Horasangian[v=]

http://www.observatorcultural.ro/Coruptie-si-justitie*articleID_28913-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Traian-Basescu-si-politica-externa-a-Romaniei*articleID_28891-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Patru-povestiri*articleID_28903-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Intre-Cairo-si-Liceul-Bolintineanu*articleID_28866-articles_details.html

Bedros HORASANGIAN - Referendum – două bucăţi, demisie – una bucatăMult zgomot pentru nimic. Nu e vorba despre Shakespeare, ci despre viaţa politică românească. Maşinăria de făcut praf retoric şi pulbere de acţiuni de la Palatul Cotroceni funcţionează iar la cote înalte şi la turaţie maximă. Şi produce efecte. Scontate. Premeditate. Bine ţintite. Colhozul prezidenţial – plătit din bani publici, nu pentru aranjamente de culise cu iz personal –, începînd cu şeful statului şi continuînd cu mediocrităţi propulsate pe post de consilieri prezidenţiali de felul lui Iulian Fota sau Cristian Diaconescu, lansează diversiuni şi malversaţiuni, unele după altele. Pentru a pune în aplicare vechea strategie – „Ptiu, încurcă-i, drace!“ – a pămînului pîrjolit. Aleagă-se praful de orice şi de oricine. Nouă să ne fie bine.
E vorba totodată despre USL şi despre viitoarele alegeri prezidenţiale. Uitasem de un cuvînt care azi poate nici nu mai există. Talaş. Talaş ni se livrează tot timpul. Amploaiaţii instituţiei prezidenţiale, în cap cu şeful statului, nu stau degeaba. Pritocesc fel de fel de diversiuni în continuare, doar-doar. Sînt vizate două fronturi, aparent disparate, dar care pot livra rezultate palpabile. Unele imediate, altele cu răspuns clar la viitoarele alegeri prezidenţiale.

Unu. Noua Constituţie şi prevederile ei. De la Cotroceni vin tot soiul de presupuneri. Dăm cu gura. Doar-doar s-o sparge USL-ul şi om găsi un culoar prin care beizadele prezidenţiale ca Mihai Răzvan Ungureanu, Elena Udrea sau Theodor Baconschi ar putea accede, cu procente minine, la un mult rîvnit, teoretic, fotoliu prezidenţial. Cu o bine gîndită strategie de aburit gloata românească, şmecheria marinărească a ascunsului blugilor în tancurile cu motorină poate da roade. Divorţul Elenei Udrea, care a făcut să freamăte lumea românească, nu e decît o şmecherie de doi bani. Ca şi crearea unui partid popular cu personaje din lumea intelectual-culturală eşuate în plan creativ şi reşapate ca magnolii ale statului de drept şi ale democraţiei euroatlantice româneşti. Nu va ieşi mare lucru din aceste jocuri, dar zgomot se face. Şi rămîne mult talaş.

Doi. Referendumul preconizat pentru acceptarea unui Parlament unicameral cu doar 300 de deputaţi/senatori. (Există şi posibilitatea să le găsim o nouă denumire aleşilor poporului român!) Şi aceasta tot o diversiune este. Acest referendum se vrea complementar celui pentru acceptarea unei noi Constituţii a României. Trecem peste faptul că acest subiect – Constituţia, pe care 99 % dintre cetăţenii României nici n-o citesc – a fost mereu o găselniţă de adormit Mitzura. (Oare fata lui Tudor Arghezi ce-o mai fi făcînd? A fost o vreme cînd îşi dădea în stamba politicii româneşti alături de impostori şi (rău)făcători de istorie. Cum avem memorie scurtă, totul se uită, se iartă, iar ţuţărul antisemit al lui Eugen Barbu azi e o persoană „fără de partid“. Sic transit gloria mundi. Toate pe dos).

Sigur că Traian Băsescu şi amploaiaţii Cotrocenilor nu au – şi nici nu-i interesează să găsească – soluţii pentru relansarea economiei, pentru crearea de noi locuri de muncă şi pentru tot ce ţine de viaţa de zi cu zi: educaţie, sănătate etc. Sigur că noua ciocoime politică de sorginte FSN-istă „simţeşte“ şi gîndeşte unitar pentru propria procopsire, după principiul: „După noi potopul!“. Sigur că nu ne putem face iluzii că se va întîmpla o minune şi se vor ivi din neant un partid politic sau o personalitate care vor milita energic şi fără ambiţii personale pentru binele şi propăşirea românilor, ajunşi şi cetăţeni europeni. Amin.

S-a ales praful din speranţa ca USL-ul să facă ceva cu majoritatea confortabilă cîştigată după lungi lupte la baionetă duse cu atotputernicul în Servicii şi procurori Traian Băsescu. Acum se caută soluţii de compromis. Ca să ce? Ca să funcţioneze, cum-necum, Statul român (şi poporul român), cu minorităţi cu tot şi cu noile regiuni, la parametri acceptabili.

S-a ajuns la această situaţie, greu previzibilă înainte de alegerile parlamentare, dar dezastruoasă după vizita la Cotroceni, în crucea nopţii, a liderilor USL. Atunci cînd s-a pus la cale să se bată palma pentru o nu tocmai cuşer coabitare, cu un lider de partid (PDL) care tocmai pierduse nişte alegeri şi care era cam în vînt. Doar că vîntul liderilor europeni, prin vocea charismatică a doamnei Monica Macovei, a dus la o nouă carte a şoaptelor – voi nu mă atacaţi, eu vă vorbesc de bine, cică –, şi face astăzi ca situaţia (şi) politică să fie atît de încîlcită. Ea se nu se va descîlci nici după alegerile prezidenţiale. Nu este o profeţie, ci o simplă constatare. Aşa cum luăm notă de demisia lui Andrei Marga de la conducerea ICR. Un moment al adevărului, pentru că lucrurile la ICR erau împotmolite rău de tot şi nu mai existau şanse de redresare în actuala conjunctură. Cu o nouă lege de funcţionare, cu un alt buget, cu o altă echipă managerială, care să propună un proiect instituţional, şi nu talaş de vorbe, s-ar putea mişca ceva. Dar, în general, e bine să nu ne facem iluzii. Vampirii stau la pîndă.

http://www.observatorcultural.ro/Turcia.-Democratie-sau-islamism*articleID_28715-articles_details.html

Izbucnirea unor confruntări violente între protestarii din Piaţa Taksim şi forţele de ordine ale guvernului conservator condus de premierul Recep Tayyip Erdoğan s-au extins cu repeziciune de la Istanbul la Ankara, cuprinzînd şi alte oraşe ale ţării. Motivul aparent minor, de închidere a unui parc, pentru speculaţii imobiliare, a dus la amplificarea neaşteptată a unui conflict ce mocneşte de mai multă vreme în sînul societăţii civile turce. Buna gestionare economică a ţării a fost făcută cumva în răspăr cu tendinţele liberale şi proeuropene ale unei societăţi civile turce ce nu priveşte cu ochi prea buni procesul de islamizare a Turciei laice lăsate moştenire de către primul preşedinte al Republicii Turcia, generalul Mustafa Kemal Atatürk. Pauperi­zarea unui segment nu lipsit de importanţă al societăţii turce a condus la creşterea influenţei unui partid politic cu inflexiuni islamiste apăsate, scos cîndva în afara legii, dar bine structurat în ultimul deceniu şi chiar preluînd conducerea politică a Turciei. Ani în şir, decenii chiar, militarii – în general, şcoliţi la West Point – şi armata, modernizată cu echipament militar american şi cu sprijinul geotrategic al liderilor americani, au fost garantul acestei modernizări. Şi, astfel, s-a ajuns la evitarea unor derapaje spre stînga, mai ales ale eşichierului politic turc. Lupta dintre stînga turcă, uneori cu accente de extremă stîngă, şi dreapta, moderată şi conservatoare pe alocuri, a fost mereu la cote înalte. Iată că lucrurile s-au schimbat în ultimii zece ani, partidul actual de guvernămînt, de orientare conservatoare-islamistă, reuşind să anihileze influenţa militarilor şi să facă un joc pe muchie de cuţit. Rezultatele pot ieşi abia acum la iveală. Ceea ce părea bine pitit în spatele succeselor economice şi financiare ale Turciei – printre puţinele ţări neafectate decît tangenţial de criza ultimilor ani – iese acum cu pregnanţă la suprafaţă. Sînt deja doi morţi şi o mie de răniţi şi manifestaţii de protest la Salonic, Berlin, München şi Paris, în sprijinul protestatarilor. Deja situaţia se complică, protestatarii solicitînd demisia premierului islamist Erdogan, după ce o maşină a jandarmeriei a intrat în plin în mulţimea adunată. Spiritele s-au inflamat. Violenţele pot scăpa de sub control. Vom avea o primăvară-vară turcească, după cea arabă de acum doi ani? Confruntările au atins cote greu de bănuit acum cîteva luni, cînd Turcia reuşea să-şi plătească datoriile la FMI şi era angajată în jocul strategic al gestionării conflictului intern din Siria, luîndu-şi în serios, pragmatic şi eficient, rolul de putere regională.

Ce se întîmplă însă în aceste ultime şapte zile de confruntări violente între jandarmeria turcă şi protestatari – studenţi, ecologişti sau activişti ai partidelor politice de stînga din Turcia –, care se înmulţesc de la o oră la alta, ce se întîmplă deja în confruntările dintre armata turcă şi militanţii kurzii PKK depăşeşte interesul strict jurnalistic al derulării evenimentelor şi devine un motiv de reală îngrijorare pentru cancelariile occidentale. Pe lîngă mesajul şi apelul la calm şi raţiune al preşedintelui Abdulah Gull, adresat atît protestatarilor, cît şi forţelor de ordine, şi-au arătat preocuparea şi au făcut apel la calm şi moderaţie atît liderii Uniunii Europene, cît şi Rusia şi Casa Albă.

În fond, despre ce este vorba?
Turcia bate de ani buni la uşa Uniunii Europene. Ea face un abil joc pe plan geostrategic şi diplomatic între UE şi ţările din Orientul Mijlociu, încercînd să reprezinte interesele fiecărei părţi şi să-şi consolideze poziţia. Turcia ar putea fi prima ţară islamică intrată în Uniunea Europeană, în pofida refuzului liderilor de la Berlin şi Paris, dar şi a obiecţiilor Vaticanului. Europa modernă este, în fond, o construcţie iudeo-creştină de o cu totul altă factură. Unde, teoretic, islamul nu a fost perceput decît ca adversar. Dar lumea multiculturală şi multietnică de azi e în mişcare, globalizarea punînd noi accente. În lumea globalizată de azi, orice este posibil. Ceea ce se ştie şi ceea ce se simte mai puţin sînt frămîntările din sînul societăţii turce, care nu este atît de omogenă, cîntînd doar pe vocea autorizată de liderii politici ai Turciei. Multe chestiuni interne nu sînt încă rezolvate, de la situaţia minorităţii kurde şi genocidul armean din 1915 – neasumat de Turcia modernă şi care atîrnă ca o piatră de moară de un picior care ar vrea să fie eliberat de această povară – pînă la rezolvarea numeroaselor probleme sociale şi economice. Nu puţine. Nu toată societatea turcă trăieşte confortabil la Istanbul, Ankara sau Izmir. Nu toţi turcii beneficiază de locuri de muncă şi de creşterea economică a ultimilor ani, de resursele valutare aduse de turismul practicat pe coasta Mării Egee şi a Mediteranei. Combinaţiile multiple cu Rusia, Iran, lumea arabă şi Israel sînt şi ele influenţate de conjunctură. De aici temerile unei bune părţi a societăţii turce că drumul actual al ţării nu duce către modernizarea ţării şi progres. Vom urmări cum vor evolua lucrurile, cu speranţa că situaţia nu va degenera, ştiind bine ce se întîmplă în Siria vecină. Şi să sperăm că raţiunea părţilor va da rezultate care să evite noi vărsări de sînge.

Levantul, Mediterana şi răsucirile istoriei

Sub auspiciile Academiei pentru Diplo­maţie Culturală din Berlin, al cărei preşedinte este Emil Constantinescu, fost preşedinte al României, s-a desfăşurat la Bucureşti, între 23 şi 25 martie 2013, Bucharest Forum. Un prilej de dezbateri şi dialog intelectual, sub genericul Levant, Cradle of Cultural Diplomacy. Rediscovering the Mediterranean.


Conferinţe în plen, moderatori, raportori, prezentări de teme, idei, referate şi luări de poziţie pe sesiuni – şase la număr –, acoperind un întreg evantai de probleme politice, istorice, economice, diplomatice, culturale, chiar şi culinare. De ieri, mai mult, de azi, mai puţin, dar oricum interconectate printr-un întreg păienjeniş de evenimente ale istoriei. Abordate în variate feluri de numeroşii participanţi: oameni politici de rang înalt, români şi străini, universitari din diverse col­ţuri ale Europei, istorici şi lingvişti, orientalişti şi cercetători din multiple domenii. Multe nume sonore. Trei zile de dezbateri, de taifas la un coffee break sau cu prilejul unui dejun oferit de oficialităţile române. Regale sau republicane. Polemici? Iok! Toată lumea mulţumită, zîmbete, Alles Gutte, ciok güzel.

Ce vrem să relevăm, la o iute ochire, cu titlu personal şi fără să implicăm în opţiunile noastre vreo instituţie românească (sau de aiurea)? Un anume sentiment paseist vizavi de mult şi des pomenitul Levant. Un anume sentiment de romanţă dulceagă pentru un trecut, dacă nu frumos, cel puţin după care se suspină cu nostalgie. Un anume oftat, ca un sentiment tonic că acel Levant care cuprindea sudul Europei, Caucazul, Marea Neagră, Marea Caspică şi Mediterana cu ţărmurile ei însorite poate reînvia, poate fi reinventat ca o oază a păcii, a bunăstării, a prieteniei şi a cooperării între naţiuni şi popoare. Nu în ultimul rînd, încredere în diplomaţia culturală acţionînd ca vehicul şi oferind idei, fonduri şi programe pentru un viitor edulcorat, în care toată lumea să fie fericită. Şi să schimbe bezele, ca la această conferinţă, să deguste plăcinte cu spanac, baclavale şi sarailii. Nu vrem să introducem nici o notă ironică. Acestea au fost tonul şi ambianţa, mai mult decît protocolar-amicale...


Sub patronajul celor mai importante instituţii ale Statului român (Senat, Camera Deputaţilor, Guvern, Primăria Capitalei, a lipsit doar Preşedinţia – warum, warum?) şi cu concursul Universităţii din Bucureşti şi a altor organizaţii (gen Black Sea-Caspian Sea International Found), care au sprijinit evenimentul, zaiafetul de diplomaţie culturală încheindu-se la mirificul Han al lui Manuc – „cel mai nord-vestic caravanserai din Eurasia“ (citez formularea organizatorilor), gazda finală şi multigustoasă a întregii conferinţe. Pe scurt, acestea sînt datele seci ale celor trei zile de dezbateri.

