Horasangian[v=]

Bedros HORASANGIAN - Anna Politkovskaia, o viaţă pentru adevăr

Apariţia în limba română a unei cărţi de reportaje despre războiul din Cecenia şi o decizie din 15 decembrie 2012 a Tribunalului Municipal din Moscova aduc în actualitatea imediată numele jurnalistei Anna Politkovskaia. Cartea se numeşte Un război murdar, iar decizia tribunalului moscovit îl priveşte pe un fost locotenent-colonel de miliţie, un anume Dmitri Pavlicenkov. Găsit vinovat şi condamnat la unsprezece ani de lagăr cu regim special – aşa sună sentinţa – pentru participarea la asasinarea jurnalistei. Din acest punct încep nedumeririle. Condamnatul şi-a recunoscut vinovăţia şi a pledat vinovat pentru a obţine o pedeapsă mai mică. Pavlicenkov, arestat din august 2011, acuzat de urmărirea victimei şi înarmarea asasinului, a fost judecat într-un dosar separat – de ce? – de alte cinci persoane implicate. Conform procuraturii ruse, asasinatul a fost pus la cale de interlopi ceceni, cu concursul unor ofiţeri ruşi implicaţi direct. Firele întregii afaceri ducînd, fără probe, la fostul magnat de presă Boris Berezovski şi la un marcant lider al opoziţiei cecene, Ahmed Zakaev, ambii aflaţi la Londra. Care nu au nici o treabă cu jurnalista rusă. Dar în faţa opiniei publice sună bine. Cine este de vină pentru relelele din Rusia? Cecenii, interlopii şi mogulii de presă. Sună cunoscut scenariul.

Nu mai oferim detalii – o corespondenţă a lui Al. Beleavski de la Moscova oferă destule amănunte –, dar incertitudinile rămîn. Nu ştim cine a fost asasinul. El s-ar ascunde într-o ţară din Vest. Nu ştim nici numele celorlalţi complici. Cei cîţiva suspecţi au fost achitaţi şi eliberaţi. Nu ştim cu certitudine cine este în spatele asasinatului. Ancheta se opreşte undeva pe parcurs şi este limpede că se doreşte găsirea unui ţap ispăşitor şi muşamalizarea cazului. Care şi aşa a durat prea mult. Iritînd conducerea supremă a Rusiei, care, culmea cinismului, se plîngea de daunele aduse imaginii ţării sale de acest incident. Condamnarea unui complice la crimă nu rezolvă dosarul. Se poate avea încredere în Justiţia rusă? Avem mari rezerve. Cînd Politkovskaia povesteşte cum femei cecene coseau buzunarele de la haine şi pantaloni ai bărbaţilor lor pentru ca nu cumva să li se introducă droguri sau grenade în buzunare şi astfel să fie acuzaţi de orice, cum o eliberare din secţia de poliţie era urmată la ieşire de o arestare abuzivă pentru tulburarea liniştii publice, sîntem îndreptăţiţi să credem ce scrie jurnalista şi nu ce spun comunicatele oficiale ruseşti. Citiţi cartea şi veţi afla multe despre acest mecanism sinistru al minciunii.

Ceva nu se leagă, nedumeririle rămîn. Războaiele din Caucaz, care l-au adus pe Putin la putere şi i-au creat faima de salvator al Rusiei, sînt departe de a fi fost simple operaţiuni militare. Tot ce citim şi aflăm peste ani despre această mare tragedie – umanitară în primul rînd, dincolo de aspectele militare şi politice – depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Totul s-a petrecut în timp real. În timpul nostru, sub ochii noştri. Mass-media nu pot acoperi decît evenimenţialul. Reali­tatea este cu totul alta. În acest tip de războaie nu există învingători şi învinşi. Doar suferinţă, durere şi moarte. Moartea ca o eliberare. Mai interesează moartea pe cineva? Avem mari rezerve. Că este vorba despre soldaţi ruşi înfometaţi şi terorizaţi de ofiţerii lor. Că este vorba despre civili din Caucaz – nu este vorba doar de ruşi şi ceceni –, că este vorba despre autorităţile corupte de la Moscova. Cine a trăit în Estul Europei pricepe mai lesne tot ce ţine de abuzuri, de frică, de lipsuri, de corupţia endemică, de nedreptăţile Justiţiei. Tot ce ţine de indiferenţă sau de resemnare. Ce este limpede? Că nimeni nu vrea să moară. Militari sau civili. Lupta împotriva terorismului a creat un nou soi de terorism. De stat. Ce se poate face? Totul. Sau nimic. Ce s-a întîmplat într-o parte a lumii seamănă cu ce urma să se întîmple şi în alte părţi ale lumii. Bătrîni, bolnavi, copii, tineri, femei, bărbaţi, de-a valma. Reportaje trăite pe viu şi nu scrise în redacţie. Despre o lume aflată în afara legislaţiei Uniunii Europene de care se face atîta caz. Despre o lume cu oameni vii printre alţi zeci de mii de morţi. Viaţă fără TVA şi impozit pe venit. O mamă vrea să-şi salveze copilul răpit de bandiţi. Este minţită şi şantajată, face orice pentru salvarea copilului ei. Vinde tot, pînă nu mai are ce vinde. Copilul scapă, nici mama, nici copilul nu mai sînt ce au fost.
Anna Politkovskaia face jurnalism de teren. Corespondenţele ei pentru Novaia Gazeta – bisăptămînal moscovit de largă audienţă – au atras mereu atenţia asupra unei realităţi greu de imaginat. Cu oameni şi sînge, cu durere şi multă suferinţă. Reală. Nu sînt materiale de citit la întîlniri cu intelectuali unde se poate bea o cafea şi ronţăi un fursec. Unde se poate discuta şi teoretiza despre libertate, justiţie, adevăr şi minciună din vîrful buzelor. Jurnalista rusă se implică puternic în tot ceea ce face. Într-o lume care e manipulată de comunicatele oficiale ale Kremlinului şi de mass-media aservite (mereu) puterii, Anna Politkovskaia nu spune doar adevărul. Îl trăieşte. Nu e uşor de suportat. Într-o lume dominată de lipsuri şi nevoi, într-o Rusie care-şi caută o nouă identitate geostrategică, Politkovskaia propune o viziune umanistă asupra lumii în care trăim. Un angajament etic şi moral unde se întîlneşte cu intransigenţele şi îndărătniciile lui Camus şi Havel. Mersul împotriva curentului. De ce unii pot accepta minciuna şi alţii, mult mai puţini, nu?

Politkovsakaia va plăti scump acest refuz de a minţi. Şi de a accepta minciunile unei propagande oficiale. Admisă de democraţiile vestice, care pot închide şi ochii, dacă interesele o cer. Şi mereu există interese care să ne facă să închidem ochii. Despre asta putem citi într-o carte care nu va interesa pe mai nimeni în România. Este o simplă afirmaţie/constatare şi atît. Redăm mai jos prefaţa ce însoţeşte acest volum. Şi care ne aparţine.

• 
  

Un război murdar nu este o carte obişnuită, ci un volum de reportaje. Un război murdar este o carte despre adevăr şi minciună. Un război murdar este o carte despre două popoare şi o ţară. Popoarele se numesc rus şi cecen, ţara este Rusia. Avem radiografia unui război, radioscopia unei tragedii şi ascensiunea la putere a lui Vladimir Putin. Cum drumul spre Kremlin poate trece peste orice. Eticul dispare cînd manipularea maselor dă în clocot. Morţii nu mai au valoare sau au o alta, aşa cum citim uluiţi amestecul de Gogol şi Beckett din prima parte a cărţii de faţă. Cînd toată lumea e de vină, nu mai e de vină nimeni. Şi nimănui nu-i mai pasă de nenorocirile altora. Dar există şi oameni care nu cedează conjuncturii, intereselor, dezinteresului, cinismului. Individual sau colectiv.

O astfel de jurnalistă a fost şi Anna Politkovskaia. O femeie care a plătit scump tenacitatea de a spune şi scrie ceea ce vede şi simte.

Adevărul.

Despre ceceni şi despre Cecenia. Despre conflictele din Caucaz şi, evident, despre Rusia este vorba în această carte. Pagini cutremurătoare. Scrise în timp real.

Şi Vladimir Putin.

Anna Politkovskaia este – a fost, o spunem cu strîngere de inimă – o figură admirată şi preţuită în Rusia. Dar şi o voce în lumea internaţională. Asasinarea ei acum deja şase ani, a produs rumoare peste tot. Dacă nu şi tristeţe şi revoltă neputincioasă. Degeaba s-au solidarizat Václav Havel, arhiepiscopul Desmond Tutu şi alte numeroase figuri de prim-rang ale vieţii internaţionale, asasinii ei nu au fost prinşi şi condamnaţi. Cîţiva suspecţi au fost achitaţi din lipsă de probe concludente. Dosarul nu a fost închis. Ancheta trenează, viaţa merge înainte. Germania are nevoie de gaze şi de petrol, UE nu vrea să se lege la cap cu Rusia, adevărul poate fi amînat.Realpolitik-ul dă roade în continuare. NATO luptă în Irak şi Afganistan. Se pare că doar adevărul nu e de ajuns pentru a impune adevărul.

De ce altceva ar mai fi nevoie?

Nu ştim răspunsul.

Ştim doar că o jurnalistă tenace şi răbdătoare, consecventă şi neînfricată a clamat mereu adevărul. Pentru poporul ei rus, pentru profesia ei de credinţă, jurnalismul, pentru ea însăşi. A fost şi a rămas ziaristă. Într-o ţară precum Rusia, unde, dacă nu te protejează funcţia, banii ar trebui să te facă să te simţi invulnerabil. Dar nimeni nu poate fi sigur de nimic acolo unde domnesc arbitrariul şi voinţa unui singur om. Anna Politkovskaia nu a avut funcţii, nici nu şi-a dorit să aibă bani. (Să mai amintim cum se vînd şi se căpătuiesc jurnaliştii sau intelectualii?) A fost ataşată de nişte valori morale şi de dragostea ei pentru oamenii simpli. Cu o lungă şi frumoasă tradiţie în ţara lui Dostoievski, Tolstoi, Cehov şi Şukşin. Acei oameni de prisos, de ieri şi de azi. Care trec prin viaţă şi prin istorie, se nasc şi mor cu milioanele, dincolo de jocurile – adesea murdare – ale istoriei imediate.

Un război murdar, precum cel din Cecenia, a făcut curat un preşedinte. Este vorba despre cel de-al doilea război cecen şi despre Vladimir Putin. Fostul ofiţer KGB, devenit pupil al lui Elţîn şi apoi ajuns, prin vot popular, preşedinte al Rusiei. După grozăviile prezentate în această carte. După ororile unui război în care au murit sute de mii de oameni şi în care a fost devastată o ţară. Patriotismul propagandistic a fost mai puternic decît adevărurile acestei femei care a trăit şi a relatat despre război prin experienţa proprie. Putin a devenit preşedinte pe valul de ostilitate a societăţii ruse faţă de caucazieni. Cecenii au fost consideraţi nişte oameni de mîna a doua. Ce dacă sînt ucişi copii, femei şi bătrîni sau civili nevinovaţi? Preţul politic este mare. Putin a cîştigat apoi şi al doilea mandat de preşedinte. De ziua de naştere a lui Putin, în noiembrie 2006, Anna Politkovskaia este asasinată. Ştia cumva că este vînată. Ştia şi de cine: „Dacă ar fi să fiu ucisă, să căutaţi acolo“.

Şi arăta spre Kremlin.

Sinistră coincidenţă. Şi acum, cînd scriem aceste rînduri, în plină sărbătorire a lui Vladimir Putin la împlinirea vîrstei de şaizeci de ani, preşedintele reales nu are oponenţi creditabili. SUA şi UE au nevoie de hidrocarburile şi bogăţiile Siberiei. Rusia, al patrulea exportator mondial de ţiţei. Nu e de joacă. Interesele geostrategice sînt mai presus de morala curentă. Istoria nu face salturi, istoria doar se repetă. Nimic nou sub soarele lumii.Doar adevărul – titlul unei alte impresionante cărţi a Annei Politkovskaia – se pare că nu este de ajuns.

A Dirty War (Un război murdar) apare acum şi în limba română. Este a patra carte a Annei Politkovskaia oferită spre luare aminte şi multiple consideraţii cititorilor din România. Poveşti adevărate scrise la cald. O proză de mare vigoare epică se desprinde din aceste pagini nonfiction. Cînd un general rus ucide vaca unui ţăran cecen, cînd Cecenia devine o ţară fără bărbaţi, cînd mamele îşi caută copiii morţi care sînt niciunde şi nicăieri, deja nu ne rămîn prea multe de comentat. Şi această carte a Annei Politkovskaia ne atrage atenţia că somnul raţiunii poate naşte monştri. Cazul colonelului de tancuri Budanov, care a răpit, violat şi apoi ucis o cecenă de 18 ani, a ţinut capul de afiş în Rusia preţ de şase ani. Intransigenţa Annei Politkovskaia a fost decisivă în mobilizarea opiniei publice şi alertarea autorităţilor pentru condamnarea asasinului. Dar dacă deja ne-am adaptat la această lume cu monştri cu tot şi nu ne mai pasă de nimeni şi de nimic? Aici ar putea răspunde fiecare după conştiinţa lui.

În Rusia, în România sau în orice colţ al acestei lumi.

Anna Politkovskaia a spus tot ce era de spus. Milioane de telespectatori din întreaga lume au urmărit cu emoţie, mai lunile trecute, spectacolul festiv cu redeschiderea faimosului Balşoi Teatr. Ce să mai zgîndărim memoria noastră cu adevăruri neplăcute ce ţin deja de trecut? Cine să-şi mai bată capul cu asasinarea unei jurnaliste sau să deplîngă atîtea alte nenorociri ale acestei lumi? Şi atunci, revenim la interogaţia care nu ne dă pace.

Mai foloseşte adevărul la ceva?

Şi încercăm un răspuns pe cît de ferm, pe atît de simplu.

DA!

Adevărul foloseşte la a fi spus. Şi trebuie asumat, oricît de puţini mai cred în el. Chiar dacă nu mai foloseşte la nimic. Chiar dacă Vladimir Putin este din nou la Kremlin, iar Anna Politkovskaia în mormînt.



Anna POLITKOVSKAIA
Un război murdar. Un reporter rus în Cecenia
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Editura Meteor Press, Colecţia „Istorie“, Bucureşti, 2012, 304 p.

Bedros HORASANGIAN - Năpasta României

Noi sîntem lumea lui Caragiale. Pe scena populată de personaje, în paginile spumoase pe care le parcurgem înfriguraţi, în realitatea în care trăim, cu mai mult entuziasm sau cu resemnare. Cu şi fără politică. Cu şi fără autonomia esteticului. Cu şi fără rezistenţă prin cultură. De care facem acum mare caz, cînd nu ne mai temem de nici un ucaz.



Anul 2012 a debutat cu proteste antiprezidenţiale de stradă, cu schimbări de guverne. Şi a continuat cu alegerile locale, cu referendumul pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu, cu isteria loviturii de stat, a unui puci inexistent şi cu pierderea independenţei justiţiei, primejdie mult clamată de bocitoarele democraţiei mioritice. Anul se încheie, iată, en fanfare, cu alegerile parlamentare consumate chiar în aceste zile. Cu întîlniri de pupăceală nocturnă – Piaţa Endependenţii fiind Palatul Cotroceni – şi de bătut palma şi băut aldămaşul pentru compromisul istoric realizat. Noi vă protejăm pe voi, voi ne protejaţi pe noi, las’ că ne-înţelegem pîn’ la urmă, că d-aia sîntem fraţi cu toţii şi simţim româneşte împreună. De data asta cu buza umflată a rămas UDMR-ul, dar trec sărbătorile şi s-o găsi vreun culoar de coabitare şi pentru suratele de etnie maghiară.

Una peste alta, e bine. Sărbătorile pot să vină. Sîntem pregătiţi pentru orice. Soli­daritatea şi liniştea constructivă sînt deja asigurate. Om cu om, frate cu soră. Dar toate cele ce s-au derulat pe scena politicii româneşti, de-a lungul anului 2012, au fost marcate de umbra lui Caragiale. Spiritul nostru tutelar. De care nu reuşim să ne îndepărtăm. De care ne ţinem scai. Pentru că, sub o formă sau alta, ne reprezintă. Sentimentul românesc al fiinţei, de care cu atîta patos se ocupa distinsul Constantin Noica atunci cînd voia să desluşească ceva din etosul românesc, este prezent în tot ceea ce a simţit şi trăit Caragiale. Dacă Eminescu ar putea fi o nebuloasă ideală pentru un posibil şi potenţial viitor românesc, care să coaguleze energiile naţionale – risipite acum, în plină globalizare şi în plină europenizare cu anasîna decizională –, Caragiale rămîne exponentul reprezentativ pentru ce am fost şi sîntem. În privinţa viitorului, nici măcar preşedintele Traian Băsescu şi noul guvern Victor Ponta nu pot garanta nimic. Mai ales că la noi totul e pe dos. În Ţara lui Viceversa, putem spune una şi face alta. Putem, în general, orice. De aici şi o anume fascinaţie pentru geniul unui om. Numit I.L. Caragiale.



Anul Caragiale se încheie cu un spectacol Năpasta la Teatrul Naţional Bucureşti. Prilej cu care s-a mai inaugurat o sală de spectacol – Sala Media –, urmînd ca peste un an şi jumătate să intre în funcţiune tot complexul de săli şi de spaţii culturale anexe. Acestea vor fi un fel de uzină vie în mijlocul urbei în care nenea Iancu se preumbla doar între Gambrinus şi Carul cu Bere ca să-şi potolescă setea de a vorbi şi pofta de a asculta. Teatrul Naţional Bucureşti – unde onor I.L. Caragiale a fost chiar director – îi poartă azi numele. Şi e bine aşa. Pentru că – alături de Eminescu – a înţeles în profunzime cine şi cum sîntem. Noi, românii. Că se numesc ei Ion, Gheorghe, Anca, Dragomir, eroii din Năpasta...

I.L. Caragiale a fost şi a rămas cel mai atent analist politic pe care l-a dat geniul românesc. Opera lui, prozastică sau dramaturgică, publicistică sau epistolară, însumează observaţii atente şi analize subtile despre cine sîntem şi de ce sîntem cum sîntem. Ce s-a consumat în afara scenei teatrale româneşti a fost viaţa însăşi. Nici mai bună, nici mai rea, aşa cum a fost. Aici nu au mai putut interveni regizorii ca să o facă altfel decît a fost.



Liderii politici români nu au fost regizorii unei naţiuni, ci, la rîndul lor, nişte actori pe scena istoriei. Numele regizorului care oferă o nouă versiune scenică a dramei caragialiene Năpasta este Radu Afrim. Spectacolul este remarcabil, dincolo de opţiunile noastre estetice şi dincoace de lumea lui Caragiale. Afrim şi actorii lui aparţin lumii de azi. Nu trebuie să căutăm ceea ce era ieri în ceea ce se va consuma mîine.

Premiera de la TNB a premers întîlnirii de la Palatul Cotroceni, unde preşedintele României urma să convoace pentru consultări partidele parlamentare. O fiţă în plus a Băsescului, pe lîngă atîtea altele deja consumate. Ce consultări să mai aibă loc – şi între cine cu cine – cînd o anume alianţă politică deţine deja peste 60 % din voturile alegătorilor şi o largă majoritate care-i permite să propună şi să ofere premierul? Ce negocieri să mai aibă loc? Fandoselile politice nu pot ascunde o realitate dură. USL a cîştigat detaşat alegerile şi nici măcar nu mai era nevoie de sprijinul UDMR, oricît de tactic şi strategic ar fi fost. Şi este. Pe planul reprezentării externe. Sigur că reprezentanţii minorităţii maghiare ar fi putut lămuri o parte din dez­informările livrate inconştient – dar gros remunerat, din fonduri europene – de grupul Monica Macovei-Elena Băsescu, dar ar fi indus o anume dezamăgire la nivelul electoratului românesc intern. Sigur că este halucinant să-l vezi pe generalul Oprea în aceeaşi alianţă cu Varujan Vosganian, Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu şi Gigi Becali.



Dar aici ne-a adus cine? Traian Băsescu. O adevărată năpastă. A făcut să se coaguleze un sentiment potrivnic multor reprezentanţi ai multor segmente ale populaţiei româneşti. Doar intelectualitatea din preajma lui Traian Băsescu a rămas izolată în propriul ghetou. O intelectualitate plină de egocentriste interese meschine şi ruptă de realităţile, nevoile/cerinţele/priorităţile celor mulţi. Aici nu mai e vorba de stînga sau de dreapta, ci de cine pe cine reprezintă.
Nu intrăm în discuţii colaterale despre cum a fost întîmpinat şi consumat Anul Caragiale de către oficialităţile române. Încercăm doar să găsim cîteva punţi de legătură între cele cinci spectacole oferite de TNB – apelînd la cinci versiuni regizorale ce aparţin unor nume grele ale scenei româneşti – şi realitatea românească de dincolo de scena Teatrului Naţional Bucureşti. Ce au relevat spectacolele TNB cu piesele/adaptările din opera lui I.L. Caragiale? Că dincolo de viziunile regizorale şi de talentul incomensurabil al actorilor români, rămînem ce-am fost şi ce sîntem. Năpasta ultimilor ani are un singur nume. Nu-l mai menţionăm.

Coabităm.

Bedros HORASANGIAN - România după alegerile parlamentare

Alegerile parlamentare s-au încheiat. După o campanie electorală suficient de anostă. După ce președintele Traian Băsescu a făcut ce a vrut și a spus tot ce i-a trecut prin cap. A fost cel mai vizibil competitor al alegerilor parlamentare. Cu toate că în al său job description – că tot sîntem anglofoni acum cu toții, nu doar din motive marinărești – scrie cu totul altceva. Dar, la noi, toate sînt de-a-ndoaselea. Un moft, nu? Nu o spune repetat doar centenarizatul I.L. Caragiale, ci și un distins istoric, remarcabil prin acuratețea analizelor sale. Este vorba de Lucian Boia, care într-un remarcabil studiu-eseu-analiză politică numit De ce este România altfel? (Editura Humanitas, 2012) spune pe șleau ceea ce mulți dintre noi gîndesc doar în spațiu privat. Are și nu are legătură cu alegerile de ultimă oră. Toate analizele și comparațiile istorice ale lui Lucian Boia – nimic secret sau nou, dar cu referiri directe la clipa de față – le percepem cu multă satisfacție.
De ce? Pentru că ne bucurăm să regăsim o mare parte din frămîntările și frustrările, nedumeririle și neliniștile noastre expuse de un intelectual de anvergura și competența lui Lucian Boia. Istoricul bucureștean nu vrea să epateze. Nici să avanseze formule de bravură care să amețească tagma școliților României. Pur și simplu, analizează la rece trecutul românesc, prin prisma istoriei recente. Chiar foarte recente. Căci eșuata tentativă de suspendare și demitere a lui Traian Băsescu este deja istorie.

Am parcurs în aceste zile un ciclu electoral pe care Lucian Boia nu avea cum să-l ia în considerare. Cartea cu opiniile sale despre ce se întîmplă cu poporul român și destinul românesc este scrisă între septembrie-octombrie 2012. Foarte aproape în timp. Mare lucru nu s-a schimbat. Nu avea cum. Și nici cînd. Da, nimic nu s-a schimbat. Observațiile sale rămîn la fel de valabile și pertinente, ieri ca și astăzi.

