atît de rea pe cît o prezintă ticăloşii de ziarişti şi pe cît trăncăneşte de zor opoziţia politică. Totuşi, avem în faţă chiar situaţiile guvernamentale, cu morţi, cu oameni rămaşi fără adăpost, fără hrană, dezastrul a existat în sudul României. Atitudinea plină de sictir la adresa zecilor de mii de cetăţeni ajunşi în situaţii-limită nu poate fi decît dezavuată. Dincolo de eforturile – mari sau mici – ale autorităţilor locale, dincolo de eforturile – mari – ale militarilor, ale personalului medical sau ale multor cetăţeni deja angrenaţi într-o bi­ne-venită solidaritate umană, pluteşte duhul unui profund dispreţ al actualei puteri faţă de oamenii simpli, faţă de „gloata românească“, aşa cum e ea, care trăieşte, pe vreme bună sau viforoasă, în sate izolate, în mahalale pline de mizerie şi de cîini vagabonzi.



Băutul şi băutura, aduse în discuţie de un lider parlamentar PDL, ca justificare pentru cîteva zeci de morţi ai ultimelor săptămîni, sînt un subiect cu totul inadecvat. Churchill şi Roosevelt au tras la măsea tare de tot şi cu toate acestea au condus exemplar popoarele lor în vremuri grele. Hitler era vegetarian şi anti­alcoolic şi ştim bine cît şi unde l-a dus capul. Aşa că ar fi bine să nu pomenim de funie în casa spînzuratului. La fel, un alt lider, Ioan Oltean, secretar general al PDL, s-a apucat să-i facă handicapaţi pe adversarii săi politici. Incredibil şi inadmisibil! De unde pînă unde atîta dispreţ pentru cei din jur din partea unor oameni care au ieşit tot din rîndul celor obişnuiţi şi nu au un trecut genealogic cu trimiteri la Almanahul Gotha? Tot de­spre obedienţă, linguşeală şi slugărnicie este vorba, despre mizerie sufletească şi comportament de ciocoi.

Este dreptul fiecăruia să facă ce vrea, să simtă ce vrea şi să spună ce vrea. Dar cînd eşti funcţionar de stat sau demnitar de rang înalt, poziţia pe care o ocupi te obligă la alt comportament. Și handicapaţii, şi beţivii, şi curvele, şi puşcăriaşii, şi oamenii străzii au drepturi ca şi ceilalţi cetăţeni români. Idioţenia prezidenţială că sîntem un stat „de asistaţi sociali“ a fost preluată de gîndăcărimea subalternă şi face ravagii. Greu de admis o astfel de atitudine. Cînd ştii că de tine depind viaţa şi soarta altora te pliezi pe responsabilităţile asumate, nu pe ambiţii egoiste, pe capricii personale sau pe interese familiale. Dar ce vorbim aici, cînd în realitatea românească lucrurile stau cu totul pe dos?



Efortul depus în aceste zile grele de iarnă de către oamenii simpli pentru a-i ajuta pe oamenii simpli este remarcabil. Viaţa merge îna­inte dincolo de spectacolul oferit de pantofiorii cu toc ai Robertei Anastase, cînd afară sînt nămeţi de mulţi metri. Singurul, dintre oficiali, care vorbeşte şi simte româneşte cu adevărat pare a fi Raed Arafat. Nu spune tîmpenii, nu avansează idei aiurea şi, cel mai important, oferă încredere. Ce încredere să ai într-un prim ministru care se agită formal fără să ştie pe ce lume este, ce încredere să ai în ministrul de Interne, care boscorodeşte pe te miri cine fără să mai şi gîndească, ce încredere să mai ai în preşedintele ţării, cînd el se duce la odihnă şi relaxare, chiar în vremea cînd judeţe întregi, cu beţivi şi defavorizaţi cu tot, sînt sub nămeţi?

Ieşitul la lopată nu e chiar o ocupaţie veselă. Lenea a fost adusă şi ea în discuţie şi preluată ca temă de dialog intelectual de către miile de bloggeri care bat cîmpii despre orice, dovadă că procesul de rinocerizare poate face ravagii şi pe timp de pace. Între lene şi muncă s-au interpus hoţia şi corupţia. Nu se poate lupta împotriva lor pe vreme rea. Aşteptăm primăvara ca să reînnodăm firul etic al existenţei româneşti. Pînă atunci, urmărim spectacolul penibil oferit de actualii guvernanţi şi de slugile lor. Ca idee, retragerea din Parlament a opoziţiei, credem noi, nu e o mişcare strategică eficientă. Locul opoziţiei este în Parlament, şi nu la televizor. Poporul român aşteaptă o schimbare, vrea să trăiască mai bine. Să vedem cum şi cînd se vor realiza toate acestea, avînd în frunte această ciocoime care, precum boierimea de altădată, ni se adresează, fericită şi plină de sine: „Bonjour, popor!“.

Bedros HORASANGIAN - Caragiale de ieri şi politicienii de azi

Sărbătorim şi comemorăm, cu mai mult sau mai puţin fast sau cu tragere de inimă, 160 de ani de la naşterea şi 100 de ani de la moartea celui ce a fost robul lui Dumnezeu şi al propriului geniu, pe numele lui, Ion Luca Caragiale. Tot anul acesta se împlinesc 160 de ani şi de la inaugurarea Teatrului Naţional din Bucureşti. Fericită coincidenţă, cu atît mai mult cu cît Teatrul Naţional Bucureşti poartă numele genialului scriitor, aşa cum Filarmonica din Bucureşti este pusă sub geniul lui George Enescu. Nume de glorie ale spiritualităţii şi culturii româneşti puse realmente în slujba „cetăţeanului“ şi a „companiilor“, a „interesului naţional“, a formării „cu celeritate al guvernului“ şi a „serviciului public“. Sună bine, nu?



Formulările grandilocvente dintre ghilimele, pline de gingaşe sentimente înălţătoare, nu sînt preluate din textele lui Caragiale, ci din discursurile inaugurale ale celor doi premieri, cu care România şi românii – pînă mai ieri ai lui Emil Boc, deja un nume căzut de pe bufetul cu bibelouri din sufrageria naţiunii – s-au pricopsit într-o singură zi. Astfel că, la interval de cîteva ore, românii au fost înzestraţi cu un prim-ministru interimar, în persoana lui Cătălin Predoiu, şi cu un prim-ministru desemnat, în persoana lui Mihai Răzvan Ungureanu. Primul – jurist ca formaţie, celălalt – istoric.

Nu intrăm în detaliile bigrafiei celor doi noi (vechi deja) premieri, ţinînd cont de tinereţea lor deja consumată în slujba naţiunii române, nici în aspectele tehnice şi juridice ale situaţiei create prin demisia lui Emil Boc, ci încercăm să desluşim ce se ascunde în spatele declaraţiilor sforăitoare ale celor două pupile aruncate în faţa naţiunii de către cel care este mereu în „intervenţii cu românii“.



Criza guvernamentală iţită de mişcarea făcută prin ieşirea intempestivă din joc a lui Emil Boc a fost – credem noi, folosind doar surse deschise şi declaraţiile principalilor actanţi – o mişcare aranjată în laboratoarele Cotrocenilor. Cum credem că şi demiterea lui Teodor Baconschi a fost gîndită tot de acolo, pentru a da satisfacţie UNPR şi lui Cristian Diaconescu, de prea mult timp „în aer“. E greu de înghiţit hapul cu demisia unui ministru de Externe doar pentru nişte afirmaţii cu totul inadecvate şi trimiteri făcute pe blogul personal. Şi privat. Să ne oprim o secundă în acest punct. Este de neadmis ca demnitarii aflaţi în funcţii de stat să facă comentarii de orice natură. Există purtători de cuvînt care pot da comunicate, pot da explicaţii în numele instituţiilor pe care sînt abilitaţi să le reprezinte. În rest, chiar şi activitatea publicistică ar trebui evitată pentru cei care sînt în funcţie şi reprezintă Statul român. Aceste minime obligaţii de strategie de comunicare (şi protocolare) nu sînt respectate la noi.

Revenind la demiterea lui Teodor Baconschi, nu credem în explicaţia retragerii din funcţie pe motivul unei exprimări inadecvate sau jignitoare. Poate că în alte ţări aşa s-ar fi procedat, dar la noi preşedintele şi Guvernul aveau şi au nevoie ca de aer de voturile celor de la UNPR. Cu funcţii acordate UNPR, cu promisiuni făcute celor de la UDMR şi cu şantajul la care este supus de fiecare dată grupul minorităţilor – nu stau cuminţi, nu i-au bani de la buget, aşa că volens nolens ei votează cu puterea, oricare ar fi ea – se încearcă păstrarea actualei configuraţii a coaliţiei guvernamentale, pentru a se elimina „pericolul“ declanşării anticipatelor.



Scoaterea la scenă deschisă a celor doi demnitari cu stagii vechi în a-l servi pe actualul preşedinte (Mihai Răzvan Ungureanu şi Cătălin Predoiu) rămîne doar o manevră strategică făcută să îmbrobodească opinia publică şi organismele internaţionale. Criza, mai mult sau mai puţin mondială, ajută indirect şi justifică fel de fel de matrapazlîcuri cu bani publici, pentru a gestiona, zice-se, lupta împotriva corupţiei şi a crizei. Ni se cere solidaritate cu noul program de îmbunătăţire a nivelului de trai – formulă prezidenţială de ultimă oră, pe care românii au mai rumegat-o decenii în şir, pînă le-a căzut dantura, în Decembrie 1989.
Dar cine şi în cine şi de ce să mai aibă încredere? Există un uriaş clivaj între cei care stau călare pe banii Statului – plus cei europeni, care nu sînt puţini – şi-i gestionează după bunul-plac şi gloata care se mulţumeşte cu firimiturile oferite. Auzim vorbe înălţătoare şi suportăm tăieri şi scumpiri cu duiumul. Dar ceva, ceva s-a stricat în jocul ăsta de-a minciuna şi adevărul. De-a baba-oarba nu mai ţine, radicalizarea opiniei publice – şi nu vorbim despre cei care îşi strigă nemulţumirea în stradă şi sînt trataţi de reprezentanţii puterii ca nişte gunoaie, ci, în primul rînd, de restul populaţiei româneşti pauperizate – este o realitate.



Amînarea alegerilor anticipate, refuzate de Traian Băsescu, nu conduce decît la prelungirea unui joc periculos. A plecat Boc, dar limbajul folosit de către cei doi premieri este pompos şi găunos. De fapt, se schimbă măştile, avem aceeaşi putere. Criza politică nu s-a potolit. Citarea şi apelul repetat la geniul lui Caragiale nu ne mai sînt de folos. Relativizarea eticului – moft, cine fură mai puţin este om cinstit – şi ridicarea băşcăliei la rang de sport naţional (simpatică preocupare, altfel) nu pot fi soluţii pentru imediatul naţiunii române. Caragiale şi Eminescu sînt repere ale culturii române. Dar pentru viaţa politică şi pentru cei dornici să intre în lupta politică ar trebui găsite alte repere. Nu neapărat simpatice. Adevărate repere. Morale. Profesionale. Umane. Dar cine ar îndrăzni să refuze un spectacol cu O scrisoare pierdută, pe motiv că are de cititScrisori către Olga ale lui Vaclav Havel sau manifestul Chartei 77? Domnii Predoiu şi Ungureanu nu sînt decît nişte bune imitaţii ale personajelor caragialiene. Cum nu putem scăpa de ei pînă la alegeri (la termen sau anticipate), putem rîde în continuare. A ştiut Caragiale de ce nu a vrut să vină în ţară ca să fie omagiat la aniversarea celor 60 de ani. Îi era frică să dea ochii cu propriile personaje.

http://www.observatorcultural.ro/Bedros-HORASANGIAN*authorID_11-authors_details.html

Politica, la fel ca arta, se face cu idei, interese, ambiţii, strategii, ideologii. Cu talent. Şi alţi mulţi parametri ar intra în ecuaţia politicii. Dar politica se face şi cu oameni. Mai ales cu oameni. De excepţie sau de rînd. Neobişnuiţi, ieşiţi din norma curentă a înzestrării intelectuale, a curajului sau a caracterului. Einstein a avut o inteligenţă peste medie, fără să intre în politica militantă, Napoleon a avut doar o anume viziune militară, care a devenit politică de stat. Altfel, nişte oameni obişnuiţi. Putem divaga la infinit. Cu exemple cu tot. Ideea ar fi că au murit, în aceste zile de sfîrşit de an 2011, doi oameni deosebiţi. Deosebiţi nu neapărat prin statura lor politică, şi nu pentru că unul ar fi fost şef de Stat, iar celălalt, o cîntăreaţă de renume internaţional. Nu, nici vorbă. Au fost deosebiţi în ordinea umanului, care, probabil din pricina tehnologiilor moderne, începe să ne scape. Oameni deosebiţi pentru că au reuşit să fie normali într-o lume pentru care normalitatea nu mai reprezintă nimic. Doi oameni care au trăit natural, autentic şi firesc, în concordanţă, în primul rînd, cu propria lor menire – cea de a fi ei înşişi.