Încă o dată: ce vrem să spunem? Profităm de ocazie ca să răspundem – cu obiecţiile de rigoare, căci lucrurile se leagă – şi unui frumos articol, „Hüzün – sentimentul turcesc al melancoliei“ (Observator cultural, nr. 631, din 5-11 iulie 2012), scris de universitarul Horia Pătraşcu, plecînd de la o glosă în jurul unui volum de melancolii memorialistice şi paranteze istorico-culturale cuprinse în volumul Istanbul (Polirom, 2011) al scriitorului turc nobelizat Orhan Pamuk.


Despre conferinţă. Majoritatea intervenţilor/mesajelor/analizelor au relevat virtuţile şi valorile unei lumi crepusculare. O lume care există doar în memoria cultural-culinară, realitatea politico-istorică fiind, altminteri, cu totul alta. Nu este momentul şi nu este aici locul pentru exemple şi date concrete despre ce înseamnă azi Orientul Mijlociu, Balcanii, Caucazul şi mările adiacente ale Levantului (mă rog, ale ficţiunii pe care o numim Levant). Ne despărţim, în acest punct, de viziunea idilică legată de un spaţiu istoric şi politic unde a curs sînge din belşug şi unde s-au consumat nu puţine tragedii.

Aşa cum ne despărţim de impresiile de lectură ale universitarului ieşean despre volumul Istanbul de Orhan Pamuk. Este dreptul scriitorului stambuliot să aibă nostalgia oraşului natal şi a copilăriei fericite. Este dreptul unui intelectual turc, adăpat la lecturile de taină ale literaturii occidentale, de a pune în valoare parfumul unui timp şi spaţiu apropiate sentimental. Istanbulul, în viziunea lui Pamuk, funcţionează precum madlena lui Proust, cu melancoliile aferente, adaptate unui alt spaţiu şi timp. Numai că sentimentele personale ale lui Orhan Pamuk pot fi acceptate doar ca trăire personală. Şi atît. Altfel, e prea puţin să ne cantonăm numai în turcizarea unui întreg trecut. Sînt aproape 500 de pagini de melancolii şi, excluşi din peripatetizările lui Pamuk, peste 500 de ani de istorie nu foarte veselă ai oraşului cosmopolit fondat de împăratul Constatin. Un întreg trecut multicultural, cu greci, evrei, armeni, levantini de toate felurile, este exclus. Ca şi cum nu ar fi fost. Istoria reală pare mistificată. Se vrea rescrisă într-un alt registru, mai apropiat de entuziasmul suporterilor de la Galatasaray şi Fenerbahçe decît de acurateţea informaţiei istorice. De aici un anume sentiment de refuz al unei astfel de perspective.


Constantinopolul, devenit Istanbul abia în secolul al XX-lea, a fost şi a rămas, totuşi, dincolo de tragediile consumate şi de contactul cu democraţia occidentală, în ultima sută de ani, un spaţiu plurietnic şi multicultural. Un discret proces de rescriere a istoriei, chiar şi în registru sentimental-melancolic, devine un exerciţiu riscant. Indiferent dacă vine din partea unor oficiali din zonă sau din partea unor intelectuali dedaţi unui discret, dar agresiv, periculos chiar proces de propagandă pro domo. Ceea ce se numea khîsmet – destin, fatalitate, voia celui de sus – este azi în mîna unor experţi guvernamentali, policy makers, nu de puţine ori, politicieni pur şi simplu. Situaţia reală de azi din arealul Levantului nu are nici o legătură cu poemele lui Ştefan Aug. Doinaş sau ale lui Mircea Cărtărescu. Citaţi, bilingv, de organizatori. Sîntem într-o realitate mult mai pedestră, în care interesele NATO şi UE sînt mari, ca şi cele ale unor puteri regionale, care, la rîndul lor, sînt în plină efervescenţă politică, economică şi culturală pentru a-şi prezerva, dacă nu puterea, măcar identitatea naţională.

E bine că a avut loc o astfel de conferinţă. Ar fi fost bine să fie abordate mai multe chestiuni ale acestei lumi levantine în cheia realităţii de astăzi. O simplă impresie personală. Faptul că fotograful care ilustrează cartea lui Orhan Pamuk cu minunate fotografii se numeşte Ara Guller spune foarte mult. La fel de minoritar, membru al unui fost, cîndva, ermeni millet, ca şi cel care scrie aceste rînduri la fel de melancolice, un om care provine din inima Imperiului Otoman, al cărui străbunic a fost primul decan al Facultăţii de Medicină din Constantinopol, ai cărui bunici aveau proprietăţi în Büyük-Ada (Insula Fecioarei, cum spun turcii, Prinkiponisia, cum spuneau grecii), în Marea Marmara, şi care la Bucureşti, cînd făcea ceva frumos, era alintat cuYavrum sau cu un tandru Mash Allah!

Trecînd peste propriile melancolii bucureştene, cred că Hüzum-ul stambuliot al lui Orhan Pamuk ar putea fi pus din nou în discuţie la o kahve fierbinte şi amară. Cu sau fără cardamon. Faptul că peste cîteva zile voi prezenta la Bookfest un roman al unui distins prozator turc mă onorează. Volumul lui Erhan Afyoncu se numeşte Suleyman Magnificul şi Sultana Hurrem. Dragoste şi moarte la Istanbul. Admiraţia şi simpatia le nutrim şi pentru marea prozatoare numită Elif Shafak.


Trăim într-un Levant pe care îl perpetuăm cultural-culinar, chiar dacă el nu mai există. Mai există doar soarele negru al Mediteranei, de care era ataşat Albert Camus, un alt mare iubitor al melancoliilor Sudului european. Mai mult sau mai puţin levantin.

Bedros HORASANGIAN - Sfîrşitul Occidentului? Nici vorbă, zice Lucian Boia!

Lucian Boia mai scoate un volum ca să incite lumea intelectuală românească. Ăla a zis, uite ce a comentat nu ştiu cine, dar, ă?, vezi?, păi, nu?, ai văzut că nu ştiu care a pus lucrurile în matca lor?
Există o uriaşă apetenţă în spaţiul public românesc pentru comentarii. „Românii e deştepţi“, zicea acru ignoratul, azi, Camil Petrescu, care, ştim bine, numai ignorant nu era. Comentarii peste comentarii, toată lumea scrie în domenii unde impresia de pricepere este mai apăsată decît priceperea în sine (deseori şi din cauza inflaţiei de bloguri şi de bloggeri) – revistele culturaliceşti alimentează doar în mică măsură nevrozele celor din ghetoul lumii noastre culturale, foarte mulţumită în multiplele ei nemulţumiri şi frustrări de tot felul. Aşa se ajunge lesne la a admira sau bombăni în jurul unor cărţi. Idei. Speculaţii intelectuale. Glose. Paranteze.

De ce este România altfel? (Humanitas, 2013, o nouă ediţie, a doua, adăugită, zice editorul: are doar o prefaţă agăţată în fruntea cărţii, prima ediţie fiind reluată, alt­minteri, tale quale) a generat numeroase luări de poziţie: noi sîntem buni români şi sigur că ne urzicăm mintenaş dacă sîntem atinşi la lingurica specificului, mult-puţin, cît a mai rămas, naţional. Noul op va stîrni, cred, la fel de multe comentarii. Mai ales că vine pe un teren unde nu lipsesc lucrările de anvergură, cu impact emoţional la marele public, de la cărţile lui Fukuyama şi Huntington, pînă la analizele severe ale lui Kissinger şi Brezinski. Bibliografia este uriaşă, domeniul supoziţiilor futurologice, vast. Lucian Boia este un distins istoric român. Cu vechi şi bune stagii/prestaţii şi înainte de 1989, dar devenit mult mai vizibil după ce a început să publice la Humanitas. Nu este o ironie, este o constatare. Cărţile sale s-au bucurat nu doar de o bună difuzare, dar şi, mai nou, de un bine pus la punct proces de promovare. Cărţile lui Lucian Boia aveau, desigur, valoarea lor intrinsecă. Dar fără acest impact de promovare, lucrurile nu ar fi ajuns unde sînt. Nu-i puţin lucru să vinzi 40.000 de exemplare dintr-o carte pe piaţa românească.

Noul op, Sfîrşitul Occidentului? Spre lumea de mîine (Humanitas, 2013) ar putea deveni un bestseller internaţional. Ce face Lucian Boia? Face o succesiune rapidă de aproximaţii. Bazate pe date certe. Lumea de azi (inclusiv cea occidentală) e clădită pe lumea de ieri. Ceva nou? Da, accelerarea istoriei şi egalizarea lumii, spune neted cineva care s-a ocupat şi de Jules Verne, şi de ima­ginar, nu doar de statistici, grafice şi documente de arhivă. Şi apoi i-a mărunţit, judicios şi bazat pe date certe. Occidentul, care a condus multă vreme lumea, are acum dureri de cap nu doar cu Orientul. Nordul se războieşte cu Sudul, Estul ameninţă Vestul. De aici, fel de fel de scenarii, mai mult sau mai puţin apocaliptice.

Cele mai notabile merite ale lucrării lui Lucian Boia sînt – pe lîngă farmecul scriiturii: mînă de eseist, nu doar de scormonitor în cioroboaiele trecutului – echilibrul ideilor şi, de remarcat, încrederea în destinul oamenilor. Boia ştie că nu ştie, dar nu se dă de ceasul morţii. Şi asta e bine. Ceasul astral al omenirii. Indiferent că e vorba de bătrîna şi obosita Europă, de atotputernicele SUA, pline de vulnerabilităţi, de vechile (Rusia) şi noile (Japonia) puteri regionale, de provocările viitorului (China, India, Brazilia, cu tot potenţialul lor economic şi demografic). Nu sînt neglijate nici aspectele legate de încălzirea globală sau de ecologie, de impactul civilizaţiilor, de contrele ideologice, religioase sau economice. Surse şi resurse, multe aspecte sînt luate în calcul, aşa cum fac şi analiştii de la NASA, care ştiu – tragic deja – că o simplă şaibă defectă din 40.000 de piese poate duce la o tragedie, cum s-a şi întîmplat cu naveta spaţială Apollo. Lucian Boia nu-şi pierde încrederea şi nu doreşte să devină o Casandră atotştiutoare. Un solar camusianism, am putea spune, străbate eseul interogativ al profesorului bucureştean Lucian Boia.

Meditaţia asupra destinului Occidentului se încheie cu o remarcă de bun-simţ: „Omul e fiinţa cea mai adaptabilă; aşa că, nici o grijă, se va adapta perfect la oricare dintre istoriile posibile şi nu va avea nici un motiv să regrete ce a fost cîndva“. Poate că răspunsul la aceste provocări ale lumii contemporane s-ar mai găsi şi în altă parte. Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Adică redescoperirea şi asumarea valorilor primordiale, dincolo de scenariile de tot felul. Dincolo de etnicitate, PIB, tehnologii, ideologii, demografie şi deficitul de democraţie. Dincolo de progres, care nu a rezolvat mai nimic în istoria lumii. Ar trebui să privim încrezători spre lumea de mîine, orice ar fi, ne sugerează, tonic, Lucian Boia.

Bedros HORASANGIAN - Strigătul Angelei Marcovici

Ajung să citesc, dintr-o pură întîmplare, un volum de poeme care m-au impresionat în chip deosebit. De mulţi ani nu mai apuc să citesc şi proză românească. Nu spun de ce. Dar pentru poezie îmi fac întotdeauna timp. Am un dulap mare care adună mereu noi cărţi. Şi nu am ce regreta. Aşa am descoperit poemele foarte frumoase, amărui-sentimentale (dacă gustul poeziei ar fi un criteriu de evaluare pentru valoare, nu?) ale Teodorei Coman. După ce mai an dădeam peste cartea Alcool a lui Ion Mureşan şi peste fulguraţiile tensionate ale lui Liviu Ioan Stoiciu. Iar acum vine de la Bistriţa volumul Intimitate al Poetei (aşa, cu majusculă) Angela Marinescu. O mare poetă a literaturii române – poate cea mai mare all time –, care ridică ştacheta confesiunii şi liricii dramatice la noi cote. Emoţionale. Etice. Afective. Existenţiale. Ruseşti. Să le zicem. Strigătul lui Munch şi Howl al lui Ginsberg deopotrivă. Confesiune totală, abruptă. Limbaj golit de culori. Ritm abia perceptibil al vieţii. Bisturiul taie în carne vie. Boala, solitudinea, singurătăţile, zidul, mizeriile lumii, frica, temerile, neliniştile de tot felul. Moartea dă tîrcoale. Fără fandoseli, fără iluzii, fără declaraţii retorice, fără experimente lingvistice. Ecorşeul existenţial adus sub ochii noştri. Nu găsim indicaţii în text ca să desluşim cînd au fost scrise aceste strigăte în deşert. Lamentaţii şi şoapte deopotrivă. Nu ştim dacă biochismismul poetic e legat de lumea de azi sau de aceea de mîine. Nu există mîine. Nici ieri. Doar un atroce prezent pe care poeta şi-l asumă, luînd asupra ei toate durerile lumii. Spaimele şi temerile noastre. Lipsa de speranţă şi moartea oricărei iluzii. Trăim? Da. Ei şi, trăiţi! Nu se poate suporta şi insuportabilul? Ba, da! Suportaţi!
Ce poţi să faci cînd nu poţi să faci nimic şi eşti obligat să faci ceva? Strigi. Urli. Cauţi eventual soluţii. Cînd nu mai sînt soluţii, scrii poezie. Nu te mai gîndeşti la burse, la traduceri, la vizite în cosmos sau în neant. La Premiul Nobel. Fum. Ardere. Cenuşă. Scrii. Negru pe negru. Poezia Angelei Marcovici – poeta revine la numele ei de fată printr-un gest de regresiune în timpul imemorial al propriei biografii (Cine sînt eu, care nu mai sînt? Sînt cea care acum voi fi din nou!) – îşi asumă ecografic destinul. Care abia mai pîlpîie. Se termină într-un punct. Volumul Intimitate al Angelei Marcovici (ca şi Portretul lui M., cartea lui Matei Călinescu) ridică literatura română la cote dramatice, nemaiatinse pînă acum. Nu ne rămîne decît să citim, din nou, poemele. Şi să tăcem. În semn de preţuire. Pentru o mare Poetă.



Artificial (fragment)

Vin animale slăbănoage pe sîrmă/ şi parcă nu ar veni/ cînd ridic pleoapele/ îmi propun să văd deşi nu văd/ cum pupila se dilată/ pentru că intră în ochi/ imaginea rece a melancoliei/ albastră neagră oranj şi de un galben sinistru/ plîng cu lacrimi de petrol/ de durerea de a simţi prea mult/ frunze imense cît întregul parc înflorit/ primăvara/ copaci ale căror coroane acoperă continente/ ochiul meu rapace/ animal de pradă ratat/ ce-şi înfige gheara/ se închide apoi se taie singur se scoate singur/ din orbită/ ca un chirurg improvizat ce este obligat să-şi execute abdomenul pe un vas/ naufragiat în largul oceanului.