Rezultatul alegerilor parlamentare se cunoaște. Aceleași fițe și mofturi din partea președintelui Traian Băsescu. Același clivaj care se adîncește între liderii ARD – deja desființat – și gloata căreia i se adresa mai ieri ca să îi ceară sprijinul. Concursul. Aprobarea. Acceptul. Ce fel de realitate politică mai poate fi ingurgitată pe nemestecate cînd una zicem și alta e realitatea? De unde pînă unde 2 (două) milioane de voturi fraudate – aceeași gogoriță fiind reluată de monocotiledonatele de partid – cînd pînă și așa-zisa mult clamată Justiție independentă nu reușeste să dovedească nimic?

Realitatea, nu doar politică, este în cu totul altă parte decît acolo unde o gargarisesc mîndrele tromboane/saxofoane ale intelighen­ției puse sub sigla așa-ziselor formațiuni de dreapta. Ce încredere și ce mesaj despre cinste, muncă și onoare să ne transmită Mihai Răzvan Ungureanu, care iese la rampa publică alături de mediocrități compromise de tip Gheorghe Falcă? Sau, într-un mod similar, cărturarul Mihail Neamțu se afișează lăturiș de vameșul de bază al PDL-ului, mult onorabilul Vasile Blaga, bolborosind aceleași și aceleași repetate pînă la sațietate formule și idei luate de-a gata, golite de conținut!

Ce să mai credem, ce să mai sperăm? Avem la îndemînă situația noii compoziții parlamentare. Procentele și diferența dintre cele două tabere (USL și – fostul – ARD) nu lasă loc la nici un fel de echivoc, dincolo de posibilele fantasmatice jocuri cu mai multe strategii avansate de Traian Băsescu și camarila sa de partid. Nimic nu e real, nimic nu se bazează pe lumea reală. Și astfel se creează o falsă și periculoasă falsă realitate.

E greu de crezut că liderul PDL Theodor Stolojan, venit prin București ca turist electoral, mai poate avea credibilitate cu discursul său de paradă. E greu de înghițit tot ce ne livrează acești europarlamentari, plătiți gras la Bruxelles ca să reprezinte interesele României, care vin să șuiere mesaje electorale pentru clientela politică din țară. Și, cu toate acestea, președintele apelează la aceleași manevre de manipulare și intoxicare a opiniei publice la care a tot făcut apel în ultimii ani. Ce diferență enormă între ce livrează public Traian Ungureanu, Monica Macovei sau Cristian Preda și ce spune şi scrie istoricul de la București! Citiți cartea lui Lucian Boia și veți găsi acolo, emis limpede și spus clar, toate necazurile și faptele strîmbe ce bîntuie prin societatea noastră. Nu de azi de ieri, ci de multă vreme. Maiorescianul „În lături!“, din 1886, rămîne de actualitate și în 2012, „E un demers care ar trebui actualizat. Va reuși România să-l facă?“, se întreabă, cu o candoare bine disimulată, profesorul de la Universitatea din București. Și continuă, dubitativ, încheind elegant glosa sa istorică de­spre destinul românesc de astăzi: „În ce mă privește, n-am nici o soluție și nu știu dacă există vreuna, în afara așezării lucrurilor în timp. Multe depind de mersul omenirii în ansamblu. N-am nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea. Com­petența istoricului – și aceasta relativă – se oprește la ziua de azi. Ziua de mîine nu-i apar­ține“.

O splendidă acoladă prin care Lucian Boia închide cartea sa De ce este România altfel?. Pe care o recomandăm întregii clase politice, nu doar studenților exaltați, care se lasă induși în eroare prin discursurile și articolele bine ticluite despre bine, dreptate, adevăr, justiție și progres livrate en gros de mai-marii intelighenției românești ce băltesc în acest băsescianism depășit ca termen de garanție și deja expirat.

Bedros HORASANGIAN - Alegerile parlamentare și „oamenii președintelui“


Doar cîteva zile de așteptare și vom afla pe ce picior dansăm: sau cazacioc, cum ne tot amenință experții ARD-ului, sau amestecul de rock & roll și Perinița, cum și-ar dori liderii USL-ului. Despre viitoarea configurație a Parlamentului României este vorba. Bătălia de ultimă oră pentru configurarea noii structuri parlamentare – ea a început, în fond, imediat după alegerile locale, care au fost un dezastru pentru PDL-ul ce azi s-a pitit sub o altă rochie de nuntă politică și maschează o virginitate greu de ascuns – se dovedește o luptă crîncenă pentru procente.

Cu cît va cîștiga mai detașat USL-ul ca să formeze noul guvern și cîte procente va putea strînge ARD-ul pentru a împiedica acest lucru? Ce părea simplu și de la sine înțeles acum este pus sub semnul întrebării. De ce? Pentru că diversiunile succesive din ultimele luni au dat roade. Pentru că ratarea procesului de impeachment (suspendare) a președintelui Traian Băsescu a regenerat energiile fleoș­căite ale PDL-ului. Pentru că reconfigurarea noii entități politice a ARD-ului a dat ghes vechii gărzi pedeliste să se încuscrească cu noua gașcă (așa cum se aude, dincolo de doctoratele în teologie și istorie care nu mai folosesc la nimic) de politicieni apăruți din mantaua prezidențială și a serviciilor secrete.

Și așa ajungem la alegerile parlamentare din România și la un film american de acum cîteva decenii, ce se mulează perfect pe realitatea românească actuală. Pentru că totul/votul va depinde de participarea la vot. La o prezență masivă a electoratului român la urne, chestiunea va fi tranșată categoric. La o prezență de sub 50% încep socotelile și strategiile de tot felul. La o prezență masivă a populației la urne, cîștigător cert ar fi USL. La o absență masivă, sub 40%, ARD ar putea intra în jocurile de culise. Ceea ce nu ar fi imposibil, căci culisele politicii românești au fost mereu active. Dacă nu tulburi. O recentă proiecție la un post de televiziune privat a faimoasei pelicule Toți oamenii președintelui, bazat pe cartea la fel de faimoasă a doi ziariști de la Washington Post, Bob Woodward și Carl Bernstein, ne-a dat fiori. Afacerea Watergate – care a dus la demisia președintelui Richard Nixon după ce deja cîștigase al doilea mandat prezidențial – ni se pare de actualitate și în România. Da, în afacerea asta (Watergate) au fost implicaţi și FBI, și CIA, și Justiția și oamenii președintelui – consilieri de prim rang, precum Haldeman și Erlichman, pentru cei familiarizați cu personajele de pe Potomac și nu doar cu cele de pe Dîmbovița – și toată implicarea a fost devoalată de doi ziariști. Dar nu a fost suficient. S-a mers în justiție, s-a mers cu aflarea adevărului și a matrapazlîcurilor pînă la capăt.

Filmul lui Alan J. Pakula – din 1976 –, în care au fost protagoniști actori de mare calibru precum Dustin Hoffman și Robert Redford, ne-a ținut cu sufletul la gură. Cum a fost posibil așa ceva în țara democrației celei mai avansate? Cum au fost posibile o asemenea încrengătură și implicarea unor instituții ale Statului în încălcarea gravă a legilor americane? Cum a fost posibil ca o astfel de operațiune să aibă girul unor înalte personalități din ierarhia politică americană? Ca apoi totul să fie dat peste cap și ilegalitățile să fie devoalate de profesionalismul, tenacitatea și curajul a doi ziariști.

Este posibil așa ceva în Ro­mânia, presupunînd că ar exista chiar și dovezi/probe clare? Răs­puns ferm, NU! Justiția în România este departe de a fi independentă, oricît am vrea să clamăm noi, la Bruxelles și Stras­bourg, contrariul. Serviciile secrete și alte instituții precum DNA și ANI sînt la cheremul liderului maxim. Așa că nu se va ajunge niciodată la dezvăluiri complete. Cine să riște și să-și pună pielea la bătaie. Acolo unde nu va interveni șantajul, va acționa frica. Sau amenințările. Sau compromisul. Se vor aranja treburile pe parcurs. Oameni sîntem și sîntem supuși greșelii. Se poate aranja orice. Compromisul ca formă de supraviețuire. Așa că să nu ne facem iluzii despre vreo eventuală asumare a adevărului.

Votul popular va decide însă cine va prelua puterea în România următorilor ani: USL sau ARD. Traian Băsescu, oricîte prerogative prezidențiale ar avea, nu are ce să caute în această campanie electorală. Dar la noi toate sînt pe dos. Cam­pania ARD a fost dusă în mod special taman de cel care era obligat prin lege să fie neutru. Și să gestioneze, de la înălțimea funcției sale și pe principiul separării puterilor în stat, corectitudinea actului electoral. Ne batem gura și ne opintim mintea inutil. Ar mai fi doar cîteva zile pentru a se limpezi lucrurile. Altfel, nu se va schimba nimic. Vom bombăni ca și pînă acum, vom suporta și binele, și răul, și minciuna, și adevărul cu aceeași resemnare sau indiferență. Ei cu ale lor, noi cu ale noastre. Di­ferența? Nici una. Trăim. Nici bine, nici rău. Alegerile parlamentare din 9 decembrie vor putea desluși ce vrea poporul român de la el însuși. Dincolo de retorica pusă la bătaie și dincoace de multele tînjeli, de toate felurile, ce sînt reale. Prezența la vot, de oricare parte a eșichierului politic ar fi opțiunea, ar fi un gest salutar și necesar. Votați și apoi puteți dormi liniștiți. Traian Băsescu va veghea la somnul nostru dulce și lin. Cel puțin încă doi ani. Iar filme bune, slavă Domnului, se găsesc cîte vrem.

Bedros HORASANGIAN - Nevoia de încredere

No, bade, șezi și cujeți?
Nu, fiule, numa șed.
Am umblat prin țara românească cum nu au umblat nici Vlahuță, nici mama și nici bunica lui laolaltă. Așa că știu bine România. Nu de azi, de ieri, nu din goana mașinii și nici din turnee electorale. Am trăit printre români. Știu ce le pot și osul, și mintea. Îi cunosc pe români mult mai bine decît mulți dintre ioneștii, popeștii și ungurenii care ne dau lecții de românism. Din vîrful buzelor și din amvonul scenelor electorale. Să fie la ei acolo. A se scuti, aș zice dacă nu aș fi dispus să mai zic și altceva.

Prin lumea românească au existat sate unde nu se găseau uși încuiate. Pur și simplu, nu erau zăvoare și încuietori. Doar cîte ceva pentru protecția de dobitoace și sălbăticiuni. A da mîna sau a-ți da cuvîntul ţineau deseori loc de orice fel de act scris. Și se bea aldămașul. Treaba era iute, negustoreala se făcea la botul calului.

Și cinstită cum se cuvine. Nu te puteai face de ocară. Era rușine, rîdea de tine apoi toată comunitatea.

De ce? Simplu. Oamenii aveau încredere unii în alții. Nu idealizăm, dar nici nu facem speculații etice pe baza unor repetate pîre pe la diverse dregătorii din afara fruntariilor țării. A umbla cu pîra, a fi pîrîcios, nu prea era un lucru de laudă. Cînd eram copii, comunism, necomunism, pîra era ceva urît. Acum se pare că am făcut din pîră un act de mare ținută etică.

Morala ar fi că rufele murdare se spală în familie. Oare mai au relevanță toate aceste îndemnuri etice în clipa de față? La ce bun să scoatem mizeria de sub preș ca s-o arătăm și altora? Asta se numește europenism și oare asta așteaptă Europa de la noi? Să iei bani cu lopata ca să-ți ponegrești neamul parcă nu e prea frumos. Vorbele circulă, faptele rămîn, românul e iertător și uită repede. Ca mai ieri vorbea șapte limbi și rusește, iar acum face socoteli doar în euro. Una peste alta, nu stăm bine cu coeficientul de risc asupra proprietății, cum cu eleganță bizantină se exprima unul dintre formatorii de opinie din România despre situația, evident, dezastruoasă de cînd cu bolșevicii lui Iliescu.

Și nici cu încrederea nu stăm bine. Nu stăm bine cu nimic, dacă ar fi să plecăm urechea la casandrele specializate, dar e bine că măcar pînă acum am trăit bine. Ne paște răul, să avem grijă.

Și cu încrederea? Cu încrederea e foarte nasol. Plecînd de la alte și mai multe și diverse întîmplări. De pe la noi sau de aiurea. Cîndva, exista un soi de încredere. Și între oameni și față de reprezentanții autorității. Fie el părintele paroh, jandarmul din sat sau domnul învățător. Pare o lume idilică ceea ce evocăm aici – ruinele ei le-am apucat și noi, dincolo de pospăiala de dreptate adusă de regimul comunist și de brutalitatea cu care a distrus un mod de a fi.

Cum, necum, acolo, la țară, la talpa țării, erau niște reguli strămoșești.

Și, mai ales, încredere.

Și acum, azi? Încrederea este ceea ce lipsește astăzi cu desăvîrșire din spațiul public românesc. Nimeni nu mai crede în nimeni, nimic nu se mai leagă. Nu întotdeauna este de vină Europa de care nu voia să audă Cațavencu, ci, în mod cert, noi înșine. Degeaba unul este punctual și ceilalți nu. Degeaba unul nu fură, dacă ceilalți o fac într-un fel sau altul, dacă ciordesc cîte ceva. Degeaba o bătrînică face mereu curat în bătătura ei, dacă vecinul aruncă molozul cu camionul în gîrla din spatele gospodăriilor. Degeaba unul nu minte, cînd l-am prins cu rața-n gură și se jură că nu fură.

Etica de ultimă oră este selectivă și foarte elastică. Se face mare caz de lupta împotriva corupției. Şi dă-i, şi luptă, Caragiale nu era cinic, era lucid. Care mai de care, mai mic sau mai mare, clamează cinstea și refuză eviden­țele. Chiar și cei prinși cu ocaua mică sau cu dolarii marcați la teșcherea nu recunosc nimic. Chiar și cei mari – care fură din greu, prin contracte de milioane de euro, prin aranjamente la nivel înalt – ne dau lecții de morală. Iar cei mici stau la mica ciupeală. Dacă nu curge, pică, ce să facem, oameni sîntem. Nu contează dacă trăim prost sau bine. Trăim urît. Și se vede. Dincolo de cuvintele meșteșugite puse în joc, de apelul repetat la învățătura Scripturilor sau la buchea legii.

Unde-i lege nu-i tocmeală. Ba este. Și nu de azi, de ieri. Așa e legea pămîntului. Mai lasă Costică, mai lasă Mitică, zi ca ei și fă ca tine, ne vom descurca și de această dată, facă-se voia Domnului!

Neîncrederea a devenit o boală națională. Că sîntem ascultați de nu se știe bine cine, turnați nu se știe bine unde, că nu avem încredere nici în cîntarul de la mall, nici în func­ționarii de la vamă sau primărie, nici în spusele oamenilor politici. Mai rău nu se poate? Ba da. Pînă unde? Nu se știe. Românul îndură mult mai mult decît crede el. Decît crede fiecare dintre noi. Fiecare. De ce să ai încredere, cînd simți, cînd ai sentimentul acut, că ești mințit, păcălit, tras pe sfoară, trădat în așteptările tale cele mai intime? Despre oameni și instituții este vorba, de (ne)încrederea în instituțiile Statului, în reprezentații administrației și ai serviciilor publice. Românești sau de aiurea. Cine vine la noi nu reușește să impună noi reguli sau un anume comportament, ci se mulează, mai mult sau mai puțin, pe modelul local încetățenit. Excepțiile confirmă regula.

Se apropie cu repeziciune un nou moment electoral. Încrederea nu se obține la urne, ci este un proces care durează. „Durează“, răspundea Eugen Ionescu, atunci cînd amicul lui de junețe, Arșavir Acterian, îl întreba: „Ce mai faci?“. Au murit amîndoi.

Bedros HORASANGIAN - Răul cel (mai) Mic


Am tot auzit formularea aceasta: să alegem răul cel mai mic. În straturile ei subterane, un îndemn de bună-cuviinţă. Şi nu de ieri, de azi, ci de cînd eram copil. Ce să faci, ce să alegi între două rele? Logic, optezi pentru Răul cel mai Mic. Renunţi de bunăvoie la ceva ca să obţii altceva. Mereu şi mereu o socoteală riscantă. Şi cu răul ăsta cel mai mic am tot dus-o de mulţi ani, pe aici, la curbura Carpaţilor şi prin încrengăturile Tisei, Mureşului, Oltului, Siretului şi Prutului. Care toate se varsă în Dunăre. Nici un rîu important al Ţărilor Române nu se varsă în Marea Neagră. Doar Dunărea cea mare. Asumarea Răului cel mai Mic ne-a ferit de rele mai mari. Aşa a fost, putem da numeroase exemple: semnarea Păcii de la Buftea – cu asumarea Guvernului Marghiloman de a administra Ţara şi Tronul, salvate in extremis (cu ce preţ, ştim acum bine); ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei şi Dictatul de la Viena – la Consiliul de Coroană din august 1940, doar zece demnitari au votat pentru varianta rezistenţei armate, aşa că cedarea unei părţi din Ardealul de Nord a fost, iar, varianta Răului cel Mic.

Să mai amintim, detalii care se uită – oricum au circulat puţin înainte de 1989 –, că Generalul Averescu, ministru de Război în cabinetul Brătianu, şi-a asumat partea militară în momentul deciziei. Sire, eu mă pun în capul oştirii şi opunem rezistenţă. Garantez două săptămîni! Dar domnul prim-ministru să-şi asume partea politică! Şi domnul prim-mi­nistru Brătianu nu şi-a asumat riscul. Aşa s-a ajuns la varianta Marghiloman, solicitat val-vîrtej să alcătuiască un cabinet care să negocieze cu germanii, care nu mai voiau să aibă de-a face cu Regele şi cu liberalii, iar de Brătianu nu voiau să audă, îl considerau cel mai mare mincinos. De conivenţă cu Regele, conservatorul Marghiloman a acceptat să preia o situaţie disperată – tezaurul era deja dus la Moscova, economia la pămînt, situaţia militară la pămînt, după retragerea trupelor ruseşti din Dobrogea şi în lipsa oricărei asistenţe militare din partea aliaţilor –, sacrificîndu-şi viitorul politic.

Cînd şi cum a mai fost invocat Răul cel mai Mic? În comunism, era frecvent folosit, ca strategie defensivă. Am intrat în PCR ca să salvez restul familiei. Răul cel mai Mic. Am turnat la Securitate un bolnav de cancer care oricum murea, şi nu pe vecinul cel tînăr şi cu patru copii. Răul cel mai Mic. Mereu am optat pentru ceva care a putut să pară o soluţie cu pierderi mai mici. Nimic nu a fost dus pînă la capăt. Nici binele, nici răul. Ne-am descurcat. Compromisul salvator. De fiecare dată. A curs sînge mai puţin pe la noi, dar s-a stricat ceva înlăuntrul nostru. Ce anume? Nu reuşim să descoperim defecţiunea. Istoria românilor şi a României a fost mereu marcată de astfel de momente, în care aşa-zisul Rău mai Mic a salvat pe moment o situaţie. Pe care, însă, pe durata medie şi lungă a istoriei, am plătit-o cu vîrf şi îndesat.

De unde pînă unde această digresiune legată de o formulă aparent simpatic-salvatoare? Pur şi simplu, m-am întîlnit pe stradă cu un vechi amic. Am schimbat amabilităţi şi, bineînţeles, am fost admonestat pentru că îl demonizez tot timpul pe şeful Statului. N-a făcut, doar el, procesul comunismului? Nu el a salvat ţara de ruşi şi de comunişti? Nu ne-a salvat de o lovitură de stat? N-a apărat democraţia? Şi dacă ne lăsam pe mîna lui Ilici, nu era mai rău? Să fim scoşi din Europa? Nu vezi ce rău sîntem văzuţi la Washington, la Berlin şi la Bruxelles? Ce ne facem dacă se reîntorc bolşevicii lui Iliescu?

Şi, din una în alta, evident, traversînd şi subiectul Traian Băsescu, s-a ajuns aici. Amicul meu era pentru Traian Băsescu şi GDS-ul lui, eu mai puţin. Pentru amicul meu (nu e singurul pe care l-am auzit vorbind aşa), actualul preşedinte şi acoliţii lui sînt varianta Răului mai Mic. Cum adică să mergi pe mîna unor neisprăviţi precum Crin Antonescu şi Victor Ponta? Întrebările „Nu vezi cum arată şi cum se comportă? Şi cu plagiatul ce facem?“ se repetă a nu ştiu cîta oară. Şi, ce să facem, tot pe mîna lui Traian Băsescu şi a oamenilor lui sîntem obligaţi să mergem. Logic, nu? Că doar n-o să-i acceptăm pe bolşevicii lui Ion Iliescu să ne conducă ţara şi nici pe liberalii ăştia vînduţi lui Antonescu, Voiculescu, Becali şi Fenechiu!

Păi, nu?

Păi, da!

Răul cel (mai) Mic. Şi dacă nu vreau să accept Răul mai Mic? Şi în 2000, lumea bună era oripilată de candidatura lui Corneliu Vadim Tudor la preşedinţie şi se făceau liste de susţinere pentru „actualul bolşevic“. Ne-am mobilizat atunci pentru Răul mai Mic: Iliescu. Acum, iar să ne mobilizăm şi să optăm pentru răul cel mic: Traian Băsescu. Sigur că şi Traian Băsescu are destule păcate – mereu mi se livrează această placă –, sigur că nici băsescienii lui nu sînt toţi călugăriţe sau uşi de biserică, dar dacă e să alegem între două rele, păi nu, n-avem ce să facem. Să optăm pentru Răul cel (mai) Mic. Şi dacă nu vreau să accept Răul mai Mic?

Oare nu cumva opţiunea sistematică pentru Răul cel (mai) Mic a fost Răul nostru cel Mare? Oare nu ne-am ascuns sub această sintagmă şi n-am făcut decît să perpetuăm Răul, pe care, pentru comoditatea noastră, l-am numit „cel mic“? Oare e normal, într-o ţară, să tot alegem la nesfîrşit răul, mic sau mare?

Nu sînt în măsură să judec şi să dau verdicte etice, îmi pun doar o întrebare (şi mă agăţ de această nedumerire, care rămîne mereu suspendată): unde se termină Răul cel Mare şi unde începe Răul cel (mai) Mic? Nu ştiu. De la cîte fire de nisip începe o grămadă? Nu s-a dat un răspuns satisfăcător în două mii de ani. Amicul meu surîdea fericit de demonstraţia lui cu Răul cel (mai) Mic. Ne-am despărţit cu impresia că m-a convins de necesitatea opţiunii Răului cel (mai) Mic.

Cică şi americanii gîndesc aşa.

Poate. Eu nu.

Bedros HORASANGIAN - România lui conu’ Neagu şi nea Gigi


Dau buzna din casă şi ce îmi văd ochii? Anca Boagiu, cocoţată pe un stîlp, adresîndu-ni-se pe nemţeşte. Scurt. Clar. Concis. „Anca Boagiu. Überall die Gleiche Rumänien, sowie Europa.“ „Aceeaşi pentru români, aceeaşi pentru Europa“, scris mai mic. Măi să fie! Menţionez că traducerea nu îmi aparţine. Sînt nedumerit, pentru că sînt în Bucureşti, lîngă Biserica Olari – mutată abuziv de Nea Nicu’, era chiar la stradă cîndva, acum stă sucită, cu altarul pus aiurea şi nu la răsărit –, şi nu în Potsdamer Platz. Mai fac nişte paşi. Aceeaşi doamnă cu privirea veşnic posomorîtă şi severă de dirigă, nemulţumită că fetele poartă fuste prea scurte şi băieţii părul prea lung, ni se adresează în ungureşte. Pe româneşte, mesajul este identic. OK, e deja noapte bine, merg înainte. La intersecţia cu Bulevardul Elisabeta, ne zîmbeşte senin în noapte Theodor Paleologu, de sub sigla „Calea Dreaptă“, pusă chiar în capătul Căii Moşilor. Aha, abia acum îmi cade fisa. A început campania electorală.