O voce seducătoare, un instinct pentru muzică


Cesaria Evora a cîntat din adolescenţa ei plină de privaţiuni şi pînă la moarte – la 70 de ani –, trecînd peste sucelile vieţii, de multe ori potrivnice, şi reuşind să nu abandoneze muzica. Viaţa ei. A reuşit să aibă chiar trei copii cu trei bărbaţi diferiţi, fără să se căsătorească. Cine şi-ar permite o astfel de sfidare în lumea de astăzi? Chiar dacă mizeriile vieţii la un moment dat au copleşit-o, nici alcoolul, nici singurătatea şi nici disperarea nu au reuşit s-o învingă. Şi nici succesul, notorietatea, popularitatea sau o anume prosperitate materială nu au făcut din Cesaria Evora o vedetă în înţelesul precar şi găunos al cuvîntului, adică o divă cu fiţe şi mofturi, o marionetă în mîna agenţiilor de impresariat. Sau a jurnaliştilor.

Naturaleţea cu care s-a comportat pe scenă sau în afara ei a contrastat în mod făţiş cu fasoanele de care dau dovadă vedetele de top ale lumii contemporane. Mai ales în domeniul cultural-artistic, în care totul e permis, ba chiar încurajat de tehnicile de publicitate şi de marketing. Nu faptul că a cîntat mereu în picioarele goale a făcut-o faimoasă. Ci o voce plină, seducătoare, un instinct/simţ pentru muzică – inflexiuni speciale pentru mourna, acel melanj specific şi original al muzicii din Insulele Capului Verde, de unde era originară Cesaria Evora. Succesul internaţional a venit tîrziu şi deplin. De ce o melodie cu Lady Gaga poate obţine 40 de milioane de accesări pe YouTube, dar un cîntec al Cesariei Evora, oricît de popular, nu atinge 500.000 de accesări? Greu de găsit explicaţii. Mă abţin să comentez, dar răspunsul nu este în ordinea valorii strict artistice.

Candoare şi prospeţime


La rîndul lui, Vaclav Havel a ieşit din pseudonormalitatea de conjunctură a unui establishment politic, printr-o normalitate de cursă lungă în raport cu propriul său crez. Un om pe care istoria l-a boicotat mereu. Şi nu a cedat. Nici în adolescenţă, nici la tinereţe, nici la maturitatea care nu i-a oferit confortul şi tihna unei existenţe lipsite de griji. Din contră. A refuzat să fie o marionetă în vremea regimului comunist, a refuzat să devină o simplă vedetă e regimului capitalist. A îndurat multe mizerii în timpul regimului comunist. Arestări, anchete, inclusiv ani buni de închisoare pentru opţiunile sale civice şi politice. A fost membru fondator al Chartei 77 (alături de Pavel Kohout, Jiri Hajek, Zdenek Mlynar şi de filozoful Jan Patocka, o altă figură emblematică a intelighenţiei cehe), care a condus, ulterior, la Revoluţia de Catifea şi la schimbarea regimului politic fără vărsare de sînge. Militant activ pentru drepturile omului şi anticomunist de cursă lungă, asumîndu-şi deschis consecinţele unei opţiuni, ajungînd din disident preşedinte al Cehoslovaciei şi, mai apoi, doar al Cehiei, Vaclav Havel a păstrat mereu la îndemînă o anume forţă de a nu se plia pe clişee, o anume candoare şi prospeţime. A spus mereu ce avea de spus şi ce credea. Îi dato-răm acestui mucalit şi simpatic dramaturg nu doar cîteva piese remarcabile, dar şi faimoasa formulă „Puterea celor fără putere“. Şi mult mai mult decît nişte idei politice.

Îşi scria propriile cuvîntări de şef de Stat cu aceeaşi naturaleţe cu care-i scria mult iubitei sale soţii Olga, pe vremea cînd era în închisoare. Ar merita recitite aceste epistole acum, cînd ambii protagonişti ai unei frumoase poveşti de dragoste nu mai sînt printre noi. A fost mereu activ şi după ce nu a mai fost preşedinte. A creat Forum 2000, alături de un filantrop japonez şi de Elie Wiesel, pentru a panorama problemele stringente ale lumii contemporane. Nu pentru a o supune, ci pentru a o ajuta. Şi apoi, nu e foarte simplu să înfrunţi lumea din jur. Mai acum cîteva luni, se răstea la un comitet german care voia să-l premieze pe Vladimir Putin drept o personalitate deosebită a anului 2011. După ce acelaşi premiu îi fusese atribuit şi dramaturgului ceh. Asasinarea Annei Politkovskaia, acum cinci ani, şi eşecul aducerii în faţa justiţiei a celor care au ucis-o au cîntărit greu în revolta lui Vaclav Havel, care a ameninţat cu restituirea propriului premiu. Pînă la urmă, atitudinea, normală şi firească, a fostului disident şi şef de Stat a avut succes. Premiul german nu mai a fost acordat premierului Vladimir Putin. Sigur că pămîntul nu a început să se învîrtă invers, dar îi pică bine întregii omeniri să ştie că mai există şi astfel de oameni. În timp ce România – total inadecvat, după opinia mea, printr-un sec şi anost comunicat al MAE – refuza vizita lui Dalai Lama la Bucureşti, Vaclav Havel s-a întîlnit chiar la Praga cu liderul tibetan. Simplu. Normal. Firesc. Oricît ar bombăni autorităţile de la Beijing – şi chinezii ştiu bine lecţia asta –, nu credem că relaţiile ceho-chineze vor avea de suferit de pe urma unei prestigioase întîlniri între două personaje charismatice ale lumii de astăzi.

O lume suportabilă


Vaclav Havel a dovedit că se poate face politică apelînd şi la principii, nu doar la interese conjuncturale. Dacă lumea de azi a fost şi mai este suportabilă, o mare contribuţie au şi oamenii deosebiţi, de excepţie (id est absolut normali), precum Cesaria Evora şi Vaclav Havel.

Am avut şansa şi bucuria să-i cunosc personal pe fiecare dintre ei. La Berlin, Praga şi Bucureşti. Cesaria Evora urma să vină şi în această toamnă în România. N-a fost să fie. Dar nu este acum timpul potrivit pentru duioase amintiri personale. Sau pentru poveşti legate de Cesaria Evora şi Vaclav Havel. Este un moment trist, greu de acceptat ca realitate intrinsecă. Pentru că astfel de oameni minunaţi-obişnuiţi-neobişnuiţi au devenit pe zi ce trece mai rari. Şi ne vine greu să acceptăm ideea că locul lor va putea fi luat de alţii.

Dar tocmai acest gînd, că mai există oameni minunaţi, pe care nu i-am întîlnit încă şi de care avem mereu mare nevoie, ar putea să ne dea o doză de încredere şi de speranţă în ziua de mîine.

Bedros HORASANGIAN - La moartea lui Vaclav Havel

Vaclav Havel a refuzat să fie o marionetă în vremea regimului comunist, a refuzat să devină o simplă vedetă e regimului capitalist. Anticomunist de cursă lungă, asumîndu-și deschis consecințele unei opțiuni, apoi președinte al Cehoslovaciei și mai apoi doar al Cehiei, Vaclav Havel a păstrat mereu la îndemîna sa o anume forță de a nu se plia pe clișee. A spus mereu ce avea de spus și ce credea. Își scria propriile cuvîntări de șef de stat cu aceeași naturalețe cu care-i scria mult iubitei sale soții, Olga, pe vremea cînd era în închisoare. Și apoi nu e foarte la îndemină și simplu să înfrunți lumea din jur. Acum cîteva luni, se rățoia la un comitet german care voia sa-l premieze pe Vladimir Putin, după ce același premiu îi fusese atribuit și dramaturgului ceh. Pînă la urmă atitudinea, normală și firească, a fostului dizident a avut succes. Premiul german nu mai a fost acordat premierului Putin.

Vaclav Havel a dovedit că se poate face politică apelind și la principii, nu doar la interese conjuncturale. Dacă lumea de azi a fost și mai este suportabilă, o mare contribuție o au și oameni deosebiți, de excepție (id est absolut normali) precum Cesaria Evora (care a decedat sîmbătă) și Vaclav Havel (care a murit duminică, la 75 de ani).

Bedros HORASANGIAN - Blaga. Care Blaga?



Mare tevatură mare. Mai întîi în tabăra pesedistă – ce facem, domnule, cu Geoană? –, mai apoi în tabăra pedelisto-uneperisto-udemeristă – ce facem, domnule, fără Geoană?

Unde?
La președinția Senatului.

Nu că ar fi mare socoteală-scofală să tot șezi și să tot șezi pe un scăunoi. Că veni vorba, urît mobilier cu iz fanariot este și la Parlament, și la Palatul Cotroceni, pe care să șezi, să cujeți și să conduci niște ședințe. Dar există o miză ascunsă, chiar dacă mereu vehiculată, la o adică. Funcția pe care o ocupa pînă mai ieri păgubosul „senator al pepenilor“ – vă mai aduceți aminte de cel „al melcilor“ din filmul lui Mircea Daneliuc? – asigură al doilea post în Statul român. Președinția Senatului României are în al său job description această ispititoare-ispită-obligație, la un anume moment, de a ține locul șefului Statului. Orice șef de Senat poate deveni președinte al României în caz de avarie a funcției prezidențiale. Ne aducem aminte cu duioșie de prestația lirică a lui Nicolae Văcăroiu, ajuns președinte al republicii în 2007, pentru o lună. Domnul Văcăroiu parcă se scuza mereu că a ajuns unde nu îi este locul.
Toată miza cu președinția Senatului este și pentru că nu avem în România funcția de vicepreședinte. Așa cum au americanii. Chiar ne și întrebam de ce nu a fost creată? Mai era un ciolan de ros și solicitări în plus la buget pentru serviciile speciale. Ar fi o idee. Și meditînd la destinul unei funcții, am găsit răspunsul pentru România. În România, că a fost el domnitor, rege, conducător sau președinte, nu e nevoie de înlocuitor. Vicele ar fi de coloratură-umplutură. Nu este nevoie de un colaborator apropiat, cu putere de decizie. Nr.1 le știe, face și drege pe toate. Și atît. Că o fi fost el Ștefan cel Mare – cum e să fii vicele lui Ștefan cel Mare ? – sau Iliescu. La USR mai merge să-l pui pe Varujan Vosganian prim-vicepreședinte, că se poate orice la nivelul ăsta, dar la președinție, nu ține. Și atunci, cum spuneam, faptul că președintele Senatului poate ajunge șef de Stat capătă o anume greutate. Cum să nu fie de-ai noștri?

De aici toate zbaterile și dezbaterile din ultimele două săptămîni. Mai întîi PSD-ul a pus-o de mămăligă cu Mircea Geoană – fără ca prostimea să știe neted ce-a făcut, nene, ăsta atît de rău ca să fie exclus din PSD? –, ca apoi s-o sucească rapid PDL, ca să ocupe funcția. Că USL avea un candidat, că Roberta Anastase avansa ideea că doar printr-un șef pedelist la Senat pot avansa reformele în România (adîncă de tot gîndirea acestei doamne-dudui, dusă și adusă la serviciu de trei mașini ale SPP-ului, paza bună păzește pepenii și bostănăria, ar fi trebuit și nea Geoană să știe), că UDMR-ul avansa și el un candidat (care făcea să tremure și să se isterizeze românimea de serviciu – auzi, nene, să avem președinte ungur, aiasta este peste poate!) și tot așa pînă cînd lucrurile au intrat în matca lor firească.