Bedros HORASANGIAN - Cui i-e frică de Paul Goma?
O depeşă Mediafax din 27 aprilie 2013 anunţa, într-o perioadă extrem de agitată pentru poporul român, în aşteptarea zilelor libere de 1 Mai muncitoresc şi a cele dedicate Învierii, că scriitorul Paul Goma a (re)primit cetăţenia moldovenească. Potrivit aceleiaşi informaţii, scriitorul Paul Goma se va stabili din această vară la Chişinău, în Republica Moldova (cum ar veni, „Basarabia, Pămînt românesc!“, cum este scris în tot Bucureştiul pe mici afişe sau pictat mare cu fel de fel de vopseluri, pe garduri, pe ziduri şi pe te miri unde), unde va conduce un institut pentru studierea crimelor comunismului. Mediafax mai anunţa că lui Paul Goma i se va acorda şi o locuinţă, pentru el şi familia sa. Ar fi o întoarcere acasă, dupa 36 de ani de refugiu politic în Franţa, ţara în care s-a stabilit după ce regimul Ceauşescu l-a considerat un pericol public.
Istoria lui Paul Goma conţine multe decenii de luptă la baionetă cu regimul comunist din România şi de hărţuieli permanente cu intelighenţia de aceeaşi origine etnică. Acum, la 77 de ani, Paul Goma are şansa să nu mai rămînă un apatrid. Dincolo de limba română în care Paul Goma a locuit tot timpul. Are şansa să aibă o cetăţenie, după ce i s-a retras cetăţenia română şi a refuzat-o pe cea franceză, cu trei decenii în urmă.

În ultimii ani, Paul Goma a rămas al nimănui. Încurca pe toată lumea. Nu conta că şi-a pus pielea la bătaie şi şi-a riscat nu doar sănătatea şi viaţa (pe a sa şi pe a familiei). El a fost pus la index pentru că a bombănit mereu la adresa confraţilor săi. De muncă şi de scris. Români. De pe ambele maluri ale Prutului. Deja intrat într-un con al uitării şi ignorării deliberate a existenţei sale (om şi operă, ei da, Paul Goma are o operă greu de evaluat, dar foarte lesne de minimalizat), scriitorul a ajuns, la un moment dat, o voce a unui popor care înghiţea destule, fără crîncnire, şi se făcea că plouă în faţa tutuor mizeriilor şi nedreptăţilor îndurate. Vocea aceea care a spus răspicat şi limpede: Regele e gol!

Spunea că regele e gol cînd marionetele lui Ceauşescu aplaudau în delir la Sala Palatului, la Congresele PCR, manifestări de proslăvire ale unui conducător căruia nimeni din acea sală nu-i putea replica. Noi, cei de afară, plini de ruşine, totuşi, ne repliam sub povara unor justificări şi explicaţii reale. De genul: am familie, am copii, am tatăl bolnav, am nevoie de o slujbă, am nevoie de o bursă, de un grad, de un loc de veci la Bellu. Laşitatea ca formă de resemnare, resemnarea ca formă de rezistenţă prin cultura mult clamată, care n-a fost decît o formă de a ne minţi pe noi înşine.

Chiar dacă au fost cîţiva oameni de ispravă precum Paul Goma, Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Dan Petrescu, Luca Piţu, Gabriel Andreescu, Dorin Tudoran, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (să adăugăm aici şi excepţionalii redactori de la München ai Europei Libere, Neculai Constantin Munteanu, Mircea Carp, Emil Hurezeanu, Şerban Orescu, în frunte cu directorii Noël Bernard şi Vlad Georgescu) – şi lista e mult mai cuprinzătoare. Să nu uităm gestul lui Liviu Babeş, care şi-a dat foc în semn de protest împotriva regimului comunist – precum Jan Palach în 1968, la intrarea trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia –, în timp ce mulţi dintre noi ne ascundeam, cum şi pe unde puteam, de ruşinea şi neruşinea de a ne asuma adevărul.

Ştim bine ce s-a întîmplat cu Paul Goma după 1989. Dacă pînă atunci intrase în conflict doar cu autorităţile române, intransigenţa lui faţă de ce se întîmplă în România postdecembristă i-a creat multe adversităţi. Personaj incomod, rău de gură, adversar al tuturor aranjamentelor de culise, militant activ pentre drepturile şi adevărurile basarabenilor săi, de care nu s-a dezis nici o clipă, Paul Goma a ajuns un proscris în propria ţară.

Care ţară? Limba română. I s-au tipărit cărţile după 1989. Nu ştiu dacă şi Camera de alături (ESPLA, 1968), singurul volum (de proză scurtă, excepţional, cu totul ignorat de critica literară de astăzi). Şi celelalte cărţi apărute, mai vechi sau mai noi, au fost, în mare parte, ignorate de lumea literară românească. Au fost şi cîţiva confraţi care chiar i-au citit cărţile şi au apreciat valoarea lor literară, dar, una peste alta, Paul Goma rămîne un scriitor ignorat. Iar omul, omul a fost pus la index. De ce? Pentru cîteva afirmaţii din cărţile sale mult incriminate (Săptămîna Roşie, mai ales), de unde i s-a tras şi o etichetă de negaţionist al Holocaustului şi antisemit.

Din nefericire, idiosincraziile dintre scriitorii şi intelectualii români au fost decisive şi în cazul Goma. Nu facem un bilanţ al celor ce s-au petrecut din 1989 pînă azi, nu contabilizăm vinovăţiile – „păi, ce, Goma, nu i-a înjurat pe toţi?“ –, ci încercăm să desluşim cum a fost posibil ca douăzeci şi mai bine de ani, după 1989, Paul Goma să nu fie reprimit în Uniunea Scriitorilor din România şi să nu redobîndească cetăţenia română. Pare imposibil, absurd, dar chiar acesta este adevărul. Abia în 2012 Paul Goma – nu ştiu prin ce miracol – redevine membru al USR şi i se acordă o indemnizaţie de merit, România literară publicînd, după mulţi ani de ignorare sistematică, două articole despre cărţile sale. Dacă la nivel de USR să zicem că situaţia a fost clarificată – datorită demersurilor vicepreşedintelui Varujan Vosganian (dar şi cu încuviinţarea tacită a preşedintelui Nicolae Manolescu, să o spunem ) –, despre cetăţenia lui Paul Goma nu se mai ştia nimic. Autorităţile române s-au lăudat că i-au acordat cetăţenia, a fost pus să facă diverse cereri (refuzate) către Ministerul de Externe, dar docomentele au întîrziat.

Goma a rămas la Paris într-o orgolioasă solitudine. Iar acum vine vestea că Paul Goma primeşte cetăţenia moldovească – ăştia parcă sînt tot români, nu? – şi se va stabili la Chişinău. Ne bucurăm realmente pentru scriitor. Anunţul cu revenirea în Republica Moldova a fost făcut de scriitorii Andrei Ţurcanu şi Emilian Galaicu-Păun, sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (oare cele două uniuni de creaţie, care utilizează aceeaşi limbă română, nu ar putea să se reunească, fără să deranjeze amploaiaţii Uniunii Europene?), care, cinste ei!, a luat această reparatorie iniţiativă. Dar locul lui Paul Goma este la Bucureşti.

Nu ne facem iluzii, însă ar fi frumos să sperăm. Cui i-e frică de Paul Goma

Bedros HORASANGIAN - PSD, NATO și Traian Băsescu

Conferința-congres (sau ce-o fi fost, oricum nu are nici o relevanță) a PSD-ului a reconfirmat degringolada politică ce s-a instalat în România după tainica vizită nocturnă a liderilor USL în fieful prezidențial al lui Traian Băsescu. Tot ce a urmat, și s-a derulat cu o neașteptată repeziciune, este legat de acordul-bătutul palmei-hăhăiala pusă la cale în crucea nopții de liderii celor mai importante partide politice din România. Așa-zisa coabitare n-a folosit pînă la urmă la nimic, coabitarea nu folosește decît lui Traian Băsescu. PDL, scos în afara jocurilor, stă pe margine și privește noile combinații politice. Admirăm „strategia“ unui combinagiu de talia lui Viorel Hrebenciuc, care, spăşit, închină ode preşedintelui: „Lucrurile pe care le face pentru România în lume, le face bine şi le face cu sufletul“ (declaraţie la Realitatea TV, 18 aprilie).
În această coabitare, nu sînt doar semnalele trase de liderii UE de la Bruxelles pentru o dorită stabilitate între forțele politice din România. În incubatoarele serviciilor secrete și cu concursul consilierilor prezidențiali – care nu sînt plătiți pentru așa ceva, dar așa procedează, spre exemplu, fără perdea, versatilul Cristian Diaconescu – s-a clocit și diversiunea cu posibila candidatură la funcția de Secretar General NATO a lui Traian Băsescu. Sursa primară a informației porneşte pe piața media de la un site obscur, DCNews. Știrea vehiculată – ițită pe zvonuri (sanchi) și pe surse (cică) confirmate din mediile diplomatice de la București – este o diversiune grosolană.

Nu trebuie prea multă experiență jurnalistică sau politică pentru a extrage mistificarea grosolană a datelor. Și pentru ce? Simplu. Să-l cauționeze în continuare pe Traian Băsescu, aflat în grațiile liderilor politici occidentali, să recontureze dimensiunea politică a actualului șef de stat ca potențial vector în politica internațională. Și, nu în ultimul rînd, să susţină noile formațiuni-fundații-ce-or-mai-fi, evident de dreapta, care, eventual, dacă nu reușesc să coaguleze în jurul lor un nou pol de dreapta – obsesia lui Traian Băsescu –, măcar să ducă un război de guerilă cu USL. Alianţa majoritară în Parlament degeaba a cîștigat trei serii de alegeri: nu poate nici să guverneze, nici să ducă un proiect politic coerent pînă la capăt fără intervenţia lui Traian Băsescu. Toate tertipurile utilizate în ultimele luni dovedesc acest fapt. Iar liderii USL, în loc să respingă aceste jocuri politicianiste care nu folosesc decît (și în exclusivitate) lui Traian Băsescu, se lasă antrenați în fel de fel de combinații, pe fondul unei pretinse coabitări, care destructurează, după PDL, și USL. Victor Ponta devine păpușa din mîna președintelui, Crin Antonescu este deja prins între focurile diverselor curente ale unui PNL care numai a partid liberal nu mai seamănă, după atîtea cooptări și aranjamente de culise.

Așa că nu ne mai miră că miile de delegați la Conferința (sau Congres, ce-o fi fost) PSD aplaudă de zor un proaspăt eliberat din pușcărie și confirmă, în bloc, faptul că justiția în România este o joacă de-a etica și nu una dintre instituțiile garante ale democrației. Sigur că a fost un substrat politic în condamnarea lui Adrian Năstase, dar a face din fostul prim-mi­nistru un erou precum Nelson Mandela sau Milovan Djilas este o cale lungă.

Pe acest fond, al unei vizibile „Pupat Piața Ende­pendenți“ între diferitele componente ale eșichierului politic românesc – o spunem a n-a oară: toate ieșite din mantaua fesenistă de după 1989 –, diversiunea cu candidatura lui Traian Băsescu la postul de secretar general NATO este halucinantă. Comentariul politic al știrii de la DCNews – ar fi interesant de aflat cine este în spatele acestui misterios site – mai avansa o altă bazaconie. O posibilă candidatură a actualului președinte turc Abdulah Gull. Stai, te crucești și scuipi în sîn. E posibil așa ceva? NATO să aducă în fruntea sa un lider politic islamist dintr-o țară care nu este membră UE și care, oricît de regională putere este, nu poate livra un lider care să controleze forța militară a Alianței Nord-Atlantice?

Poate am uitat ce este NATO, cu ce se ocupă, ce responsabilități are în dificilul joc al puterilor pe plan mondial. Nu ne putem juca cu astfel de scenarii. Adică americanii și aliații lor – să nu uităm de contribuția Statelor Unite la această alianță – nu mai au de unde alege secretari NATO decît dintre un comunist și un islamist? Măi să fie, prea e cusută cu ață albă. Nu se poate duce joaca de-a politica și cu așa-zisa coabitare pînă în pînzele albe. Și totuși: se poate. Atunci, de ce să ne mai mire cînd eroul lui Marin Preda zice „așa ceva nu există“, cînd vede girafa la Grădina Zoologică. Acolo ne găsim acum: privim la girafa coabitării, zicem că nu există, dar PSD şi Victor Ponta (care n-a spus nimic memorabil la întrunirea PSD) sînt foarte curtenitori şi umili cu Traian Băsescu. Prin coabitarea cu Traian Băsescu, USL devine o alianţă controlată, cu o singură miză: să se menţină la putere. Restul, ţara, votul românilor, discuţia despre justiţie, rolul preşedintelui Băsescu în stricarea politicii româneşti – vorbe în vînt. USL se dezice de electorat, pierde mizele şi se scufundă în limbajul de lemn al „coabitării“.

Declarația oficială a Administrației Prezi­dențiale că nu există nici o propunere concretă din partea română pentru o candidatură la vreo funcţie NATO confirmă doar afirmația noastră despre şmecheria lansată din același cuibușor de diversiuni. Două pe săptămînă. O așteptăm pe următoarea.

Bedros HORASANGIAN - Petrol, Islam şi Terorism

Statele Unite – şi omenirea întreagă, mare parte a ei, căreia îi pasă de moartea unor copii sau femei – se află din nou în stare de şoc. Atentatele cu bombe de la Boston, în timpul maratonului ce se desfăşura sub semnul unei deja vechi tradiţii, au lăsat deja cîţiva morţi şi răniţi în rîndul unor oameni nevinovaţi. Numărul victimelor – sute de răniţi, dintre care cîteva zeci în stare gravă – nu este stabilit. Autorităţile americane, în frunte cu preşedintele Barack Obama, au decretat stare de alertă şi au luat primele măsuri de urgenţă pentru a gestiona eficient situaţia de criză.