Ceea ce văd zilnic la televizor se va răsfrînge de azi înainte şi în peisajul stradal. Iată unul dintre marile cîştiguri ale democraţiei. Libertatea cuvîntului şi exprimarea unui larg evantai de opinii şi idei. Bune, proaste, ăsta e jocul. Pluralism. Nu vorbeşte-decide doar un nene, ci au dreptul să deschidă gura şi ceilalţi copii. Copiii lui nenea, şefu’ ăl mare, preşedintele, în cazul nostru. Bun, unde batem? Campania electorală şi lupta politică declanşată pentru cîştigarea alegerilor parlamentare. După un timp în care preşedintele a acţionat discret – ceea ce este o bună lecţie pentru politicienii şi demnitarii români, care trăncănesc vrute şi nevrute, mai ales la televizor, dar nu numai –, acum a ieşit la rampă şi a exprimat cîteva puncte de vedere. Puneri la punct – e aşa şi nu altfel –, precizări (Statul român este în pericol, din punct de vedere politic, cică, noi nu credem, dar nu interesează pe nimeni ce credem noi, zîmbete ameninţătoare, anunţînd trimiterea unor scrisori Guvernului şi Parlamentului (pe care nu dă doi bani, pentru că nu le mai controlează), sugerînd demiterea a patru miniştri suspectaţi de incompatibiltate de către ANI. Ieşirea mîrîită la televizor a coincis cu începerea campaniei electorale. Luptă dură, dusă în teritoriu mai ales, luptă de stradă şi de imagine, pentru a convinge un electorat buimăcit de mulţimea de mesaje ca să voteze ARD. Adică Alianţa România Dreaptă, în care Vasile Blaga şi Mihai Răzvan Ungureanu – avem 70% nume noi, mare chestie (!) – îşi dau mîna 100% pe un roll-up tot de pe bulevardul Elisabeta.

E dreptul meu să merg cu troleibuzul şi să casc gura pe fereastră. Sau la televizor. Dacă aş avea o casă pe Coasta de Azur, mi-ar plăcea să joc table şi să privesc soarele arzător al Mediteranei. Dar, dacă nu e posibil, urmărim ce ni se oferă.

Spectacolul oferit de liberali devine periculos. Luptele interne şi nemulţumirile vor trebui amînate şi rezolvate după alegeri. Pentru că toate aceste fricţiuni – unele provocate din exteriorul partidului, altele încinse din interior – pot aduce mari prejudicii luptei electorale. Şi scopului imediat. Cîştigarea alegerilor parlamentare. Ce va face sau ce nu va face Traian Băsescu după alegeri în clipa de faţă este neimportant. De aceea, mobilizarea exemplară a PSD-ului, care are experienţă în teritoriu, poate da roade. Şi poate să devină decisivă. Bătălia se va da între activul local PSD şi activul central al structurilor serviciilor, aflate în mîna lui TB. Care va rezista atacurilor şi diversiunilor multiple şi va putea contracara eficient la urne. Votul va decide totul. Suspiciunile avansate de TB, legate de posibile fraude sînt o armă de campanie mult mai veche. Să sperăm că toată retorica ameninţărilor, dar şi tribulaţiile Monicăi Macovei pe la diverşi lideri europeni – urîtă treabă, oricum –, cu comisia ei de etică cu tot, nu vor da roadele aşteptate. Pe acest fond belicos se consumă adversităţile din PNL. Păcat.

Degeaba ne sufocăm de indignare că PNL-ul (lui Brătianu, nu?) l-a tras lîngă pieptul lui Conu’ Neagu Djuvara (170 de ani de liberalism, indeed) pe „cretinul absolut“ (cf. Conu’ Neagu), Nea Gigi Becali, liberal fără stagii. Om cu parale, armîn orgolios şi ţîfnos, personaj pitoresc în peisajul politic românesc – europarlamentar via PRM, după un scurt pasaj pe la mititica. Înscrierea în PNL a patronului echipei de fotbal Steaua (cu bune rezultate în campionatul intern şi calificată în etapele superioare ale unei competiţii europene, ce satisface orgoliul naţional şi vitalităţile nesatisfăcute ale românilor din multe alte domenii de activitate) a tulburat apele în USL. De aşteptat şi pe bună dreptate. Ce să caute – în partidul fraţilor Brătianu, plus urmaşii, nu? – un terchea-berchea, considerat analfabet – nu se ştie exact ce studii are (adică a făcut avere nu se ştie bine cum, în ţara în care se ştie/se află sau se fabrică, dacă nu se ştie totul) –, un oier agramat şi agresiv, chiar dacă se îmbracă în oraşul european unde îşi trimitea conservatorul Al. Marghiloman cămăşile la spălat. De Londra e vorba, unde sînt aruncate sume mari pe ţoalele şi încălţările pe care le poartă „cretinul absolut“, care deschide cu levierul uşa unui Maybach de sute de mii de euro.

Ce să caute nea Gigi Becali în PNL-ul lui conu’ Neagu Djuvara?

Întrebarea, nedumerirea şi nemulţumirea sînt tustrele justificate. S-a întîmplat în România ce s-a întîmplat în Afganistanul ocupat de sovietici. Multe căpetenii tribale, mulţi şeici şi lideri militari – generalul Rustam – de diferite orientări islamice sau provenind din diferite grupuri etnice, de la paştuni la tadjici, s-au coalizat împotriva ocupantului rus condus de generalul Ruţkoi. Şi au îngheţat orice fel de adversităţi interne şi intestine, pînă la gonirea/retragerea trupelor ruseşti. Sigur că sprijinul logistic şi militar american a contat foarte mult. Lansatoarele mobile de rachete Stinger – de sute de mii de dolari bucata – au fost utilizate masiv de mujahedini, care au reuşit în acest mod să contrabalanseze superioritatea aviaţiei ruse. Ruşii au plecat cu coada între picioare, cu Ruţkoi în fruntea blindatelor şi cu fruntea sus. Ca apoi Statele Unite şi NATO să intre în acest malaxor al morţii şi al cheltuielilor imense inutile. Da, da, sumele – miliarde şi miliarde de dolari – alocate de Congresul SUA nu vor duce în veac la instaurarea unui regim democratic la Kabul. Lupta antiteroristă trebuia făcută mai cu cap, à la israëlienen, discret, energic şi eficace.

Bref, situaţia se repetă în România. Partide şi lideri politici, adversari pînă mai ieri, au creat o alianţă de conjunctură pentru a da jos guvernarea unui alt conglomerat contra naturii aflat la putere (PDL ) şi a-l da jos pe Traian Băsescu, preşedintele României. S-a întîmplat ce s-a întîmplat, guvernul condus de premierul-marionetă Mihai Răzvan Ungureanu a căzut, a căzut şi încercarea de a-l îndepărta din funcţie pe Traian Băsescu şi sîntem unde ne aflăm. Dacă alegerile locale au fost cîştigate lejer de USL, acum la parlamentare lupta a devenit aprigă. Pentru că prin mijloace specifice, preşedintele şi instituţiile de forţă au reuşit iar să tulbure apele. Şi minţile oamenilor. Care vor veni sau ar trebui să vină la vot. Sperietura cu procurorii care alergau prin Vlaşca şi Teleorman după ţărani care să dea socoteală pentru cum au votat a dat roade. Noua cîrpăceala politică făcută la repezeală – este vorba despre Alianţa România Dreaptă, pe scurt ARD, şi nu Arbeits­gemein­schaft der öffentlich-richtigen Rundfunkanstalten der Bundesrepublik Deutschland, care este principalul canal de televiziune de Stat din ţara Angelei Merkel, simpatic, nu? – este un PDL uzat, revopsit şi trimis în lupta electorală. Va reuşi să păcălească electoratul? Doctoratele la Sorbona nu au nici o relevanţă în acest moment. De aici, inadecvarea adversităţii lui conu’ Neagu vizavi de nea Gigi. Unul vine cu prestigiu intelectual şi moral, celălalt – cu popularitate şi cu simpatia/recunoştinţa celor pe care i-a ajutat. Să fii filantrop face parte din jocul sentimentului capitalist al fiinţei. Şi nici ortodoxia – orthe doxa, dreapta credinţă – nu are nimic împotrivă. S-ar putea, nu este exclus, ca suporterii Bisericii Ortodoxe – sloganul lui Becali este „În slujba crucii“ – şi ai echipei Steaua să facă diferenţa. PNL ţine deja de istorie, nu mai există PNL, doar USL şi PDL.

ARD este o diversiune perdantă. Cel puţin aşa credem noi.

P.S. Că veni vorba despre independenţa justiţiei: cum mai stăm cu aruncatul paharului cu apă de către neobrăzatul Corneliu Vadim Tudor în obrazul executorului judecătoresc, în exerciţiul funcţiunii? Că tot am vorovit despre libertatea şi independenţa justiţiei şi despre statul român aflat în pericol din punct de vedere politic. Asta culeasă nu din înţelepciunea popoarelor, ci din diversiunile preşedintelui-jucător.

Bedros HORASANGIAN - Inima României repornită

Lansarea candidaţilor Alianţei România Dreaptă a avut loc la Opera Naţională din Bucureşti. O zi însorită şi luminoasă, costumele negre şi hainele de gală erau vizibile şi de la distanţă, chiar dacă pasagerii din trafic nu puteau desluşi ce spectacol ar putea avea loc. Nu a fost, conform celor văzute pe micul ecran, un spectacol în stil coreean – dar la americani cum e? –, conform formulării lui Mihai Răzvan Ungureanu. Precizăm că ne vom referi în aceste scurte consideraţii la mai multe afirmaţii ale acestuia – copreşedinte al ARD, alături de preşedintele PDL, Vasile Blaga, istoric, actualmente lider politic extrem de vocal la nivel retoric şi foarte agresiv la nivel sonor. Sloganul sub care a fost pusă pe picioare lansarea candidaţilor ARD: „Reporneşte inima României“. Nu comentăm formularea, nici conţinutul, nici cui i se adresează mesajul cardiologic. Am urmărit cu atenţie cîteva ima­gini de la lansarea cu pricina, am căutat apoi declaraţiile unor lideri în varianta consemnată de presă, ca şi listele cu candidaţii coaliţiei puse pe salvarea românilor şi a României.

Cei doi copreşedinţi au fost prezenţi la mai multe emisiuni TV. Unul dintre ei a repetat şi la un post de televiziune aceleaşi afirmaţii legate de minciunile cotidiene ale actualului premier, a subliniat că actualul guvern nu a făcut nimic în şase luni şi că va fi şi pe viitor incapabil de a face cu adevărat ceva, a spus neted cum nu au apărut noi locuri de muncă şi cum inflaţia a crescut de la unu virgulă nu ştiu cît la cinci virgulă şase; una peste alta, guvernul actual a fost la putere, dar nu a guvernat.

O alternativă la acest „dezastru“ produs după debarcarea echipei conduse de Mihai Răzvan Ungureanu ar fi propunerile şi candidaturile Alianţei România Dreaptă, cu nume sonore, de la Costache Canacheu, Toader Paleologu şi Radu F. Alexandru la Anca Boagiu, Sulfina Barbu şi Anca Constantinescu – doamna aceea cu ciocu’ mic, noi sîntem la putere. „Sîntem cea mai bună alianţă din istoria României, pentru că nu este o cumetrie, ci o frăţie a patrioţilor care vor ca ţara să arate cum trebuie“, după formularea extrem de ataşantă, rostită pe un ton ferm de către acelaşi Mihai Răzvan Ungureanu. Viitorul program de guvernare ne va fi cît de curînd accesibil, dar copreşedintele Vasile Blaga deja a devoalat cîte ceva din aceste bune intenţii. Care nu vin din ideile economice ale lui Balcerowicz – recent sosit la Bucureşti, cu întîrziere, căci ce era valabil şi necesar în terapia de şoc de acum 20 de ani nu mai poate fi pus în practică acum, dar nu intrăm în speculaţii pe acest subiect –, ci din frumoase idei umaniste de dreapta, propuneri legate de crearea de noi locuri de muncă, creşterea salariului minim la 815 lei (cum s-a calculat această cifră nu s-a precizat, nici de unde ar veni banii: pînă la lansarea ARD niciodată nu erau bani!), urmînd ca pînă în 2015 – iar 15… – să se ajungă la 1.000 de lei lunar de căciulă muncitoare mioritică. Cota unică de 12% ar fi încununarea gîndirii economice a ARD.

Frumoase toate acestea, dar să aşteptăm varianta planificată scriptural a programului de guvernare al viitorului guvern emanat de viitorul parlament, al cărui prim-ministru va fi livrat de aceeaşi „patriotică grupare“, după spusa extrem de apăsată a lui Adriean Videanu, vicepreşedinte al PDL, dar şi cel care – mereu în costum alb – ştie bine tot ce este cenuşiu în România. Ştie mereu cine, ce şi cum, are toate informaţiile exacte şi nu a greşit nicicînd. Discursul lui Videanu a fost brăzdat de o undă de fină miştocăreală – ca să percepem corect vibraţia mesajului –, transmis ca semnal de avertizare pentru cei care „nu sînt cu noi“. Şi nu simt şi nu gîndesc „patriotic“, precum Vasile Blaga, Mihai Răzvan Ungureanu, Aurelian Pavelescu, Alex. Ştefănescu (care candidează şi el pentru un post de senator din partea ARD), Monica Macovei şi Adrian Papahagi, prezenţi in corpore pe scena unde, cu ani în urmă, David Ohanesian interpreta cu acelaşi patetism rolul lui Oedip din capodopera enesciană.



Vagmiştoul – aşa cum se scrie şi se aude! – lui Adriean Videanu nu s-a regăsit în formulările abrupte şi extrem de crispat livrate de MRU, copreşedintele mai mic şi mai tînăr al Alianţei România Dreaptă. Celălalt copreşedinte, Vasile Blaga, socoteşte că un 30% din voturi ar fi un scor bun, iar preşedintele Băsescu ar alcătui subito o nouă majoritate pe principiul lui hocus-pocus cu PP-DD, UNPR şi UDMR.

Faptul că ARD s-ar simţi tare (şi în stare să facă guvernul) cu doar 30 %, în timp ce USL-ul tremură de frică şi cu un scor de 60%, spune foarte mult despre democraţia şi independenţa justiţiei din România, despre frica de bulan şi bulău (pîrnaie, mititica, puşcărie, închisoare, ca să fie clar) şi despre rolul jucat de Serviciile Secrete, de Parchetul General, de DNA şi de ANI, care pot oricînd face ca lucrurile să arate altfel decît sînt în realitate.

În România, realitatea şi realităţile sînt ches­tiuni relative. Faptul că teologul Mihai Neamţu recită la lansarea ARD versuri dintr-un poet legionar – l-am numit pe Radu Gyr – nu a surprins pe nimeni. Şi ar trebui să-l bucure şi pe ambasadorul SUA, Mark Gitenstein, care e mereu cu sufletul alături de etosul românesc, ceea ce ne dă un dram de încredere pentru viitor. Căci, conform aceluiaşi veşnic nemulţumit Mihai Răzvan Ungureanu, România are nevoie de dreapta (Unde e? Tot privim în jur şi nu e!) România are nevoie de susţinere europeană (absolut corect, dar depinde unde se duc banii, căci cu susţinerea europeană a doamnei candidat ARD la Roman s-au sifonat destule parale), România are nevoie de un motor (evident, de dreapta), România are nevoie de o inimă care să pună în mişcare România. Şi ne-am întors de unde am plecat, la sloganul ,,ARD reporneşte inima României“. Gingaşă formulare, dar cu restul organismului ce facem, ce se întîmplă? O inimă bună nu poate vindeca un corp slăbit şi bolnav de multe rele. Vindecarea şi salvarea ar putea veni tot prin noi înşine. Evident, cu fonduri europene. Vom afla la începutul lui decembrie ce versuri se vor mai auzi pe scenele bucureştene. Radu Gyr sau Adrian Păunescu.

Ce ar mai putea alege cineva care nu agreează nici PDL-ul, nici USL-ul? Ar mai fi varianta Emil Brumaru. Iată un poem foarte scurt şi concis. „Şade Maia pe răzor/ şi citeşte Kierkegaard“. Nu sună frumos?

P.S.: Cu titlu de nedumerire: oare ce a căutat Mihai Răzvan Ungureanu la Baku, într-o vizita de 24 de ore, la sfîrşitul lunii octombrie? E nevoie de bani pentru campania electorală? Ştim că nu e voie. Atunci? Oare lumina să vină tot de la Răsărit, dacă nu mai vrem Moscova, am optat pentru Baku? Cum să se explice şi vizita din acest an, din luna februarie, a lui Iulian Fota, consilier prezidenţial pe probleme de securitate, în acelaşi Baku, devenit, mai nou, loc de pelerinaj al oficialilor români? De data, asta nici Emil Brumaru nu poate să dea un răspuns satisfăcător.

Bedros HORASANGIAN - Barack Obama, Mitt Romney și uraganul Sandy

Nu a mai rămas prea mult timp pînă vom afla care va fi viitorul președinte al Statelor Unite. Democratul Barack Hussein Obama sau republicanul William Mitt Romney? Un afroamerican născut la 6 august 1961, în Kenya, sau un mormon născut la 12 martie 1947? Un democrat care are deja în spate un mandat la Casa Albă și alături un vicepreședinte de talia lui Joe Biden sau un republican, neoconservator, care contează pe sprijinul lui Paul Ryan, senator de Wisconsin?

Ultimele sondaje îi arată pe cei doi competitori foarte apropiați unul de celălalt. Un 45% pentru fiecare, cu 5% indeciși. Fiecare vine cu argumente și oferte pentru anii următori, fiecare tabără aduce contraargumente în defavoarea adversarilor. Analiștii politici de la CBS, ABC și CNN – care chiar nu seamănă cu Mihai Gâdea sau Robert Turcescu de pe la noi – preconizează o luptă dură pe ultima turnantă și un scor final strîns. Cele două echipe, Obama/Biden și Mitt Romney/Paul Ryan s-au tot bătut pe parcursul ultimelor două luni. Nici dezbaterile televizate dintre principalii protagonști nu au oferit un cîștigător cert. Lupta a rămas deschisă pe mai multe fronturi. În afara dezbaterilor pe teme economice extrem de aprinse, în afara duelului retoric cu care americanii sînt deja obișnuiți, în afara electoratului latino-american, care ar putea decide rezultatul final, a mai apărut o necunoscută, care poate balansa rezultatul într-un mod neașteptat.

Este vorba despre uraganul Sandy, care a făcut ravagii pe Coasta de Est a Statelor Unite. Președintele Obama și-a contramandat două turnee electorale și s-a întors la Washington pentru a gestiona situația de criză. Preşedintele american Barack Obama a decretat marţi dimineaţa stare de „catastrofă majoră“ în statul New York, după trecerea uraganului Sandy, care a inundat o mare parte din Manhattan. Au murit mai multe persoane, iar penele de electricitate au afectat milioane de persoane. Candidatul republican și stafful său de la Boston urmăresc și ei derularea evenimentelor.

În statele aflate pe traiectoria uraganului – plecat din Golful Mexic și care va ajunge în cinci zile în Canada, traversînd o bună parte a SUA, sateliții ne arată exact care este triectoria uraganului – au fost luate măsuri de prevenire și de protecție a populației. Se fac eforturi din partea autorităților – o bună lecție și pentru cei din România, înainte de a suna la 112 și a chema de urgență SMURD-ul lui Arafat –, dar și populația este mobilizată. Căci un uragan presupune perturbarea gravă a circulației și a transporturilor, distrugeri de locuințe, poduri prăbuşite, inundații, suspendarea alimentării cu apă, electricitate și gaze, întreruperea funcționării instituțiilor publice. Nu este de joacă. Există deja o anume experiență, dar surprizele neplăcute – şi dezastrul – nu pot fi anticipate în totalitate. Cum, din nefericire, s-a întîmplat în New Orleans, unde uraganul Katrina, de tristă amintire, a făcut ravagii în 2005, iar fostul preşedinte Gerge W. Bush a avut parte de reproşuri, fiind acuzat de indecizie.

De data aceasta, la New York deja au fost închise aeroporturi, circulația rutieră și cea a metroului au fost drastic restricționate. Evacuarea a 400.000 de oameni din zona maritimă nu este chiar o treabă simplă. Din acest motiv, gestionarea acestei situații de criză ar putea decide scorul final la alegerile prezidențiale de marţi, 6 noiembrie. Preşe­dintele Obama are de trecut un test major, care înseamnă modul în care Administraţia Obama face faţă dezastrului natural, cît de pricepute sînt autorităţile să intervină cu siguranţă. Orice derapaj sau eroare ale actualei administrații Obama ar putea fi speculate de partea adversă. Care, la rîndul ei, ar putea avea de suferit dacă ar continua să atace Administrația Obama în această perioadă. Echilibrat în faţă dezastrului, candidatul republican Mitt Romney şi-a anulat reuniunile electorale „din respect faţă de milioane de americani“. Practic, ultima săptămînă de campanie a fost anulată, avem un statu quo pînă la trecerea uraganului. Viețile oamenilor sînt mai importante decît alegerile, zice președintele Obama. Corect. Nu este de joacă.

Ce ar însemna, pe plan internațional, alegerea unuia sau a altuia dintre cei doi protagoniști? Vicepreședintele actual, Joe Biden, este foarte cunoscut în diverse cancelarii ale lumii și a bătut lumea în lung și lat pentru a promova interesele SUA. Premiul Nobel pentru Pace pe 2009, obținut în mod neaşteptat de Barack Obama, se datorează, în mare măsură, lui Joe Biden. Dar și secretarului de Stat Hillary Clinton, care a fost un personaj extrem de vizibil, chiar dacă fără rezultate diplomatice notabile. Războaiele din Irak și Afganistan au continuat, cu uriașele cheltuieli aferente, pe fundalul crizei financiare ce a traversat Statele Unite. De altfel, crearea de noi locuri de muncă și redresarea economiei americane au fost principalele teme în actuala campanie electorală. Vom vedea, cît de curînd, cine va ajunge președinte al Statelor Unite şi cît de mult va influenţa uraganul Sandy rezultatul alegerilor americane.