A fost scos de la naftalină un fost vameș, pripășit mare mahăr la București în funcții babane. Un anume Vasile Blaga. După ce l-a servit pe Neica cel Mare, a devenit prea mare și a fost trecut în rezerva de cadre. Dar nu se făcea. Prin jocurile cu cifre ale actualei majorități PDL-UDMR-UNPR-Minorități, la vot a ieșit cum a vrut și Elena Udrea, aflată în aceste zile la Tîrgul de Turism de la Barcelona, că d-aia e ministrul Dezvoltării Regionale, să umble peste tot.

Povestea s-a încheiat rapid și deja ne-am pricopsit cu un nou șef al Senatului. Democrație democrație, ce mai, toate merg unse. Supărare mare la PSD, bucurie mare la PDL. Am văzut la un post de televiziune, în direct, în seara victoriei superbe a lui Vasile Blaga, cum un amic dramaturg, ajuns și senator de strînsură („Ce să facem, Bedros, trebuie să și trăim...“), se hlizea fericit și gavarea (doar n-am uitat: Ia gavariu, tî gavariși, on gavarit, ehe, ce vremuri... conjugarea lui „a vorbi“ pe rusește) jucăuș despre noile „succesuri“ ale partidului aflat la guvernare. Orice pe lumea asta are un preț. Iar cei ce acceptă știu bine asta. Nu știm bine dacă noul președinte al Senatului României va accelera reformele –reformă e deja un cuvînt golit de orice conținut – în România, dar știm bine (din strada unde nu te întîlnești cu ciocoimea română, din piața unde facem cumpărături alături de șoferii barosanilor, din casa în care nu doarme nimeni cu SPP-ul la ferestre și din troleibuzele unde nu calcă picior de demnitar român) că ceva trebuie făcut, dincolo de gargariseala primului ministru, care ne asasinează că el nu va lua măsuri populiste, și dincoace de situația unei populații pauperizate și isterizate de pe o zi pe alta. Cartea roșie a lui Jung versus Cărticica roșie a lui Mao. Două Românii care se exclud una pe cealaltă. Doar că prima depinde de cea de-a doua. Teoretic. Practic, cu gîndul la viitorul stat performant visat de actualul șef de Stat, unde fiecare va avea grijă doar de mama lui – și nu de-a altora, ca în statul social, mult hulit azi –, am reținut îndemnul ca fiecare să se descurce singur.

În virtutea acestei sugestii-solicitări, ne este și nouă gîndul la Blaga. Lucian Blaga. Blaga altul nu-i. Ca și Iorga, Enescu sau Eminescu. Marele poet Lucian Blaga, cel mut uneori ca o lebădă, poetul Poemelor luminii și truver La curțile dorului, filozoful din Trilogia culturii și gînditorul lui deal-vale de la Cluj – care generează azi doar glumițe și teme pentru articole sprințar-piperate, cumva uitat azi, într-o contemporaneitate dominată de te miri cine. Păcat, păcat. De sîngele vărsat în decembrie 1989, nici pomeneală. Chestiile astea încurcă foarte tare. Și este și 1 Decembrie, cînd sîntem, cu mic, cu mare, buni români. Să ne solidarizăm și să fim ca frații și surorile. Trăiască! Care Blaga? Vasile. Noul staroste al Senatului României.

Bedros HORASANGIAN - Corupția și justiția

Corupția a fost și mai este un subiect de mare actualitate, atunci cînd generozitatea devine interes, și cadoul/atenția/ sponsorizarea, delict. Peșcheșul, bacșișul și haraciul au acum alte forme de expresie, chiar dacă esența a rămas. Do ut des. Dai și primești. Simplu. Nu doar pentru cei ce trăiesc între Dunăre și Carpați, de la Prut pînă la Tisa. Ar fi un subiect de pritocit pentru multă omenime – o frumoasă vorbă inventată de Romulus Rusan – care ostenește la ceea ce numim, vag și inconsistent, viață.

Corupția face parte din existența noastră. Nu avem cum s-o întoarcem, ca la Ploiești sau ca la Cotroceni. Era și pe vremea faraonilor și a împăraților romani. De Imperiul Bizantin, Otoman sau de cel comunist nici nu merită să mai pomenim. Jale mare. Cine a încercat să fie intransigent cu corupția a fost centrifugat de sistem sau a fost făcut părtaș la el. A treia cale nu a fost. Nu este. Oameni cinstiți și drepți au fost și sînt. Dar nu ei sînt modele pentru omenimea de azi. Și dacă pînă acum corupția nu a fost eradicată – altă vorbă tare, precum clopoțeii din coada șarpelui cu pricina – cum am putea crede că ea va dispărea? În Statele Unite democratice, în Europa dezunită, dar avînd legi foarte dure și clare, în țările arabe sau islamice, unde oricîte mîini s-ar tăia sau cetățeni spînzura, corupția face ravagii. În această primăvară arabă – cum a fost etichetată revolta unor mari mase de cetățeni arabi, în general amărășteni, împotriva unor regimuri autoritare și despotice –, corupția a fost mereu pomenit-amintită ca una dintre racilele cele mai incriminate. Și? Regimurile au fost schimbate, cîțiva lideri de marcă ai lumii arabe au dispărut – să pomenim doar de Mubarak și Gaddafi –, dar corupția a rămas. Au fost momente de exaltare și la noi, în decembrie 1989, cînd chiar am crezut că va începe o nouă lume și o altă viață. Ne-am trezit din acest vis utopic mai repede decît s-ar fi așteptat oricine. Inclusiv mult hulitul Silviu Brucan, cu realismul și cinismul lui de conjunctură.

Corupția. O temă mereu pe agenda diverșilor factori politici. De aiurea sau de la noi. Mai nou, iese la rampă ministrul Justiției, un imberb domn, cu aer de veșnic june preocupat să amendeze corupția din sistemul pe care cu onor îl conduce. Un singur caz să fie și tot nu este în ordine situația, o spune senin ministrul, cu aerul lui grav și important. Responsabil. Mai vechea vestală a unei mai vechi preocupări retorice pe același subiect, militantă acră pe tema anticorupției, doamna Monica Macovei, fost ministru pe același domeniu al Justiției, vine mereu cu propuneri ferme de combatere. Doamna Macovei propune posomorît, fest și ferm ca orice membru de partid care este adus în instanță să fie exclus automat din PDL. Intransigență și intransigență. Dar îl vedem relaxat pe primarul Solomon de la Craiova, care a fost pe la mititica, că e OK, și nu credem că va îndrăzni cinea să-l excludă din partid pe un om care aduce voturi. Exemplele pot continua.

Pe acest fond de balet împotriva corupției oftează și șeful Statului. Care, brusc, e necăjit sufletește, după arestarea primarului Clujului, și oftează adînc descoperind peste noapte că este prea multă corupție în PDL. Ca să vezi, dînsul nu a trăit în România, unde Caritas și FNI au făcut ravagii, iar asfaltagii fac bani.

Cînd era PSD la guvernare și liderii partidului se duceau, cu mic, cu mare, să-l apere pe un învîrtitor de mulți gologani aflat în stare de arest, nu se mira nimeni. Nu era atîta ipocrizie. Era corupție și atît. Acum sîntem în plină inocență și duioșie. Acum se află, la nivel înalt, că se fură și că se fac aranjamente de mii, zeci de mii, sute de mii de milioane de lei, euro și dolari. Ne apucă brusc uimirea. Ia te uită, nene, că se fură în Țara Românească. Nu e frumos. Hai să mai tragem o campanie de luptă împotriva corupției. Să arătăm prostimii românești că nu doar cei din opoziție sînt vizați pentru acte de corupție, ci și membrii noștri. Justiția e oarbă și-și face datoria și cînd nu face nimic. Intransigență. Etică și morală, frate! Ce să mai adăugăm?

Un anume Sorin Apostu, primar al Clujului, personaj de vază al PDL, este arestat pentru 29 de zile pentru acte de corupție. Adică matrapazlîcuri cu zeci de mii de euro, mită directă, parai puși în mînă. Sau indirectă, livrați cîte 50.000 de euro coniței primarului, pentru consultanță juridică. Șeful statului oftează din greu nemulțumit și uimit că există corupție în partidul care l-a înălțat politicește și l-a adus în postura oficială de a oficia etica peste întreaga gloată neperformantă numită popor.

S-a tot pomenit în istoria românilor de corupția boierilor și a celor bogați. În general. Expresia „sărac, dar cinstit“ o fi funcționat poate cîndva ca un fel de cod etic, dar azi stîrnește doar zîmbete malițioase. Dacă ești sărac, nu mai contează dacă cinstit sau hoț, ești un prost. Etica minimală la noi are alt punct de plecare. Cine fură puțin este om cinstit, cine fură mult este descurcăreț, cine fură enorm este un geniu, cine nu fură deloc este un idiot. Și va trebui să fie centrifugat din mecanismul care funcționează, că altfel se gripează și se blochează rotițele și nu mai funcționează nimic.

În privința corupției din justiție, administrație sau fotbal, ați auzit să fi fost condamnat cineva? Ați mai auzit ceva de zecile-sute de vameși umflați, de mascați pe care i-a văzut o țară întreagă la televizor? Ce s-a ales din toată tevatura cu Năstase, ce s-a ales de dosarele lui Patriciu, Dan Diaconescu, Tender, Gigi Becali, Vîntu, care mai de care acuzați, ce s-a întîmplat cu toți aceia care, cu mare tam-tam, erau arătați fomiștilor din România drept model că se face dreptate și justiția funcționează la cote înalte de etică? Care corupție, care justiție? Cînd șeful informațiilor militare, colonelul B., omoară dintr-un foc 5 (cinci) oameni și nu face nici o zi de pîrnaie, ceva nu e în regulă. Ca și consoarta lui Păunescu, ca și, recent, cazul unui cunoscut realizator TV. Omoară 3 (trei) oameni și sufletele gingașe ale națiunii îl căinează pe ucigaș că are probleme sufletești. Decent ar fi măcar să nu mai pomenim nimic de corupție, etică sau morală. Ar fi mai decent. Nu știm dacă și moral, dar decent ar putea să fie.



P.S. Culmea nerușinării românești. În preajma Zilei Naționale, pe 25 noiembrie, la Fundația Titulescu din București, Prof. Dr. (așa scrie pe afiș) Adrian Severin susține conferința Istoria și mitologia excepționalismului corupției românești. O inițiativă „pozitivă“, de care, într-adevăr, lupta noastră contra corupției avea atîta nevoie! Aferim!

Bedros HORASANGIAN - Mantaua lui Ion Iliescu

Recentele dispute din interiorul PSD-ului dintre Victor Ponta și Mircea Geoană, actualul și fostul lider al partidului de inimă roșie al lui Ion Iliescu, redeschid discuțiile despre starea națiunii române și despre viitorul ei luminos. Frumos ideal de a scoate din România un stat performant – nou termen de teorie economico-politică preluat de șeful Statului – și de a renunța la apucăturile de stat social, cum am fi noi acum. Cică. Greu de presupus că ar exista state care nu ar dori să fie performante – termen lax care poate cuprinde orice –, numai că una e dorința și alta putirința.

Toate ieșirile la rampă ale politicienilor, de așa-zisă dreaptă sau de așa-zisă stîngă, sînt simple vocalize. Sebastian Lăzăroiu, portavocea gîndirii prezidențiale pînă mai ieri, livrează în continuare axiome, leme și teoreme de adormit mitzurele națiunii. Iar noi, în loc să vedem ce-ar fi de făcut la modul real și concret – așa cum ar fi normal, cînd premierii din Grecia și Italia își dau demisia pentru a crea premisele unei solidarități necesare în vremuri de criză –, sîntem atrași în fel de fel de dispute sterile privind rolul și locul stîngii sau ale dreptei în viața politică românească. Cum ar veni, ca la noi la nimeni – dispute despre sexul îngerilor.