Pentru moment, nici o organizaţie nu şi-a asumat responsabilitatea pentru acest nou act criminal. Investigaţiile FBI-ului şi ale autorităţilor locale sînt în curs. Agenţiile de presă transmit non-stop derularea evenimentelor. Mai ales că în zona de sosire a concurenţilor maratonişti au mai fost identificate şi anihilate încă două pachete explozive, care ar fi mărit gradul de gravitate al atentatului şi, implicit, numărul victimelor. Dincolo de derularea strictă a evenimentelor – salvarea celor răniţi şi identificarea atentatorilor –, este relansată cu brutalitate o temă gravă a ultimului deceniu, cea a terorismului.
După atentatul criminal de la 11 septembrie 2001, Statele Unite ale Americii nu au mai fost ceea ce fuseseră pînă în acea zi. O mare putere a lumii. După 11 septembrie, s-a dovedit că forţa militară şi supremaţia tehnologică de necontestat ale Statelor Unite nu sînt suficiente pentru a menţine ordinea globală şi echilibrul puterilor în lume. Căci, dincolo de state şi armate, dincolo de ideologii şi de religii, există petrol. Sursa energetică primară fără de care lumea contemporană nu poate funcţiona. Pînă să se pună la punct noi tehnologii – s-a văzut că şi cele alternative, precum energia atomică, au dezavantaje şi riscuri –, vom depinde încă destui ani de aici înainte de petrol. Mare parte din această avuţie de care are nevoie omenirea se află în zone în care religia dominantă – ca să nu spunem exclusivă – este cea musulmană. Sub flamura verde a Islamului, nu pulsează doar îndemnul la credinţă al fiilor lui Allah, ci şi puţurile petroliere şi rafinăriile răspîndite în tot Orientul Mijlociu.

Din această luptă acerbă pentru resurse, din exploatarea cererii mereu crescînde de hidrocarburi, a crescut şi forţa din ultimele decenii a Islamului. Revendicarea unei noi identităţi. Şi recunoaşterea ei ca mare forţă în lumea de azi. Vreţi petrol? Plătiţi! Efectul a fost însă pervers. Creşterea veniturilor marilor ţări producătoare de ţiţei sau exportatoare de gaze naturale nu a dus şi la democratizarea acestor societăţi. Modernizarea lumii arabe, în primul rînd, dar observaţia este valabilă şi pentru Rusia sau Venezuela, nu s-a resimţit şi în planul marilor mutaţii ale paradigmei existenţiale. Un val de modernizare a societăţilor arabe, după obţinerea independenţei din anii ’60, s-a dovedit insuficient şi a dus la mişcările de stradă din ultimii ani, cu alungarea unor lideri autoritari şi corupţi. Pe acest fond de pauperizare şi de grave probleme sociale, Islamul a venit să ofere o iluzie şi un sprijin. Nu e vorba doar despre credinţă, ci şi despre un anumit sens al solidarităţii. Săraci sau bogaţi, putem fi alături unii de alţii, printr-o religie şi un crez care ne vor izbăvi şi elibera de mizeriile acestei vieţi. Enorme sume de bani au fost investite în învăţămîntul religios musulman, enorme sume de bani au fost alocate unor noi centre de cercetare, precum şi unor catedre de studii arabe/musul­mane în întreaga lume. Nimic rău, în principiu, dacă acestea ar fi dat roade. Nu au dat. Din neputinţa de a cuceri lumea cu sabia, ca pe vremea lui Saladin sau lui Mehmet I, s-au ivit alte două forme de luptă. Una economică, prin forţa petrodolarilor, şi alta militară, acest terorism care face, iată, alte victime.


Bătălia e în curs. Declinul Occidentului preconizat de Spengler este un fapt real. Şi intră cumva sub incidenţa creşterii şi descreşterii marilor imperii din lungul drum al istoriei. Departe de a se încheia, profeţia lui Fukuyama sfîrşeşte în analizele lui Huntington şi Edward Said. Asistăm, poate, la sfîrşitul dominaţiei democraţiilor occidentale; toate valorile umaniste ale ultimelor secole, promovate ca politici de stat, sînt în pericol. Se vor mobiliza democraţiile occidentale pentru a se apăra în faţa acestei agresiuni? Se vor găsi noi forme de coabitare între diferitele forme de guvernămînt actuale, mai mult sau mai puţin democratice sau autocratice? Va avea suficientă forţă Islamul însuşi să-şi resusciteze şi alte virtuţi decît cele ale unui militantism violent şi sîngeros? Sînt multe interogaţii ce revin cu brutalitate în actualitate, chiar acum. Chiar azi, cînd la Boston încă nu se ştie numărul exact al victimelor, iar lupta contra terorismului, evident, va căpăta accente noi. Să sperăm că luciditatea şi încrederea în forţa de regenerare a Binelui vor învinge resentimentele, iar pragmatismul deciziilor necesare va influenţa în bine viitorul omenirii. Unde sîntem cu toţii, cu şi fără petrol, cu şi fără Islamul ieşit din matcă. Violenţa şi terorismul nu vor izbîndi. Ar trebui să credem în asta.

Bedros HORASANGIAN - Lady Margaret Thatcher


A murit, la 87 de ani, Baro­neasa Margaret Thatcher, fost prim-ministru al Marii Britanii. Foarte cunoscută mai ales sub denumirea de Doamna de Fier. Mai puţin se ştie că formularea îi aparţine unui jurnalist rus din anii ’80. Ani în care Margaret Thatcher, care a condus guvernul conservator – şi a fost prim-ministru între 1979 şi 1990 –, şi a fost, alături de preşedintele american Ronald Reagan, „umăr lîngă umăr“, cum s-a tot scris, împotrivindu-se cu bravură şi consecvenţă regimurilor comuniste. Nu a fost doar singura ei formă de îndîrjire, într-o lume politică unde interesele depăşesc spaţiul de manevră al unei tenacităţi conjuncturale şi al unei răbdări puse deseori la încercare. Vom mai evoca, pe scurt, cîteva dintre contribuţiile majore ale acestei politiciene de mare anvergură. A preluat conducerea ţării cînd aceasta se afla în genunchi şi a lăsat-o pe propriile ei picioare, după expresia utilizată de actualul prim-ministru, David Cameron, care şi-a întrerupt un turneu european pentru promovarea unei Uniuni Europene mai flexibile – opţiune, dacă e să ne gîndim bine, ce se regăseşte şi în filozofia politică a lui Margaret Thatcher însăşi.
Dispariţia acestei femei britanice, prima care accede la rangul de prim-ministru într-o ţară în care militantismul sufragetelor şi conservatorismul rigid al unei vechi tradiţii s-au confruntat de multe ori, generează, pe lîngă multe rememorări din deceniile trecute, şi destule interogaţii ce ţin de prezent. De prezentul şi de viitorul Marii Britanii, dar şi al Uniunii Europene, din care fac parte nu doar cei care locuiesc dincolo de Canalul Mînecii. Nu doar diferenţa dintre lira sterlină şi euro, dintre circulaţia pe stînga sau dreapta sau dintre micul dejun continental şi breakfest-ul anglo-saxon, mult mai consistent, sînt puse astăzi în joc.

Margaret Thatcher a fost omul potivit la momentul potrivit. Cînd a relansat econonomia britanică, prin măsuri dure – privatizarea marilor companii de stat, flexibilizarea pieţei muncii şi reducerea influenţei sindicatelor în viaţa politică –, şi a repus Marea Britanie (to put on the map) pe scena politică a lumii contemporane. Sigur că a creat controverse şi a generat inevitabile ostilităţi. Dar roadele unei viziuni coerente s-au văzut destul de repede. Sigur că realegerea ei la al doilea mandat a fost consecinţa atitudinii ei inflexibile vizavi de o idee, şi nu doar ambiţia de a păstra nişte insule aflate undeva la capătul lumii. Războiul dintre Marea Britanie şi Argentina coloneilor a fost un prim mare succes al unei femei dîrze. Victoria simbolică pentru păstrarea Insulelor Falkland sub stindard britanic a fost mult mai importantă decît cea militară. Perla coroanei britanice – The Navy, Marina Militară – a dovedit că Marea Britanie este încă în jocurile geostrategice ale lumii contemporane. Pe cît a fost de inflexibilă cu liderii de la Kremlin, pe atît a dat dovadă de înţelepciune şi simţ al realităţii sprijinind doleanţele Chinei de a integra Hong Kong-ul. Ceea ce s-a şi întîmplat, Henry Kissinger şi Margaret Thatcher fiind artizanii acestei reinserţii a Chinei în politica mondială. Prietenia şi respectul afişat pentru liderul sovietic Mihail Gorbaciov a fost şi el de bun augur pentru detensionarea multor posibile tensiuni de pe scena politică internaţională.
Faptul că a avut tăria să demisioneze şi să renunţe la putere în noiembrie 1990, cînd se afla deja la al treilea mandat şi, fiind atacată şi criticată din toate părţile, a crezut că poate sluji Marii Britanii dacă se retrage, spune suficient despre forţa şi caracterul acestei femei. Un om politic admirabil. Lucid şi responsabil. Şi ar mai fi multe de rememorat.

Să mai spunem că acel program, aparent minor, Free School Milk pentru copiii britanici, a fost iniţiativa ei, pînă să devină subiect de glume proaste la Bucureşti? Că thatcherismul promovat de ea, în filiaţie directă cu filozofia politică a conservatorismului englez – fiecare să-şi poarte de grijă şi nu guvernul să răspundă pentru nevoile personale sau de familie ale fiecăruia –, a ajuns, într-o formă degradată din păcate, şi la Bucureşti? Nu este momentul acum să facem comparaţii între politicile de dreapta propuse şi bine puse în practică în Marea Britanie şi cele încercate la noi.


Oamenii politici din toată lumea deplîng azi la unison dispariţia acestei distinse doamne. Ultimele luni de viaţă le-a trăit la Hotel Ritz, din Londra, ca invitată a proprietarilor, pentru a i se uşura acordarea de asistenţă medicală necesară în cazul unei sănătăţi precare. Purtătorul si de cuvînt, Lordul Bell, a anunţat că familia nu doreşte funeralii de stat (state funeral) – care presupun mari cheltuieli –, ci va avea loc doar o ceremonie funerară (ceremonial funeral) cu onoruri militare şi cu participarea reginei Elisabeta II-a la St. Paul Cathedral din Londra. În cursul săptămînii viitoare. Interesant de văzut cine va reprezenta România la ceremoniile de la Londra. Regele Mihai, preşedintele Traian Băsescu sau Daniel Constantin, ca preşedinte al Partidului Conservator din România?! Dincolo de această dilemă de protocol, rămîne amintirea unei mari doamne, de fier sau din ce-o fi fost ea plămădită, a istoriei moderne europene.

Bedros HORASANGIAN - Cazul Kövesi, compromis sau șantaj?
Multă vînzoleală retorică în ultimele zile pe scena politică românească. Președintele-jucător, departe de a-și fi epuizat apetitul de a zgîndări societatea românească cu teme alese de pe agenda sa de scandalagiu politic, ține din nou capul de afiș al actualității. Degeaba au fost alegeri locale – din care PD-L a ieșit foarte șifonat și slăbit – care au dat o anume coloratură spectrului politic autohton. Degeaba au fost alegeri parlamentare din care a reieșit o nouă majoritate care a năruit orice fel de relansare a PD-L-ului pe scena politică. Degeaba a scăpat ca prin urechile acului, vara trecută, actualul locatar de la Cotroceni de o suspendare dorită de milioane de români. Degeaba, degeaba. Nimic nu s-a schimbat în comportamentul fostului comandant de navă. Traian Băsescu și acoliții săi joacă tare în continuare. Ce-am avut și ce-am pierdut, restul nici nu contează. După noi, potopul. Interimatul de la conducerea Direcției Naționale Anticorupție, care durează de o bună vreme, se dorește a fi rezolvat. Că sînt indicații și presiuni și de la Bruxelles, asta e clar. Dar mingea numirii/numirilor din sistemul judiciar românesc este la București.
A treia putere în Stat nu este aleasă. Mereu a fost numită. Nu profesional – altfel, nu am fi avut fel de fel de zegreni, aspazii sau danileți și hăineli –, ci pe criterii clientelare. Nu e ceva nou, dar acum este vizibil și bate la ochi. Oricît am închis și închidem ochii. Dar, știm bine, un făcut cu ochiul poate salva omenirea. Sistemul juridic românesc aici se află. Într-un moment critic. Și se face cu ochiul. Știind bine că nu are mijloace legale de a combate și înfrînge sistemul, marea speranță a reformismului sistemului judiciar românesc – am numit-o pe Mona Pivniceru – s-a retras, resemnată, spășită diplomatic, la Curtea Constituțională. Pe drept cuvînt. Ce era să mai facă? Situația a rămas să fie rezolvată de președintele României – care aprobă sau nu numirile – și de prim-ministru. Care propune. Care pe care. Joc unu la unu. Plus străinătatea. Care, bine prelucrată și fals informată de către trompetele propagandei băsesciene, a transmis, mereu, sugestii pentru ce, cine și cum să se facă treburile la București.

Acum, scandalul de ultimă oră este generat de o posibilă numire a Laurei Codruța Kövesi. O procuroare obscură din inima Ardealului – nu știm dacă vreo facultate de Sociologie a făcut vreun studiu despre arealul de răspîndire a noii ciocoimi ițite după ’89 pe baza apartenențelor la o anume zonă geografică, avem o vagă senzație că Transilvania lui Boc ar fi pe primul loc, dar s-ar putea să greșim –, după ce a fost numită cu totul arbitrar, fără nici o expertiză profesională și intelectuală (cu plagiatul cum a rămas, sau doar cel al lui Ponta urzică sentimentul etic al dreptei intelectuale române dedate florarului justițiar?), ajunge șefa procurorilor din România.

Ani în șir, a fost o coadă de topor a lui Traian Băsescu şi, consumîndu-i-se mandatul, a primit o sinecură diplomatică la Bruxelles. De ce este nevoită conducerea USL – via premier – să înghită șantajul lui Băsescu Traian? Acum este în cărțile numirii ca șefă la DNA. Băsescu vrea ca prin oamenii lui de casă să controleze justiția. Și asta în timp ce la Bruxelles se țipă că justiția și statul de drept sînt în pericol, dacă nu mai sînt în funcție, s-o spunem pe românește, oamenii lui Traian Băsescu. Și se joacă iar tare.

Premierul Victor Ponta, care a semnat nu se știe bine ce convenție a coabitării cu șeful Statului – cu totul în afara oricărui pact, pentru că votanții USL-ului nu au fost înștiințați de astfel de aranjamente de culise –, este dispus să cedeze, ca și astă vară, la presiuni externe – nici acelea nu se știe bine cît de reale –, țîfnei și ambiției lui Traian Băsescu de a controla tot ce este putere. Asta nu mai este Realpolitik din partea lui Victor Ponta, este șantaj de tip mafiot – așa cum se aude – din partea șefului Statului. Ori puneți pe cine vreau eu, ori vă rad. Și așa o tot ducem de luni bune, din vara trecută, cînd fostul și actualul președinte a pierdut contactul cu lumea reală. Stînd în bunkerul de la Cotroceni și ascultînd doar ce i se livrează de către servicii și de consilieri, Traian Băsescu nu conduce România decît pe hîrtie. Instituțiile și oamenii simpli o duc după vechea lege a pâmîntului românesc: zi ca el, și fă ca tine!