P.S. Prezența la Baku, Azerbaidjan, la începutul lui octombrie 2012, a doi oficiali români – un fost președinte al României și un actual vicepreședinte al ICR –, la un simpozion „Heydar Aliyev“, dedicat, zice-se, democrației și cooperării între națiunile lumii, ni se pare o glumă proastă. Și o respingem ferm, cu un sentiment de revoltă neputincioasă și cu amărăciune resemnată. De ce? Pentru că un criminal – un ofițer azer, care a ucis cu toporul un ofițer armean la un curs de perfecționare NATO, în 2006, în Ungaria –, condamnat apoi pe viață de Justiția maghiară, a fost eliberat imediat la repatriere. În 2012. Acum două luni. Și mai mult decît atît: considerat erou național, ridicat la rangul de maior, i s-a plătit retroactiv solda din anii de detenție și i s-a oferit o locuință. Armenia a rupt relațiile diplomatice cu Ungaria. Și România, românii, ce reacţie au avut? Păi, care-i treaba? Asta-i bună! Reacţie? Că doar nu degeaba i s-a dedicat în Parcul Tei un bust lui Heydar Aliyev, general KGB, membru în Politbiroul lui Brejnev!? Acum, să stricăm relațiile cu o țară prietenă? Păi, se face? OK, zicem noi. Dar, în aceste condiții, orice dezbatere despre democrație și valorile umaniste ni se pare o rușine. O glumă proastă. Cînd o fundație germană a vrut să-l împopoțoneze pe Vladimir Putin cu un titlu pompos de om al anului (în 2011), Václav Havel (și nu doar el) a protestat vehement. Premiul nu a mai fost acordat. Despre ce era vorba? Că nu peste tot valorile democratice și umaniste sînt simple bolboroseli retorice. Sau se tratează la un șpriț și la o friptură. Atît.

url=http://www.observatorcultural.ro/Bedros-HORASANGIAN*authorID_11-authors_details.html]Bedros HORASANGIAN[/url] - Bătălia pentru 50%


Cu cît ne apropiem de data alegerilor parlamentare, cu atît lupta electorală se înăsprește. Este un truism dovedit în toată lumea, cu accentele și nuanțele de rigoare. Sigur că democrația din Belarus sau din Coreea de Nord înseamnă ceva, iar cea din Islanda sau din Finlanda altceva, dar ideea rămîne. Cum se poziționează pentru această bătălie finală cele două mari blocuri politice din România? Va reuși unul dintre ele să obțină mult rîvnitul prag de 50%? Sau se va apela iar, pentru a nu ştiu cîta oară, la soluțiile „imorale“ care au făcut României mult mai mult rău decît ne putem închipui?

Să încercăm o scurtă trecere în revistă a situației, pe fondul unor mișcări strategice din ultimele săptămîni. Mai întîi, a fost lansarea cu mare tamtam a candidaților USL. Aparent o fastuoasă chermeză populară, cu un mesaj către mulțimile nemulțumite de guvernarea băsesciano-pedelistă. Dincolo de grandoarea și de culoarea – albul domina, toată lumea fuge de roșu în România – percepției publice, evenimentul a dovedit capacitatea PSD-ului – mult mai bine coagulat organizatoric decît PNL-ul frate de cruce și PC-ul megieș – de a mobiliza norodul. În mod cert, aici, pe terenul plat, fără denivelări, al mulțimilor, se va da bătălia finală pentru voturi. La locale, în confruntare directă, această luptă, pentru PDL, a fost un dezastru. A urmat tactica luptei de partizani din spatele frontului, bine condusă de PDL-ul băsescian, cu sprijinul, nici măcar nu mai este un secret, al instituțiilor cu atribuții gingașe. Cu foarte bune rezultate pe moment și cu relansarea luptei politice.

Eșecul debarcării lui Traian Băsescu a dat aripi europarlamentarilor pedeliști, deveniți trompete ale salvgardării democrației din România. Pe acest fond al lui „Ven­ceremos!“, cu îmbrățișări nocturne, au urmat încuscririle și încrucișările PDL cu fel de fel de formațiuni politice conduse de lideri vocali, dar cu foarte puțină trecere în teritoriu. Așa s-a născut Alianţa România Dreaptă, conglomerat de intenții cu retorică simandicoasă, vizînd doctrine de dreapta și parfum european. Gruparea pavelesciană a PNȚ-CD-uluiși Partidul Poporului al lui Dan Diaconescu, aduse în siajul noului PDL resuscitat, au conturat întregul bloc pedelist ca o forță capabilă să înfrunte mașinăria PSD.

După opinia noastră, nu noile formațiuni politice acroșate de PDL aduc un plus de for­ță – de imagine și retorică, da! –, ci instituțiile Statului, care sînt la cheremul președintelui. Degeaba oftează diverse doamne la Bruxelles – de obîrșie mioritică sau luxemburgheză – că a fost „puci“ și „lovitură de stat“ în România, iar libertatea Justiției era să cadă pe mîna „pungașilor“ (adică Parlamentul României!?), lucrurile stau exact pe dos. Așa cum dovedește practica de zi cu zi, dincolo de scurgerile controlate ale stenogramelor – sîntem țara cu cele mai multe stenograme pe cap de locuitor? –, ambuscadele PDL-ului vor continua. Nu știm cum se fac interceptările în alte țări, dar ceva nu este în ordine, în mod evident, în modul în care toată lumea ascultă pe toată lumea.

Pe frontul USL, s-a ajuns la mobilizarea lui Gigi Becali și a fostului premier Victor Ciorbea. Departe de orice fel de interpretări doctrinare, se urmărește, evident, o mai mare deschidere populară a USL-ului. Avem și Steaua lîngă noi, dar și urmașii lui Coposu. PNL şi Crin Antonescu puteau să se gîndească mai mult cînd i-au întins mîna lui Gigi Becali, dar foamea de cît mai multe voturi – inclusiv de la suporterii stelişti, cei mai numeroşi din ţară, conform Gazetei sporturilor – a petcetluit o alianţă dubioasă, care a provocat deja frămîntări interne în PNL.

Urmează ca, în cîteva zile – puține –, să avem și lista de candidați a Alianţei România Dreaptă. Faptul că mai toate vedetele vechiului regim au fugit să candideze în provincie spune foarte mult. Faptul că mulți dintre soliștii vocali ai băsescianismului pedelizat nu participă la competiția electorală – iar spune ceva. Europarlamentarii pedeliști sînt exonerați de această corvoadă, iar cei care ar putea rămîne fără coledz – precum Elena Udrea, cel mai elocvent exemplu – candidează pe te miri unde. Șmecherie cu pălărie, dar și lipsă de jenă în același timp. Apreciem curajul, dar și naivitatea elegant asumată de a fi un loser, profesionist deja, ale lui Toader Paleologu de a candida la București.

Făcînd un bilanț al forțelor politice puse față în față, avem o imagine de ansamblu a situației. Doar că, la toate alegerile în care a fost implicat și Traian Băsescu, victoria finală a fost asigurată de abile mișcări strategice. Dincolo de valoarea sau de numărul combatanților, stricta matematică a fost mai puțin importantă. Ca în jocul de șah, unde o neașteptatăși abilă mișcare strategică duce la înfrîngerea adversarului, care are, aparent, superioritate în piese. Așa că, dincolo de regrupările de forțe, ne vom aștepta la noi mișcări strategice. PDL va ataca în mod cert și vom vedea în ce măsură are USL-ul capacitatea de a rezista. Nu între Dan Diaconescu/ Neamțu/ Ungureanu/ Pavelescu, pe de o parte, și Ponta/ Antonescu/ Becali/ Ciorbea, pe de alta se va da bătălia reală din teren. Ci în lupta de uzură dintre vechile gărzi ale PSD-ului și cele ale PD-ului. Adică aripile rupte ale FSN-ului, „plămînii“ forței politice din mai 1990, care zdrobea orice formă de opoziție democratică postdecembristă. Mereu se uită acel eșec usturător al intelighen­ției mioritice, care s-a dus la lupta cu FSN-ul precum se ducea Alexandru Marghiloman la Jockey Club.

Nu știm cine va obține cele 50% fatidice procente la alegerile din iarnă, dar sîntem siguri că România și românii își vor păstra nealterate virtuțile descurcărelii. Am fost ce-am fost și o să fim și mai și. Procentele nu contează.

Bedros HORASANGIAN - „Două loturi“: PDL şi USL


O nouă premieră de la Teatrul Național București ne reține atenția. Regizorul Alexandru Dabija pune în scenă un spectacol după schiţa lui Caragiale Două loturi. Percepem o anume mutație care s-a produs la nivelul vieții publice românești, dacă ar fi să raportăm la cele consumate pe scena de la Național cu cele trăite în viața reală. Ce era tihnit și (aparent, doar) pașnic în universul lumii caragialiene a devenit vădit isteric și violent grotesc în vremea noastră. Urîtul, corupția, răul, agresivitatea – nu doar verbal-retorică –, disperarea sau resemnarea neputincioasă au devenit locuri comune.Viața e un calvar, nimic nu se mai leagă între oameni. Nu continuăm divagațiile noastre, spectacolul lui Dabija, ca și cel al lui Mălăele se pot vedea pe scenele de la Naționalul bucureștean. Regretăm enorm dispariția lui Alexandru Tocilescu și amînarea sine die a unui piese „în-scenate“ de el.

Oare asta e lumea românească de azi? Este evident – recitind rapid cîteva texte ale lui Caragiale – că ceva nu este în ordine. Și totuși. Dincolo de viziunile regizorale sumbre, lumea românească, asta care se descurcă de sute de ani, pare neschimbată. Și nici nu sînt semne că se va schimba. Orice s-ar întîmpla prin lume, noi rămânem fideli unui mod de a fi. Nu judec dacă e bine sau rău. Constat, din viața de zi cu zi, că funcționarii publici sînt la fel de impertinenți și plini de ei ca acum o sută de ani, că degeaba apar zeci de firme de curățenie, mizeria e mereu prezentă, că lista de bombăneli și de nemulțumiri se rostogoleşte de la o generație la alta.

Cu toate acestea, o anume bucurie de a trăi respiră de unde nici nu te aștepți. Din cîrciumile pline-ochi, care răsar precum ciupercile după ploaie („Hai noroc, nepoate, e bine, mama ei de viață, să trăiești, Gicule!“), din nebuneala circulației, în care mașinile aleargă de colo-colo, într-o zăpăceală care ar face fericit orice locuitor din Mumbay sau Lahore, din fojgăiala de la malluri, și tot așa. E bine, pe cît ne văicărim că este rău.

Pe acest fond de viață reală și artistică, vin la București cîteva stele ale politicii europene. În frunte cu doamna Angela Merkel și cu alți lideri ai Partidului Popular European, care vor pune la cale viitorul. S-a aflat că Anca Boagiu, fost ministru la Transporturi, va candida, circulă informația, la postul de vicepreședdinte al PPE. Ar trebui să ne mîndrim că „o româncă verde“ ajunge într-o astfel de funcţie. Doar că. Doar că, din experiența de pînă acum, reprezentații, totuși..., ai României servesc doar interese de partid. Sau personale.

Exemple? Multe. De la Adrian Severin și Theodor Stolojan la Vadim Tudor, Monica Macovei și Elena Băsescu. Și România, românii? Ei își văd de ale lor. Ce a fost o să mai fie, „Ei cu ale lor, noi cu ale noastre, maică, voia lui Dumnezeu, ce să facem“... Așa că, din această perspectivă fatalistă, nu ne miră apariția flamboaiantă a lui Gigi Becali pe firmamentul USL. La nivelul de viermuială transpartinică la care s-a ajuns și avînd în vedere dispariția oricărei direcții ideologico-doctrinare, orice combinație este posibilă. Nu e deloc bine că Gigi Becali a ajuns la USL, dar realitatea contrazice violent orice fel de năzuințe de limpezire pe eșichierul politic, adică destrămarea celor două loturi de strînsură – PDL și USL – și reașezarea, clară și fără echivoc, a partidelor pe pozițiile ce ar putea polariza viața politică în dreapta și stînga.

În ghiveciul de azi, nu avem nici una, nici alta. Dacă PSD, urmaș viril al FSN, ar putea prelua oamenii PD-ului și ar alcătui, în viitor, o reală stîngă modernă, iar PNL (ca partid încă structurat) şi-ar căuta oameni noi – lucrînd mai mult în direcţia liberalismului –, atunci ar putea face un pol de dreapta, Ar fi de ajuns, fără să mai existe erzaţuri politice, precum partidul lui Dan Diaconescu, pus să zăpăcească lumea și să dezorganizeze viața politică.

Cooptarea lui Gigi Becali la „proiectul USL“ – formularea gingașă îi aparține liderului liberal, Crin Antonescu – nu este decît, ceea ce în biologie se numește o „combatere biologică“: dacă un dăunător, extrem de agresiv și greu de combătut/stîrpit prin mijloace și tehnologii chimice, nu e eficient, se găsește un alt viețuitor nevertebrat de aceeași teapă, care să-l combată și să-l anihilize. Gîndacul de Colorado – care există și face ravagii în culturile de cartofi – poate fi combătut de gîndacul de Idaho (care nu există sub numele ăsta), ce ar putea lichida efectele dăunătoare ale primului. O astfel de mișcare – ’oață, în limbaj urban – a făcut USL. Cu ce efecte, vom vedea. E inutil să mai pomenim de morală sau etică – cum tot bate cîmpii Monica Macovei – în aceste condiții. Lumea românească a lui Caragiale a rămas aceeași. Doar viziunile regizorale s-au schimbat. Nu mai rîdem în hohote la ceea ce se întîmplă pe scenă, ci plecăm îngîndurați. Așa sîntem oare, așa trăim? Sau cum? Nici Angela Merkel nu știe bine răspunsul.

Bedros HORASANGIAN - Interesul poarta fesul sau despre situaţia din Orientul Mijlociu


Două întrebări și incertitudini mai vechi rămîn mereu de actualitate: Israelul va ataca Iranul? Azerbaidja­nul va ataca Armenia?

Răspunsul nostru, după cîteva clipe de chibzuință, este nu. Nu acum. Israelul nu-și poate permite să-și pună în cap toată lumea musulmană bombardînd instalațiile nucleare militare iraniene. Mai ales că Statele Unite sînt în plin proces electoral și Casa Albă nu agreează o astfel de soluție. Azerbaidjanul, oricît de tare s-a înarmat în ultimii ani în urma redevențelor obținute din exportul masiv de hidrocarburi, nu poate ataca o țară unde există două baze militare, unde sînt staționați 5.000 de soldați ruși, aviația armenilor fiind dotată cu avioane supersonice Suchoi și rachete sol-aer de ultimă generație. Pe de altă parte, nici situația internațională nu permite luarea unor decizii militare. Criza economică şi financiară, ce-i afectează în mare măsură pe toți eventualii beligeranți, produce efecte. Tabloul este atît de complicat, încît e greu de presupus că forțarea unor conflicte mai vechi poate fi rezolvată manu militari.

La aceste două focare de potențial conflict s-a mai adăugat unul. De ultimă oră: situația dezastruoasă din Siria, devastată de un război violent între opoziția care vrea să-l dea jos pe președintele Bashar al-Assad și for­țele guvernamentale rămase fidele liderului de la Damasc. Pe acest fundal belicos, incidentele de la granița turco-siriană au crescut numeric, dar și ca intensitate.

O putere regională precum Turcia – membră NATO, pe deasupra – nu poate rămîne indiferentă la conflictul civil – dar cu efecte devastatoare – din Siria. Permeabilitatea frontierelor Siriei poate conduce la escaladarea violențelor dintre părțile în conflict. Nu este vorba doar de alawiții aflați la putere în Siria, ci de mult mai vechile rivalități dintre șiiți și suniți. Numărul de victime după un an și jumătate de conflict armat în Siria este în creștere. Ca și numărul mare de refugiați, ca și imixtiunea unor grupări din Iordania, Liban, Irak sau Iran, ce sprijină părțile în conflict. Grupările radicale islamiste din regiune ar dori escaladarea conflictului. Nici în Egipt situația nu este prea calmă.

Creștinii și kurzii din Siria au stat deo­parte pînă acum. Nu este în joc doar viitorul lui Bashar al-Assad, ci și cel al întregului Orient Mijlociu. Căderea președintelui Assad – există și o propunere de înlocuire a lui cu actualul vicepreședinte, Farouk al-Shareh, avansată de ministrul turc al Afacerilor Ex­terne, care a pus gaz pe foc la Damasc – ar conduce la venirea Frățiilor Musulmane în fruntea Siriei. Adică a unui guvern islamist, care, oricît de moderat ar părea la suprafață, conține germenii radicalismului și nu pe cei ai democrației pluraliste de tip occidental. Înlocuirea unui leadership autoritar cu o autocrație religioasă nu este agreată nici la Washington, nici la Bruxelles.

Turcia s-a abținut să intervină cu duritate în conflictul recent cu Siria. O putea face, mai ales că Parlamentul de la Ankara aprobase o intervenție militară după uciderea a cinci civili miercurea trecută. Dar iată că rațiuni de stat – evident, și telefoane din toate părțile – au condus la o amînare a intervenției, coroborată cu – fapt inedit – scuzele prezentate de Siria oficialilor turci. Se pare că, totuși, nimeni nu vrea război, dincolo de declarațiile extrem de dure care curg din toate părțile.

Cum vor evolua lucrurile? Rușii și chinezii nu doresc sancțiuni impuse Siriei. Ame­ricanii joacă pe cartea asistenței umanitare și a neimplicării militare. De ziua de naștere a președintelui Vladimir Putin – 7 octombrie, din nefericire coincide cu ziua asasinării jurnalistei Anna Politkovskaia –, care a împlinit 60 de ani (vîrsta pensionării în Federația Rusă), Moscova a mers tot pe mîna unor aranjamente politico-diplomatice.

Probabil, lucrurile se vor tranșa după alegerile din Statele Unite. China are bani mulți la teșcherea, dar – deși noile prototipuri de portavioane chineze i-au lăsat cu gura căscată chiar și pe americani – potențialul militar al SUA rămîne decisiv. Un rol important în luarea viitoarelor decizii, pe lîngă exper­ții de la Pentagon și analiștii de la Casa Albă, îl va avea, ca niciodată, opinia publică. Ame­ricană și israeliană, în primul rînd. Costul enorm al unei campanii militare poate dezarma/ tăia cheful războinic al unor decidenți politici. Vechea strategie a englezilor – balance of power – poate da roade în zona unei stabilități mult dorite, pe termen mediu și lung, dincolo de convulsiile de moment ale lumii arabe și ale întregului Orient Mijlociu de astăzi.

Am făcut un tur de orizont al opiniilor diverșilor comentatori – de exemplu, Aram Nerguizian, de la Center For Strategic and International Studies din Washington DC, sau Aywal Kamal, analist la Eurasia Group din Londra – și am constatat că, dincolo de granițele volatile ale momentului, există o mare reticență a liderilor regionali faţă de un eventual război. Care ar afecta pe toată lumea din regiune, dar și interesele economico-financiare ale marilor corporații multinaționale. Pînă la urmă, tot la bani se ajunge. Dacă bani, petrol și gaze nu sînt, nimic nu mai rămîne. Din fericire, și de această dată interesul va purta fesul. Iar pe timp de pace, va crește consumul de cafea. Nu ar fi cea mai mare nenorocire din lume.

Bedros HORASANGIAN - În ţara lui Horaţiu Mălăele
Un recent spectacol – o viziune personală a lui Horațiu Mălăele, care semnează și regia – montat pe scena Teatrului Național București aduce în actualitate și face vizibile, nu doar absurdul și mizeria vieții politice românești – nu de puține ori percepute cu simpatie și amuzament –, ci mai ales grotescul și urîtul acestei lumi. Un spectacol – O scrisoare pierdută de I.L. Cara­giale, cu titlul Scrisoarea, în versiunea TNB – foarte plastic și antrenant. Cu accente expresioniste în scenografie, dar și în jocul actorilor. Cum nu am mai văzut un astfel de Caragiale – „Eu vă iubesc, mă!“ – care, oricîte ironii și glume ar fi făcut pe seama lumii românești, era cu sufletul alături de ea. Tot timpul: că era cu Gherea la Bucu­rești, că petrecea la Sinaia cu amicii la o bere sau scria la Berlin, indignat și revoltat, despre situația țăranilor la 1907. Lumea lui Caragiale, în realitatea contemporaneității ei sau în cea transpusă în operă, era suportabilă.
În spectacolul lui Mălăele totul devine insuportabil. Urîtul este copleșitor. Iar mizeria umană – ce era pitită sub epiderma aparențelor personajelor lui Caragiale – izbucnește la vedere. Comedia devine dramă, rîsul îngheață pe buze. Așa urîți am fost și sîntem? Poate da. Poate nu. Mălăele ne pune oglinda în față și ne arată cum am devenit. Sau putem fi.


Personaje obeze – Zoe, Tipătescu și Cațavencu, umanoizi supraponderali scoși parcă din lucrările lui Fernando Botero – se mișcă într-o veșnică agitație scoasă parcă din grafica halucinant militantă a lui Grosz și Käthe Kollwitz.



Spectacolul gîndit de Mălăele – la rîndul lui face un admirabil Dandanache paraplegic, nu doar un abject ticălos șantajist – nu mai poate atrage simpatia nimănui pentru această Românie. Urîciunea copleșește, după ce urîtul a copleșit ceea ce numim viață. Pe scenă. Și în viață. Viziunea monstruoasă a lui Mălăele vine dintr-o realitate pe care artistul – om lucid și cu mult umor – nu are cum s-o evite, oricît de cultural ai trăi – proză zi de zi, poezie și eseu noapte de noapte –, oricît de indiferentă ți-ar fi politica și lumea în care viețuiești.
Premiera din aceste zile de la Naționalul bucureştean – un adevărat tur de forță actoricesc: o remarcă specială pentru Cetățeanul Turmentat, jucat magistral de Alexandru Bindea, care, poate nu chiar întîmplător, este lăsat să fie el însuși și care pare singurul om normal în această lume nebună, nebună, nebună – reiterează spectacolul grotesc, absurd și abject consumat pe scena politică românească.


S-a tot folosit cu insistenţă cuvîntul „circ“, cînd s-a vorbit de „privatizarea“ Oltchim. NU, nu! Circul are ceva naiv și simpatic, lumea circului este una candidă și nu ticăloasă. Oltchim a fost o diversiune de mare amploare, bine orchestrată în subterană, avînd ca protagonist un impostor – îl mai țineți minte pe Corneliu Vadim Tudor la începutul carierei din anii ’90, cînd făcea şi desfăcea guverne, alcătuia „liste negre“ şi ataca tot ce-i ieşea în cale? – gata de orice, dar mai ales de populism. Toată operațiunea cu Dan Diaconescu vizează scăderea – eventual dramatică, obsesia acelui 50% – a popularității USL, demonstrarea incapacității de guvernare a lui Victor Ponta și șansa revenirii pe scena politică a unui PDL cosmetizat, după dezastrul de la locale.



Cum diversiunile vin unele după altele și ne aprindem mereu doar la ultimul subiect, mereu se neglijează ce s-a întîmplat acum șase luni, trei luni sau o lună. Lansarea noii structuri politice – așa-zise „de dreapta“, Alianţa România Dreaptă – marchează la modul oficial ceea ce deja se preconiza de luni bune. Imediat după debarcarea lui Mihai Răzvan Ungureanu, acesta a declarat: „Nu mi-am spus ultimul cuvînt“. Afirmaţia a devenit realitate. Pregătirea și antrenarea lui ca viitor candidat prezidențial din postura de premier au căzut. Așa că, în retortele de combinații ale Cotroceniului (însoţite de indicațiile prețioase ale lui Valeriu Stoica, puțin vizibil, dar extrem de activ în subteranele pedeliste) s-a clocit noua formulă.
Întîi, a fost Mihail Neamțu, cu Noua Republică. Repejor, MRU a configurat Forța Civică. Apoi a fost pus la reîncălzit Aurelian Pavelescu, sub sigla unui vechi partid precum PNȚ, ajuns azi în faza inexistenței – mai bine se autodesființa decît să se facă de rîsul lumii. A urmat încuscrirea cu PDL – oficial, de dreapta, prin afilierea peste noapte (chiar am uitat mantaua fesenistă de unde a plecat?) la Partidul Popular European. Recent, s-a oficializat mișcarea politică gîndită de luni bune.


PDL este extrem de activ pe plan extern (comunicarea USL lasă mult de dorit în marile capitale ale lumii) şi poate lucra şi contra interesului naţional (cum să înţelegi votul negativ al europarlamentarilor PDL, dat lui Leonard Orban, care a fost „eliminat“ de parlamentari PDL din propria ţară? Oare aşa procedează şi alţi parlamentari, din Polonia sau din Cehia, spre exemplu? Este normal să transferi disputele din ţară pe plan european?).