Ne dăm de ceasul morții că ce-o să se întîmple dacă e dat afară din PSD Mircea Geoană, așa cum mai ieri tremuram de emoție că alt lider din noua gardă de lupi tineri ai PSD-ului, cum se dovedea Cristian Diaconescu, o să rămînă fără funcție de conducere. Cristian Diaconescu și-a găsit loc, destul de repede, la nou-creatul partid de mucava UNPR, ca și alți mulți oportuniști, de stînga sau de dreapta, din care e făcută majoritatea politică românească, dincolo de coloratura cenușie a interesului strict personal.

Din această nedumerire cu gust acru se naște și următoarea idee. Pe seama lui F.M. Dostoievski sînt puse mult vehiculatele cuvinte „Noi toți ne tragem din Mantaua lui Gogol“. Nu am insistat niciodată să aflu cu ce prilej și unde a formulat Dostoievski această frază devenită celebră. Poate că un simplu telefon dat profesorului Ion Ianoși – pe care îl respectăm nu doar pentru excelența sa în ale literaturii ruse, dar și pentru stăruința de a rămîne consecvent unor opțiuni, bune, rele, nu discutăm – ar fi rezolvat nedumerirea. Dostoievski aduce un elogiu deplin unui alt scriitor înaintaș. Un elogiu adus de către un nu mai puțin important creator, cel care a scris Idiotul, Amintiri din Casa Morților, Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov, Jucătorul și alte minuni în proză, care l-au impus posterității după o viață zbuciumată și chinuită. Nu știm cine mai citește astăzi povestirile și romanele lui Dostoievski sau Suflete moarte de Gogol – alt damnat al literaturii ruse de mare suprafață epică. Am avea enorm de învățat din aceste cărți pe care, iată, constat cu stupoare, le-am neglijat, la rîndul meu, ani în șir. Dar cuvintele lui Dostoievski despre Gogol s-au ițit în mintea noastră ca un ecou îndepărtat, adaptate la situația politică actuală din România. De cîțiva ani buni, asistăm la o crîncenă dispută – care polarizează mari segmente ale populației românești, altfel indiferente la ideologie. O luptă surdă pentru putere, funcții și resurse financiare, cu momente de foarte mare vizibilitate – cum a fost finala pentru prezidențialele de acum cîțiva ani dintre Traian Băsescu și Mircea Geoană – sau cu destule codoșlîcuri și aranjamente de culise. Mai ales în provincie, în teritoriu, unde baronii locali taie, spînzură și adună voturi. Lupte dure între părți, dușmane la prima vedere, extrem de solidare în manifestări și interese.

Avem o luptă dură între o așa-zisă dreaptă și o autodefinită pseudostîngă, care se trag ambele din FSN-ul creat, după Revoluția – sau ce-o fi fost – din 1989, de Ion Iliescu, cel care a generat acest ghiveci politic de unitate națională, zice-se, care apoi s-a transformat, în 1990, extrem de repede, în partid politic. Poliția Gîndirii și Ministerul Adevărului – în termenii lui Orwell din1984 – au fost repede puse la cale și au dat și încă mai dau roade. Atunci a fost momentul decisiv al dereglării vieții politice românești care nu a apucat să se ajusteze din mers la jocurile politice ale democrațiilor de tip occidental. Adică alegeri libere, libertatea cuvîntului, multipartidism și tot tacîmul retoric de care nu am dus lipsă nici o clipă și care ni se servește și astăzi. Partidele politice apărute după 1989, precum PNȚ sau PNL, au fost repede dezamorsate pentru a nu coagula potențial suficient și a deveni pericole reale pentru tot ce a ouat FSN-ul iliescian. Devenit partid de stînga, cu trandafiri roșii la butonieră și cu alte flori verzi ale minorătăților naționale din România, în frunte cu nou-născutul UDMR, ce a sprijinit mereu puterea politică, oricare ar fi fost ea. Că s-a numit Partidul Social Democrat, că din el a ieșit Partidul Democrat, de aceeași coloratură stîngistă, că, apoi, s-a coagulat un hibrid precum PDL, ce a devenit, peste noapte, de dreapta și popular, în care problema primordială era una de cadre, generația utecistă preluînd puterea din brațele vînjoase ale unei generații de politicieni cu activ comunist prea vizibil. Așa au apărut și au dispărut alte formațiuni politice, de coloratură și de umplutură, și putem spune și noi, fără tăgadă, că tot ce mișcă în politica actuală – sîntem în 2011 – se trage din mantaua lui Ion Iliescu. Ce dreaptă să reprezinte PDL-ul de astăzi, ce anticomunism (de circumstanță doar electorală) să ne ofere, cînd toată pletora de oameni politici ai actualei guvernări provine din aceeași matcă fesenistă? Ceea ce face să nu avem, în clipa de față, alternative. De ce nici un fel. Doar mantaua care ne protejează nu numai trecutul, dar și viitorul.

Bedros HORASANGIAN - Elefteria i Thanatos
„Libertate sau moarte“ este deviza grecilor. Şi a Greciei născută în Războiul de Independenţă din 1821. Nu este de joacă cu un astfel de popor. Acolo unde alţii au făcut compromisuri şi au negociat soluţii, elenii şi-au pus pielea la bătaie. N-a fost uşor, au încasat destule, dar nu au cedat. Este o lecţie de istorie. Nu ştiu dacă este bună sau rea, dar este lecţia grecilor.

Astăzi, multă cerneală (electronică, în mare parte) curge pe seama Greciei. Telefoanele zbîrnîie între toate cabinetele marilor puteri. La Cannes, cei din G20 nu ajuns la nici un acord. Au sugerat doar cîteva direcţii. Tot Atena va decide ce va fi. Va fi sau nu exclusă din zona Euro? Va ieşi din Uniunea Europeană? Va fi în stare vreodată să-şi plătească uriaşele datorii acumulate rapid în ultimii ani? Va dezagrega Grecia politica fiscală şi economică a Europei, precum calul grecilor pe apărătorii Troiei? Dacă şi americanii, şi canadienii sînt mefienţi şi se tem de un dezastru faţă de situaţia Greciei, ce se va alege de întreaga omenire?


Ruşii vor ca soluţiile de ieşire din criză să vină din interiorul Greciei, chinezii nu sînt dispuşi să salveze o ţară în pragul falimentului, chiar dacă au lichidităţi de miliarde de dolari. Ce să facă foştii admiratori ai lui Mao şi Ciu En Lai cu Sofocle, Euripide şi Homer, cu Platon şi Aristotel, cînd cîteva milioane de morţi pentru ei nu înseamnă mai nimic. Dispare o ţară, un popor. Ei şi?


Grecii au fost mereu singuri în faţa destinului. Şi Oracolul de la Delphi le-a spus ce-o să fie bine sau rău. Nu s-au temut de nimic şi de nimeni. Nici cînd erau atacaţi de perşi, nici cînd s-au bătut la Salamina sau Marathon, nici cînd au suportat ororile cruciaţilor care au devastat Attica şi Peloponezul, nici cînd se luptau să nu cedeze Constantinopolul, mîndria Bizanţului, în mînă turcilor otomani – doar un pumn de soldaţi veneţieni au fost alături de împăratul Paleologul, care moare în luptă –, şi nici cînd se luptau pentru libertate şi doar zvăpăiatul Byron a fost lîngă ei. Numeroase exemple.


Mereu, în toată istoria, grecii au înfruntat tot ce putea fi de înfruntat. Au suferit şi nu au cedat. De aceea, nu sînt uşor de înşeuat şi puşi să accepte măsurile de austeritate impuse de alţii. Grecia este toată istoria Europei şi ceva în plus. Mereu au luptat, au clădit, au murit, au reînviat. Mulţi, puţini, nu a contat. Pe acel pămînd arid şi sărăcăcios, au construit o teribilă civilizaţie şi cultură. Dorul de ducă, stenahoroi, este doar expresia lipsei de pămînt. Mereu au căutat ceva. Grecii. Stenahoria noastră, via Caragiale, este un moft metafizic. Grecii au tot căutat ceva. Dacă nu ceva concret, atunci cai verzi metafizici pe pereţii peşterii platoniciene. Grecii au dat mereu o lecţie teribilă de a nu ceda. Nu e chiar de neglijat. Soldatul Pheidippides a fugit de la Marathon la Atena să spună Nenikekamen, „Am învins!“, şi apoi a murit. Neamţul lua o bicicletă, americanul dădea un SMS, românul aştepta să se anunţe ceva la radio. Foarte simplu.

Simplu ca şi şi acel faimos OHI! (NU!) al Generalului Metaxas, care i-a înfruntat cu curaj şi demnitate de Zorba Cretanul pe italieni: NU! OHI! Aşa cum comuniştii generalului Markos au luptat pentru o Grecie care să fie alta decît cea dorită de britanici. Unde şi-au băgat comuniştii coada a ieşit rău. Există o vocaţie spre stînga a poporului grec care vine dintr-o irepresibilă dorinţă de libertate şi onoare. Elefteria i Thanatos. Libertate sau moarte.

Intrarea în NATO şi UE i-a cuminţit pe greci. Ca şi sărăcia. Au mers treburile vreo două-trei decenii, au venit bani şi din Germania, şi din Italia, şi din turism, nu doar din comerţ şi din transporturi maritime, dar se pare că grecii s-au întins mai mult decît le era plapuma. Au cheltuit mult, au risipit, au făcut şi ce nu trebuia să facă, ideea ar fi că abia acum, în ceasul al 12-lea, se ajunge la un guvern de unitate naţională. Acordul încheiat duminică noaptea între premierul socialist, Georgios Papandreou, şi liderul opoziţiei de dreapta, Antonis Samaras, prevede formarea unui guvern de uniune naţională care să pregătească alegerile din februarie 2012. Implementarea măsurilor de austeritate impuse de FMI, Banca Mondială şi experţii UE devine lege. Poporul trebuie să aibă încredere în cei care-l conduc. Ca să ce?


Să salveze nişte investiţii făcute de germani şi francezi în Grecia? Să călătorească gratis atenienii cu metroul? Să aibă taxe şi impozite mici armatorii miliardari şi Biserica Ortodoxă Greacă? Sau să apere furnizorii de echipamente militare din vestul Europei, care au tot livrat armament de ultimă generaţie unei ţări care vrea să ţină coada sus, chiar dacă n-o ţin curelele, în faţa omnipotentei puteri regionale care este Turcia?


Ar fi destule subiecte de ronţăit pentru armata de specialişti care-şi tot dau cu presupusul despre Grecia, greci şi Europa. Dreapta măsură se pare că abia acum ar putea apărea. Există pericole grave pentru viitorul Europei. Un derapaj grec, spun analiştii, ar încuraja tendinţele centrifuge ale Irlandei, Portugaliei sau Angliei (ţară care, oricum, nu vrea să renunţe la lira sterlină şi la circulaţia pe stînga).

Vom vedea cît de curînd cum vor evolua lucrurile. Dar de Grecia şi de greci avem nevoie şi cînd nu ne fac daruri, ci ne aduc doar bătăi de cap. Anthony Quinn, dansînd cu Mikis Theodorakis sirtachi, ne explică cel mai exact despre ce este vorba.

UPDATE Fostul vicepreşedinte al Băncii Centrale Europene (BCE), Lucas Papademos, este noul premier al Greciei. „Nu va fi uşor, dar problemele vor fi rezolvate“, a fost prima declaraţie a noului premier al Greciei, care a depus jurămîntul alături de noii membri ai Cabinetului. Pe plan intern, noul prim-ministru va trebui să aplice un plan de reforme dur, în condiţiile unui Guvern de coaliţie alcătuit de doi inamici istorici: Pasok (stînga) şi Noua Democraţie (dreapta).

Bedros HORASANGIAN - Dreapta şi stînga de pe şosele şi stadioane
Regretatul domn Alexandru Paleologu spunea, pe undeva, prin eseurile sale pline de farmec şi de ironică înţelepciune, că la bătrîneţe rămînem cu Biblia şi Televizorul. Iată că, înaintînd prin ani, chiar dacă pretindem că putem fi şi altceva decît sîntem, se confirmă multe dintre aserţiunile unui om care a ştiut să trăiască frumos şi elegant în vremuri urîte şi neelegante.