Descurcăreala ca politică de stat. Improvizațiile ca știință a conducerii. Totul de mîntuială, poate ne-o mîntui de păcate și bunul Dumnezeu. Căci între sărbătorile pascale și cele ale Crăciunului ne orientăm după cum bat cheful și capriciile lui Traian Băsescu. În acest caz, al numirii Laurei Codreței Kövesi, doar de a-i satisface damblaua șefului Statului, USL-ul este obligat să NU mai accepte nici un compromis. Nici un șantaj. N-o să se întoarcă Dunărea să curgă spre Budapesta și Viena oricît ar zbiera alde Monica Macovei SRL că justiția va fi politizată și că statul de drept este în pericol că vin bolșevicii lui Lukașenko la București. Este delirant ce se întîmplă la București. Din păcate, din nefericire, nu toată lumea se poate retrage la Curtea Constituțională, precum Mona Pivniceru, și să privească, de acolo, tristul și penibilul spectacol politic autohton.

Răspuns final, NU!

Bedros HORASANGIAN - Adio PD! Adio PDL!
O nouă telenovelă de prost-gust s-a consumat la sfîrşitul săptămînii trecute. Convenţia Națională a fostului partid de guvernămînt, care urma să desemneze un nou președinte al acestei formațiuni politice, a dus – cine s-ar fi așteptat, la casele de pariuri cota ar fi fost 1:1.000.000 – la un final neașteptat. Votul celor 5.000 de delegați a decis la urne – oricît de contestat a fost el; manevră veche această diversiune cu acuzele de furt la vot, moştenită de la fostul comandant de navă – că noul lider este Vasile Blaga, unul dintre cei trei candidați la președinția PDL.
Nimic surprinzător în această opțiune. Monica Macovei, ca reprezentantă a reformiș­tilor de mucava și cu fasoanele ei de Ioana D’Arc a eticii mioritice, nu a strîns decît în jur de 200 de voturi. Bătălia lui Vasile Blaga cu Elena Udrea a fost mult mai strînsă decît aștepta galeria, atentă mai mult la costumațiile și declarațiile Elenei Udrea decît la proiectele ei politice. A avut cîștig de cauză fostul vameș, pe fondul unor contestații și acuze de tot felul. Cînd e vot e vot, dacă e democrație orice comentariu devine caduc. Dacă e autocrație, atunci nu mai contează voturile, falsul devine realitate și măsluirea realității, act normativ. Avem exemple în istoria modernă a României.

Vasile Blaga este noul președinte al PDL. Ne place, nu ne place, societatea românească ia act de votul celor din PDL. Doar că șeful Statului român – care teoretic este neutru din punct de vedere politic, după litera Consti­tuției la care se face mereu referire, fără să accepte şi să respecte prevederile ei – s-a comportat ca o chivuță supărată pe vecinele care i-au stricat socotelile. Voința expresă și fățișă de a o impune pe Elena Udrea – nimic din trecutul ei politic și profesional nu îndreptățea această dorință – ca lider de partid a eșuat în fața votului la urne al delegaților pedeliști. Sigur că o majoritate lejeră în favoarea lui Blaga ar fi estompat cîrîielile de după vot. Dar și așa, cu peste 300 de voturi în plus, Vasile Blaga devine liderul principalului partid de opoziție din România.

S-a petrecut apoi o dramoletă la care nu se aștepta nimeni. Traian Băsescu, președintele în exercițiu al României, s-a supărat ca văcarul pe sat. A decis de unul singur și de capul lui – că doar n-o fi dat telefoane la Bruxelles, Berlin și Washington pentru a lua această hotărîre, dar mai știi? – să se despartă de partidul care l-a făcut, dintr-un simplu navigator, om politic. FSN-ul postdecembrist, aripa Roman, i-a oferit şansa unei prestigioase cariere. Primul partid în care Traian Băsescu s-a impus a fost PD (FSN), stînga fesenistă. Se uită de legătura cu această grupare politică, astăzi cînd Traian Băsescu nu vorbește decît despre dreapta politică. Dreapta și dreapta, stînga îi pute. Chiar așa? Chiar așa.

PDSR l-a făcut secretar de stat. Ministru. Nașterea Partidului Democrat, puiat din mantaua FSN-ului, n-a fost decît o primă diversiune de a mima democrația încă firavă în România. PD-ul a funcționat ca masă de manevră între firava Convenție Democratică și masivul bloc stîngisto-fesenist. Apoi, Traian Băsescu a ajuns primar general al Bucu­reștilor. Finit coronat opus, ajunge președinte al României şi devine și om de dreapta, printr-o manevră nocturnă, cînd, via PPE, PDL-ul ajunge, din partid de stînga, unul de dreapta. O dreaptă guralivă, zice-se, al unei drepte inexis­tente în România.

Fără sprijinul unui partid, Traian Băsescu nu ar fi realizat nimic în plan politic. Oricît de charismatic ar fi fost, oricîtă popularitate ar fi avut, oricît de autoritar se autodeclară că a fost, oricît de locomotivă a fost și ar vrea să fie pentru o viitoare construcție politică la care tînjeașke și boleașcke. (un bun spectacol Ca­ragiale realizează cu discreție minunatul actor care este Nicolae Urs – toate gîlcevile politice de azi se găsesc în textele lui I.L. Caragiale de ieri).

Contrar oricăror prevederi ale Constituției României, Traian Băsescu s-a implicat în alegerile de la PDL, arătîndu-şi făţiş simpatia pentru Elena Udrea. Acum supărarea lui intempestivă și despărțirea de PDL depășesc logica curentă. Consecințele sînt rele. Nu doar pentru un partid precum PDL care va căuta să se repoziționeze în plan politic, cît pentru întreaga atmosferă creată. Cît timp va fi în funcție – și credem că-și va termina mandatul liniștit, toate ipotezele cu suspendarea sînt nerealiste, căci ar urla Europa, iar, că e „puci“ și „lovitură de stat“ – vom avea parte de gîlcevi, zîzanie și mahala. Preşedintele României nu știe și nici nu se dovedește în stare de altceva. Postura de șef de stat l-a depășit. Nu e nevoie ca personajul să-ți fie simpatic sau antipatic. Ar fi o mare greșeală a USL-ului să se ciondănească tot timpul cu acest personaj malefic. Știe foarte bine să facă rău. Vorbește în numele poporului român, dar nu-i reprezintă aspirațiile și nevoile imediate. Lăcrimatul actoricesc pe micile ecrane nu ține locul unor decizii și intenții lucrative pentru Țară și Neam.

Despărțirea lui Traian Băsescu de PDL poate duce la o clarificare doctrinară pe scena politică românească, adică desfacerea PDL-ului și a USL-ului în componentele ei arbitrar asociate și reașezarea forțelor politice românești pe baze ideologice și doctrinare reale. Dar pentru asta avem nevoie de bunăstare, de un alt nivel de trai, de crearea unei clase mijlocii suficient de puternice și numeroase pentru a alimenta, eventual, curente/ partide de stînga sau de dreapta.. Atunci, poate, se va fura mai puțin și lupta împotriva corupției nu va mai fi un punct central pe agenda politică a României. Viitorul României este în UE și Schengen. Fără Traian Băsescu. Deja istorie. Urîtă.

P.S. Mulțumesc cititorului care apreciază articolele mele doar cînd NU scriu despre Traian Băsescu. Nici mie nu-mi face plăcere. Real­mente, mi-ar face mare plăcere să scriu despre Camus, Cehov, Radu Petrescu sau Alex. Leo Șerban. Căruia i-a apărut recent, la Paris, o minunată carte despre Proust, La Planète Proust. Esquisse d’ un journal de lecture (Edition Non Lieu, 2013). Voi încerca s-o comentez și să mai uităm de Traian Băsescu.

La 13 martie 2013, Conclavul cardinalilor de la Roma l-a ales pe robul lui Dumnezeu, Francis Mario Bergoglio, al 266-lea Papă din istoria Bisericii Catolice. Născut în Argentina din părinți italieni, viitorul Suveran Pontif are un traiect existențial firesc. Studii medii și superioare de toate felurile, parcurgînd toate rangurile posibile. De la intrarea în preoție, în 1969, pînă la numirile succescive ca episcop, arhiepiscop (1998) și car­dinal (2001). Un prelat de rang înalt, ajuns Papă, pe care omenirea, nu doar creștinătatea, îl descoperă abia acum. Sigur că exista o anumită așteptare din partea creștinătății vizavi de succesorul lui Ioan Paul al II-lea, care a marcat un moment de cotitură în viața (nu doar) a Bisericii Catolice.
În mod cert, recent retrasul Papă Benedict al XVI-lea a fost depășit de sarcina uriașă pe care o incumbă job descriptionul papal. Nu doar din cauza vîrstei și a unei sănătăți precare, ci şi din lipsa unei viziuni asupra lumii de azi. Nu despre dragostea de Dumnezeu este vorba. Papa Ioan Paul al II-lea – oricît de slăbit și văduvit de putere – emana forță și dragoste de oameni. Ca și regretatul Arhiepiscop Hristo­doulos al Întregii Elade sau ÎPSS Mitropolit Barto­lomeu al nostru, de la Cluj.

Noul Papă argentinian, iubitor de simplitate, dar și de fotbal și tango (și asta spune ceva), poate aduce un suflu nou nu doar Bi­sericii Catolice, creștinătății ei, urbi et orbi, cît și dialogului interconfesional și interetnic. Este limpede că problemele grave ale umanității nu pot fi rezolvate doar de oamenii politici. Este limpede că multele rele ale lumii de azi, de la criza globală și sărăcia în care trăiesc milioane și milioane de oameni, mai mult sau mai puțin „copiii Domnului“, au nevoie de abordări complexe și bine articulate. Este limpede că omenirea a ajuns în punctul critic în care doar solidaritatea, compasiunea, toleranța și credința – în ceva anume, oricît ar diferi el, de la o cultură la alta – mai pot aduce un dram de bine. Și de speranță.

Noul Papă Francisc are, prin parcursul său existențial și prin întreaga sa bio(biblio)grafie spirituală, toate datele pentru a veni în întîmpinarea multor așteptări. Faptul că este și vrea să rămînă un simplu slujitor al lui Dumnezu, fără ifosele și fasoanele care îl fac repede pe om neom, cînd accede la putere, spune foarte multe. Faptul că prioritatea lui este justiția socială, o anume aprehensiune față de cei loviți de soartă, iar spune ceva. Reconstrucția unei întregi creștinătăți și dialogul cu celelalte confesiuni vor continua. Faptul că liderii religioși musulmani din Argentina au salutat alegerea noului Papă Francisc – considerat pro-dialog – ar putea fi de bun-augur, după anumite ieșiri, considerate ca antimusulmane, ale fostului Papă Benedict al XVI-lea. Priorităţile celui întronat la Roma în aceste zile ca Papă și Suveran al Statului Vatican – poate nu ar strica trimiterea unui nou ambasador acolo, de talia lui Theodor Baconschi, și renunțarea la improvizații – rămîn grija pentru cei săraci și inegalitatea economică, respectarea drepturilor omului, avortul, eutanasia, soarta bătrînilor și a celor neputincioși. O perspectivă umanistă, dincolo de ideologii și doctrine politice în stare să dea o anume consistență măsurilor concrete pe care liderii politici ai lumii sînt obligați să le ia. Doctrinele de dreapta și de stînga nu mai produc efecte cînd situația omenirii scapă de sub control. Dovadă ce face președintele Obama, dovadă ce fac atîția lideri politici ca să salveze situații care pot duce la dezastru. În acest context extrem de complicat și cu un echilibru fragil – în care e nevoie de dragostea de oameni și de Dumnezeu, oricare ar fi el, sau chiar absent de ar fi –, noul Papă Francisc va avea un cuvînt greu de spus. La o întîlnire cu jurnaliştii, Francisc I a mărturisit: „În timpul alegerii, mă aflam alături de arhiepiscopul din São Paulo Claudio Hummes, un ma­re prieten. Cînd voturile în favoarea mea au atins două treimi, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: «Nu îi uita pe săraci!». Imediat, în legătură cu săracii, m-am gîndit la Francisc din Assisi, omul sărăciei, omul păcii“.

P.S.: Profit de acest moment pentru a relata o poveste de acum 1500 de ani. Aflată în aceste zile. Cu un tîlc anume, care, de ce nu?, ar putea să fie și pentru noi o lec­ție. În anul 451, pe 26 mai, armenii de sub conducerea generalului Vartan Ma­migonian dau o bătălie sîngeroasă împotriva perșilor. Cei 50.000 de oșteni ai armenilor sînt copleșiți de cei 200.000 de soldați perși – am o vagă bănuială că cifrele sînt relative – care au și elefanți de luptă. Armenii pierd bătălia, Vartan Mamigonian moare în sîngeroasa încleștare, împreună cu alte nouă căpetenii militare. Dar, cu toate că perșii sînt învingători, aceştia renunță să mai cotropească Armenia și să-i oblige să treacă la mazde­ism. Așa cum se dorea. Ce voiam să relev. Una dintre căpeteniile militare ale armenilor vasak – rog a se păstra litera mică – Siuni, dintr-o veche familie de nobili, își trădează compatrioții și trece de partea perșilor. El scapă cu viață, luptînd alături de perși împotriva conaționalilor săi. Doar că. Doar că după aceste moment numele de vasak dispare de la armeni. Nici nu auzisem de acest nume pînă de curînd. Nici un părinte nu-și va mai boteza băiatul cu numele de vasak. Care este șters din toate cronicile și numele lui nu mai este pomenit nicăieri. Am aflat de povestea asta dintr-o cronică veche. Ar fi tare frumos dacă i-am prinde tîlcul. Vartan Mamigonian este pomenit în fiecare an și are o sărbătoare anume. Care se numește Vartananț. Cînd se cinstesc nume­le lui Vartan și al celor care nu poartă nume de sfinți. Sic transit gloria mundi.

Bedros HORASANGIAN - Papa Francisc al săracilor

Bedros HORASANGIAN - Cum merg treburile în România?

Au trecut aproape trei luni din noul an. Sîntem în 2013. USL e la guvernare, Traian Băsescu declară că la o eventuală nouă suspendare se va bate pentru a cîştiga voturile populaţiei. Ca să vezi ce-l bate gîndul pe Traian Băsescu şi ce idei pozitiv-constructive la adresa naţiunii române îl pasc în prag de primăvară! Nu contează cum stăm cu Hidroelectrica, Oltchimul şi AGRI (avem noi date şi informaţii corect-reale după o cercetare susţinută de mai bine de o săptămînă, la cerere expresă le oferim), nu, desigur, noi o ţinem langa cu matrapazlîcurile, dovedite sau nu, ale liderilor USL. Ideea ar fi ca nimeni în ţara asta să nu doarmă liniştit. Toţi să ne temem, nu se ştie ce se poate găsi în trecutul fiecăruia dintre noi.
Opoziţia pedelistă face gălăgie şi multă figuraţie declarativă, după eşecul usturător – neasumat, altminteri – de la precedentele alegeri locale şi parlamentare. Doar preşedintele Băsescu se ţine tare şi mare, cu efecte sonore doar.