Mai departe: PDL inoculează ideea că „dacă nu mai sîntem noi la putere, se alege praful de orice“. Prioritatea grupării băsesciene este să arate că ţara nu poate fi guvernată. În această direcţie lucrează Ser­viciile, Parchetul General, DNA, Curtea Consti­tu­țională, CSM și alte centre de putere rămase servile lui Traian Băsescu și provenind din structurile guvernării Boc. Puterea pedelistă a rămas tare pe picioa­re. Și joa­că la fel de tare. Fă­ră nici o legătură cu vreo ideologie sau cu vreun proiect de viitor pentru România.

Nu pot accepta în ruptul capului că alde Vasile Blaga, Cezar Preda, Emil Boc, Gheor­ghe Falcă și Gheorghe „Pinalti“ Ştefan, de la Neamț, lideri PDL, ar avea ceva în comun cu ideologia conservatoare a unei drepte inexistente, mult clamată doctrinar de către ceilalți lideri vocali ai noii formațiuni politice, Alianța România Dreaptă. Pro­puneri concrete, cu iz conservator, precum cota unică pentru asigurări sociale (apud Mihai Răzvan Ungurea­nu, întotdeauna loial, cică, dar nu știm față de cine – Întotdeauna loial este titlul unei cărţi de interviuri şi discursuri scoase de fostul şef SIE) sau interzicerea avorturilor (Mihail Neamțu, sub binecuvîntarea, cică, a Patriar­hului Daniel) nu cred că vor avea succesul scontat.



Rocada făcută la iuțeală – care l-a adus pe șeful DNA în postura de procuror general al României, urmînd ca Laura Codruța Kövesi să preia DNA – este o mişcare abilă de conservare a puterii. Libertatea justiției, mai aveţi vreo îndoială? Anularea licitației pentru pachetul de acțiuni majoritar de la Oltchim este bine-venită și ar putea stinge un focar de intoxicare și de manipulare a opiniei publice. Chiar dacă „lupta de clasă“ se va ascuți cu fiecare zi.
Cazul fostului ministru al Sănătății este elocvent. Secretar de stat în vechiul regim, fără bătăi de cap, Vasile Cepoi a devenit incompatibil pentru că slujește noul regim. Ca la noi la nimeni. Trăim intens prin și cu dosare. Cui nu are unul i se poate fabrica la iuțeală. Nu-l plîngem pe un om din sistem precum Vasile Cepoi, cu plinul deja făcut și fără banii cîștigați de consoartă din fonduri europene, ci deplîngem mizeria și abjecția în care vrem să fim atrași.

Aici deja nu mai este vorba despre adevăr și minciună. Ci despre murdărie. Acea murdărie pe care Horațiu Mălăele a scos-o la iveală din lumea lui Caragiale și care ne face să ne gîndim, cu amar și resemnare, la replica unui personaj cehovian: „Ce urît trăiți, domnilor!“. Aici ne-a adus, vrem să recunoaștem sau nu, președinția lui Traian Băsescu. Ca să spunem lucrurilor pe nume.



Am uitat cumva de unde a început nebunia? Din devoalarea de către Elena Udrea a bilețelului trimis de premierul Călin Po­pescu Tăriceanu domnului președinte Traian Băsescu. Din clipa aceea, România și românii au avut o problemă majoră. Să sperăm că alegerile viitoare o vor limpezi. Personal, nu îmi fac iluzii.

Bedros HORASANGIAN - Diversiunea Dan Diaconescu


Banii nu au miros. Se zice. Banii sînt expresia valorică a mărfii, zice economia politică. Banii nu aduc fericirea, zice cîntecul. Pînă și Iisus Hristos, fără să aibă studii economice, i-a gonit pe zarafi din templu. Banii nu aveau ce să caute în templu și nu acolo era locul cel mai potrivit pentru tranzacții. Una peste alta, Dan Diaconescu, un realizator TV din clasa pictorilor de gang, mai nou, lansat – de cine? – și în politică, care trebuia să vină cu banii licitați pentru a prelua pachetul majoritar de la Oltchim, nu trebuia să ajungă unde s-a ajuns deja.

La o diversiune... Să explicăm.

Fiecare meserie are un chichirez. Cizma­rul e cizmar, știe să pună un flec, croitorul croiește un pantalon, bucătăreasa mește­rește o ciorbă de perișoare. Cel puțin așa spune diviziunea muncii. Sigur că la noi toate pot fi/ sînt și viceversa, contrazicînd toate principiile lui Peter. Și merge? Merge, de ce să nu meargă. Ne descurcăm. Descurcăreala ca formă de improvizație. Las’ că merge și-așa. Nu de azi, de ieri. E lumea mulțumită? Chiar dacă nu e, nu zice nimic. Merge? Trebuie să meargă. Și tot așa. Improvizăm. Ne descurcăm.

Povestea cu Oltchim – dar și alte mari unități industriale sau agrozootehnice – nu este doar bătaia de cap a guvernului de azi, nici nu contează al cui este acesta. Este povestea întregului mecanism economico-financiar care a dominat și domină România ultimelor două decenii. Că privatizări, că intrare în faliment, insolvență, închideri definitive, desființări, comasări, preluări – Ion Caraion, bun eseist, nu doar poet, atrăgea atenția asupra incidenței verbelor în poezia lui Bacovia –, ca și multe altele au fost operațiuni nu în favoarea norodului/ gloatei/ prostimii române, ci pentru spolierea avuțiilor în folos personal. Sau de grup. Poveste lungă și fără capăt. Scurt. Clar. Concis. Restul a fost demagogie, vorbărie, gargariseală electorală, cum e și acum. Dan Diaconescu nu este un om de afaceri versat în a conduce vaste afaceri industriale pe picior mare. Nu e nici Malaxa sau Auschnitt, ca să poată prelua un gigant – sau ce a mai rămas din el – și să-l pună pe picioare. Nu are nici experiență managerială și nu are nici forță financiară. Are tupeu și obrăznicie. Și mîna prinsă în ușă, după cîteva zile de arest, care nu au dus la nici o condamnare definitivă. Băiatul o să joace cum o să i se dicteze. Așa au pățit și alții cu gura mare – Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali, Dinu Patriciu etc. –, care, după scurte perioade de stat la mititica, au trecut pe sotto voce și nu s-au mai pus de-andoaselea cu cine nu trebuia. Cu dosare trecute în adormire – în sens masonic –, astfel de personaje au ieșit din orizontul luptei politice. Viața merge înainte.Vin alții. Așa cum a funcționat societatea românească, șantajul și etajul – formula i se atribuie ziaristului Pamfil Șeicaru, fără să garantăm pentru asta – func­ționează și azi.

Despre libertatea și independența Justiției în România am putea spune multe la o cafea prelungită cu dna Redinger și dl Barroso. Iar DD, chiar dacă ar avea avocați buni să caute nod în papură prin contracte, nu are suficiente relații/ contacte externe pentru a face un complex industrial – producție plus desfacere – ca Oltchim să funcționeze. Salariile sînt ultima poziție din pachetul de probleme, chiar dacă plata oamenilor muncii a fost pusă ca prioritară. Vom da banii poporului, pus în față din motive de sensibilizare a opiniei publice. Vorbe. De unde bani de salarii, dacă nu sînt bani pentru producție? Producția pe stoc a lichidat industria socialistă. Dacă nu ai desfacere, salut, închizi prăvălia. Orice simplu comerciant, bragagiu sau mezelar, știe asta. Și ar mai fi ceva care nu e cușer. Licitația pentru pachetul majoritar din nu știu cît septembrie avea un deadline impus de FMI la ultimele negocieri cu partea română. Pedelisto-bă­sesciană. Degeaba clamează Adrian Videanu acum incompetența noului guvern – o putem accepta la rigoare, cu mutre și compe­tențe greu de evaluat precum cele ale unui Chițoiu sau Săftoiu, ca să dăm doar două exemple vizibile –, chestiunea era lansată deja, și licitația, cu orice fel de competitori, trebuia ținută.

Dan Diaconescu a speculat acest moment. Nu de capul lui. Cineva, cine – PDL și Băses­cu? –, l-a împins în față ca să iasă treburile prost și să demonstreze incompetența noului guvern condus de Victor Ponta. Scandalul mediatic și cearta publică între un specialist în diversiuni/ provocări precum Dan Dia­conescu și noul guvern sînt o manevră grosolană, ce nu au nimic de a face cu oamenii care nu și-au primit salariile, cu locurile de muncă, cu toată rețeaua de subservicii din județele limitrofe Vâlcei avînd de pierdut din cauza închiderii combinatului. La urma urmelor, nu ar fi primul. S-au mai dezagregat și alte unități de marcă ale industriei (socialiste), de la Tractorul și Roman din Brașov și pînă la Semănătoarea și Electro­aparataj București. Sau Comtim din Timișoara, care, cică, nu mai mergea. Firmele căpușă – ale cui? – au distrus mare parte din industria românească. Spunem banalități, dar ar merita reamintite, cînd tot punem accentul pe persoane și nu pe fapte. Nu e strigător la cer ca România să importe carne de porc, făină și mălai din țări vecine, care nu au potențialul României?

Ar fi multe de pritocit aici. Nu e momentul și nici locul acum pentru a evalua situația industriei românești. Dar știm atît: dacă se aplica „terapia de șoc“ – a lui Balcerowicz – din anii ’90 și se închideau de atunci mine și uzine care realmente nu mai erau competitive (altele, multe, erau), evitam situații dramatice pentru mii de oameni și penibile pentru politicieni. Dar nu a existat voință politică. Din mantaua FSN-istă nu puteau veni soluții radicale privind economia. Și s-a mers pe linia care ne-a condus unde sîntem. Nicăieri. Cu capul vîrît în capitalism și cu picioarele în socialism. Guvernul Ponta va plăti salariile angajaților Oltchim printr-o procedură specială. Pînă la găsirea unui investitor, pînă la o nouă licitație. Cu funcționari guvernamentali precum acel greu de uitat Vulpescu, care a condus o licitație ca un DJ de la Bamboo, nu ne putem face iluzii. Nimic nu este în ordine. Iar ce se prefigurează, dincolo de pasiunile politice, cel puțin mie nu-mi miroase a bine. Sugestia mea pentru vîlceni ar fi să-și caute de acum locuri de muncă. Cu cît mai repede vor găsi, cu cît atît mai bine.

Vine iarna și nu o să fie bine, indiferent cine ar veni la guvernare. În concluzie, nu Dan Diaconescu – care afirmă senin că ar vrea să cumpere și Tarom, și CFR Marfă – este soluția pentru Oltchim sau România. Partidul Poporului este o altă diversiune de pe urma căreia nu ne putem alege cu nimic. Alegerile din iarnă vor face uitată diversiunea din aceste zile.

Bedros HORASANGIAN - Moartea unui ambasador şi lumea musulmană


În ultimii ani, am tot primit fel de fel de filmulețe postate pe YouTube, de la diverși prieteni răspîndiți prin orașele Europei sau ale Orientului Mijlociu. Nu era nevoie de ele ca să aproximez și să intuiesc un fenomen grav care se petrece sub ochii noștri. Orașele Europei, din nordul scandinav și pînă la sudul mediteranean, sînt cuprinse de febra islamică. Fel de fel de incidente, mai mult sau mai puțin violente, manifestări și manifestații publice fac dovada acestui fenomen, încă ținut sub control de oficialitățile europene. Cît de cît și cum necum, cu multe cedări, pe cît de nocive, pe atît de neproductive.

Vocile critice care au atras atenția asupra unor consecințe grave derulate pe durata medie și lungă a viitorului european au fost repede și cu brutalitate puse la colț și anihilate. Discursul umanist-pacifist-tolerant a fost prezervat și în deciziile politice. Dar au fost și voci critice. Lucide. Să ne amintim doar de procesele intentate unor intelectuali de prestigiu și notorietate precum jurnalista italiană Oriana Fallaci sau filozoful francez Alain Filkenkraut. Și alții, desigur – politica politicii corecte a fost mereu respectată la nivel guvernamental. În Europa, care deja nu mai este o construcție bazată pe balansul dintre Atena și Ierusalim, ci un conglomerat multietnic și multicultural. Și toate aceste atitudini conciliante și concesive, chiar dacă partea cealaltă nu a respectat nimic. Nimic. Nici o odioasă decapitare nu a sensibilizat politica oficială europeană.

Consecințele se văd. A fost mai întîi scandalul Rushdie. Apoi caricatura unui grafician danez a isterizat – cu violențele de rigoare – lumea islamică, fără ca milioanele de caricaturi și sloganuri antieuropene sau antievreiești să scandalizeze pe nimeni. Un film al unui cineast olandez a condus la o crimă josnică. La fel și militantismul jurnalistului turc (de origine armeană) Hrandt Dink, asasinat pentru opțiunile sale vizînd o Turcie pluralistă. Asasinat care a emoționat 48 de ore o întreagă societate și a scos în stradă sute de mii de oameni pentru a protesta. Apoi totul a intrat în normal. În Turcia, politica oficială a actualului guvern, filoislamist, conduce pe nesimțite, dar cu evidențe probate, la anihilarea statului laic, impus pentru decenii de cel care a creat statul modern turc, generalul Mustafa Kemal. Ascensiunea islamului – nu doar în Turcia – și radicalizarea lui din ultimele decenii sînt o consecință și a noilor mișcări din tectonica situației geostrategice mondiale. Care impun interese zonale și regionale, dincolo de cele economice și financiare. Coexistența pașnică între sisteme politice diferite, de care se făcea mare caz cu decenii în urmă, s-a dovedit ineficientă. Lumea s-a schimbat, după destrămarea sistemului comunist în Europa, și bipolaritatea de altădată s-a transformat într-o multipolaritate, că vrem să acceptăm acest fapt sau nu. Dominația militară, economică și financiară a Statelor Unite este astăzi pusă sub semnul întrebării. Datoria imensă a SUA și recesiunea economico-financiară au slăbit puterea de decizie a americanilor. Nu mai pot juca dur sau Barack Obama nu este în stare de așa ceva.

Relansarea Rusiei și a Chinei – în imediata perspectivă sînt așteptate la masa marilor puteri Brazilia și India – a condus la fragilizarea situației internaționale. Rusia deja nu se mai teme de nimeni, China, cu dolarii adunați de peste tot, poate prăbuși oricînd economia mondială. Nu este de joacă. În această ecuație, islamul devine un actant cu un rol foarte important. Mai ales că este legat de resursele de petrol și gaze naturale ale lumii, absolut necesare acum supraviețuirii energetice.

De aici și multiplele jocuri cu mai multe strategii dezvoltate atît de Statele Unite, cît și de Uniunea Europeană. Care are o problemă aparte – viguroasa ofensivă a Isla­mului și a imigrației musulmane în multe dintre țările europene. Nu are rost să detaliez ce am văzut pe diverse filmulețe. Este de ajuns să fi urmărit programele de știri cu întîmplările derulate în ultimii ani, nu doar în Irak și Afganistan. Primăvara arabă de anul trecut a rupt un anume echilibru – oricît de precar, dar care păstra o anume stabilitate – în lumea arabo-islamică, în raport cu modelele democrațiilor occidentale. Co­rupția și abuzurile unor lideri autoritari au dus la destrămarea acestor pseudodemocrații. Și am ajuns în acel punct, bine punctat de Hillary Clinton la conferința de presă de după mesajul președintelui Barack Obama de la Casa Albă, prilejuit de asasinarea ambasadorului american din Libia. Secretara Departamen­tului de Stat a spus foarte clar că Statele Unite nu pot admite ca dictatura unui singur om să fie înlocuită de dictura mulțimii.

Asasinarea ambasadorului american din Libia, J. Cristopher Stevens, un diplomat de carieră, specialist cu expertiză în chestiuni arabe, cu parcurs profesional în Maroc și Arabia Saudită, implicat direct în redefinirea politică democratică a Libiei, relansează conflictul dintre Occident și Orient. Și acutizează brusc ceea ce mocnește latent în clivajul care desparte democrațiile occidentale de lumea musulmană, dominată, pe zi ce trece – cele întîmplate în ultimul deceniu, după tragedia de la 11 septembrie 2001 la New York, și mai ales în evoluțiile din ultimii doi ani, confirmă afirmația noastră –, de aripa radică a Frățiilor Musulmane ce pot arunca în aer fragilul echilibru mondial. Profețiile lui Huntington și ale lui Paul Starobin (vezi Sfîrșitul secolului american), dar și analizele lucide ale lui Henry Kisinger – mai ales cele privind locul și rolul Chinei în configurația mondială imediată – despre ciocnirea civilizațiilor se pot adeveri. Din păcate. Să sperăm că nu. Dar semnele și semnalele de tot felul nu sînt de bun augur. Într-un interviu acordat cunoscutului realizator TV Kenneth Anderson la emisiunea 360°, pentru CNN, profesorul Foaud Ajami, de la Stanford University’s Hoover Institute, încearcă, la rîndul lui, să fie cumpătat și lucid. Cine este în spatele acestui asasinat îndreptat asupra unui om care chiar a ajutat și prețuit lumea arabă? Pretextul unui filmuleț – absolut idiot, l-am văzut și noi, dar care ultragiază, pe bună dreptate, sensibilitatea credincioșilor musulmani – nu poate fi credibil pentru acest atac cu rachete și arme automate asupra Consulatului american din Benghazi.

E foarte limpede că este mîna radicalilor musulmani pentru a recapitaliza simbolic ziua de 11 septembrie ca o mare victorie a lumii islamice. Demonstrațiile mulțimilor furioase de la Cairo sau Beirut sînt legate mai mult de doborîrea turnurilor gemene de la New York decît de filmul ofensator produs de niște realizatori egipteni copți din SUA și finanțat de un evreu israelian. Regizorul se ascunde deja ca să nu fie ucis. S-ar putea, zice profesorul Fouad Ajami – șiit libanez la origine, un expert al lumii arabe, fost consilier al Condoleezzei Rice și prieten cu Paul Wolfowitz –, să nu știm exact cine este în spatele acestui film. Dar la 11 septembrie știm bine ce s-a întîmplat și ar fi bine ca așa ceva să nu se mai repete.

OK, zicem noi, și ce-ar fi de făcut? Poate ne vom mai lămuri după alegerile prezidențiale din Statele Unite.

Bedros HORASANGIAN - Între 1.160.000 și 2.650.000

Între aceste cifre se presupune a fi nivelul de fraudare a referendumului prin care s-a solicitat un răspuns, afirmativ sau negativ, la demiterea preşedintelui Traian Băsescu. Afirmaţia de ultimă oră îi aparţine unui fost membru al cabinetului Emil Boc, lider marcant al fostului partid de guvernămînt, vicepreşedinte chiar, pre numele său Adriean Videanu. Nu am dat prea mare importanţă afirmaţiei unui ziarist – fost consilier al Monicăi Macovei – cînd avansa nivelul de fraudare între unu şi două milioane. Păreau absurde, chair şi pentru unul care ştie ce înseamnă un ordin de mărime şi diferenţa dintre ecuaţiile Bessel şi Bernoulli. Aceleaşi cifre au fost repetate, senin şi apăsat, şi de un alt membru al staffului PDL şi tot nu am dat prea mare importanţă datelor oferite. Au trecut ceva zile de la aceste incriminări – nedovedite în nici un fel punctual, altfel foarte greu de adus în faţa Justiţiei şi de probat cu dovezi sute de mii, chiar un milion de cetăţeni, ceea ce pare de domeniul suprarealismului –, şi iată că subiectul posibilităţii fraudării masive (formularea îi aparţine emisarului american Philip Gordon) a fost relansat de Adriean Videanu. Nu chiar întîmplător, ci exact în zilele în care Comisia de la Veneţia este la Bucureşti pentru a se edifica asupra situaţiei politice din România. Exact la 24 de ore după ce Daniel Morar – şef al DNA şi mîna stîngă, alături de cea dreaptă a procurorului general, Laura Codruţa Kövesi – şi-a asumat rolul de a evita derapajele democraţiei. Aferim!

Despre ce este vorba? Este vorba despre cifre şi despre rostul lor. Este vorba despre manipularea şi intoxicarea opiniei publice cu afirmaţii nefondate şi neprobate în nici un fel. Este vorba doar despre o campanie intensă de dezinformare internă şi de informare externă pentru a acoperi toate matrapazlîcurile fostei puteri pedeliste şi ale actualei puteri băsiste în jurul căreia se doreşte o nouă regrupare politică. Toate aceste jocuri mediatice – dar şi judiciare, Parchet, DNA, punere sub acuzare etc. – sînt menite să inducă, pe de o parte, ideea fraudării masive a votului de la referendum şi, pe de alta, să resuscite un partid care era în cădere liberă, să reorganizeze un nou front politic, o alianţă politică, evident, tot de dreapta, în vederea alegerilor parlamentare preconizate a se ţine la începutul lunii decembrie.



Toate aceste cifre măsluite avansate de Adriean Videanu sînt de chichi, dar ele intră în urechile oamenilor: „Ei, nu iese fum fără foc, nu?“. Orice fel de aproximare a cifrelor are şi ea un chichirez. Dacă se măsluiau/furau zece mii de voturi, cinzeci de mii de voturi, o sută de mii, să zicem – şi tot era enorm pentru a valida un scrutin, dar cu milioanele?

Chiar au semnat în fals mii de oameni din secţiile de votare de pe tot cuprinsul Ro­mâ­niei şi nu s-a sesizat nimeni în afara Parche­tului? Daniel Morar – conform spuselor unui eminent jurist precum senatorul UDMR György Frunda – nu avea voie să se pronunţe în nici un fel despre acest subiect, fiind pasibil (sigur că este imposibil, dat fiind că trăim în România, nu?) de sancţiuni administrative. Afirmaţiile lui Daniel Morar dovedesc, iar şi iar, imixtiunea instituţiilor Statului în afaceri ce nu ţin de competenţa lor. Geaba este numită Monica Macovei preşedinta comisiei de etică a noului partid de dreapta Forţa Civică – cu 13 vicepreşedinţi deja, mulţi preluaţi de la alte partide, unde nu s-au remarcat în nici un fel – al lui Mihai Răzvan Ungureanu. N-avem încă platforma politică, dar avem comisie de etică, de tot hazul, dacă apucăturile egocentrate ale preşedintelui pot sfida orice lege. Dar şi bunul-simţ. Doar legea bunului-plac: aşa vreau eu. Accept diverse compromisuri făcute de un politician sau altul. Aşa e pe la noi. Şi nu numai.



Accept diverse derapaje morale ale unuia sau altuia dintre politicienii români. Aşa e pe la noi. Nimic nou în istoria lumii. Accept şi pot închide ochii la multe, dar nu pot accepta să ni se dea lecţii de etică şi de moralitate de către cei care le încalcă vizibil. Sau să înghit prostii şi gogomănii precum povestea cu puciul, cu lovitura de stat sau cu, mamă, mamă!, lupta instituţiilor Statului – precum CCR sau CSM – care au funcţionat admirabil pentru salvarea democraţiei şi a statului de drept în România.

Afirmaţiile, făcute pe neclipite, ale preşedintelui, într-o engleză aproximativă – dar leneşul Crin, dar plagiatorul Ponta – ce-s mai breji, nu vezi ce mutre nesuferite au amîndoi, patibularii ăştia, şi ruşii, ă, ce facem?, pericolul comunist, cine ne salvează, ă?,vine imediat răspunsul, ce, ăia doi au accent mai bun, ă? –, despre ce s-a întîmplat în România sînt o opinie personală, dar care afectează viaţa a milioane de oameni. Că vor să voteze la parlamentare un partid sau altul, de stînga sau de dreapta.