Într-un serial bine documentat şi argumentat, difuzat la Europa Liberă şi reluat, în formă scrisă, într-o revistă ce a fost, cîndva, o tribună a opoziţiei democratice, pînă să devină un simplu organ de partid, excelentul ziarist care a fost şi este Neculai Constantin Munteanu face un clasament al celor mai „scîrboşi turnători“. Pe fond are dreptate, dar nu credem că se pot face clasamente. Aşa cum nu se pot face clasamente cu „securiştii împuţiţi“, care nu pot fi clasificaţi pe grade de ticăloşie sau vinovăţie. „Securiştii împuţiti“,in corpore, sînt ticăloşi şi vinovaţi, chiar dacă, acum, unii sînt îngropaţi cu onoruri militare, iar alţii trăiesc liniştit cu pensii babane sau dau lecţii de anticomunism şi de democraţie. Clasamentul domnului Neculai Constantin Munteanu, despre cei mai „scîrboşi turnători“, nu rezolvă nimic în lumea de azi. Nimic, chiar dacă autorul are dreptate să incrimineze, să dezvăluie – cu talent şi cu multă documentare – acţiunile unor oameni care au slujit Securităţii. Şi care s-au ticăloşit, fiecare ştiind bine ce rele sau alte mizerii a făcut, fără să-şi asume relaţia cu Securitatea.


Ce vreau să relev: trăim într-o lume violentă, în care apelurile la conştiinţă, la pudoare, la recunoaşterea greşelilor cad în gol. Relaţia cu trecutul comunist este pusă în umbră de societatea care şi-a ieşit din matcă. O lume tulburată face ca acţiunile violente să ţină prim-planul vieţii româneşti. În loc să se aplaneze şi să ne armonizăm cu legislaţia UE şi cosmosul, cu iubirea de aproape şi cu respectarea legilor în vigoare, sîntem într-un crescînd proces de creştere a violenţei. De toate felurile şi sub toate formele. Imaginile pe care ni le livrează zi de zi televiziunile întrec orice limită a imaginaţiei noastre.


Violenţa, neomenia, ticăloşia, cruzimea şi barbaria, răul şi urîtul se revarsă valuri-valuri din ştirile ce populează micile ecrane, memoria noastră fiind afectată de ororile pe care le înregistrăm zi de zi. Cine îşi mai putea închipui că într-un microbuz de 9 locuri, arhiplin, pot fi 14 morţi? Am văzut imagini şocante, cu maşini contorsionate, de parcă s-ar fi pregătit o nouă instalaţie pentru o viitoare expoziţie de artă modernă la MoMA. Numărul de morţi din accident este copleşitor. Violenţa impactului a fost teribilă. Un monstru, cum sînt TIR-urile, a izbit un microbuz – în mod cert, fără cine ştie ce echipamente de protecţie. Ca şi în cazul mult mediatizat al unui anume Huidu, vedetă de televiziune, care a intrat cu Jeepul său puternic într-o amărîtă de Dacie, făcută din tablă chioară. Şocul a fost preluat doar de Dacia cea vestită, dar cu puţine şanse de a rezista impactului cu un 4x4, care face mîndreţea ciocoimii române. Nu mai deschidem dosarul legat de comportamnetul civic al posesorilor de maşini puternice. Violenţa a intrat în sîngele celor care trăiesc mereu cu ideea afişată pe caroseria personală a lui „Ştii-cine-sînt-eu?“.

Da, ştim fiecare dintre noi cine sîntem, dar asta nu înseamnă că nu putem înţelege şi accepta că există şi alţii, mai prăpădiţi ca noi. Mai puţin avuţi sau mai neputincioşi, bolnavi sau bătrîni. Se face mare caz, în ultima vreme, de statul minimal, de intervenţia minimă a acestuia, de asistenţa redusă a statului şi tot aşa, culmea, despre asta vorbesc mai ales teoreticieni improvizaţi ce trăiesc chiar din banii statului român. Toată retorica, violentă rău pe alocuri, cum este şi cea lansată de manifestul unui june fripturist ajuns ideolog de dreapta într-o ţară rămasă fără dreapta şi stînga, este o manifestare grobiană a lui „Ştiţi-cine-sîntem-noi?“.

Ce etică protestantă a muncii? Referinţa la cerşetorie şi la lene este o demagogie retorică, dă bine doar în saloanele marilor hoteluri, în care nu se servesc macaroane cu brînză, drept aperitiv la vreun discurs democrat-creştin. Ne-au tot potopit fel de fel de idei, tot pritocind manifeste ale nu ştiu cui şi afirmaţii ale altora, nu prea mobilizatoare. Mesajul e simplu: să îndurăm, din nou şi din nou, alte şi alte privaţiuni, pentru că statul este doar „prudent“ şi nu prea mai are legătură cu cetăţenii care-l compun.


O anume violenţă (înrudită cu nepăsarea) trece din planul strict retoric în cel fizic. Ne izbim de ea peste tot şi la tot pasul. Nu doar vorbe şi idei contondente. Se ajunge la morţi şi răniţi. La spectacole oribile, de la drame şi tragedii. Cine şi-ar mai fi închipuit că „suporterul“ unei echipe de fotbal va intra în teren şi va aplica, din alergare şi pe la spate, mişeleşte şi în văzul unui întreg stadion, un pumn direct în maxilarul unui jucător. Imagini şocante, continuate de coechipierii celui lovit, care îl iau, dintr-o reacţie de autoapărare, la „poceală“ – uitasem de acest cuvînt din copilăria mea – pe acel huligan, scos din teren de forţele de ordine. Jucătorul lovit de aşa-zisul suporter nu va putea juca două luni. Am aflat că huliganul ar fi fost drogat. De parcă asta l-ar exonera de răspundere. Răul a fost comis.


Violenţa a ajuns fără ideologie şi culoare politică. Este în sine. Nu ştim bine ce va urma. Nici pe şosele, nici pe stadioane, nici în politică. Două întrebări. De ce doar dreapta ar fi bună în România şi ar fi rea în ţările Americii de Sud? Cum să coalizezi toată dreapta din România fără ţărănişti şi fără Rege? Nu ştim bine. Totul este însă posibil.

Bedros HORASANGIAN - Mihai Şora la 95 de ani
Mihai Şora – un nume respectat, admirat şi preţuit de toată suflarea culturală românească. Ajuns la vîrsta patriarhilor, împlineşte 95 de ani pe 7 noiembrie. În Mihai Şora se îngemănează o anume candoare bine strunită sub platoşa unei seriozităţi native, cu o mult mai vădită expresie a bucuriei de a trăi. Trăitul şi gînditul au alimentat meditaţiile unei inteligenţe veşnic în alertă. Fără să epateze, a provocat mereu o alertă a ideilor. Viul înseamnă dialog, ideile dezbătute întreţin gîndirea, gîndirea ne ajută să nu murim. O meditaţie prelungă despre sensul existenţei ar fi întregul parcurs, eliptic pe alocuri, circular oricum. Sfera lui a fi este cea care decide totul, fără teorii firoscoase şi alambicate divagaţii prin care să se piardă limpezimea unor formulări fruste.

Dicţiunea ideilor gînditorului român este de o simplitate severă şi dezarmantă. Concizia formulărilor şi eleganţa exprimării ne duc direct la cea mai lapidară expresie a sentimentului românesc al fiinţei (Constantin Noica, cu ale lui divagaţii elegante despre întru sau lăturiş) ce aparţine unui alt maestru al concentrării de idei pe centimetru pătrat. Despre cuţit os al lui I.L.Caragiale ar fi vorba, alt mare meşter al formulărilor lapidare. Interesant cum o parte dintre ideile domnului Mihai Şora au fost livrate sub formă de dialog, aşa că nu vom greşi foarte mult asociindu-l cu cel care vedea enorm şi simţea şi mai şi. Comunicarea dintre oameni ar fi totul, s-ar presupune indirect din obstinaţia cu care domnul Şora a insistat mereu pentru a transmite de fiecare dată, dincolo de mesaj, un anume flux de empatie. Poate de aceea a fost mereu înconjurat de tineri studioşi, poate tocmai de aceea a existat mereu o anume prospeţime în expresia directă a ideilor sale. Doar că, bănăţean fiind, la obîrşie, la izvor, Mihai Şora nu divaghează incontinent pe marginea ideilor şi nici nu are organ viril pentru grandilocvenţa retorică şi baletul lexical, ce de multe ori grevează, prin exces terminologic sau sărăcie de limbaj, adîncirea ideilor în gîndirea filozofică românească. Fără să construiască vreo ontologie de uz universitar, domnul Mihai Şora ne-a livrat mereu o fenomenologie a imediatului de uz particular. Chiar privat, am putea forţa ideea.

Exemplul său de a gîndi şi de a trăi la marginea stoicului ar putea fi reluate pe o altă scară a istoriei. Şi ar fi un bun model pentru a fi într-o lume dedată doar luia avea. Doar că ispita de a deveni o vedetă media este mai mare decît aceea a devenirii întru fiinţă a unui avva modern, rătăcit, dacă nu în mijlocul oraşului, măcar prin parcurile lui. Aşa cum peripatetizează ades şi sărbătoritul de astăzi. Căruia îi dorim, pe lîngă un călduros La Mulţi Ani! şi zile senine ca să-şi exerseze cu aceeaşi răbdurie metodă, paşii pe aleile parcului Herăstrău, ce se dovedeşte un bun loc pentru gimnastica ideilor.

Bedros HORASANGIAN - Basarabia – pămînt românesc
Recentele declaraţii ale preşedintelui Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev, legate de situaţia din Transnistria şi de administraţia de sub conducerea unui dur filomoscovit precum Igor Smirnov au atras atenţia mediilor internaţionale. Preşedintele Rusiei a reiterat faptul că actuala situaţie din Transnistria şi poziţia lui Igor Smirnov împiedică reintegrarea. Intrebare: a cui şi la cine? Reintegrarea în Republica Moldova nu ar fi atît de complicată dacă liderii de la Kremlin l-ar trimite pe Igor Smirnov ambasador în Cuba. Dar este Moscova, care nu crede în lacrimi, interesată de rezolvarea pe cale amiabilă a unei situaţii de „conflict îngheţat“, cum sînt denumite aceste situaţii punctuale de către puzderia de experţi ai OSCE şi UE?

Avem mari rezerve faţă de bunele intenţii ale Kremlinului. Parcă îl vedem pe premierul Vladimir Putin că se răţoieşte la Medvedev că Rusia nu are nimic de cedat. Şi va fi considerat un real patriot, ca şi înainte şi după cel de-al doilea război cecen, război care l-a adus la putere. Să fie doar o manevră bine orchestrată de Kremlin în perspectiva viitoarelor alegeri prezidenţiale, în care Putin este deja marele favorit şi adulatul unei consistente majorităţi?


Ce va urma? Ştim şi nu prea ştim ce se întîmplă în Republica Moldova. Îmi vine greu să folosesc acest termen – care este unul oficial, altminteri – cînd ştiu bine că este vorba de Basarabia. Pămînt românesc. Trecutul şi cele întîmplate de-a lungul istoriei nu pot fi schimbate, chiar dacă, de multe ori, istoria poate fi ignorată, mistificată, uitată sau coafată după cum o cer interesele de moment.

Trecerea Basarabiei în mîna ruşilor s-a produs la 1812, pentru ca, apoi, cu intermitenţe, să rămînă în mîna lor. Unirea de la 1918, cel mai glorios an din istoria acestei ţări, facută sub sceptrul Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria, cărora le datorăm mult mai mult decît ne închipuim noi astăzi, a consfinţit alipirea Basarabiei la Regatul României. Cele trei mari provincii româneşti – plus Banatul şi Dobrogea, care au avut mereu parte de situaţii fluctuante şi conjuncturale – au intrat sub flamura tricolorului românesc.


Dar Marea Unire n-a durat mult. Conform acordului Ribbentrop-Molotov şi anexelor sale secrete, mai ales, şi apoi Dictatului de la Viena – leşinul ministrului Afacerilor Străine de la acea dată, economistul Mihail Manoilescu, la vederea noii hărţi fiind mai mult decît sugestiv – şi ultimatumului sovietic, România a fost sfîrtecată între Germania nazistă şi URSS Basarabia a intrat în componenţa URSS şi a fost ocupată de trupele sovietice. Intrarea în război alături de Germania nazistă, împotriva URSS, a urmărit recuperarea Basarabiei. La încheierea războiului, URSS, ţară învingătoare, a rămas stăpînă pe Basarabia, redenumită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.