Puterea legislativă, cea executivă şi cea judecătorească încearcă să menţină în stare de funcţionare instituţiile care influenţează viaţa de zi cu zi a cetăţenilor. Căci, fie că ne place să teoretizăm şi să dezbatem, fie că nu, gravele probleme sociale, economice şi financiare trebuie gestionate eficient. Nu mai vorbim de multiplele aspecte legate de politica externă şi de exigenţele pe care le presupune apartenenţa României la mecanismele UE şi NATO.
Guvernul lui Victor Ponta – în cap cu primul ministru şi consilierii săi – au de rezolvat enorm de multe probleme. Care mai de care prioritare. Fie că e vorba de bani, fie că e vorba de oameni, de cetăţenii României. Ce vrem să spunem prin aceste simple afirmaţii, care nu se doresc originale? Că vînzoleala de zi cu zi din spaţiul politic nu foloseşte la nimic. Că atmosfera de tensiune şi de agitaţie permanentă pe scena politică nu e utilă nimănui. Că nu aşa se pot gestiona treburile dinăuntrul şi din afara ţării. Şi iar ajungem la atribuţiile şi prestaţia actualului preşedinte al României. Departe de a face o fixaţie pentru acest personaj, nu avem cum să nu remarcăm toate ieşirile la rampă şi diversiunile la care se dedă – în fiecare săptămînă are două teme noi – ca să distragă atenţia şi să compromită eforturile celor care chiar ar putea face ceva pentru ţară.
Ideea, cu totul greşită, dar repetat şi cu insistenţă aruncată în moara de vorbe, ar fi următoarea: doar (aşa-zisa) dreaptă a Elenei Udrea, a Monicăi Macovei şi a lui Vasile Blaga – ca să amintim doar de candidaţii la noua şefie a PD-L-ului – ar fi capabilă de ceva bun.

Ce să spunem? S-a văzut în ultimii ani de ce este capabilă, unde au dus anii de guvernare Emil Boc şi cum a votat prostimea cînd a fost pusă să voteze. De referendumul pentru suspendare ce să mai vorbim? Ce s-a întîmplat cu cele două milioane de voturi furate şi cu „lovitura de stat“? Nimic, praf, diversiune, amăgirea celor care încă mai cred în „statul de drept“ proclamat de Traian Băsescu. Doar de el, „garantul României europene“, către care s-au pornit „lovituri de stat“ (idee ce a prins, îmi pare rău că nu pot accepta diversiuni atît de hilare).
Urlăm din toţi rărunchii să audă toată Europa, de care nu voia să ştie Caţavencu – şi apoi, uite ce zic Barroso şi Merkel. Ne place sau nu, asta este situaţia: în România, nimic nu merge şi nu e bine. Trăim în România. E greu, însă, pentru preşedintele (ranchiunos) Traian Băsescu să înghită hapul ăsta; el foloseşte în continuare toate pîrghiile pentru a sabota, aşa cum se aude, orice mişcare bună a noii administraţii. Li se aduc acuzaţii unuia sau altuia dintre liderii de marcă ai USL – ultimul luat în tărbacă fiind secretarul general – sau se codoşeşte la Bruxelles, susţinut de Monica Macovei, pe post de dezinformatoare- şefă.
Apoi ne mai mirăm că Germania a luat poziţie oficială împotriva primirii noastre în Spaţiul Schengen – corupţie, corupţie zice mereu şi TB! – şi că televiziuni din Anglia, Franţa şi Germania difuzează emisiuni mizericordioase despre români şi România. Tre­cem peste faptul că aceste subiecte (reale şi „tari“) sînt o bună sursă de inspiraţie pentru Noul Val al cinematografiei (de succes internaţional real) – abia aşteptăm un film despre scandalul cărnii de cal sau despre căsătoriile minorilor din comunitatea romă... Ar trebui să încercăm, totuşi, să desluşim unde ne situăm şi ce ar fi de făcut în condiţiile date.
Intrarea în Schengen nu e o joacă. Ar confirma integrarea noastră europeană şi euroatlantică. Acolo, aici, ne este locul. Decla­raţiile unor lideri politici (Titus Corlăţean, spre exemplu) că nu ne pasă nu sînt bine-venite. Nu ne putem alătura Turciei care, prin vocea preşedintelui de la Ankara, Abdullah Gul, ne atrage atenţia că în 2050 ţara sa va avea cea mai emergentă economie din Europa. Presupunînd că, în 2050, vom mai avea Europa şi aceasta nu va deveni un soi de Emiratele Unite ale Europei. Schengen? Da, ar fi nevoie de susţinute eforturi diplomatice şi de măsuri interne concrete, nu de declaraţii ţîfnoase. Guvernul USL are încă mari probleme în diplomaţia externă, unde cauza României este subminată de nepricepere, dar şi de vocile parlamentarilor europeni PDL, care nu scapă prilejul să atace guvernul USL, chiar şi atunci cînd interesul naţional ar impune o altfel de abordare.

Mai e nevoie şi de alte măsuri, cu precădere din zona economică. Relansarea economiei – o prioritate zero. Investiţii şi exporturi – cît de multe. Sună banal, dar e real! Nevoia de bani pentru Statul român – id est cetăţeanul român – este acută. Aici trebuie implementate proiecte viabile şi eficiente. Absorbţia fondurilor europene să depăşească faza gargariselilor de partid şi să fie încredinţată celor care chiar au expertiză. În rest, o politică fiscală şi monetară abilă ar putea juca un rol important. Măsurile de forţă – filmate spectaculos, cu mascaţi şi descinderi nocturne – nu au condus nicăieri. Evaziunea fiscală trebuie combătută, nu doar clamată, cum făcea fostul premier, Mihai Răzvan Ungureanu, mult prea puţin dornic să intre în păienjenişul reţelelor mafiote de tip Blejnar şi mult mai preocupat de loţiunile de corp.
Dacă ar exista voinţă politică şi consens transpartinic pentru combaterea corupţiei atît de des invocate, am putea avea rezultate notabile repede.
Cam aici ne aflăm.

Bedros HORASANGIAN - Situația din Nagorno-Karabagh și neliniștile deputatului PDL de Teleorman, Lucian Militaru

Pe 12 februarie 2013, deputatul PDL Lucian Militaru – fost primar al orașului Videle, ales pe 20 decembrie de cetățenii din Colegiul Electoral 4 Videle să le reprezinte interesele în Parlamentul României – face prima declarație politică din cariera sa. Surpriză. Nu găsim în declarația noului parlamentar nimic legat de problemele curente ale videlenilor sau, in extenso, ale teleormănenilor, care au și ei destule chestiuni arzătoare de rezolvat. Declarația politică a deputatului PDL Lucian Militaru – cu datorii la bancă de 72.000 de roni, cu scadență în 2020, venituri, ca primar la Videle, 38.889 de roni, soția: 8.892 de roni, ca administrator la Milimar Consult SRL Videle, respins de comisia de etică a PDL (oare pentru că apare în stenogramele dosarului Motorina?), dar participînd, totuși, la alegeri – este una legată de situația din Nagorno-Karabagh. Ca să nu existe nici o interpretare speculativă ulterioară, reproducem întreaga declarație politică a deputatului Lucian Militaru, din 12 februarie 2013.
„Vă readuc în atenţie o problemă a cărei soluţie nu poate veni decît prin eforturile concertate ale ţărilor şi ale organizaţiilor internaţionale: conflictul din Nagorno-Karabagh.
Început în anii 1987-1988, ca urmare a unor pretenţii teritoriale nefondate din partea Armeniei către Azerbaidjan, conflictul armeano-azerbaidjan a dus la ocuparea a 20% din teritoriile Republicii Azerbaidjan. În consecinţă, şi-au pierdut viaţa aproximativ 30 de mii de azerbaidjeni, 50 de mii au fost răniţi şi aproape un milion de azerbaidjeni au fost nevoiţi să preia statutul de refugiaţi şi imigranţi. La momentul actual regiunea Nagorno-Karabagh şi cele şapte unităţi teritoriale adiacente se află sub ocupaţia forţelor armate ale Republicii Armenia. Printre acţiunile de deosebită cruzime întreprinse de partea armeană sînt omorurile în masă în numele naţionalismului şi al diferenţelor etnice, comise în oraşul Hodjali în noaptea din 25 spre 26 februarie 1992. Ca urmare a masacrului de la Hodjali, cu deosebită cruzime au fost omorîţi 613 cetăţeni, din care 106 femei, 63 de copii şi 70 de bătrîni.

Avînd în vedere cele expuse, cred că se impune ca statele din comunitatea internaţională să susţină integritatea teritorială, inviolabilitatea hotarelor statului şi suveranitatea Republicii Azerbaidjan, recunoscute la nivel internaţional.
Nu în cele din urmă, statele democratice care fac parte din Organizaţia Naţiunilor Unite ar trebui să solicite părţii armene executarea tuturor deciziilor acceptate de organizaţiile internaţionale privind conflictul armeano-azerbaidjan, şi anume Rezoluţiile 822, 853, 874, 884 ale Consiliului de Securitate ONU privind eliberarea imediată, completă şi necondiţionată a teritoriilor ocupate ale Republicii Azerbaidjan, în calitate de prim pas în instaurarea păcii în regiune“.
Există, oare, vreo expertiză profesională sau vreun interes anterior al deputatului de Teleorman pentru a emite păreri, sugestii, opinii, observații sau, de ce nu, nemulțumiri legate de conflictul (înghețat, în termenii utilizați în ultimii ani) dintre Azerbaidjan și Armenia? Răspuns: NU! Şi atunci?
De unde pînă unde interesul subit al deputatului Lucian Militaru pentru situația geopolitică din Caucaz și pentru cea a azerilor – deputatul folosește termenul azerbaidjeni, care ar putea fi folosit dintr-o eronată traducere – năpăstuiți de armeni?

Declaraţie cu miros de ţiţei




Deputatul de Videle Lucian Militaru este văr cu… Adriean Videanu.Văr bun. Ce zicea mai an vărul Adriean Videanu, care a fost primar de București şi ministru plin la Ministerul Economiei? Că avem interese majore privind proiectul AGRI. Care proiect AGRI se ocupă tocmai de transferul gazelor azere din zăcămîntul Shah Deniz II în Europa. Cum? Printr-un proiect comun Azerbaidjan-Georgia-România. AGRI se opune acelui mult discutat NABUCCO, în care România a luat praful de pe tobă. Cum? Printr-o conductă care să ducă gazele azere din Caspica la portul georgian Kulevi, unde să fie lichefiate, transportate cu vapoarele peste Marea Neagră, apoi deslichefiate în terminalul LNG din portul Constanța. Pe conducte românești, gazele azere vor merge în Europa. Costul proiectului? 4, 5 miliarde de dolari, cîte 1,5 miliarde de căciulă.
Partea azeră și-a asumat și construcția în România a 200 de benzinării, un număr de 50 fiind deja realizate, în judeţele din Moldova, mai ales. Cine a semnat contractul de asociere? Președintele Traian Băsescu. Unde? La Baku, cu prilejul vizitei sale oficiale, cînd a semnat patru acorduri (inclusiv unul militar) și a dat, a doua zi, o declarație. Tot politică. Despre faptul că azerii și-au pierdut răbdarea în chestiunea Nagor­no-Karabagh și că ar fi cazul ca Armenia să-și revizuiască atitudinea și să retragă sprijinul acordat autorităților din Nagor­no-Karabagh. Formularea din textul declarației politice emise la Baku de președintele României era tranșantă și depășea ipocriziile diplomatice utilizate în mod curent. Ministerul de Externe de la Erevan a dat un răspuns asumat de un subsecretar de stat – și asta spune ceva, pentru cine e cît de cît avizat în domeniu – ca să respingă aserțiunile președintelui român.
Să mai spunem că procesul de azerbaidjanizare a Româ­niei a început de ani buni. Bani grei și mulți sînt aruncați de către autoritățile de la Baku într-o agresivă propagandă, pentru a da o imagine vesel colorată, de mare anvergură, a unei țări intrate recent în jocurile de culise geostrategice. Rolul capital îl au țițeiul din Marea Caspică, gazele de acolo și interesele marilor companii americane care operează în zonă, TEXACO și EXONN fiind principalii jucători.
Pe 12 februarie 2012, consilierul prezidențial pe probleme de securitate națională, Iulian Fota, în fruntea unei delegații române, a fost primit de președintele azer Ilhan Aliev. S-au discutat chestiuni economice, agricole și s-a discutat, evident, despre situația proiectului AGRI, despre urgentarea realizării proiectului ca alternativă la NABUCCO și, mai nou, de­spre concurentul TANAP (conducta Trans Anatoliană). Nu intrăm în detalii, dar ideea e că nu știm bine, în clipa de față, care a fost cîștigul României. Mai ales că deja e funcțională conducta Baku-Ceyhan, unde România nu este implicată.
Ce vrem să relevăm? Declarația politică a deputatului de Teleorman miroase a țiței și a gaze naturale. Ca și articolul publicat în revista română de limba engleză Nine O’Clock, de vineri, 1 martie, în care o tînără expertă în drept internațional, Valentina Albu, publică un interminabil studiu despre situația conflictuală dintre Azerbaidjan și Armenia.Valentina Albu este researcher la Black Sea-Caspian Sea International Fund din București. Un ONG lansat în 2008, cu intense activități internaționale. Nu auzisem de această expertă în chestiunile caucaziene, mai ales că numărul unor asemenea experţi este mic și se cam cunosc între ei.

Cîteva nume, cîteva întrebări




Tînăra expertă Valentina Albu a studiat Dreptul, între 2008 și 2011, la Universitatea din București şi a beneficiat de un stagiu de cercetare de trei luni la Baku, în Azerbaidjan. Foarte bine și frumos.Tineretul român e studios și dornic de cunoaștere. Dar de la participarea la numeroase conferințe și mese rotunde pe diverse teme pînă la susţinerea a fel de fel de aserțiuni, care se potrivesc doar cu discursul oficial al propagandei azere, e cam mult. Să amintim şi despre activitatea de mediator cultural dintre România și Azerbaidjan, dusă cu abnegație de Horia Gârbea – inițial cu titlu privat, apoi sub egida Asociației Scriitorilor București şi, mai nou, în numele ICR. Horia Gârbea nu scapă ocazia să reamintească de crimele armenilor și de nenorocirile la care au fost supuși azerii. Faptul că noul ICR al lui Andrei Marga semnează un acord de colaborare cu Fundația „Gaydar Aliev“ ne pune pe gînduri. Singurele comunicate legate de relațiile internaționale ale ICR sînt cele legate de Azerbaidjan? De ce? Nu există acorduri culturale bilaterale derulate de Ministerul Culturii? Ce părere au propăvăduitorii „Procesului Comunismului“ de faptul că avem la București o statuie a unui general KGB și membru în Politbiroul lui Leonid Brejnev? La festivitatea de dezvelire a statuii lui Gaydar Aliev, în Parcul Tei, a participat și onor Traian Băsescu, marele cîrmaci al actualei drepte. Să se fi dus bani azeri la PDL înainte de alegeri, cînd Iulian Fota a fost la Baku? Nu știm, dar avem dreptul să ne punem întrebări.
Putem să trecem în revistă o sumedenie de activități culturale, mai mult sau mai puțin consumate în România, dar care duc, toate, la o propagandă antiarmenească. Cum să accepți o seară de Crăciun Cultural (?!), în 2012 – horibbile dictu –, promovată de o țară musulmană, unde se consumă mondenități și apare și noua expertă în probleme caucaziene? Şi acolo dăm și de Adrian Severin, despre care nu prea se mai știa. De ce la o tabără pentru tineri români aduși la Partizanu, Tulcea, sub auspicii culturale, trebuiau aduși și diplomați azeri? Sînt cam multe exemple pentru un fenomen care, poate, ar trece neobservat. Subiecte grave și dramatice ale secolului al XX-lea – se împlinesc 100 de ani de la genocidul armean din 1915, din Imperiul Otoman, și mult mai puțini de la Pogromul de la Sumgait și Baku, din 1988 – se vor estompate de sindrofii cu iz cultural și de mese festive cu aromă de trandafiri. Doar adevărul – formularea îi aparține Annei Politkovskaia – nu folosește la nimic. Dar adevărul trebuie, totuşi, spus.