Nedumerirea noastră legată de cifrele vehiculate de Adriean Videanu sînt la fel de intense ca şi această cursă, contracronometru, pentru edificarea noii alianţe de dreapta. Nu pricep şi pace de ce mai era nevoie de încă două-trei partide de dreapta – Forţa Civică, Noua Republică, PNȚCD, cît a mai rămas din el –, dacă tot aveam un mare partid de dreapta, PDL (nu credem, în veac, în dreapta şi în dreptatea acestor grupări politice de conjunctură) deja înscris în Partidul Popular European? Să faci un partid de dreapta şi să-ţi baţi capul, zi de zi, pe diverse canale mediatice cu bolboroseli golite de conţinut, cu oameni trecuţi prin nu ştiu cîte alte partide, este doar o simplă diversiune, cusută cu aţă albă. Şi apoi, de unde bani pentru atîtea noi partide, care mai de care de – zice-se – dreapta? „Nu mă interesează numărul, ci calitatea oamenilor“, spune, fără să clipească, liderul maxim al noii Forţe Civice. Care îşi mai ridică osanele cu cîte a făcut şi a dres în 14 ani de muncă şi muncă în folosul obştii. Măi să fie, chiar aşa? Adică noi în ce ţară am trăit? Nu prea seamănă cu cea a lui Adriean Videanu şi Mihai Răzvan Ungureanu. Dacă nu ar fi mize mari puse în joc, am spune că este o pierdere de vreme. Dar totul se face pentru Traian Băsescu. Şi pentru conservarea puterii. A poziţiilor privilegiate. A funcţiilor. A avantajelor de tot felul. A banilor, ei da, a banilor, una e să fii profesor de chimie la Vaslui şi alta – europarlamentar la Bruxelles. Viaţa e scurtă, nevoile mari. Totul pentru front, totul pentru victorie! De pierdut au doar România şi românii. Nu mai e loc de cifre. Între unu şi două milioane. Hai, că-i prea de tot, nu ţine!

Bedros HORASANGIAN - Am scăpat de bolşevici!
În zilele unui august fierbinte care se termină cu ploi și cu revenirea lui Traian Băsescu în funcția prezidențială, o pancartă, agitată de demonstranții pro-Băsescu din fața sediului Guvernului României, purta următoarea inscripție: „Traiane scapă-ne de bolșevici!“. La doar cîțiva pași, un alt protestatar flutura steagul Statelor Unite. Am urmărit mai multe secvențe cu acest episod ca să fiu sigur că tot ce mi se oferă privirii este adevărat. Și era.

Acest mesaj al unor demonstranți a coincis cu mai multe ieșiri la rampă ale unor poli­ticieni români. Dar și cu cea a ambasadorului Statelor Unite, Mark Gitenstein, nu doar o dată, ci în mod repetat și cu diverse ocazii. Atrăgînd atenția ba că lupta împotriva corup­ției nu aduce roade bogate – declaraţie de pe vremea guvernării Emil Boc, intervențiile publice susținute cu diferite prilejuri se gă­sesc pe Internet –, ba că demonstranții din Piața Universității sînt tineri educați – ceea ce contrasta vădit cu caracterizarea fostului ministru al Afacerilor Externe, Baconschi –, ba că, mai aproape de noi, Justiția în România este în pericol și democrația poate să de­rapeze. Evident, ultimele afirmații au fost livrate cu prilejul suspendării lui Traian Bă­sescu. Nu facem un bilanț al activității ambasadorului american, ci încercăm să deslu­șim niște dedesubturi. Dacă ele există. Căci, altminteri, poziționările administrației Oba­ma au fost exprimate franc şi deschis, de multe ori, depășind o anume ipocrizie ce ține de activitatea diplomatică curentă.



Povestea cu Traian Băsescu care îi stîrpește pe bolșevici – precum faimosul Agarici care îi vîna pe bolşevici – este o manipulare grosolană, inventată nu se știe de cine, dar care a prins. Condamnarea comunismului în România a plecat de la bune – și necesare – intenții, dar, din păcate, a eșuat într-o simplă manevră de a aduce (doar) voturi unui anume eșantion politic. Este vorba de PDL și de activiștii ce au gravitat în jurul acestui partid, unii devenind membri cu funcții, alții rămînînd – doar? – consilieri și sfetnici sus­ținători. S-a mers pe ideea că nucleul dur antifesenist și anticomunist din România va trebui să se afilieze unui curent politic după eșuarea PNȚCD. Așa că me­sajul anticomunist și opțiunea euroatlantică fățișă – cu toate că, în materie de politică externă, strategiile au urmat calea interesului național, indiferent de cine a fost la guvernare – au fost preluate și valorificate de PDL și, mai ales, de Traian Băsescu. A fost ideea lui? Hm, avem îndoieli. I-a indus-o cineva? Poate. Cine? Am avea niște bănuieli, dar nu le avansăm.

Jos comunismul! a apărut de fiecare dată în preajma unor noi runde electorale, mai ales prezidențiale sau la referendumurile care l-au vizat pe Traian Băsescu. Este însă reală această luptă anticomunistă (antibolșevică) a lui Traian Băsescu și a celor din preajmă, care o tot vîntură cînd vine momentul unor opțiuni? Avem mari rezerve. De unde pînă unde atîția bolșevici după anul 2000, și mai ales în 2012? De unde pînă unde lupta pe via­ță și pe moarte (vorba vine, la noi o berică sau un șpriț rezolvă multe) împotriva lui Ion Iliescu – Ilici în sus, bolșevic în jos –, chiar din partea unor oameni care știu bine despre ce este vorba – ca să ce? Ca să nimic. Doar ca să aducă mai mulți ade­renți – mulți, puțini, s-a dovedit că nu e nevoie de foarte multe procente sau voturi pentru a înclina ba­lanța într-un sens sau în altul. Așa că gogoașa cu lup­ta împotriva bolșevicilor, scoasă iar la vedere, nu este decît o formă de manipulare.



Am cunoscut, după 1989, mai mulți ambasadori ai SUA – domnul James Rosapepe chiar a avut amabilitatea să scrie o prefață (excepțională) la o ediție în limba română a Memoriilor ambasadorului Henry Mor­genthau, lucrare de excepție și testimoniu în timp pentru ceea ce poate face un ambasador nu doar pentru a proteja interesele țării sale, dar şi pentru a servi cauze nobile. Mi-l amintesc pe domnul ambasador Nicholas Burns, in charge la Atena între 1997 și 2001. Un diplomat de carieră și un policy maker de mare anvergură. Retras din diplomație, acum predă la Harvard. Un om minunat, mare amator de jazz. Nu, nu toți ambasadorii sînt ca domnul Gitenstein. Sper să nu se supere, dar fac și eu ca dînsul. Fără diplomație. Spun ce cred.

Ca persoană particulară, în clipa de față, îmi pot permite să spun că domnul amba­sador Mark Gitenstein are cea mai slabă prestație. E dreptul meu să o spun. De asemenea, e dreptul meu, ca european, să spun că doamna Viviane Reding, vicepreşedinte al Comisiei europene pentru Justiţie, Drepturi Fundamentale şi Cetăţenie, și domnul José Manuel Barosso, preşedintele Comisiei Eu­ropene, nu pot depăși găunoșenia unei simple retorici de circumstanță. Toate presiunile făcute asupra actualului guvern au depășit cu mult așa-zisele derapaje ale democrației, puci, lovitură de stat, atacuri împotriva Justiției etc.; toate formulările au plecat de la București și au fost livrate comunității internaționale. Nu, nu este așa cum a spus Philip Gordon („Ne aşteptăm ca acuzaţiile credibile de fraudă să fie verificate“), asistent al Secretarului de Stat american, Hillary Clinton, nu, realitatea este cea care este (Tra­ian Băsescu şi echipa sa au plusat cu frica de ruşi şi de bolşevici, cu lovitura de stat, cu toate gogoriţele de înfricoşat poporul), și nu cea clamată de ambasadorul Gitenstein.



Un politician în curs de dezvoltare precum Mihai Răzvan Ungureanu avansa ideea că toți cei care nu se aliniază punctului de vedere al ambasadorului Gitenstein ar fi antiamericani. Antieuropeni. Antioccidentali. Mai colorat spus, ar fi bolșevici! Măi să fie, și noi care credeam că am scăpat de ei!
Bine că democrația a învins, s-a făcut dreptate – cum apăsat spunea o doamnă fostă multe, vorba regretatului poet şi prieten Florin Mugur: Bedros, zi orice, dar nu da nume! – și acum putem lupta fără alte opreliști împotriva bolșevicilor. Pînă să definim exact dușmanul de clasă, rămînem însă cu multe nedumeriri. Dar un lucru trebuie precizat apăsat. Statele Unite au un aliat de nădejde în România, oricine ar fi la guvernare. Și oricine ar reprezenta SUA la București. Nu credem că există vreo țară europeană unde filoamericanismul popular să fie mai apăsat ca în România. Poate că nu ar trebui să se uite asta. Restul sînt povești de adormit bolșevicii.


P.S. Să nu uit. Descopăr, sub semnul ui­mirii și al unei greu acceptabile amărăciuni, că în curtea sediului partidului lui Corneliu Coposu s-a deschis o cafenea-restaurant. Incredibil. O fi elegant, dar e trist, chiar dacă locul e frumos. Nu am ce să comentez. Mai ales că liderul actual al PNȚCD este parte componentă activă la coagularea unei noi drepte care urmează să coaguleze toate forțele antibolșevice din România. Sic transit gloria mundi.

Bedros HORASANGIAN - Referendumul, Traviata, Susan Boyle și Traian Băsescu

Scriu aceste rînduri înainte de a afla faimoasa și mult așteptata decizie a Curții Consti­tuționale în ce privește destinul României. Căci nu prezentul sau viitorul lui Traian Băsescu sînt puse în joc – desigur, sînt importante doar pentru domnia sa și a acoliților săi, hăhăhă! –, ci ale românilor și ale României. Că tot am auzit sintagma asta cu românii în sus și în jos, dar cînd a venit mesagerul american parcă am stat cu toții pe vine. În fine, ce se va întîmpla de acum înainte cu România?



Sîntem pe acest pămînt, nu de azi, de ieri – atrag atenția unui anume cititor, care intervine la „comentariile“ ediţiei on-line ale revistei noastre, Stejar Popescu sau Paltin Ionescu, care nu mai are loc de armenitatea mea, că mai zilele trecute Mînăstirea Hagigadar de la Suceava a comemorat 500 de ani, așa că îi stau la dispoziție nu doar pentru subiecte armenești, ci chiar pentru lecții de românism, dacă tot îl mănîncă undeva ches­tiunea națională! Ca buni români, că vrem, că nu vrem, că ne place sau nu, sîntem obligați să ne suportăm. Unii pe alții, băsescieni sau nu, pedeliști sau useliști, undemeriști sau ce-om mai fi înainte sau după ce ne înregimentăm politic. Prefer, în loc de înregimentare, doar opțiuni sau simpatii politice, apte să lase loc de dialog (am trăit agitate zile de înjurături, momente în care prieteni dragi nu şi-au mai vorbit; şi asta doar pentru că unii sînt anti- şi alţii pro-Băsescu, fapt ce arată degradarea relaţiilor interumane).

Probabil, voi rămîne aici, pe acest pământ, asta dacă nu vom ajunge – eu şi alte creaturi de care lumea nu are loc – să îngroșăm rîndurile, pe zi ce trece tot mai dese, ale diasporei românești. De al cărei vot a depins, decisiv, soarta ultimelor alegeri. Ceva nou în istoria românilor. Dar nu acesta era subiectul pe care voiam să-l abordez.



Întîmplarea face că în aceste săptămîni de agitație și de pasiuni politice – oare va reveni Traian Băsescu la Cotroceni sau nu? – am primit un e-mail de la un amic, cu o înregistrare, fabuloasă. Mă rog, o înregistrare minunată – asta dacă vrem să ne mai emoționăm și nu doar să vibrăm la spusele veșnic justițiare ale Monicăi Macovei. Villazon, Domingo și Anna Netrebko au cîntat o arie din opera Traviata de Verdi. La Brindisi, în Italia. În fața a 35.000 de spectatori, cuprinși nu doar de farmecul muzicii, ci şi de o anume bucurie lăuntrică. Colectivă. De a fi acolo împreună, de a trăi. Fiecare în parte, dar bucurîndu-se laolaltă de muzica minunată a lui Verdi și interpretarea excepţională a celor trei muzicieni. Pentru cei dornici de muzică, iată şi adresa acestei înregistrări: https://www.youtube.com/watch?v=3dKSJ2aH1BQ

Ei bine, tocmai asta le lipsește acum, azi, românilor și României. Acea bucurie de a trăi, acea muzică minunată, de orice natură ar fi ea, care să-i unească. Să ne solidarizeze, cumva, ca să înţelegem, fără prea multă osteneală, că pasiunile politice, dezbinările de orice fel sau alte mizerii cotidiene ne fac, dacă nu dușmani, măcar adversari. S-au scris multe pagini pe această temă, se vor face multe analize, mai mult sau mai puțin științifice despre sentimentul românesc al ființei – cartea lui Noica este mai miezoasă decît bășcălia, oricît de fină, sau decît disperarea, oricît de pasionantă, a prietenului Emil Cioran.



Sentimentul românesc al ființei chiar există. Și nu avem cum să-l ignorăm. Este limpede că locuitorii din Manhattan privesc altfel universul decît cei din Mărginimea Sibiului. Este limpede că hindușii care se scaldă în Gange și nu se ating de carnea de vită au un alt mod de înţelegere decît musulmanii care sînt fericiți după o călătorie la Mecca. Este limpede că, în lumea globalizată de astăzi, valorile naționale sînt la fel de importante ca și cele internațional acceptate.

Tot urmărind alte înregistări de pe e-mail cu momentul sublim din Traviata, am descoperit, cu bucurie și cu un surîs complice, un videoclip cu Susan Boyle. Vă mai aduceți aminte de ea? O grăsană de 47 de ani, îmbrăcată aiurea și cu mișcări mai mult decît stinghere, care a apărut la concursul Britains Got Talents, în 2009, și i-a lăsat pe toți cu gura căscată după ce a început să cînte. Apariția ei complet inadecvată și modul în care a interpretat I Dream a Dream a cucerit juriul – emoționat pînă la lacrimi –, sala, în delir, cuprinsă de frenezie și de o neașteptată bucurie, și întreg mapamondul. A fost un moment de grație. Iată cum un om oarecare, o femeie nici tînără, nici frumoasă, fără prea multă carte, cu o viață chinuită și absolut banală – ultima dintre cele patru fete și șase frați, care a îngrijit-o pe mama ei pînă cînd aceasta a murit la 91 de ani, a lucrat ca ajutor de bucătar și în momentul concursului era șomeră – poate aduce bucurie lumii întregi. Cîteva minute pe o scenă, cînd, interpretînd magistral, cu o voce de mezzosoprană profesionistă, I Dream a Dream, Susan Boyle a cucerit lumea. Nu știu ce s-a mai întîmplat ulterior cu Susan Boyle – a mai făcut cîteva înregistrări, a luat un Grammy –, dar nu asta este important. Cel puțin nu acum, cînd cu toții, în România, ne dăm de ceasul morții din cauza deciziei Curții Consti­tuționale.



Nouă oameni au decis – în ziua apariţiei acestui articol se ştie rezultatul – ce se va întîmpla cu românii și cu România. Din punctul meu de vedere, nu se va întîmpla nimic deosebit. Există viață și după referendum, iată o propoziție înțeleaptă spusă de un om pe care, altminteri, nu-l prețuiesc deloc. Nu spun cum îl cheamă și cu ce se ocupă, dar a spus un lucru foarte adevărat. Sigur că destinul lui Susan Boyle nu seamănă cu destinul acestui personaj. Dar lecția oferită de Susan Boyle și spusa acestui bărbat român ar merita reținute. Ştiu bine că există viață și după referendum. Ne vom descurca, desigur, ca și pînă acum.Descurcăreala și statul lăturiș, ca forme de supraviețuire. Că vom trăi bine sau vom crăpa – aproape nu mai contează. Pentru cele cîteva minute de bucurie pe care le-a oferit Susan Boyle lumii întregi, merită să trăim.
Oare Monica Macovei ce-a mai zis? Vom afla.

Bedros HORASANGIAN - Trimisul american


Înainte de a poposi la Bucureşti, trimisul american Philip Gordon s-a întîlnit cu şefa diplomaţiei americane la Istanbul, unde, duminică dimineaţa, secretarul de stat american Hillary Clinton ateriza venind din Benin. Ultima escală după o lungă călătorie politico-diplomatică de 11 zile în 9 ţări africane.

Vizita la Istanbul era aşteptată şi se preconiza ca fiind foarte importantă, pentru că se dorea precizarea exactă a poziţiei americane în legătură cu ultimele evenimente din Siria. Şi nu numai, ci din întregul Orient Mijlociu, cunoscîndu-se situaţia fluidă din zonă şi multiplele aspecte ale complicatei situaţii regionale. Cu, evident, aspectele ei geostrategice.

Hillary Clinton a avut întrevederi cu omologul său turc, Ahmet Davutoglu, şi cu preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan. De asemenea, au avut loc, pe lîngă discuţiile cu autorităţile turceşti, şi întrevederi cu lideri/activişti ai opoziţiei din Siria, pentru a se contura un plan politic pentru perioada de tranziţie post-Bashar al-Assad. Secretarul de stat american a făcut cîteva precizări în acest sens. Că sprijină grupurile opoziţiei din Siria împotriva actualului regim de la Damasc. Că ar vrea ca instituţiile să rămînă, însă, intacte şi că este necesar un plan pentru perioada de tranziţie. Că Statele Unite sînt îngrijorate, cităm: „warning against sectarian war“ (chestia cu îngrijorările o vom regăsi şi în expresiile trimisului american, Philip Gordon, la Bucureşti).

Statele Unite vor mai oferi 5,5 milioane de dolari ca asistenţă umanitară – urcînd la 82 de milioane de dolari cifra ajutoarelor –, dar nu va livra armament sau asistenţă militară (air cover) opoziţiei. Ci doar non-lethal assistence şi logistical support. Se înţelege despre ce este vorba.

Din convorbirile cu autorităţile turceşti a reieşit – au fost declaraţii oficiale la o confe­rinţă de presă a secretarului de stat – trei priorităţi pentru următorii paşi:

1. SUA şi Turcia sprijină grupurile opoziţiei din Siria şi vor face tot posibilul să accelereze tranziţia.

2. SUA vor acorda asistenţă financiară şi vor coopera cu Turcia pentru rezolvarea crizei umanitare.

3. Statele Unite sunt solidare cu Turcia în lupta împotriva rebelilor kurzi din PKK, în condiţiile în care, spune secretarul de stat american, „Turcia este un lider, şi noi sîntem mîndri că este partenerul nostru“. Este de dorit ca Siria să nu devină un bastion al rebelilor PKK şi conflictul să se extindă, ştiind bine legăturile strînse dintre Iran, gruparea teroristă şiită Hezbollah din Liban şi PKK, care acţionează la graniţa cu Turcia.

Din convorbirile cu liderii sirieni a reieşit faptul că ajutorul SUA vine prea tîrziu, cînd deja părţile în conflict s-au radicalizat, este inconsistent şi ineficient. Rafif Joujati, o activistă din Siria, a spus că deja se lucrează la un plan pentru Day After, dar sînt încă multe chestiuni grave de rezolvat în imediat. Victime, refugiaţi,oraşe distruse, bombardamentele trupelor guvernamentale. În acest timp, se duc lupte dure în Siria între armata siriană fidelă preşedintelui Bashar al-Assad şi forţele opoziţiei. Lupte crîncene se dau pentru controlul oraşului Alep, unde se va decide cît de curînd evoluţia evenimentelor.

Nu comentăm rezultatele vizitei secretarului de stat american în Africa, o mai veche marotă a administraţiei Obama. Ci încercăm să punem în ecuaţie formulările diplomatice de la Istanbul cu cele ale emisarului american la Bucureşti.

În primul rînd, nu a existat nici un mesaj sau comunicat oficial din partea Casei Albe sau al Departamentului de Stat privind situaţia din România. Aşa cum Hillary Clinton a semnat mesajul cu prilejul Zilei Indiei – Memorial Day – din 15 august, un elogiu şi o recunoaştere ale locului şi rolului Indiei între marile state ale lumii.

În ce priveşte România? Le avem doar pe cele spuse de Philip Gordon cu prilejul întîlnirilor cu, în ordine, Traian Băsescu, Crin Antonescu şi Victor Ponta. La toate întîlnirile a participat şi ambasadorul american la Bucureşti, Gitenstein. Ce am reţinut după ce am ascultat/citit ce a spus funcţionarul de la Departamentul de Stat? Că SUA privsc cu îngrijorare şi atenţie ce se întîmplă în România. Că Statele Unite sunt îngrijorate din pricina posibilelor derapaje ale democraţiei în ţara noastră. Că există suspiciuni legate de validitatea referendumului şi de modul în care se fac presiuni asupra instituţiilor statului. Că SUA sprijină cele 11 puncte ale sugestiilor oferite de UE la adresa actualului guvern şi că speră ca democraţia să nu fie pusă în pericol în România. Mă rog, nimic concret şi inedit. Doar trageri de mînecă, ideea ar fi: lăsaţi-l pe Băsescu în pace.

La o simplă analiză a discursurilor oficialilor americani la Istanbul şi Bucureşti, desluşim totuşi ceva: acei policy makers de la Washington au gîndit o anume strategie pentru interesele SUA în Orientul Mijlociu, iar pen­tru România au mers pe mîna a ceea ce clamează Traian Băsescu şi oamenii lui. Punctul de vedere al ambasadorului american la Bucureşti – care este doar un lobbist partizan, şi nu un strateg geopolitic; să nu ne închipuim că Philip Gordon, cel care se ocupă de 50 de ţări din Europa şi Asia, ar fi un Snowcroft, Sununu, Brzezinski, Kissinger sau Huntington – era prezivibil, ştiind bine tendinţa diplomatului american de a da cu presupusul doar în privinţa a ceea ce-l interesează direct.

Din toate aceste întîlniri ale trimisului american la Bucureşti se dovedeşte, iar şi iar, că cei care şuşotesc la Washington şi transmit mesaje despre dezastru (tot ce se întîmplă în România este un dezastru) sînt mai convingători decît diplomaţii români in charge. Oare acerut ambasadorul României la Washington, Adrian Vieriţă, o întrevedere la Depar­tamentul de Stat – sau măcar să trimită o notă verbală – prin care să aducă precizările cuvenite despre derularea evenimentelor politice din România? Avem mari îndoieli. Este dreptul autorităţilor de la Washington – prinse şi ele într-o dură campanie electorală – să meargă pe mîna cui vor de la Bucureşti. Şi să protejeze interesele americane. Dar cei care, totuşi, trăiesc la Bucureşti nu pot înghiţi pe nemestecate banalităţile emise de oricine. Oricît de assistant secretary for Europe and Eurasian affairs ar fi.

Dacă Turcia este o prioritate pentru politica globală americană, România nu prea contează. Aşa că va rămîne să tranşăm noi singuri situaţia, cu mijloace şi modalităţi specifice democraţiei româneşti. Mai mult sau mai puţin ortodoxe. Parchetul şi Procuratura să trăiască, că tot sînt total independente şi fac jocul – curat-murdar – al lui Traian Băsescu.