Din România comunistă, basarabenii n-au avut nici un sprijin. Ani în şir, în perioada cînd în România a fost un regim, zice-se, democrat-popular, nu s-a mai vorbit/amintit despre Basarabia. Era un subiect tabu. (Singurele tăieturi în romanul Sala de aşteptare, apărut în 1987, operate de lectorii de la Consiliul Culturii, au vizat cuvîntul Basarabia – s-au pus croşete, la insistenţa mea – din documentele istorice reproduse în carte. Uitasem de acest detaliu…) Exista URSS, marele nostru aliat, dar care ne-a călărit mereu, fără ca românii şi România să beneficieze de ceva. Istoria noastră a fost modificată, Unirea de la 1918 şi revenirea Basarabiei la România era considerată în istoriografia comunistă (de la Bucureşti şi Moscova) un act „imperialist“. Faptul că mentalul colectiv rusesc asociază şi azi românii cu fascismul este o prostie/ticăloşie bine întreţinută nu doar de istoriografia, istoricii şi clasa politică de la Moscova, uitîndu-se actul de la 23 August 1944.


Pentru Republica Moldova, după puciul eşuat al lui Dmitri Ianaev din august 1991, a fost un moment de cumpănă. Atunci, în acele zile fierbinţi de august, ar fi fost posibilă realipirea Basarabiei la România. Dacă exista voinţă politică la Bucureşti pe cît a existat la Chişinău. Dar FSN-ul lui Ion Iliescu şi guvernul condus de Petre Roman s-au speriat de o asemenea posibilitate – trimişi ai Chişinăului au existat, făcînd propuneri concrete de unificare – şi o ocazie unică s-a risipit în negura anilor care au urmat. Au urmat bezele, cu poduri de flori şi cu poezii de Grigore Vieru şi Adrian Păunescu, dar şi durul război din Transnistria în care a pierit sau a fost schilodită elita basarabeană. Autorităţile de la Bucureşti au stat cu capul în păpuşoi, trimiţînd bezele preşedintelui Snegur. În ultimele două decenii, comuniştii şi filoruşii au tot izbutit să fie la putere, dar o nouă generaţie de români basarabeni a crescut şi s-a educat cu un alt etos identitar.


Dincolo de redobîndirea cetăţeniei române şi de şansa basarabenilor de a învăţa în licee şi universităţi din România, ceva-ceva tot a mişcat la Chişinău. Se vrea integrare europeană, Rusia nu mai este singura alternativă politică, iar România este principalul susţinător spre UE al Republicii Moldova. Unificarea este însă ceva mai complicată. Pe de o parte, legile şi acordurile la care sîntem parte în UE nu ne permit să acţionăm de capul nostru, pe de altă parte, ruşii cu gazul lor şi interesele strategice ale americanilor sînt obstacole însemnate în calea unei reapropieri.


Cea mai delicată chestiune a momentului este situaţia din Transnistria, o bucată de pămînt de dincolo de Nistru, spre Bug, alipită arbitrar Moldovei de către autorităţile moscovite în anii ’30, unde s-au concentrat nu doar mare parte din industria ţării, ci şi un uriaş potenţial militar. Faptul că în Transnistria sînt cantonaţi încă mii de soldaţi ruşi (contrar unui acord semnat acum cîţiva ani la Istanbul) şi există uriaşe depozite/cantităţi de armament, arme şi muniţii amplifică tensiunea.


Ce să facă Republica Moldova în această situaţie, cînd Guvernul de la Chişinău nu controlează teritoriul, ci o altă administraţie, aşa-zis legală, dar întreţinută de Moscova, în cap cu un fost general şi politruc, Igor Smirnov, are controlul? Un blocaj există de cîţiva ani buni. Dacă doreau, într-adevăr, să-şi retragă trupele, ruşii o puteau face. Menţinerea trupelor ruseşti în Transnistria este în folosul Moscovei, aşa cum sînt şi alte enclave cu baze militare, cum ar fi cea de la Kaliningrad, vechiul Königsberg, capitala Prusiei Orientale şi oraşul lui Immanuel Kant.

Pe scurt, România va trebui să privească spre Chişinău şi spre Basarabia cu alţi ochi, cu alte sentimente şi cu proiecte economice şi politice concrete, în aşa fel încît să le arate Republicii Moldova şi cetăţenilor ei că susţine pragmatic ţara dintre Prut şi Nistru; lălăitul din chitară, cu versuri obosite, nu este o cale de apropiere şi de unificare.

Bedros HORASANGIAN, Marius OPREA, Andrei MURARU, Marius GHILEZAN, Ovidiu PECICAN - Istorici şi scriitori comentează discursul Regelui Mihai din Parlamentul României

Lipsă de diplomaţie sau sfidare la absenţii din Parlament?


La invitaţia – scrîşnită, tocmită şi negociată, cam meschin, dar la noi totul se iartă şi se uită – a Parlamentului României, Regele Mihai a fost oaspetele celor două camere reunite în şedinţa solemnă a Parlamentului. Nu este aici şi acum momentul să facem lungi digresiuni de natură istorică şi politică legate de Casa Regală a României şi de Regele Mihai. Există o uriaşă bibliografie în acest sens, şi nu specialişti în istoria recentă ne lipsesc. Ne lipsesc oameni politici adevăraţi (adică cum?), ne lipseşte bunul-simţ (adică de ce?), ne lipseşte o bună memorie colectivă (adică cine?), ne lipseşte un preşedinte care să ştie istorie (adică pentru ce?).

Oricît ar strîmba din nas unii sau alţii, am reţinut din discursul oferit naţiunii române un îndemn la memorie, la solidaritate, la respectul valorilor şi, nu în ultimul rînd, la credinţa că omul este mai presus de toate. A fost un discurs angajat în toată problematica actuală a societăţii româneşti. Nu putem judeca fiecare propoziţie, dar faptul că Regele Mihai a arătat că-l preocupă necazurile şi grijile cetăţenilor României ni se pare extrem de sugestiv. Un şef de Stat nu poate boscorodi tot timpul diversele segmente ale cîmpului social, fără a-şi asuma nici un fel de responsabilitate. Un şef de Stat nu poate ignora ce se întîmplă cu cetăţenii săi – supuşi sau mai puţin supuşi –, fără a-şi asuma responsabilităţi clare. Un şef de Stat nu poate trăi undeva aievea, peste sau alături de nevoile şi truda celor pe care, dacă nu Voia lui Dumnezeu, măcar alegerile libere, îl pot proiecta pe ecranul marii istorii. Cîrmuirea unui stat şi conducerea destinului unui popor nu sînt o simplă joacă, un capriciu egolatru, ci asumarea unor legături, a unui „contract social“, cu şi pentru poporul din care face şi facem parte.


Trăim în ţara lui viceversa. Cine îşi putea închipui vreodată că cei care l-au fugărit pe Regele Mihai la reîntoarcerea în România vor ajunge într-o bună zi să-l onoreze de ziua lui? Cine şi-ar fi închipuit vreodată că susţinătorii virulenţi şi vocali ai Regelui Mihai, din anii ’90, vor absenta in corpore de la sărbătorirea monarhului ajuns la vîrsta Patriarhilor. Ironiile şi amărăciunile istoriei.


Ajuns Rege la o vîrstă cînd un tînăr ar fi avut alte preocupări existenţiale decît aceea de a conduce o ţară, Mihai I a onorat această misiune de şef de Stat, dincolo de răsucirile istoriei, dincoace de sucirile contemporanilor săi. Am reţinut din discursul Majestăţii Sale – pe lîngă o vastă problematică socio-politică cu note etice – un anume accent pus pe existenţa oamenilor. (Abordarea subiectului infrastructură ne-a făcut să zîmbim ştrengăreşte. Să trecem peste asta, regeşte.)

Nu ne putem abţine să nu remarcăm absenţa din Parlament a preşedintelui Băsescu, a premierului Boc şi a patriarhului României, Daniel, la acest moment solemn. Doar Academia Română şi Banca Naţională, dintre instituţiile Statului român, îl pot omagia pe suveranul României? Este trist şi semnificativ, dacă doar din motive electorale se poate adopta o astfel de atitudine. Care, dacă nu ar fi o sfidare adusă istoriei României, este cel puţin o lipsă de diplomaţie şi de tact protocolar. Chiar dacă monarhia nu are viitor în România, ar fi frumos şi elegant să-i respectăm măcar trecutul.

Bedros HORASANGIAN



Unde e Republica?

Mama mi-a spus în zori, după ce ne-am întors de la piaţă, cumpărînd cam patruzeci de kile de varză pentru murat, că ei îi place Regele. Am rămas ca statuia sacului de rafie, încremenit cu verze, care cred că erau deja murate din sudoarea şi tristeţea mea. Şi am avut prima ceartă cu mama, amintindu-i cum mă dojenea, prin 1990-1991, că sînt „contra lui Iliescu, a democraţiei şi pentru moşieri“. Mama are dreptate, nu pentru că e mama. Ne-am născut din manipulare acerbă, care s-a înghiţit, mai nou, pe sine. O manipulare care ne-a distrus demnitatea şi care sună aşa: „Doina Cornea, Coposu şi Câmpeanu au tratat la Budapesta vînzarea Ardealului“. Sau: „Regele vine cu armata lui de moşieri să vă fure pămînturile“. Sînt lozincile unor vremuri deloc apuse. Sînt lozincile anilor ’90, acum reînviate.


Crez că visez. „C’est moi, Candiano. Popesco. Am o statuie în spatele Gării de Sud de la Ploiesci, ca şi Istoria mea, a Respublicii. A Respublicii mele şi a urmaşilor mei, Respublicani... De la Preşedinte la Preşedinta Camerei, juna Respublicană de o sută de kile şi încheind cu cel ce ne Preafericeşte nu au avut Timp“.
Pentru ei, Timpul este probabil. Nu au cunoştinţă şi nu pot pricepe, pentru că nu au conştiinţă. Sau demnitate.
Şi cum ne conduc?
Şi unde e dînsa? Republica?


Marius OPREA



Dilemele unui monarh constituţional

O viaţă de om: 64 de ani şi 10 zile. Atît s-a consumat între ultimul mesaj postbelic al Tronului transmis de Regele Mihai I şi cel rostit marţi, 25 octombrie, în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului. Diferenţă importantă de timp şi de vremuri. În 1947, Regele era înconjurat de ostilitate şi de multă nelinişte, de spectrul unei abdicări ce avea să survină în două luni şi jumătate. Cu un an mai devreme, în 1946, Regele Mihai, marcat de dileme, a deschis într-o duminică, pe 1 decembrie, în Dealul Patriarhiei, şedinţa Parlamentului în urma alegerilor de la 19 noiembrie. Era o victorie a comuniştilor şi a acoliţilor lor, care a fost obţinută prin fraudă masivă, denunţată la acea vreme de partidele istorice. Dilema Suveranului a fost surprinsă cel mai bine de către observatorii şi diplomaţii străini. Fac apel la mesajul lui Adrian Holman (1895-1974), ministrul Marii Britanii la Bucureşti, care spunea, într-un raport trimis la Londra, la cîteva luni de la deschiderea Parlamentului, că Regele a fost împărţit între dorinţa compatrioţilor săi de a nu participa la şedinţă şi aceea de a evita pasul irevocabil. Perspectiva unei noi crize constituţionale (după „greva regală“ din august 1945-ianuarie 1946) şi absenţa oricăror încurajări din partea Statelor Unite şi a Angliei au înclinat balanţa. A aşteptat cu o noapte înainte un răspuns de la Washington, care nu a venit însă. Fără acordul Aliaţilor şi fără un suport constituţional, Regele a fost obligat să deschidă şedinţa „cu o piatră pe inimă“.