Bedros HORASANGIAN - Un congres şi-o conferinţă

Două dintre cele mai importante partide politice din România şi-au reconfigurat poziţia în stricta actualitate. În contextul în care România a intrat în noul exerciţiu financiar cu o grămadă de belele pe cap. Datorii externe care trebuie plătite, bani de la UE care trebuie returnaţi pentru că nu s-au respectat nişte legi şi reglementări – nu am auzit să fie cineva sancţionat administrativ sau penal pentru toate matrapazlîcurile din această zonă. În schimb, aflăm că inubliabilul Decebal Traian Remeş „s-a predat“ (sic!) şi intră la mititica pentru abuz în serviciu etc., iar vizita baronesei Emma Nicholson la locul de detenţie al fostului premier are deja un caracter de telenovelă; oameni sîntem, nu? Avem necazuri şi cu marile lucrări de infrastructură demarate şi nefinalizate; construcţia segmentului de metrou din Drumul Taberei a fost stopată. Avem, în plus, necazuri cu exporturile, cu importurile, cu OLTCHIM, cu pensionarii, cu militarii – mai nou MRU le poartă de grijă, emoţionant... –, cu bugetarii, cu sistemul medical, cu învăţămîntul, cu Armata, cu cîte şi mai cîte, numai la guvernare să nu te afli. Cu toate acestea, de ce atîta încrîncenare să cîştigi alegeri şi să fii la putere?

Simplu. Pentru că la noi puterea este echivalată cu posibilitatea de a accede la bani. Fonduri, contracte, burse, alocări şi derogări, dacă nu bani peşin. Corupţia endemică de la noi – dar nu doar de la noi; în Balcani sau în America Latină, vedem că acest flagel se lăţeşte peste tot – a devenit un mare impediment pentru progresul României. Cît timp va fi corupţie – şi nu sînt semne că va dispărea această molimă cu efecte dezastruoase pe durata lungă a istoriei noastre – nu va fi bine. Dar, ca şi pînă acum, ne vom descurca. De pe o zi pe alta. Ziua-i lungă, anul scurt, timpul trece.
PNL-ul a ţinut un congres, iar PD-L-ul, un Consiliu Naţional de Coor­donare. Prima sindrofie l-a reales cu o majoritate (de la cîte fire de nisip începe o grămadă?) zdrobitoare pe Crin Antonescu în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Liberal. Ne place sau nu că liderul liberal nu ştie bine două limbi străine, asta e realitatea. Cea de-a doua formaţiune politică, PD-L, a făcut iar multe valuri retorice, a produs o sumedenie de declaraţii şi a decis ca la viitorul congres – din luna martie a.c. – 5.000 (doar ???!!) de delegaţi (în loc de 10. 000, cît propunea o voce blondă, de parcă toate acestea nu ar costa bani, bani, bani, ca să ce?) să aleagă viitoarea conducere. A unui partid care a avut toate pîrghiile puterii şi acum, intrat în opoziţie, mai are la îndemînă posibilitatea de manevră oferită de serviciile (la propriu şi la figurat) lui Traian Băsescu. Considerat în continuare liderul dreptei din România. Liderii aşa-zis reformatori ai PDL-ului (Macovei, Preda, Papahagi, Voinescu – reapărut public după o lungă absenţă, a mai slăbit –, Baconski, invizibil) propun şi propun, sînt dispuşi să preia conducerea (Monica Macovei dixit), dar pînă una-alta legătura cu masele (şi cu voturile) se dovedeşte dezastruoasă. Degeaba încerca preşedintele PD-L în exerciţiu, Vasile Blaga, să vină cu cifre, date, scheme şi statistici – în Teleorman nu am stat rău, în Vlaşca chiar binişor etc. – şi explicaţii din care rezultă că situaţia nu e atît de rea, cînd, în realitate, este foarte rea. Pentru PD-L. Modul de operare cu iute-fuga-cu-pîra la Bruxelles şi Mme Redinger nu produce efecte decît la suprafaţă. Barosso &co. admonestează sotto voce conducerea de la Bucureşti – aici buba cu jusitiţia s-ar putea sparge –, prostimea votează cum vrea ea. Ce să mai comentezi? Degeaba studiezi urdu şi farsi şi citezi din Radu Gyr, dacă marele bazin electoral al PSD-ului (care alimentează toţi afluenţii politici) visează la un Daniel Ortega sau Hugo Chavez, şi nu la un Vargas Llosa român. Fujimori a cîştigat alegerile din Peru pe fondul acestei neputinţe a dreptei peruane de a convinge poporul că există reale alternative într-o democraţie.

Toate aceste vînzoleli politice vor continua pînă la reconfigurarea noii conduceri a PD-L-ului şi pînă cînd se va cădea de acord asupra unei oferte politice pentru prezidenţialele care vin.
Am vorbit de PNL şi PD-L neglijînd faptul că la guvernare este USL-ul. Construcţia politică hibridă a ultimilor ani, născută din dorinţa de a opune ceva puternic şi eficient omnipotenţei prezidenţiale. La limită, putem spune că de mulţi ani este la guvernare doar Traian Băsescu. Din această cauză, fel de fel de convulsii pe scena politică. PRM-ul dispare, apare o cîrpăceală numită PP-DD, cu un lider de mucava, ieşit din groapa lui Ouatu a unui post de televiziune, lider care vorbeşte în numele săracilor şi umblă prin oraş la volanul unui Rolls Royce; în timp ce UDMR-ul se tot repoziţionează. Steagul secuiesc vînturat şi arborat este o diversiune. Ca şi multe altele. Viitorul congres al UDMR – 800 de delegaţi – va fixa noua marjă de manevră a celor 5-6% voturi care ar putea fi decisive la viitoarele alegeri prezidenţiale. Trăim din alegeri în alegeri, restul aproape nu mai contează. A fost Crăciunul, urmează Paştele, apoi vine vacanţa mare, vin concediile, culesul recoltei, începe şcoala, noua producţie de tulburel, şi ciclul se reia. Se pot face şi grafice; de statistici, ce să mai vorbim.
E bine. Trăim pe apucate, fiecare cum poate. Poveste veche.

PS: Nu am înţeles bine raţiunea racolării în partid şi a înscăunării lui Klaus Johannis ca prim vice la PNL, cînd deja îl aveau pe Varujan Vosganian. Politician cu experienţă şi economist cu multă expertiză profesională. Asta în cazul găsirii unei candidaturi alternative la prezidenţiale. Nici Klaus Johannis, nici Varujan Vosganian, oricîte calităţi ar avea, ca şi Gyorgy Frunda, altminteri, şi au destule, nu ar avea nici o şansă să acceadă în funcţia prezidenţială. România încă nu este pregătită să aleagă un preşedinte femeie sau neromân. Ar fi frumos să fim contrazişi de o realitate care mereu e mai altfel decît cea pe care ne-o închipuim.

Bedros HORASANGIAN - Europa, România şi noi

Multă vorbărie, din nou, pe eşichierul politic românesc. Raportul pe Justiţie al Comisiei Europene a relansat disputa politică. Trăncăneală mai mult, şi nu taifas. Taifasul presupune o anume lentoare şi bucurie reciprocă a vorbăriei. Trăncăneala, polemică sau amicală, nu. E doar o moară de cuvinte care macină în gol. Şi nu de ieri, de azi. Cetăţenii români sînt bulversaţi mult îna­inte de a fi turmentaţi. Fiecare o ţine pe a lui, chiar dacă părţile, în momentul de faţă, sînt disproporţionate. Băsescu şi ai lui PD-L-işti, USL-ul cu o majoritate populară ce iese din toate felurile de vot. Dacă ar fi democraţie reală, votul ar fi cel care ar face inutilă orice trăncăneală. Dar sînt avansate mereu aceleaşi bazaconii în alb şi negru, cu stalinism şi bolşevism. Unii vor vot cenzitar, pentru ca „gloata“ să nu voteze. Poate că ar fi o soluţie, dar nu ar mai fi democraţie. Obama a ieşit preşedinte la vot, prin voturile „prostimii“, şi nu prin lecturi chichirisite şi dezbateri teoretice. Vor, nu vor, republicanii trebuie să admită şi cetăţenia pentru 11 milioane de imigranţi ilegali, şi impozite mai mari pe veniturile mari, şi soluţii pentru cei care nu beneficiază de asigurări medicale (peste 30 de milioane, nu e de joacă…). Pro­blemele Americii de azi depăşesc mult disputele contondente dintre cele două mari componente ale eşichierului politic. În acest timp, Obama şi congresul caută soluţii. Punct.

La fel ar trebui să se întîmple şi la noi. Ce se întîmplă însă cu Traian Băsescu? Şeful statului român caută gîlceava cu lumînarea. Ce putem face? Îl suspendăm sau coabităm. Liderii de le Bruxelles vor coabitare. OK. De situaţia asta profită Traian Băsescu, care caută nod în papură la orice. Asta nu mai e strategie politică, ci şmecherie de prost-gust. E un fel de a spune: „Sînt şi eu pe aici, nu scăpaţi de mine, hă hă hă!“.
Între timp, ne balansăm între taifas şi trăncăneală. Raportul Comisiei Europene – ca mai toate rapoartele, nu doar cel pe Justiţie (atît de aşteptat, dar şi atît de previzibil în privinţa conţinutului) – relevă un adevăr simplu. Pentru cine trăieşte în România e evident că Raportul nu reflectă decît parţial şi, pe alocuri, mistificat realitatea de aici, din România, şi de acum. Aproape că nu mai contează că, pînă la sfîrşitul anului 2013, ne mai aşteaptă un raport, iar pe bulgari (de care am fost decuplaţi acum, pentru prima dată, de către oficialii europeni), abia peste un an şi jumătate. Aparent, acum sîntem „mai departe de marginea prăpastiei“ – apud José Manuel Barroso –, dar încă trebuie să fim monitorizaţi – aşa e cu oficialii europeni, trebuie să se dovedească şi ei necesari şi să-şi justifice salariile. Că preşedintele României e mulţumit de raport şi pritoceşte în stil propriu, iar e cumva de înţeles. Tot ce se spune de rău despre români şi România îl face pe Traian Băsescu să jubileze.
El devine de neînlocuit, „fără mine nu sînteţi buni de nimic“, pare să gîndească şeful Statului. Dovada? Nimic nu merge bine în România.

Dar oare chiar aşa stau lucrurile în România? Cu români cu tot. Sigur că există mai multe Românii. Cei care se calcă în picioare pentru o pungă de făină şi un litru de ulei trăiesc într-o altă Românie decît cea bolborosită de cei care tot bat şaua cu lovitura de stat şi puciul, care au zădărnicit, zice-se, eforturile preşedintelui României de a face ţara mai bună şi mai dreaptă. Cei care umplu spitalele şi stau pe la cozi la Casele de Pensii au o altă percepţie – nici de stînga, nici de dreapta – decît aceia care se răţoiesc mereu la cei ce nu cîntă în struna şi strana prezidenţială. Şi tot aşa. Cu ANI şi ANAF, cu mandate de arestare şi fel de fel de chemări în faţa Justiţiei, care par mai curînd spectacole mediatice decît anchete sau procese serioase. Dreptatea şi adevărul sînt mereu în altă parte. Unde? Nu ştim, nu se vede. Nici nu se întrevede mare lucru. Ba că presa e de vină, ba că judecătorii, ba procurorii, ba că sistemul (şi cel judiciar) este subfinanţat şi toată lumea românească e coruptă, nu doar Justiţia. Etc. Şi, atunci, care e soluţia? Complicaţiile vieţii noastre cotidiene sînt legate de nivelul de trai scăzut, de scăderea puterii de cumpărare a cetăţeanului, de scăderea numărului de investitori – nu doar străini – şi de neputinţa relansării economiei româneşti din ultimii ani. Criza a fost mereu un pretext pentru a ascunde şi a tolera corupţia endemică şi matrapazlîcurile transpartinice. La cele mai înal­te niveluri, centrale sau locale, dar şi la cel mai de jos. Mentalitatea generală pare să fie, de foarte multă vreme, aceea că cine nu fură deloc e un prost, cine fură puţin e om cinstit, cine fură mult e un geniu. Cam acesta ar fi barometrul eticii mioritice.
Caracatiţa mafiotă a corupţiei este transpartinică. Guvernarea PDL a adus-o la culmi greu de atins şi în vremurile bune ale FSN-ului. Nu ne facem iluzii că noua guvernare USL-istă va putea pune lucrurile pe un făgaş normal. De multă vreme acceptăm lucrurile aşa cum sînt, nu cum am voi să fie. România este şi a celor care nu se plîng că trăiesc în România. Ce poţi să faci cînd nu poţi să faci nimic şi eşti obligat să faci ceva? Trăieşti. Fără prea multe comentarii. Bombăneli. Văicăreala ca sport naţional nu duce nicăieri. Ceva ar trebui făcut, totuşi, ca să ajungem la bunăstarea naţiunii, nu doar a cîtorva profitori, care s-au îmbuibat mereu pe seama banului public. Şi care, apoi, nu mai au loc de România. Trăn­căneală, desigur.