Aş vrea să cred că, la Bucureşti, există un plan pentru România, după ce Curtea Consti­tuţională va da decizia de validare sau invalidare a referendumului. Dar, în general, noi trăim bine doar de pe o zi pe alta. E poveste veche. În rest, ce-or vrea bunul Dumnezeu, Curtea Constituţională – am ajuns la mîna lui Zegrean, wow, tare de tot! – şi doamna Viviane Redinger. După ce am aflat că a fost prezentatoare TV în Luxemburg m-am mai liniştit. E bine.

Bedros HORASANGIAN - Flacăra democrației a rămas aprinsă!

În aceste zile fierbinți de caniculă politică și de vacanțe apolitice, putem consemna cu seninătate și încredere în viitorul european al României că flacăra democrației a rămas nestinsă. Votul curajos al celor care au stat acasă – în general e bine ca vecinii să nu știe pe ce picior dansăm, nu se știe bine, nici azi, cine te toarnă și unde, căci structurile democrației mioritice funcționează conform standardelor autohtone și doar pe hîrtie după cele ale NATO și UE – la referendum a decis viitorul nostru european. Altfel, după spusele mai-marelui țării și al cărătorilor de țucal din preajmă, ne pășteau toate relele și belelele din lume. A trebuit să auzim și să consemnăm multe idioțenii, hai să le zicem mai soft, prostii, în aceste săptămîni de vacanță și concedii. Bilanțul formulărilor luate de-a gata – Flaubert ar fi putut adăuga multe savuroase formulări ale unor Bouvard și Pecuchet autohtoni (Lăzăroiule, ce-i cu aștia? Sînt oamenii USL-ului?) – este incredibil. Să luăm pe rînd.

Lovitură de stat, a tot repetat pînă la sațietate șeful statului, o formulare care nu are nici o legătură cu realitatea de azi şi cu înțelesul sintagmei lovitură de stat. De unde pînă unde? Și o lovitură de stat care continuă e și mai tare.

Puci. Altă aiureală. Cine a pomenit puci fără armată, tancuri, soldați, fără închiderea posturilor publice de radio şi televiziune, fără interzicerea adunărilor publice şi a circulației pe timp de noapte, prin controlul informațiilor şi a presei. Cînd militarii au preluat puterea în Chile, Argentina sau Grecia nu s-a folosit nici o formă parlamentară de susținere. Nu guvernul și parlamentele aflate la putere dau lovituri de stat sau declanșează un puci. Cum a făcut Ianaev în august 1991 ca să preia puterea în URSS și să-l dea jos pe Gorbaciov. Nici un fel de comparație nu este posibilă cu ce s-a întîmplat în România. Cînd Ana Politkovskaia scria extrem de dur despre crimele și abuzurile săvîrșite de armata rusă și adminitrația cecenă a lui Kadîrov, nu era nici puci, nici lovitură de stat și nici democrație în Rusia. Era și este doar o autocrație la care Occidentul închide ochii.

De unde pînă unde puci cînd lumea a fost chemată la urne și nu la arme? Nici lovitura de stat și nici puciul nu se produc cu participarea poporului. Ne jucăm iresponsabil cu vorbele. La o bere pe-o terasă cu amicii, hai treacă-meargă, dar să dai buzna la Bruxelles și să joci rol de mare tragediană româncă, cum a făcut Monica Macovei, parcă nu se face. E foarte posibil ca ea să se simtă în pielea Anei Ipătescu – oare de ce a fost scoasă din nomenclatorul străzilor din București această femeie bravă, ca și Olga Bancik, e greu de înțeles – dar puțină luciditate ar fi trebuit estompeze pasiunea justițiară a unei forme fără fond.

Ajungem la o altă gogoriță din propaganda acestor zile. Independența justiției. S-a tot urlat – așa cum se aude – că justiția își va pierde independența și va ajunge pe mîinile unui mogul pușcăriabil. Pot spune că justiția din România nu a fost și nu este independentă. Mereu a fost la cheremul puterii. De ieri și de azi. Poate nu și de mâine, dar eu personal, Bedros Horasangian, cetățean român, nu cred în independența justiției din România. Justiția din România nu are cum să fie decît cum suntem noi toți. Oportunistă, temătoare, inconsecventă, cum-bate-vîntul.

Vin rușii. Altă bazaconie. Dacă dispare de pe eșichierul politic Traian Băsescu, se reîntorc rușii și cu ei comuniștii. Greu de înghițit acest hap, care, iată, a prins de minune, mai ales la tinerii care înghit pe nemestecate o prostie spusă mai convingător decît un adevăr exprimat logic și argumentat. Antirusismul românesc din ultimii ani – ca și propaganda anticomunistă, aruncînd în derizoriu pagini tragice din istoria României și din trecutul imediat al românilor – este complet inutilizabil. În planul diplomației europene și al intereselor noastre strategice. Statele Unite și, în Europa, Germania se dedulcesc cu rușii sau cu chinezii cînd interesele o cer, fără să facă mare caz de crimele – odioase – ale comunismului sovietic sau chinez. Așa că a se scuti cu venitul rușilor.

Întorsul înapoi. Dacă sîntem cu alde Traian Băsescu și cu fetele lui, sîntem pe calea progresului și a drumului european. Dacă nu, ne vom întoarce. Înapoi. Dar nimeni nu ne-a spus ce înseamnă înapoi. În comunism? În fascism, legionarism, în epoca lui Ștefan cel Mare? Unde ar fi situat acest aburos înapoi? Să credem dară în progres, în Europa și în flacăra democrației – tot sunau talangile și buciumul propagandei băsesciene intrate într-un soi de delir oracular delfic. De altfel, baletul făcut pe la ferestre de Monica Macovei, Mihai Răzvan Ungureanu, Mihail Neamțu, Traian Ungureanu și Adrian Papahagi, în noaptea referendumului, semăna a vodevil regizat de cine știe ce maestru al cinematografiei românești. Am învins! Victorie!

O să trăim, mai bine sau mai prost, ca și pînă acum. O să ne descurcăm. Fără flăcări și mari iluzii. Ar mai fi și șansa să mai și murim. Dar faptul că s-ar putea să rămînem pe listele eletorale ne taie cheful de a muri. Nu moare calul cînd vrea cîinele. Asta e tot.

Bedros HORASANGIAN - Referendum, cum-necum

Mare gîlceavă naţională şi internaţională pentru ce se întîmplă în Ro­mânia. Puci, lovitură de stat, statul de drept violat, Curtea Constituţională pusă la colţ, avocatul poporului, de care cu atîta Weltschmerz se interesa Frau Merkel la Herr Băsescu – „E posibil aşa ceva, Mein Bruder?“, „ Ja, ja, nasol!“, atîtea şi multe alte mîrşăvii şi fărădelegi care au uimit mapamondul şi cancelariile occidentale. Nu mai reluăm ideile din Washington Post, FAZ şi Le Monde, atît de des invocate şi comentate cu înţelegere rabinică de Ion Cristoiu, cunoscut utecist, admirator al lui Ion Antonescu – ce să facem, ale vieţii valuri, vînturi, fripturi etc. –, ajuns avocatul poporului zis de dreapta din România. Căci asta s-a dorit, nu mersul înainte spre Europa (apud Traian Băsescu), ci restauraţia, întoarcerea, nu se precizează cît şi unde în timp (tot apud Traian Băsescu, care începe să semene cu Traian Ungureanu, altminteri, minte ageră şi verb iute). La Iaşi se doreşte violenţă, PSD-ul vrea ciocniri între grupurile de simpatizanţi sau antipatizanţi, aşa cum făceau bolşevicii, zice acelaşi preşedinte, ajuns mai nou şi vedetă TV. OK, fie, să fim cuminţi, că ne vede madam Carol, cum cu fină ironie zicea cîndva ironicul Caragiale. Tatăl. Fiul, mai modest, dacă prindea un post – atît de rîvnit – în diplomaţie, stătea cuminte, cu ciocul mic. De, destinul este altceva decît voinţa noastră.

Cum ar veni, una peste alta, s-a dorit oprirea progresului. Evident, în România şi progresul este de dreapta, mai ales că la mitingurile de susţinere ale lui Traian Băsescu era mereu prezent şi charismaticul lider PNŢ-CD, avocatul – încă unul – Aurelian Pavelescu, înghesuit între băietul lui Silviu Prigoană – cum să nu fie de dreapta dacă a studiat în USA – şi alde Mihail Neamţu şi MRU, noii corifei ai colhozului pedelist, mereu aproape de dreapta naţiunii. Deci: bătălie generalizată pentru 29 iulie. Ceva nou? La atenţionările Europei democratice, vigilente la derapajele democraţiei – apropo, oare de ce nu iniţiază Cancelarul German o măsură de suspendare a relaţiei cu Rusia, pe motiv că asasinii Annei Politkovskaia sînt bine mersi? –, la Bucureşti s-au decis condiţiile de desfăşurare a referendumului – ce cuvînt agasant şi plictisitor faţă de un taifas sau o pălăvrăgeală, să zicem –, care va decide ce va fi cu Traian Băsescu. Un lung suspin a străbătut România democrată, din Cogealac pînă la Rohia. Ei, vedeţi că am avut dreptate, degeaba aţi vrut să măsluiţi dreptatea, adevărul iese la suprafaţă precum uleiul de măsline pe paharul cu apa minerală din care Kir Valvis va face brandul României. Altminteri, referendum, nereferendum, va fi – este – o gîlceavă strict personală. Este vorba de orgoliul rănit de moarte al lui Traian Băsescu şi despre ambiţul a doi lideri politici, reprezentînd o alianţă de conjunctură doar pentru a doborî hidra pedelistă, lideri ce au pus în joc totul. Fie. Şi noi, cetăţenii, gloata, norodul? Asistăm neputincioşi la fel de fel de manevre, constituţionale au ba. Legale sau nu – că veni vorba, delicată chestiunea amestecului STS în treburile politice, dar la noi merge orice, dacă e să apărăm valorile democraţiei şi libertăţile statului de drept –, eficiente sau mai puţin.

Va rămîne Traian Băsescu la Cotroceni după 29 iulie? Este singura întrebare cu răspuns definit. Căci părerea noastră strict personală este că altminteri nu va fi nimic. Aşa cum se aude. Toate vor intra în matca lor şi vom trăi ca şi pînă acum, cu acelaşi set de valori. Mai mult sau mai puţin europene – „Tu ce zici, Gogule, de valorile europene, ă?“– mai mult sau mai puţin democratice – „Auzi la Marcela mea, că beau prea mult şi nu e democratic ca ea să muncească şi eu să stau tot timpul în concediu paternal, păi să nu-ţi sară capacele?“. Nu se va schimba şi reforma nimic. O să ne descurcăm, ca şi pînă acum, c-o fi bine, c-o fi rău, le-om duce cum-necum. Sigur că exagerăm pe alocuri, dar, dacă umblăm la plămada fiinţei noastre naţionale (româneşti, nu care cumva să se creadă că vorbim de orientalii lui Vosganian, ne vom ocupa şi de ei, cît de curînd), vedem că Europa e cu ale ei, noi cu ale noastre. Restul e linişte. Gargariseală. Evident, de dreapta.
Votaţi pentru binele ţării, nu contează cum, dar votaţi! Aşteptăm cu emoţie ziua fraternizării generale, cînd cu mic, cu mare, cu Andreea Pora şi Dinescu, ţinîndu-se de mînă, ne vom înlănţui într-o horă a bucuriei comune. Ce Beethoven, nene, Gheorghe Turda şi Sofia Vicoveanca, Floarea Calotă şi Maria Ciobanu cîntînd, împreună cu întreg poporul român, Odă Referendumului, Alles Gutte, tragem şi un Bruderschaft, mama lui de referendum, frumoasă-i viaţa, frate! Soro!



P.S. Am fost şi noi cîteva zile în Bulgaria vecină şi europeană. Plovdiv – un colocviu despre Balcani şi balcanism, Gabrovo – festivalul umorului, şi Şumen. Am apreciat în grad înalt ideile profesorului Cicio Pancio – cumva în prelungirea celor ale Mariei Todorova – despre valorile Balcanilor şi stereotipurile cu care operează occidentalii vizavi de acest areal de civilizaţie. Ne-am asociat şi noi opiniilor profesorilor Naidenov şi Asparuhov – de la Uni­versitatea din Sofia – despre rolul important al Balcanilor la edificarea a ceea ce, azi, se numeşte, cu orgoliu, Europa. Şi valorile ei europene. Nu am spaţiu să detaliez – ar merita –, dar este evident că Pamuk şi Kadare, Cioran şi Eugène Ionesco, precum şi Castoriadis, Danilo Kiš şi Pavič, Julia Kristeva şi Tzvetan Todorov au adus Balcanii în Parisul care e mîndru tare de ei toţi. M-am bucurat mult cînd, în contextul balcanismului şi al balcanităţii, a fost pomenit şi numele regretatului profesor de la Columbia, Edward Said – autorul unei faimoase lucrări, Orientalismul. Un vin roşu de Kazanlîk a coagulat însă toate nedumeririle şi amărăciunile noastre (mai mult sau mai puţin balcanice).

Bedros HORASANGIAN - Luna cămăşilor albe şi Joe Cocker

Evenimentele politice din România s-au precipitat. Dacă la începutul săptămînii trecut,e plagiatul prim ministrului român ţinea capul de afiş, între timp – cumva previzibil, dacă ţinem cont de graficul de parcurs al USL –, avem, în prim-plan, suspendarea preşedintelui Traian Băsescu de către Parlamentul României. Cu consecinţa imediată: chemarea la urne a electoratului, astfel ca poporul să decidă dacă Traian Băsescu va rămîne la Palatul Cotroceni sau dacă alegerile prezidenţiale anticipate vor aduce un alt preşedinte la masa de joc cu România şi cu românii.
Pînă să ne lăsăm inflamaţi de derapajele democraţiei româneşti şi de „lovitura de stat“ – evidente, nu?, pentru orice om de bună-credinţă –, să încercăm să facem un mic exer­ciţiu de rememorare.


Deci. Guvernul Mihai Răzvan Ungureanu – adus ca soluţie de avarie în locul unui Emil Boc cu totul depăşit de sarcinile sale în fruntea Executivului – este demis prin votul de neîncredere al Parlamentului, printr-o moţiune de cenzură. Brusc se schimbă majoritatea parlamentară, aşa cum, într-o singură zi, românii au devenit, din aliaţii germanilor, adversarii lor. Nu ar trebui să mire prea tare baletul făcut de parlamentari. Interesul poartă fesul şi cînd purtăm şapcă sau pălărie. Nu sîntem cinici, doar consemnăm. Noua majoritate – USL, susţinută tacit de UNPR şi de minorităţi, UDMR adoptînd o poziţie de noncombat aparent – îl propune ca premier pe liderul PSD, Victor Ponta. Să amintim în acest punct sugestia liderului PSD, Ion Iliescu, om hîrşit prin politică şi cu bune instincte, ca USL să nu intre la guvernare. Acum ne dăm bine seama că ideea nu era rea, după cele întîmplate. Dar obsesia fraudării alegerilor – presupuse sau pe baze reale – a obligat USL să accepte formarea noului guvern. Aşa a ajuns Victor Ponta să primească un mandat de prim-ministru de la preşedintele Traian Băsescu. Unicul moment de zîmbăreală dintre cei doi.

Imediat a început gîlceava pe tema deplasării buclucaşe la Bruxelles. Aşa au debutat alert loviturile sub centură şi au continuat hărţuielile – cumva de aşteptat, că doar nu era Traian Băsescu omul care să înghită tot ce putea înghiţi PDL-ul lui Boc. Atacurile pedelisto-cotroceniste la adresa membrilor Cabinetului Ponta au crescut în intensitate. Dezastrul de la alegerile locale a pus pe jar fosta putere – fostul partid de guvernămînt, dar şi preşedintele – care tot pierdea, încet, dar sigur, pîrghiile sale de manevră. Afrontului încasat de Traian Băsescu pe tema reprezentării la Bruxelles i-a urmat episodul condamnării definitive şi al arestării fostului premier Adrian Năstase, cu peripeţiile de rigoare.

Desele schimbări de miniştri la Educaţie (nici unul în stare să gestioneze un minister, Ioan Mang cu probleme de plagiat) şi acuzele – grave şi întemeiate – de plagiat aduse lui Victor Ponta au forţat evenimentele să se deruleze în mare viteză. Trebuie să recunoaştem, guvernul USL nu a beneficiat de cele o sută de zile ,,de graţie“ de care orice nou guvern are parte. Drept dovadă, după doar trei zile de la instalarea guvernului Ponta, liderul UDMR, Kelemen Hunor, considera noua guvernare „lamentabilă“, iar acuzele de hoţie, incompetenţă, amatorism etc. aduse lui Ponta şi echipei sale au tensionat şi mai mult lucrurile. Preşedintele, marinar orgolios, s-a văzut atins în vanitatea lui de factotum, situaţia s-a conjugat cu degringolada PDL-ului, rămas partid de izbelişte, după ce avusese puterea absolută ani în şir.


Ideea suspendării preşedintelui – care nu era nouă, fusese des vehiculată în ultimele luni, dar părea greu de pus în practică – este aruncată în arena politică. Parlamentul, chemat în sesiune extraordinară, schimbă la iuţeală Avocatul Poporului – care numai al poporului nu era, dar asta e altă mîncare de peşte – şi pe şefii celor două Camere ale Parlamentului. Printr-o ordonanţă de urgenţă se decide şi trecerea Monitorului Oficial sub autoritatea Guvernului şi este apoi lansată procedura parlamentară de suspendare a preşedintelui. Rapid. Neaşteptat. Nu ştim dacă au fost respectate prevederile legale şi juridice, dar ştim că, după verdictul dat de Curtea Constituţională, suspendarea preşedintelui s-a făcut în condiţiile legii. Curtea Consti­tuţională a dat verdictul, a luat act de suspendarea preşedintelui, a decis vacantarea funcţiei de preşedinte şi a certificat preluarea funcţiei de preşedinte interimar de către Crin Antonescu.
Operaţiunile succesive şi bine legate între ele i-au surprins nu numai pe pedelişti, pe preşedintele Băsescu, dar şi opinia publică românească şi internaţională. S-a folosit o terminologie diversă: puci, lovitură de stat, restauraţie, fărădelegi (Vasile Blaga), lichidarea valorilor democratice (Cristian Boureanu), scandal imens. Curtea Constituţională a intervenit între puterile Statului şi a decis valabilitatea suspendării. Nu ne permitem alte observaţii de natură juridică, în contextul în care Constituţia a devenit un fel de tablă de logaritmi. Fiecare ia cîte zecimale doreşte din tabelele cu cifre.


Deocamdată, este sigură data referendumului, 29 iulie, pentru demiterea preşedintelui. PDL va organiza mai multe mitinguri de susţinere – au fost anunţate mitinguri la Cluj, Iaşi şi Bucureşti. S-a mai anunţat şi culoarea, albă, care va cauţiona acest demers. A trecut puţin observată şi deloc comentată lansarea noii formaţiuni politice de centru dreapta a fostului director SIE şi fost prim ministru, Mihai Răzvan Ungureanu, împins înainte pe eşichierul politic şi scos la vedere ca un fel de garant al viitoarei drepte. Cei patru membri fondatori ai Iniţiativei Civice de Centru Dreapta sînt Mihai Răzvan Ungureanu, Monica Macovei, Cristian Preda şi Ioan Stanomir. Ce poate să ofere această Iniţiativă? Am cerut şi eu un punctaj – în jargonul MAE –, o scurtă informare, concisă şi fără divagaţii inutile. Un prieten diplomat de carieră mi-a satisfăcut dorinţa. Programul iniţial al noii formaţiuni pare sărăcuţ. Doar cu plasarea tinerilor cu studii universitare în străinătate, în poziţii cheie şi atenţia acordată doar celor un milion şi ceva de salariaţi din mediul privat nu poate progresa o ţară. Iniţiativa Civică de Centru Dreapta, alături de Noua Re­publică şi de polul creştin-democrat din PDL, pus sub girul unor intelectuali de talia lui Teodor Baconschi şi Adrian Papahagi, ar vrea să coaguleze toate forţele de dreapta în jurul unui PDL remaniat. Ar fi fost o bună ocazie pentru relansarea dreptei în România. Dar concubinajul cu amalgamul pedelist – care numai de dreapta nu poate fi considerat, chiar dacă, la un recent miting, Vasile Blaga striga precum Joe Cocker în With a Little Help from My Friends… – strică toate bunele intenţii.


Suspendarea preşedintelui Băsescu precipită jocurile politice. Alegerile parlamentare şi, eventual, cele prezidenţiale vor fi decisive. USL se va confrunta cu o realitate nu lesne de gestionat, iar candidatul USL la preşedinţie se va lupta, cel mai probabil, cu Mihai Răzvan Ungureanu, ca nou lider al unei drepte încă necoagulate.
Democraţia nu se va prăbuşi în România, mai ales că la „Caru’ cu bere“ mereu este lume multă – apropo, e criză, ţara-i în pericol, dar aţi văzut cîtă lume petrece şi cît de pline sînt cîrciumile?! –, iar recolta de prune nu este rea nici anul acesta. Cămăşile albe vor rămîne, şi ele, o dulce amintire pentru cei obişnuiţi să poarte – în orice ocazie greu de evitat – costumele negre. Ale puterii. Oricare ar fi ea. Îi mulţumim şi pe această cale domnului Vasile Blaga că ne-a făcut să ne reamintim de inubliabilul Joe Cocker.

Bedros HORASANGIAN - Dictatura coloneilor: de la Liviu Turcu la Robert Turcescu
trebuit s-o aud și pe asta! Lina Ciobanu vorbind-o de rău pe Elena Ceaușescu! În 2012! Lina Ciobanu, o activistă de frunte a PCR-ului, care a lingușit-o ani în șir pe Elena Ceaușescu, o face „proastă“ pe soția fostului președinte al României. Nu că ar fi fost cine știe ce deșteptăciune Elena Ceaușescu, dar Lina Ciobanu, slugă obedientă, nu are dreptul moral s-o facă proastă pe Elena Ceaușescu. Dar așa ne place nouă, românilor, să scuipăm unde am pupat.
În acest context, al disocierilor conjuncturale, nu credeam că pot să aud și să văd pe alde Stolojan și Berceanu, lideri politici români ieșiți din mantaua fesenistă ca și Adrian Năstase, să-l ponegrească pe fostul prim-ministru. Și să vorbească despre justiție și etică într-o țară care face hăhăhă cînd se pomenește de așa ceva. Nu, nu există etică, morală, dreptate și adevăr în România. Doar niște surogate. Și copii care mor înecați în haznalele României. Nu pot scăpa de aceste imagini îngrozitoare.

„Mai bagă un Schumann...“, îmi sună în ureche vocea jucăușă a lui Nicolae Manolescu, adresîndu-se unui pianist invitat la decernarea Premiilor Uniunii Scriitorilor. Cine vrea explicații mai detaliate mă poate căuta.

Diversiuni


Diversiunile din spațiul politic românesc se precipită. Ele se țin lanț, cu viteza de înaintare preconizată de noi de acum două luni. Ultimele – pînă în momentul scrierii acestui articol – ar fi așa-zisul plagiat al premierului, lista cu coloneii lui Gabriel Oprea și solicitarea ca viitorul ministru al Culturii să prezinte garanții scrise, prin care să admită pe proprie răspundere că lucrarea de doctorat nu conține pasaje plagiate din alte lucrări. Este limpede că toate aceste manevre au un substrat politic și se vor abile deturnări ale interesului public.