Între ultimul discurs, din 1947, şi cel din 2011, au survenit o abdicare silită, un Război Rece, un exil şi o reîntoarcere grea în ţara natală. Regele nu a renunţat niciodată la a fi un monarh constituţional: nici cînd Ion Iliescu îl aresta pe autostrada Bucureşti-Piteşti, în 1990, nici cînd, în 1992, mulţimea adunată pe Calea Victoriei, în faţa Hotelului Continental, i-a cerut să-l izgonească pe „bolşevicul de la Cotroceni“. Un monarh constituţional a rămas şi în 1997, cînd a desemnat-o pe Principesa Margareta drept moştenitoare a Coroanei, subliniind: „Conştient de responsabilităţile mele constituţionale, pun soarta ei (a Principesei Margareta – n.m.) şi a mea, ca întotdeauna, în mîinile poporului român“.


În 2011, cele 835 de cuvinte ale Regelui au diagnosticat cu fină şi cu lucidă precizie societatea în care trăim, fără a dispreţui şi neglija Constituţia republicii ai cărei reprezentanţi l-au invitat să se adreseze din nou naţiunii. Discursul unui monarh într-o republică, în faţa camerelor Parlamentului, este un fapt neobişnuit. Ca şi în urmă cu 64 de ani, dilemele Regelui nu au lipsit, cred eu, nici astăzi. Speculaţii febrile sau dorinţe înhibate de decenii s-au făcut auzite din gurile republicanilor sau ale monarhiştilor. Marţi, Regele nu i-a dezamăgit nici pe unii, nici pe ceilalţi. A rămas un Rege constituţional, fără a face rabat de la legămîntul pe care l-a făcut la 6 septembrie 1940: „Jur credinţă Naţiunii Române!“.

Andrei MURARU



O lecţie


Au trebuit să treacă 20 de ani de democraţie pentru ca, de la tribuna Parlamentului, să se audă un exemplar discurs. În opt minute, Regele a cuprins ce alţii nu au putut rosti în două sau mai multe mandate. Simplu, concret şi „la cestiune“. Celest, într-un singur cuvînt. Regele nu este un mare orator, dar vibraţia sălii, zecile de minute de aplauze, împăcarea care a domnit peste grupurile politice, toate au un singur adevăr: Regele e un Augustus.

Pentru istorie, discursul Regelui va rămîne un reper. O lecţie de patriotism, de nobleţe şi de spiritualitate, de cunoaştere a României profunde, dar şi un exemplar manual de comunicare. În cuvinte simple, bine ticluite, a făcut un raport de ţară, cum nu au reuşit diviziile de insurgenţi ale vremelnicilor uzurpatori. Civism, etichetă, patriotism. Regele a ţinut un discurs calm, echilibrat, elegant, oarecum atemporal, precum instituţia monarhiei. Regele a încercat să se adreseze tuturor românilor, inclusiv celor plecaţi în străinătate, inclusiv românilor din Ucraina, Republica Moldova, Serbia sau Bulgaria, prin locurile unde trăiesc comunităţi româneşti, arătînd că nimic nu se poate construi fără un basement de tradiţie şi de respect faţă de valorile neamului românesc. O lecţie de viaţă.


În Parlament au fost cîţiva absenţi. Probabil, cei care au lipsit s-au autoexclus de la un eveniment istoric. S-ar fi putut realiza marea reconciliere naţională, dar unii lideri vremelnici au preferat să-şi mute (ne)simţitoarele figuri spre alte zări. Cinste acelor parlamentari (ai puterii şi ai opoziţiei) care au înţeles semnificaţiile înălţătorului eveniment şi au aplaudat minute în şir! Au lipsit reprezentanţii UNPR, care au preferat să meargă la evenimentul organizat de Gabriel Oprea, de Ziua Armatei, uitînd că această zi a fost cea în care la Carei, în 1944, Armata Regală a eliberat ultimul petec din România ocupată de Germania nazistă, în cinstea zilei de naştere a Regelui. A lipsit patriarhul Daniel. Trist. Urmaş al Prea Fericitului Nicodim, cel care l-a uns ca Rege la doar 5 ani, a preferat un alt eveniment, fireşte, canonic.


Pentru mine, învăţat să fiu un ziarist cinic, discursul Regelui îmi provoacă un gînd pios: ce graţie divină să fi fost în preajma unui Uns al lui Dumnezeu care nu s-a bucurat de privilegii, dar care are încredere că viitorul nostru are rost. Ne-a spus în cuvinte simple: e bine să fii demn şi să nu abdici de la principii şi valori naţionale. Ne-a reamintit, printr-un discurs simplu, că rostul instituţiilor este să slujească cetatea şi nu invers. Dacă unii politicieni au preferat să nu fie prezenţi în sala Parlamentului, Regele a strălucit prin bunătate, consecvenţă şi pragmatism. Prin vocea sa principiile morale nu au abdicat. Viitorul are la ce să se mărturisească.

Marius GHILEZAN



„Să rezistăm prezentului“


Invitarea Regelui Mihai I la tribuna Parlamentului României, cu prilejul aniversării a nouă decenii de viaţă, pare să facă parte din continua hărţuială între partizanii şi inamicii regimului Băsescu. Dincolo de aceste circumstanţe imediate, trecătoare şi neglijabile în manifestările lor nu o dată lipsite de eleganţă şi fair-play, prezenţa Regelui în Parlamentul ţării are o semnificaţie oarecum reparatoare, chiar dacă şi elegiacă. Nu este vorba, desigur, despre a face din legislativul nostru republican şi democratic ales un for de confirmare a aspiraţiilor către regalitate ale unei părţi a actualei Românii, fie ea şi sătulă de fluctuaţiile şi eşecurile de etapă ale instalării democraţiei postcomuniste de factură prea marcat prezidenţială. Nu poate fi vorba despre aşa ceva, chiar dacă o declaraţie precum cea a fostului suveran, după care „Jurămîntul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii“, duce cu gîndul la ideea proclamării unei continuităţi regale în cel mai înalt for de decizie al sistemului nostru politic, în pofida opţiunilor electorale exprimate de două decade încoace.
Fostul suveran a fost invitat în semn de respect pentru rolul jucat de Maiestatea Sa, în ultimul aproape un secol de istorie românească, la conturarea acesteia. Gestul are ceva ironic – şi mă grăbesc să spun că ironia aparţine istoriei, şi nu cuiva anume –, pentru că secolul despre care este vorba a fost unul feroce, pustiitor, aducînd cu sine, cel puţin între 1938 şi 1989, dictaturi aspre şi ucigaşe, ba de extremă dreaptă, ba de stînga, dintre care, pe unele, Mihai I le-a patronat şi le-a girat, iar pe altele nu le-a ştiut, poate, să le întâmpine cel mai bine. Cu toate acestea, ca participant şi martor la o întreagă experienţă istorică, dintre cele mai covîrşitoare, dar mai ales ca supravieţuitor al ei, Mihai de România merită întreaga atenţie publică.


Descinderea fostului monarh al ţării în Parlament, la şaizeci de ani de la ultima sa prezenţă în acest for – de astă dată ca simplu invitat –, a avut ceva frisonant, exact ca în poveştile despre siluetele fragile, înălbite de ani, ale proorocilor biblici ori precum descinderile unor guru mitici în anturaje aulice unde vin pentru a vesti alte vremuri. Pentru mulţi, această prezenţă a putut fi cea a unui tătuc cu legitimitatea nefisurată de alunecoasele evenimente tegumentare ale istoriei; pentru alţii, ea va fi fost o atenţionare referitoare la arta bunei guvernări, din seria celor pe care, de altfel, de un număr de ani încoace, Mihai I le face vizibile, la răstimpuri, pe canalele de televiziune sau prin presa scrisă. Altora paşii măsuraţi ai Regelui şi privirea circulară, de mare efect, de la sfîrşitul alocuţiunii aniversare li se vor fi părut marca tensiunii emoţionale a unui moment istoric. Şi, într-adevăr, nu vezi în fiecare zi un rege invitat sub aparenţe curtenitoare în plenul unui parlament… republican; mai ales în România, unde Cuza şi Carol al II-lea au rămas exilaţii perpetui ai modernităţii noastre.

În asemenea condiţii, simbolurile, codurile interpretative se bulucesc, riscînd să stîrnească o mare confuzie. Pentru mine însă, cele mai importante rămîn, în această întîlnire cu istoria – care a fost şi o reflecţie densă asupra prezentului şi deschiderea unei ferestre către viitor –, aspiraţia la o normalitate politică, încurajarea românilor în faţa greutăţilor consistente ale momentului şi o indiscutabilă solidaritate a monarhului cu toţi românii.

Bedros HORASANGIAN - Man Booker Prize 2011: Julian Barnes

În această vară, Julian Barnes publica în The New Yorker – al cărui vechi şi constant colaborator este – un splendid text Hommage to Hemingway. Mai mult o proză, o povestire cu inserturi eseistice decît un laudatio închis la toţi nasturii, adus unui prozator de la a cărui abruptă dispariţie se împlineau 50 de ani. Am apreciat în grad înalt gestul lui Julian Barnes, ca de la meseriaş la meseriaş. Mai ales că, la rîndul nostru, îl stimăm şi îl admirăm pe Hemingway, autorul multor pagini de proză dintre cele mai frumoase.

Aprecierile şi prieteniile dintre breslaşii aceluiaşi gen artistic sînt remarcabile. De multe ori au făcut sarea vieţii literare, dar au şi impulsionat talente, au reactivat ambiţii, au consemnat cu mare bucurie succesul şi realizările celuilalt. De data asta este vorba despre scriitorul britanic Julian Barnes.


O ştire ce a venit de la Londra ne-a făcut o mică bucurie. Să o spunem de-a dreptul. Marţi seara, pe 18 octombrie, la o Black-Tie Ceremony – cu lumea prezentă îmbrăcată la ţol festiv şi cu papionul obligatoriu, precum şapca la adunările CC al PMR, unde doar un tovarăş de drum precum Dr. Petru Groza purta pălărie, iar Ştefan Voitec un cioc troţkist – s-a anunţat oficial cîştigătorul pe anul 2011 al prestigiosului Man Booker Prize for Fiction, pentru romanul The Sense of an Ending, publicat la Editura Jonathan Cape, o ramură a faimoasei Random House. Premiul a fost atribuit autorului care poartă numele de Julian Barnes. O mai veche cunoştinţă de-a noastră. Căruia revista Observator cultural din Bucureşti, România, i-a dedicat un consistent dosar, sub genericul Barnesland, acum cîţiva ani, în martie 2007.


În grupajul cu pricina erau prezentate şi comentate practic (aproape) toate cărţile scrise de Julian Barnes. Chiar şi cele poliţiste, publicate sub pseudonimul Dan Kavanagh. Semnau dichisite lecturi critice şi glosau pe marginea cărţilor şi personalităţii complexe a lui Julian Barnes nume de marcă din sfera anglisticii româneşti, precum profesorii Ştefan Stoenescu şi Virgil Stanciu, eminenţi eseişti şi traducători precum Alexandru Vlad şi Radu Paraschivescu, critici literari precum Paul Cernat, Bogdan-Alexandru Stănescu şi Marian Popescu, dar şi alţii, lista colaboratorilor la acel dosar fiind remarcabilă. Julian Barnes ne acorda şi un interviu în exclusivitate, ceea ce, să recunoaştem, nu e chiar o întîmplare curentă în presa noastră culturală. Pentru cei eventual interesaţi de subiectul Julian Barnes, să precizăm că întregul grupaj se poate găsi pe Internet, în arhiva revisteiObservator cultural (nr. 364, din 22 martie 2007).

Spre surprinderea noastră autorul recent premiat s-a aflat la a patra candidatură, după ce a mai fost de trei ori pe short-list, cu Arthur& George în 2005,England, England în 1998 şi binecunoscutul Papagalul lui Flaubert, în 1984. Papagal norocos în relaţiile lui Barnes cu cocoşul galic, altminteri, care i-a adus şi alte trofee, inclusiv un simandicos titlu de „Chevalier des Arts et des Lettres“ al Statului francez, în1998.

Iată că tenacele, harnicul, ironicul şi veşnicul detaşat/implicat autor britanic reuşeşte abia acum să-şi adjudece acest mult rîvnit trofeu. Declaraţia la anunţarea premiului acordată de Julian Barnes consfinţeşte mica satisfacţie de moment şi orgoliul unui om de 65 de ani care dovedeşte, îşi dovedeşte că mai poate scrie cărţi excelente şi se poate bucura, fără fasoane, chiar şi de un premiu, precum o jună debutantă în poezie.


Man Booker Prize, dincolo de valoarea lui strict materială, destul de consistentă, oricît nu ar avea banii astăzi valoare, ajută enorm la promovarea cărţii pe toate meridianele (50.000 de lire sterline nu sînt chiar parale de-o bere; subsemnatul îşi aduce aminte de o păţanie din 1990 în acel an, am luat, împreună cu profesorul Mircea Anghelescu, cîte 1.500 de lei pentru Premiul Academiei Române din…1997! Altădată, cu banii acordaţi la Premiul Herescu-Năsturel al Academiei Române, Liviu Rebreanu îşi cumpăra moşia de la Valea Mare…).


La un preţ de lansare de 12,99 lire sterline, romanul The Sense of an Ending, de doar 150 de pagini, al lui Julian Barnes a intrat imediat în lista de bestselleruri. Într-o singură săptămînă după anunţarea obţinerii premiului, romanul lui Barnes a trecut de pe locul 80 pe locul 7 înAmazon Top 10. Cînd intră banii în joc, nimic nu mai este de joacă şi nimic nu este lăsat la voia întîmplării.

Cine este Julian Barnes şi ce înseamnă el pentru cititorul român? Editura Nemira a preluat din mers toate noile apariţii ale lui Julian Barnes. Apoi a trecut la reeditarea şi a celorlalte lucrări apărute la alte edituri, aşa că avem la îndemînă, pentru cei interesaţi, practic, tot ce a scris Julian Barnes. Şi acest premiat The Sense of an Ending se află în curs de traducere – sub atenta lucrare a unui vechi truditor al genului care este neobositul Radu Paraschivescu – şi va ajunge curînd la îndemîna cititorilor români.


Dincolo de premiu, am putea adăuga doar cîteva observaţii. În primul rind, uşurinţa cu care Barnes mînuieşte registrele stilistice, rigoarea cu care construieşte o proză sau compune un articol. Textul introductiv laScrisori din Londra este o bijuterie în acest sens şi un bun îndreptar pentru cei care se ocupă de jurnalism şi, eventual, ar vrea într-o bună zi să colaboreze la The New Yorker sau la alte publicaţii americane. Istoria, la rîndul ei, nu este un pretext de bombăneală sau acuze. Julian Barnes ne trage mereu de mînecă să încercăm să înţelegem cîte ceva dincolo de evenimente şi să pătrundem dincolo de epiderma extrem de fragilă e realităţii imediate. Am mai remarca o anume apetenţă pentru temele grave şi nu prea vesele, precum moartea (Nimicul de temut) sau bătrîneţea cu jocurile fastuoase ale memoriei (Sensul unui sfîrşit). Sînt cărţi în care ironia se estompează şi înţelegerea devine mai profundă, fie că este vorba despre destinul real al membrilor familiei sale sau despre cel ficţional, din ultimul său roman. Care deja culege lauri la unison, fiind considerat o capodoperă a literaturii engleze… clasice. Ceea ce nu-i puţin.


Am vrea să credem că într-o bună zi Julian Barnes va poposi la Bucureşti şi vom avea prilejul să-i spunem direct cît îl apreciem şi îl admirăm, aşa, simplu, ca tot românul, sans façons et sans frontières.

Bedros HORASANGIAN - The Soviet Story – un film despre crimele comunismului

Un reproş elegant şi un îndemn amical vine din partea lui Andrei Pleşu. Acceptăm ambele ipostaze şi ne pliem pe observaţiile domniei sale legate de un film care l-a impresionat foarte mult. Aprecierea poate nu e corectă, i-a furnizat diverse melancolii. Să zicem. Este vorba despre pelicula The Soviet Story, un documentar făcut de un regizor lituanian pe nume Edvins Snore.

Toate detaliile legate de acest lungmetraj sînt preluate din articolul domniei sale („Un film antipatic…“, Dilema veche, 6 octombrie 2011), fără să punem în mişcare alte motoare de căutare pe Internet. Nici despre regizor, nici despre soarta şi impactul internaţional al acestui remarcabil – sînt convins şi fără să-l văd, doar din cele spuse de Andrei Pleşu – film. Dar nici despre ce s-a întîmplat cu viaţa din URSS în anii comunismului nu am căutat explicaţii şi date suplimentare. Mă folosesc doar de ce ştiam din trăite şi citite.

Filmul transmis de TVR este un documentar foarte bine realizat. Cu materiale de arhivă şi comentariile unor istorici şi politologi de prim rang, pe care îi pomeneşte Andrei Pleşu, punctînd faptul că tehnicienii TVR au omis să prezinte nume prestigioase precum Vladimir Bukovski, Françoise Thom, Nicolas Werth sau Norman Davies. S-ar zice că este un film convingător, decisiv pentru aflarea şi asumarea adevărului despre crimele săvîrşite de către puterea comunistă din URSS, cu accentul pus pe anii de crîncenă teroare ai stalinismului (1930-1940): Marea Foamete din Ucraina, procesele de la Moscova, arestările pe bandă rulantă şi umplerea lagărelor de concentrare – faimoasele Gulaguri, o feroce abreviere care a făcut lumea să tremure decenii în şir –, deportările în Siberia ale unor mase compacte de minorităţi, de la tătarii din Crimeea şi basarabeni, la baltici şi la germanii de pe Volga etc.

Nu discut titlul articolului, vag ironic, Un film antipatic… – de ce ar trebui să fie un astfel de film simpatic sau antipatic? Un astfel de documentar trebuie să fie cît mai aproape posibil de adevărul istoric şi atît – mă întreb însă de ce TVR a făcut „un act de curaj“ (formularea îi aparţine lui Andrei Pleşu) difuzînd acest film? Nu vreau să găsesc răspunsul.

În schimb, vreau să profit de alte afirmaţii ale lui Andrei Pleşu prilejuite de vizionarea acestei pelicule care, conform aprecieriler sale, „poate deschide un infinit front de dezbatere“. Absolut corect. Aş zice că frontul era deja deschis din 1989. Pentru cine s-a dus pe acest front, pentru cine a vrut să ştie ce s-a întîmplat cu istoria din care (mare parte dintre noi) am făcut parte. Nu am studiat-o. Am trăit-o. Pentru cine a vrut să înţeleagă şi să perceapă în toate resorturile lui ceea ce a însemnat comunismul pentru întreaga umanitate.

Căderea comunismului în ţările Europei răsăritene şi prăbuşirea URSS au deschis o altă epocă în istoria Europei. A fost un fel deStunde Nul (Ora Zero), aş a cum au numit germanii acea ora zero a zilei de 8 mai 1945, cînd oficial dispărea cel de-al Treilea Reich nazist. {i totul trebuia luat de la zero: un nou început, s-a zis. Doar că, după cîţiva ani, preşedintele Germaniei, un distins intelectual precum Richard von Weizecker, la îndemnul şi sugestia unor istorici germani, care considerau Stunde Nul inadecvat spiritului german, a avansat termenul, celebru, de care aminteşte şi Andrei Pleşu în articolul său, de Vergangenheitsbewältigung (confruntarea cu trecutul, cum ar veni pe româneşte).

Ideea era că nu ne putem rupe în totalitate de tot ce a fost anterior unui anume moment al istoriei, nu putem şterge istoria sau propriile vieţi, ca pe o faţă de masă de muşama. Dezbaterea din Germania a rămas în coadă de peşte, ştiu doar că Stunde Nul (Ora zero) a rămas întipărit în memoria colectivă a germanilor şi că a făcut carieră internaţională. Poate şi dintr-un simplu fapt de rezonanţă a unui cuvînt german, care pentru mine, cel puţin, sună precum ergainahămoragăloradzagh (ergain – lung, hămora – din aluat, gălor-rotund, dzagh – gaură), ceea ce, în armeneşte înseamnă banalamacaroană. Au şi cuvintele destinul lor, nu doar oamenii sau istoria.

Revin la articolul, extrem de util, cred eu, pentru că Andrei Pleşu e citit şi admirat de multă suflare românească şi orice vorbă/cuvînt al lui contează. Fostul meu coleg de liceu – care a scris recent un minunat text despre colegii şi profesorii noştri de la Liceul „Spiru Haret“ (voi încerca să prezint cu prima ocazie acest volum plin de amintiri şi de nostalgii din vremea comunismului, ca să zicem aşa) – avansează cinci reflecţii despre istorie. Sînt bine venite. Am doar cîteva întrebări.

1. Chiar nu cunoaştem o minimă istorie? Poate că cei care au acum o anume vîrstă nu o ştiu, dar să nu ştie nimic-nimic despre ororile comunismului cei care aveau 20 de ani în 1989? Măi să fie! Acum se dovedeşte că şi germanii, şi polonezii ştiau foarte bine ce se întîmpla în lagărele de muncă hitleriste. Dar dacă am ştiut şi ştim, iar acum ne facem că plouă? Mulţi gîndesc aşa: „Nu e treaba mea, eu îmi văd de familie şi de jobul meu, că e Iliescu – bolşevicul notoriu – sau Băsescu – anticomunistul în formare – ce ar mai fi de spus?“. Nedumerirea mea persistă.

2. Dar dacă, de fapt, cunoaştem istoria recentă şi nu ne pasă de ea? Cui îi pasă, să zicem, dacă asasinii Annei Politkovskaia sînt prinşi şi judecaţi, sau nu, dacă au mai fost ucişi 10 afgani sau 50 de irakieni civili? „Nu e treaba noastră“.

3. Chiar nu cunoaştem istoria care ne priveşte? Păi, cum să nu ştim cine din familie a făcut pîrnaie, cine n-a ocupat un post pentru că nu a acceptat mai ştiu eu ce turnătorie, cum să nu ştim cine ce post călduţ a primit, doar de dragul unei funcţii, dacă era bine orientat politic? Şi înainte de ’89, şi după.

Confruntarea cu trecutul continuă. Sigur că vine un moment al adevărului pentru fiecare. Dar dacă nu vine? Poate un asemenea film să-l convingă pe Cezar Paul-Bădescu de ororile comunismului – un film inteligent şi bine făcut, nu? –, dar dacă nu vine acest moment? Greu să-i convingi pe generalii, pe ofiţerii şi pe subofiţerii români din generaţia lui Pleşiţă – înhumat, nu de mult, cu onoruri militare – de ororile comunismului.

Zeci de milioane de morţi poate nu impresionează un estet, dar morţii rămîn. Cifrele au şi ele chichirezul lor. Zece lei sînt parale, 10.000 sînt capital, spunea cîndva istoricul Nicolae Iorga. Frontul de dezbatere este realmente infinit, cum bine scrie Andrei Pleşu.

5. Dar dacă totuşi ştim? Nu prea cred în lipsa de informare şi de informaţii a poporului român. Explicaţia cu caietul uitat acasă e puerilă. Nu cred ca românii – cu atîtea rude închise din motive politice – să nu ştie nimic despre ce s-a întîmplat la Aiud sau la Canal.

Românul, chiar şi fără şcoală sau acces la Internet, pricepe repede şi-i cade fisa iute. Nu inocenţa sau neştiinţa ne caracterizează, ci o anume prudenţă, a omului păţit. De ce să mă leg la cap, dacă nu mă doare? Ce să mai zicem de şmechereală, de oportunism, care de multe ori ne-au făcut să suferim, dar deseori ne-au ajutat să cădem mereu în picioare? Dar, mă rog, dacă e obligatoriu să condamnăm acum comunismul, o facem, oameni sîntem. Bine-venit filmul The Soviet Story, recomandat lui Andrei Pleşu de profesorul Radu Ispirescu din Buzău. Îi recomandăm din toată inima lui Andrei Pleşu şi volumulPovestiri din Kolîma de Varlaam Şalamov, şi filmul Letter to Anna al regizorului elveţian Eric Bergraut.

P.S. Toate cele bune, dragă Andrei. În materie de adevăr integral asumat poate fi consultat şi dragul nostru Radu Cosaşu. Şi să mai ştii că Bruno G. m-a certat că n-am venit la lansarea cărţii despre Liceul „Spiru Haret“.