Totul pentru front, totul pentru victoria finală! Pentru alegerile parlamentare din toamna lui 2012, PDL a intrat în faza de război total, ca să recîştige puterea. În WW2, cînd britanicii voiau să-i inducă în eroare pe nemți și să ascundă adevăratele lor intenții, mai aruncau pe plajele iberice cîte un cadavru cu diverse documente strict secrete prin buzunare, care, evident, erau false. Dar germanii – nu de puține ori – le-au luat de bune.


Polemica iscată de plecarea la Bruxelles (președinte versus premier) este una falsă, după opinia noastră – Traian Băsescu trebuia lăsat să plece, oricum nu se întîmpla nimic –, fiind menținută şi pe agenda săptămînii trecute, dominată, evident, de condamnarea definitivă, cu execuție, a fostului prim-ministru Adrian Năstase. Cu tot ce a urmat.



Îi aduc aminte, acum, vehementei doamne Andreea Pora cum GDS-ul și-a salvat sediul prin văicăreala la Alin Teodorescu, fost șef la GDS, ajuns consilier al lui Adrian Năstase. Necazul s-a rezolvat, anii trec, se uită totul (dar e bine să fim mai ponderați cînd ne apucă frisonul etic). Tentativa de suicid – contestată vehement de multe figuri publice veșnic posomorîte (Monica Macovei, Dan Tapalagă, Dan Turturică, CTP-ul – cică a fost o încercare de eludare a Justiției, măi să fie, ferească Dumnezeu să fi fost în pielea liderului PSD!) – a lui Adrian Năstase a ținut capul de afiș.
De ce toate acestea? Pentru a estompa ima­ginea dezastruoasă și situația teribil de șifonată a PDL, decapitat de demisii după alegerile locale. Refacerea rapidă a partidului, zice-se, de centru dreapta – cînd pui cuvîntul dreapta lîngă numele lui Blaga, Videanu, Falcă, Gheorghe Ștefan sau Roberta Anastase, mai lipsea ca Emil Boc să conferențieze despre Nae Ionescu, te apucă plînsul –, în concubinaj cu alte formațiuni politice izvorîte – precum Oltul și Mureșul din Hăşmașul Mare – din aceeași matcă băsesciană. Cum pedelismul s-a dovedit la alegerile locale perdant, erau necesare cosmetizări rapide și, eventual, eficiente. O platformă politică – zice-se – de centru dreapta este clocită mai de multișor sub aripa lui Mihail Neamțu – partid lansat mai zilele trecute în mod oficial și cu vorbe înălțătoare, care se alătură formațiunii creș­tin-democrate a lui Theodor Baconschi (este de amintit şi Iniţiativa Civică, cea oferită repejor de fostul șef SIE și vremelnic premier Mihai Răzvan Ungureanu).

„Pe viaţă şi pe moarte“


Ideea în sine nu ar fi fost rea: o dreaptă curată, reală și autentică pentru un viitor electorat de dreapta. Care azi nu există. Abia după ce vom avea o clasă de mijloc puternică și activă vom putea avea și un adevărat electorat de dreapta/stînga. Pînă atunci, operăm cu hibrizi de tip PDL sau USL, care aglutinează tot lumpenproletariatul autohton livrat unei elite politice. Discursurile doctrinare și ideologice nu sînt relevante cînd vorbele sînt rostite de personaje de tip Falcă, Vanghelie sau Radu Mazăre. Urmează ca noua conducere a PDL să găsească o formulă politică viabilă, astfel ca resturile din oastea cea mare pedelistă să fie recuperate și echipate sub stindardul generos al unui formule de centru dreapta unificatoare.


Porumbelul – care nu prea ar fi unul al păcii – a zburat din gura fostului secretar general al PDL, deputatul de Bistrița Ioan Oltean. Nu contează ce a fost la locale, la parlamentare va fi „o luptă pe viață și pe moarte“. Există declarația înregistrată, care confirmă neted speculațiile noastre. Departe de a se considera învinși, pedeleii (strîns uniți în jurul președintelui și al Serviciilor secrete, plus Procuratura și Parchetul) vor face tot posibilul să salveze – nu poporul român de la cine știe ce rele (sau zile grele) – niște nume. Cum să cadă în desuetudine niște nume clopoțitoare ale inteligenției românești puse pe caimacul deja acrit al pedelismului perdant? Ce să facem cu acești imberbi gargaragii – așa cum se aude, fie cu iertare – care tot clopoțesc verzi şi uscate cu doctrine și ideologii (de centru dreapta, of course, că așa e de bon ton) complet rupți de realitatea intrinsecă a țării și a Europei? Au totul și tot nu sînt mulțumiți, vor și dragostea mulțimilor. Dar ea nu se obține decît la urne, prin vot direct. Și aici nu stăm bine. În fine, sîntem cu totul de acord cu Ioan Oltean: lupta „pe viață și pe moarte“ a început deja. Cu Adrian Năstase, cu amenin­țările și cu toate malversațiunile președintelui, cu Dumnezeu știe ce ni se mai coace în birourile de la Cotroceni și Băneasa.



Lista cu locotenenți coloneii și coloneii avansați între 2010 și 2012 de către fostul ministru al Apărării este o altă diversiune. O manevră de intoxicare. Dincolo de realitatea intrinsecă – mare scofală că Robert Turcescu, Andi Lăzescu sau muncitorul care luptă împotriva lenei, distinsul MRU, sînt ofițeri MApN. Și ce? Opinia publică – o mică parte a acesteia, între noi fie vorba, restul e prin malluri sau deja în concediu – a sărit ca arsă. Păi, asta s-a și urmărit, s-a mușcat din momeală. Care ni se va mai servi săptămînă de săptămînă, pînă în ziua luptei „pe viață și pe moarte“.
Cine nu poartă papion ca Năstase pățește


Traian Băsescu a trecut la un război de partizani împotriva guvernului Ponta, pedeleii fiind doar partea vocală a întregii afaceri. Noi le tragem cîte o țeapă, voi țipați tare ce porcării fac adversarii voștri. Sau ai noștri. Președintele nu se comportă ca un președinte al românilor – și al intereselor națiunii române –, ci ca un șef suprem al pedeleilor. Cine nu e cu noi e impotriva noastră. Toți cei care nu sînt cu (și ca) noi sînt niște plagiatori, nişte corupți – marota cea veche a Cotrocenilor –, toți sînt niște Felicşi sau vînduți lui Vîntu. Cine nu poartă papion ca Năstase pățește. Sau ca Vosganian. Care urma să fie comisar european – și chiar ar fi făcut mai multe decît veșnic-amărîtul care răspunde la numele de Orban –, dar care a fost lucrat. Nu chiar elegant, ci brutal. A venit special din SUA un fost ofițer DIE – defectat de la misiunea economică de la Viena, în 1989 – ca să-l demaște pe Varujan Vosganian ca fost agent al Securității. Totul s-a dovedit o mascaradă, dar Vosganian a pierdut postul european. Iar Liviu Turcu nu poate fi adus în fața Justiției române pentru că nu i se cunoaște adresa din SUA. Degeaba a cîștigat Varujan Vosganian un proces cu Traian Băsescu, cu Liviu Turcu şi cu Marius Tucă, nimic nu s-a schimbat.

Dar acum vine ceva foarte important. Alegerile parlamentare. Toată suflarea pedelistă va lupta „pe viață și pe moarte“ pentru a evita un dezastru de tip PNȚCD. Că veni vorba, noile construcții de centru drepta vor să includă și formațiunea lui Corneliu Coposu, ajunsă pe mîna unor veleitari de tip Aurelian Pavelescu. Sic transit gloria mundi. Cu toţi acei generali – colonei? – de centru dreapta, pedeleii se vor mobiliza. Este o sarcină grea a USL şi a liderilor ei să evite provocările, deciziile pripite și contraproductive – ceea ce s-a întîmplat la ICR și Arhivele Naționale, locuri în care guvernarea USL n-a chibzuit măsurile şi consecinţele, acţionînd politic, fără o analiză a respectivelor instituţii. USL ar trebui să evite un „puci al coloneilor“ pentru a rămîne în continuare la conducerea României. Temerile că ne paște pontocrația, autoritarismul de tip Lukașenko sau Chavez sînt cu totul hazardate, în cazul celor care chiar trăiesc în România. Coloneii de tip Turcu sau Turcescu nu vor avea succes în acțiunile lor de diversiune, dacă vom dormi cu ochii deschiși.

P.S. Afirmațiile încrîncenate ale Monicăi Macovei nu au nici o legătură cu dreptatea, justiția sau cu o minimă etică. Lipsa de compasiune pentru omul căzut – oricine ar fi el, Patriciu sau Năstase – denotă o gravă caren­ță afectivă. Acum vreo 40 de ani luam apărarea unui puști care nu știu exact ce făcuse prin Piața Rosetti, dar care era lovit și scuipat de trecători – care, la rîndul lor, nu știau ce făcuse, dar cineva strigase: „prindeți hoțul“. Pînă la urmă, un milițian a apărut și a preluat presupusul infractor. Nu pot spune ce era la gura celor care scăpaseră ocazia să scuipe și să lovească un om care greșise. Dar dacă e să contezi pe spiritul civic al bucureș­teanului la vreun incident, nu-se-bagă-nimeni. La înjurat, scuipat și lovit după, da, la asta ne pricepem bine. Gust amar. Nu doresc numănui nici o zi de arest. Nu mai ești același. Oricît de vinovat sau nevinovat ai fi. Justiția română arată ca la procesul lui Nicolae Ceaușescu. Nici dreaptă, nici nedreaptă. Urîtă. M-aș bucura din toată inima să mă înșel.

„Play it, Sam!“, se aude vocea lui Humphrey Bogart în Casablanca. As Time Goes By. „Mai bagă un Schumann...“, se aude vocea lui Manolescu în România coloneilor PDL.

Bedros HORASANGIAN - Grecia, România şi Uniunea Europeană

Rezultatul alegerilor parlamentare din Grecia a confirmat dorința majorității grecilor de a rămîne în Uniunea Europeană. Știm bine – ca și în cazul URSS, așa cum era stipulat în Constituția ei – că nici o țară membră nu poate fi exclusă, ci doar se poate retrage din proprie voință. Partidul Noua Democrație, de centru-dreapta, a cîștigat alegerile cu un mic avans, care îi permite liderul ei, Antonis Samaras, pe lîngă bonusul de 50 de mandate – din 300, cîte are Parlamentul elen –, pe care-l primește cel situat pe primul loc, să alcătuiască guvernul. Se pare că deja există un acord cu următoarele partide clasate – Syriza vocalului Alexis Tsipras și socialiștii cu vechi stagii de la PASOK. Liderii Uniunii Europene pot răsufla ușurați. Mai ales Germania, care a alocat multe miliarde de euro în așa-zisul efort de salvare a Greciei – dar care apără, în primul rînd, interesele germane – și care ar fi avut mari bătăi de cap la o eventuală retragere din UE. De altfel, ministrul german de Finanțe Wolfgang Schäuble, a salutat rapid rezultatul alegerilor. Și, drept consecință, extrem de rapid, liderii FMI, ai Băncii Mondiale și ai Băncii Europene se vor întruni imediat după Summitul G20 din Mexic – oare pe Barack Obama îl caută Funeriu la teza de doctorat? – ca să stabilească un nou acord cu Grecia și condițiile de repectare a lui.

Toată lumea a dat bani grecilor ca să nu se iște un necaz mai mare. Ce se întîmplă însă în Grecia? Moare lumea de foame, spitalele gem de bolnavi și străzile sînt pline de homeleşi și imigranți? Nu e chiar așa, chiar dacă media din România – și destui lideri politici români – ne-a tot amenințat cu „Bau-Bau. Fiți cuminți, uite ce rău e în Grecia, intră din iulie în insolvență și este în pragul falimentului“. Situația politică din Grecia a fost cea care a complicat mai rău lucrurile. Căci situația economică și financiară mai ales a Spaniei, dar și a Portugaliei şi a Irlandei este mai grea. Ce s-a întîmplat cu Grecia și grecii? Grecia a fost o țară săracă. Lipsa de pămînt arabil a făcut pe mulţi greci să-și părăsească țara natală, de aici și stenahoria – care, la noi, a căpătat alt înțeles. Cum, necum, grecii au ieșit mereu învingători.

Au răzbit mereu, pentru că nu au cedat niciodată. Nici în fața perşilor, nici a turcilor sau, mai aproape de noi, a germanilor. Grecii au forțat mereu istoria. După cel de-Al Doilea Război Mondial, intrarea grecilor în NATO, UE și în spațiul Schengen le-a adus grecilor belșug. Cum nu au avut niciodată. Cine privește poze din Creta de dinainte de război este uluit. Banii și prosperitatea au schimbat mentalități. Apoi a urmat Olimpiada de la Atena, care a adus mulți bani. Grecii, oameni economi și zgîrciți de felul lor, s-au avîntat într-un consumism sans rivage. La ei, ca la noi. Bani publici mulți au fost sifonați prin fel de fel de inginerii financiare, scandalurile s-au ținut lanț. Unde sînt banii europeni? – clamau experții de la Bruxelles și liderii europeni în cap cu Angela Merkel. Nu mai sînt, s-au cheltuit. Cum așa? Chiar așa, situația e grea, nu ar trebui să ne lăsați de izbeliște. Și Europa iar pompa bani.

Măsurile de austeritate preconizate de liderii greci – cu experiență managerială europeană – s-au lovit de antieuropenismul și antiamericanismul tradiționale, ale elenilor. Nu era ceva nou pentru ei să se descurce singuri. „Am supraviețuit 5.000 de ani, o să mai supraviețuim și acum“, răspundea un homeless din Atena unui reporter de la CNN. Au fost cheltuieli publice mari. A fost o politică fiscală extrem de laxă – Biserica Ortodoxă Greacă, proprietară a o treime din avuția Greciei, nu plătește taxe la Stat. Marii armatori din Pireu și Salonic plătesc niște impozite care ar ului pe Sorin Blejnarii noștri etc. Bugetul militar al Greciei – (8% din PIB) și obsesia unui război cu Turcia au făcut o gaură mare în buget. Vîrsta de pensionare a bugetarilor greci este una foarte scăzută față de media europeană, iar parte din banii băncilor elene sînt bine adăpostiţi peste mări și țări. Să nu uităm că diaspora greacă este foarte puternică și activă – grecii au avut chiar și un vicepreședinte al SUA, în persoana lui Spiro Agnew, ca să nu mai vorbim despre influentul consilier de la Casa Albă, John Sununu etc. –, așa că nu ar fi cazul să-i căinăm prea tare pe greci. Europa va face tot posibilul ca să se redreseze economia Greciei. Agențiile de presă anunțau acum o lună că miliardarii ruși cumpără masiv proprietăți în Grecia – mai ales în cea insulară – intrînd în concurență cu germanii, care o fac de mult mai multă vreme.

Una peste alta credem că situația economică și financiară din Grecia se va stabiliza după alegeri. Dacă acest nou USL elen preconizat va face față extremiștilor de stînga sau de dreapta. A circulat zilele acestea o scrisoare semnată de multe nume sonore ale intelighenției europene – Și noi sîntem evrei greci! –, în care se denunțau ideile rasiste, xenofobe și antisemite ale unei grupări de extremă dreaptă (Zorile noi) cu accente naziste. Nu reprezintă un procent foarte mare în noua configurație politică elenă, dar faptul că există astfel de pusee antidemocratice dă de gîndit.

G20 va încerca să adopte un set de măsuri de relansare economică. Dincolo de tehnologiile americane și dolarii chinezilor, Europa rămîne încă motorul economic și financiar al lumii. Franța – unde noul președinte Hollande are alături toate pîrghiile puterii – va încerca să forțeze creșterea economică și consumul, în dauna competivității, despre care făcea mare caz macroeconomistul nostru președinte. Doar cu măsuri de austeritate și vînătoare de doctorate plagiate nu vom ajunge nicăieri. Restabilirea încrederii populației în instituțiile Statului devine absolut necesară. Cu sau fără papioane, Kyrie Eleison, Doamne binecuvîntează!

Sîntem cu toții, mai mult sau mai puțin, evrei greci.

Bedros HORASANGIAN - Cu victoria lui Emil Boc nu se face primăvară în PDL

Napoleonik. Aşa era supranumit Enver Paşa, unul dintre cei trei lideri – alături de Talaat Paşa şi Djemal Paşa, de aceeaşi tristă amintire – ai Junilor Turci, care au condus Imperiul Otoman la dezastru, la sfîrşitul Primului Război Mondial. Războiul cel Mare, cum îl numeau bunicii noştri. Nu intrăm în detalii istorice. Aş dori doar să relev o similaritate de situaţie şi atitudine.

După campania militară dezastruoasă din Caucaz, dusă împotriva ruşilor la începul războiului, în iarna lui 1914, presa turcă, departe de a spune adevărul despre catastrofa militară, a tranformat eşecul din teren într-o victorie propagandistică. Cum Enver Paşa era mic de stat şi mare admirator al lui Napoleon, pe care voia sa-l imite, turcii l-au poreclit, foarte simpatic altfel, Napoleonik. O formă de alint, diminutivată, de care beneficiază nu doar cei mari, dar mai ales cei mici, copiii. Nu inventăm nimic, sîntem doar cu lecturile legate de „Dosarul 1915“ la zi.



Schimbînd ce ar fi de schimbat, încercăm să ne referim la rezultatele electorale din România. Înfrîngerea PDL-ului – concludentă şi reală – în alegerile locale (şi toto­dată eşecul lui Traian Băsescu, vajnic susţinător al acestui partid, în ipostază de antrenor-jucător) a fost tranformată de Napoleonikul de la Cluj-Napoca într-o mică victorie. Victoria de la Cluj a lui Emil Boc – oricît de inconsistentă – a dat aripi liderului PDL pentru a pregăti construcţii politice noi. Sau reconstrucţii şi, desigur, noi succesuri (sic!) pentru viitoarele alegeri parla­mnentare, care „vor aduce PDL din nou la guvernare“. Boc dixit.

Pentru Emil Boc (Traian Băsescu, Elena Udrea, şefa organizţaţiei PDL Bucureşti etc.) nu contează că alegerile de la Bucureşti au fost pierdute la scoruri (uneori foarte mari) ce desfid orice fel de elanuri propagandistice. Pentru Emil Boc (şi pentru intelectualii de la PDL, precum Baconschi, trimişi la televiziuni să suporte – greu şi cu oftaturi prelungi – înfrîngerea) nu contează o realitate cu care se confruntă, ci doar imaginea pe care ar vrea s-o lase în ochii alegătorilor, care deja s-au distanţat de PDL. Departe de a ne face iluzii şi de a alimenta vagi speranţe de redresare rapidă a situaţiei României, nu avem cum să nu consemnăm inadecvarea rezultatelor alegerilor locale la discursul, dacă nu triumfalist – asta mai lipsea, dar s-au mai văzut cazuri –, măcar ferm asumat. PDL însă nu pune degetul pe rană, ascunzîndu-se în spatele victoriei de la Cluj a lui Emil Boc. Am fi aşteptat cîteva cuvinte simple. Da, ceva n-a mers şi nu merge. Da, undeva am greşit în aceşti ultimi ani şi electoratul ne-a sancţionat. Da, trebuia făcut ceva şi pentru plebea asta care tot bombăne – sau iese în stradă, cum a făcut-o, pe un ger precum cel din campania dezastruoasă din Caucaz a lui Enver Paşa, scăpat din mîna ruşilor de nişte soldaţi armeni din armata otomană, care, ironia destinului, vor fi măcelăriţi peste cîteva luni din ordinul celui salvat – şi a fost nemulţumită de măsurile luate de guvernul Emil Boc. Da, e adevărat că situaţia internaţională nu este prea grozavă, dar şi guvernele Boc-Ungureanu (de fapt, Traian Băsescu) au gestionat prost situaţia şi au risipit banii publici. Corupţia şi împărţirea discreţionară a fondurilor guvernamentale sau europene au atins cote greu de evaluat.



Rezultatele alegerilor locale lansează abia acum adevărata bătălie pentru puterea politică din România. Toată povestea de ultimă oră cu restauraţia şi cu revenirea comuniştilor – de parcă aşa-zişii anticomunişti, cu sclifoselile lor de dreapta, au un discurs credibil; cînd auzeai de la Roberta Anastase, de la Sulfina Barbu sau de la Emil Boc că ar fi de dreapta, nu puteai decît să surîzi îngăduitor – este, cu o vorbă dragă regretatului Alexandru Paleologu, o mare prostie. Degeaba încearcă simpaticul fiu – un remarcabil intelectual, de altfel – Toader Paleologu să braveze şi să fie simpatic într-un partid care pierde simpatia mulţimii. Paleologu rămîne cu un pumn de aderenţi pătimaşi (slab scor a obţinut în sectorul 1, unde ar fi trebuit să fie mult mai prizat!), care la un five o’clock cu fursecuri şi Cointreau deplîng restauraţia şi zic cu năduf că Victor Ponta şi Crin Antonescu n-au faţă de premier şi, respectiv, de preşedinte. „Nu vezi ce mutre au Ponta şi Crin? La ce să te aştepţi de la ăştia?“, se şopteşte între o gură de cafea şi un pişcot. Măi să fie, oare aşa o fi? Să fie conturul facial al unor Falcă, Poteraş – care arăta, duminică noaptea, ca un soldat scăpat de la Stalingrad –, Gheorghe Ştefan de la Piata Neamţ sau Ioan Oltean asemănător chipurilor simpatice şi dragi ale unor Florin Piersic, Johnny Depp sau Kirk Douglas?

De ce neapărat mutrele – utilizăm terminologia care deja circulă în „lumea bună“ – liderilor USL sînt nedigerabile şi de ce nu contează expertiza lui Florin Georgescu (credem că este cea mai potrivită alegere din guvernul Ponta, un finanţist care ştie şi cum se alcătuieşte un buget, şi cum se negociază cu FMI) şi Daniel Dăianu? De ce este antipatizată Ecaterina Andronescu şi îndrăgită Monica Macovei? Mister. De ce doar cei care s-au dedat florarului băsescian ar putea salva naţiunea română, iar alţii nu? Mister, din nou.



PDL ar trebui să-şi asume înfrîngerea în aceste alegeri locale. Deocamdată e o beţie cu apă rece – „scorul nu-i aşa catastrofal, se putea şi mai rău“ –, cu Elena Udrea ajunsă în cel mai prost moment al carierei sale politice (aici, iarăşi e de făcut o diferenţă: nu contează nurii unei persoane, contează expertiza profesională, competenţa şi un pic de modestie; Elena Udrea plăteşte pentru toţi anii cînd a sfidat electoratul).
Să recapitulăm. PDL are încă mari resurse financiare şi de putere cu care să poată face diverse jocuri de culise. Lupta politică se va decide la alegerile parlamentare din toamna acestui an. O nouă majoritate consolidată şi un guvern ce nu va mai fi un simplu instrument al preşedintelui vor face ca mutrele lui Ponta şi Crin Antonescu să conteze mai puţin. Şi încă ceva, legat de aşa-zişii intelectuali critici. Abia acum ar putea fi critici. Pînă acum atacau opoziţia, nu aveau cum să fie intelectuali critici, cînd ei reprezentau şi apărau puterea. Abia acum Toader Paleologu şi Teodor Baconschi ar putea contribui la conturarea unui partid de opoziţie. Asta dacă vor dori, dacă nu s-au dedulcit la putere, dacă nu vor abandona corabia. E foarte interesant cu cine şi cum s-ar putea redresa PDL. Ne îndoim că Emil Boc şi-ar da demisia din postura de lider naţional al PDL. A şi declarat ritos că rîde cu un ochi şi plînge cu celălalt. Realmente ne-a emoţionat. Napoleonikul român nu se dezminte. Aferim!