Mai bine să trecem la taifas. De pildă, la nevoia de a reduce drastic cheltuielile inutile, care ar putea stopa risipirea banului public. (Aţi văzut cum arată sediul Poliţiei de Fron­tieră, doar sticlă, oţel şi beton? Chiar era nevoie de aşa ceva? Şi găsim exemple nenumărate, întinse pe 23 de ani...) Ar fi nevoie de noi reglementări care să relanseze economia şi exporturile. Doar cu mici cîrpeli nu facem nimic. Şi nici cu infinite ciorovăieli intestine, care au făcut şi fac, în continuare, mult rău României. Nu are rost să intrăm în polemici şi contraziceri punctuale, ci să reţinem faptul că această uriaşă maşinărie de tocat vorbe degeaba nu foloseşte la nimic.
Da, multe pleacă de la Traian Băsescu, care nu a vrut să ştie că, odată ales în funcţia cea mai înaltă din Stat, trebuia să se comporte ca un şef de Stat şi nu ca o chivuţă resentimentară şi capricioasă, cu umori şi fandacsii de tot felul. Raportul pe Justiţie al Comisiei Europene – este postat pe Internet, îl poate accesa oricine – este un galimatias plin de locuri comune (nu neapărat europene) şi de abuzive răstălmăciri ale unor realităţi pe care eu le trăiesc altfel, aici, în România. Din care nu am unde pleca. Eu, simplu cetăţean român, nu mă simt solidar cu raportul Comisiei Europene.
E dreptul meu de cetăţean european.

Bedros HORASANGIAN - Anahit

N-aş putea spune cînd au început sau au luat sfîrşit toate acestea. Ca o ban­dă a lui Moebius sau precum acel portret bizar pe care Brâncuşi i l-a făcut lui Joyce.
Prietenul lui. O spirală.
Şi?
În cazul meu este vorba de o femeie. Pe Brâncuşi l-am înțeles destul de tîrziu, cînd am văzut marea retrospectivă de la Tate Gallery, la Londra. Spirala lui Brâncuşi, ca un tunel imaginar, îmi place şi face parte din mine. Doar că nu prea sînt sigur ce-mi place şi ce nu. Nici ce poate face parte din mine. Vorbe. Par puerile. Nu am de dat socoteală nimănui. Şi poate că de aici a plecat totul.
De la cîteva imagini şi de la un simplu cîntec pe care îl aveam în cap. Şi de la nişte SMS-uri, unele după altele, sub presiunea unor emoții reciproce. Mesaje înşirate ca perlele pe un fir de argint. Repede, repede.
S-a întețit totul în jurul meu de cînd am cunoscut-o.
„Trebuie să păstrezi scrisorile importante cel puțin o zi, pînă cînd vezi limpede toate consecințele posibile“, spunea Juan Pablo în Tunelul lui Ernesto Sabato.
La Veneția nimic nu se face repede. Nici vinul, nici valurile mării, nici palatele. Toate au ritmul lor. Oraşul care îşi are ascuns prezentul, ca pe un viitor continuu. Propria eternitate. Trecutul, închis în propriul lui trecut. În cascadă nu pot fi decît cuvintele.
Imagini, multe imagini. Sunete. Imagi­nație.
Pentru că ne vedeam rar şi pe furate. Totul pe fugă, mai mult sau mai puțin pe ascuns.
Trecut, prezent, ceva fără început şi fără sfîrşit, un mesaj de dragoste, ca un şarpe care-şi muşcă din coadă. Fără clopoței. Doar venin. Balsamul care salvează vieți. Şi despre un film. Care m-a dezamăgit. Şi despre mai ce? Hazardul. Sîntem alcătuiți din ce primim. Amour e filmul unui austriac. Michael Haneke. Oare ce-l determină pe un octogenar, jucat de Jean-Louis Trintignant, ca după ani buni de căsnicie să-i curme chinurile consoartei bolnave – rol interpretat de Emanuelle Riva? Altruismul? Egoismul? Cine poate şti dacă gestul este sincer? Haneke n-o arată. M-a impresionat. Şi pe ea. Probabil că ei i-a şi plăcut. Mie, nu. Nu ne cunoşteam încă la momentul acela. Ea urma să-mi spună mie Satie, eram cumva ca muzica aceea care ei îi plăcea. Eu o poreclisem Arvo, pentru că-mi găsisem o ancoră în muzica lui Arvo Part. Für Alina este de o emoție copleşitoare. Expresia stilului compozitorului numit „Tintin­nabulum“, adică jocul sunetelor de clopot. Ne place să ne tachinăm la modul ăsta. Trăim – dincolo de nori, cer, mare şi granițe.
Veneția şi Istanbul: mereu între acolo şi aici.
Măcar că nu era foarte departe pînă să ne cunoaştem. Două mări şi un singur cer. Pleci din Bosfor, treci pe lîngă insulele din Marea Marmara, străbați la pas Marea Egee, intri apoi puțin în Mediterana, faci dreapta în Adriatica şi gata, se vede deja laguna. Piața San Marco şi Palatul Dogilor. Chiar atunci cînd nu se văd, ştii că sînt acolo. Şi invers. Sfînta Sofia şi Moscheea Albastră. Podurile. Palatul Topkapî, unde ne-am sărutat, şi ima­ginile risipite prin Cornul de Aur, de unde am privit impreună neantul, minunea şi efemerul acestei lumi. Toate s-au dus şi s-au întors. Ca şi porumbeii, ca şi pescăruşii, ca şi apa mării cînd apune soarele. Zidurile mucegăite. Culorile estompate. Totul pare ruginit. Îmi place oraşul. Dacă încep să vorbesc de­spre el, nu mă mai opresc. Sînt născut în Toscana şi am studiat doar Istoria Artei, la Florența. Acum, mă mulțumesc cu puțin. Un drum întortocheat, care mi-a simplificat viața. Se poate trăi şi fără complicații. Dacă mă duc la muzeul celei care a fost Peggy Guggenheim, nu-mi mai trebuie nimic. Arta, florile, marea, cerul. Şi o cafea în tihnă. Îl înțeleg pe Thomas Mann, de ce şi-a adus eroul să moară la Veneția. Nu mă întrebați cum am ajuns în comerțul cu flori. Unchiul Giuseppe şi Fecioara Maria, care veghează asupra mea ca să nu fac greşeli. Nu mă plîng, îmi place ce fac. În vitrine am pus ceva de Laura Ashley. Frumos, îmi place tot ce este frumos. Dar e nevoie şi de bani uneori. De bani nu am dus lipsă. Pe Donna Karan la Paris. La fel şi pe Herbert Read, cînd a venit să conferențieze la Florența. Eram mai tînăr, desigur. Ce ar fi fost colecțiile americane – şi nu o am în vedere doar pe aceea a lui Frick – dacă nu intervenea primitivii italieni acestor nababi ai oțelului sau ai petrolului? La Veneția s-au petrecut mult mai multe poveşti decît ştim. N-aş vrea să mor altundeva. Nu rîdeți, sînt la Harry’s Bar, pe locul meu de la tejghea, de lîngă intrarea din colţ, lumina e de un ocru pal, după ce au zugrăvit. Veniți, dacă vreți să aflați mai multe.
Despre viața mea şi a ei.
Nu interesează pe nimeni.
Pe moment nu am dat nici o importanță filmului. Aşa, în sine. Apoi toate s-au legat între ele. Amour şi cîntecele formației Rammstein. Pare ciudat. Dar nu e. Nimic nu mai e ciudat în această lume de astăzi. Era cîndva o poetă nemțoaică, prin secolul trecut, care venea în fiecare an la Istanbul să asculte muzică militară turcească. Asta îi plăcea ei. De ce să ne mai mire că mie îmi place ce cîntă băieții de la Rammstein şi n-am facut o pasiune pentru filmul lui Haneke?
La Strada. N-ați văzut filmul ăsta? Nici Amour? Păcat.
Totul pare real. Mai puțin viețile noastre. Da, filmele şi muzica au ajuns să se strecoare în lăuntrul nostru cel mai adînc.
Am cunoscut-o pe Anahit într-o dimineață. Mirosea a ploaie, dar nu ploua. Doar cerul era închis. Marea neliniştită. Parcă anunța ceva, fără să ştiu bine ce. Ceva straniu plutea în aer. Totul era cenuşiu. Şi în astfel de momente pînă şi valurile făcute de vaporetto păreau cenuşii. Nimic nu te poate însenina. Ştiți cum este la Veneția cînd nu e soare pe cer. Doar pescăruşii îşi fac de cap. Tocmai deschisesem magazinul şi nu eram în apele mele. Fetele aranjau vitrina, eu mă învîrteam de colo-colo. Trebuia să plec la Roma şi nu aveam tragere de inimă. Pentru un om de afaceri nu e prea bine. Mă pomenesc că dă buzna în magazin o clientă. La început nu i-am dat a­tenție, dar mişcările ei largi parcă umpleau tot spațiul. Tăietura rochiei – simplă, impecabilă. Eleganță şi rafinament. Era înaltă şi tunsă scurt, băiețeşte. Purta cercei; mici, cu diamante roz. Majoritatea diamantelor roz au şi urme de galben sau gri. Ai ei aveau o culoare pură, nealterată. Vorbea cu fetele. Vocea era melodioasă. Mi-a atras aten­ția că se exprima foarte elegant. Franțuzeşte. Asta mi-a atras atenția, repet, nu sînt genul care să mă reped la client să-l întreb ce doreşte şi să-i zîmbesc libidinos. Necunoscuta dorea ceva frumos, insista, fără să spună exact ce anume doreşte. Era însoțită de o femeie blondă, fără vîrstă. La fel de bine îmbrăcată şi care nu încerca să aleagă flori. I-am auzit vocea cînd a spus – mai mult şoptit: „C’est un mauvais garçon. Vous voulez faire sortir? Tiens, Anahit?“. Ce a vrut oare să-i spună? Atunci am intervenit. Tocmai împlinisem 45 de ani. Ea e născută în februarie, am aflat mai tîrziu, cînd am sărbătorit-o la cei patruzeci şi unu de ani la un restaurant din Therapia, un loc fabulos pe țărmul Mării Marmara. De ce să te mai duci în Dubai, Abu Dhabi sau în Maldive, cînd trăim deja în nişte locuri fantastice? O prostie, capricii, bani aruncați în vînt.
Vă dați seama?
Nu ne dăm seama. Nu-mi dădeam seama. O iubeam? Mă iubea?
Tîrziu am aflat.
Aveam impresia, fără să ajung la o certitudine, că este posesorea unui soi de narcisism latent.
Un Narcis femeie? Greu de acceptat. Şi totuşi. O anume atracție pentru un sine neliniştit, vag posesivă, lăsa mereu impresia că are pretenții să primească iubire şi o acceptare necondiționată. Aşa mi se părea mie, poate mă înşelam. Nu ar fi fost prima dată. Parcă voia să-mi spună că eu exist, dar conta, bineînțeles, doar ea. Restul, mai puțin. Să nu exagerez. Probabil un gol interior o făcea să fie fragilă şi deseori vulnerabilă şi astfel de neînțeles pentru cei din jur. Am trecut prin astfel de situații, uneori neplăcute. Ca şi atunci cînd am fost într-o croazieră pe Mediterana. Şi am urmat conturul unei mări din care îşi trage seva toată Europa. La Tanger, după popasul acela miraculos de la Gibraltar, unde am dansat o noapte întreagă, ea s-a rătacit în bazar. Şi jumătate de oră am căutat-o cu înfrigurare. Strigam „Anahit! Anahit!“ şi lumea întorcea capul să vadă ce vrea nebunul ăsta care aleargă ca un bezmetic printre tarabe şi turişti. Am găsit-o. Ce să vezi? Cu ochelarii de soare pe nas, studia cuminte, absentă la lumea din jur, desenul din covor pe care un negustor arab încerca să i-l vîndă. Pipăia marginea covorului, parcă voia să-i numere nodurile. Să desluşească un înțeles tainic. Mîngîia arabescurile asemănătoare cu petalele veştede ale unui trifoi, verde cîndva. Era un Gelim vechi, tocit şi decolorat pe alocuri, din Asia Mică. Motivul floral era de o finețe rară. Semăna cu un Kelim turcesc. Arabul a tot insistat, pînă ce ea s-a înfuriat şi nu l-a mai cumpărat. Negustorul insistent reuşise ce n-am reuşit eu niciodată. Să scot la iveală agresivitatea ei. M-am liniştit, n-are sens să intru în detalii, ea n-a aflat niciodată de acele momente teribile prin care am trecut atunci la Tanger. Altfel, tot ce s-a întîmplat în drumul acela de la Marsilia la Barcelona, de la Alger la Alexandria, iar apoi la Beirut – unde m-a dus în Burdj Hammoud să văd casa bunicilor ei – Famagusta şi Napoli, a fost ca un vis.
A trecut. Toate trec. Ne-am despărțit de multe ori şi mereu ne-am împăcat.
Devenisem, poate, gustul ei de băutură rară. Glendfidich, echivalentul lichid al catifelei, cum spune, pe bună dreptate, prietenul meu marinarul, căpitanul de cursă lungă, Don Ricardo Napoletano. Mare amator de whisky şi de Hemingway. Şi de femei şi de bărbați, laolaltă. De la care nici ea nu se dădea în lături. El m-a dus la Harry’s Bar. Un bărbat de ispravă şi un prieten de cursă lungă. Oare de ce bem uneori toate prostiile? Viața e o cursă scurtă. Cîțiva ani pînă intri în joc, apoi totul se repetă şi se goleşte încet de conținut.
„Există un singur tunel, întunecat şi singuratic: al meu, tunelul unde îmi petrecusem copilăria, tinerețea, întreaga viață.“
‒ Da, Arvo, şi Satie s-a jucat!
Ştiu să cînt la pian. Ei nu i-am cîntat niciodată. Lucrările lui Satie ai zice că sînt pentru copii. Gymnopedie 1. Lente et douloureuse. La marginea absolutului. Ca şi Für Alina. Ne consumăm între contraste.
Anahit are o imagine proprie asupra iubirii, o imagine fidelă ei. Sau cum să mă exprim ca să mă fac înțeles?
Fuck les sms, je te veux ici avec moi.
Ne plăcea să ne jucăm.
Şi am privit-o drept în față. Avea ochii verzi şi părul castaniu. Nu mai văzusem aşa ceva. Sau cel puțin aşa mi se părea mie. Cu toate că nu-mi displace să privesc şi în ochi femeile, nu doar să le admir formele. Zîmbesc. Există o reclamă a Evei Herzigova. Look in my eyes, zice ea. Hello, Boys! Sigur că lumea se uită în altă parte cînd faci reclamă la sutienele Wonderbra. Acum arată chiar mai bine decît la douăzeci de ani. Unele femei se împlinesc mai încet. Nu sînt mare expert, îmi dau cu presupusul.
Ochii? Verzi. Uneori albaştri. Ca şi ochii mamei mele! Cînd am văzut prima dată pisicile din Van, o localitate în mijlocul Anatoliei – au un ochi verde, altul albastru – era să leşin! Incredibil. Pisici albe cu ochi colorați. Port ochelari cu rame colorate de cînd mă ştiu.
Şi atunci am zîmbit şi am întins mîna. M-am recomandat. Am rămas cu gura căscată. Parcă o ştiam de undeva, parcă o mai văzusem, nu ştiu ce să spun. Era clar că nu o văzusem niciodată pe necunoscuta aceea.
Amuțisem.
Eu tăceam.
Ea tăcea.
Am zîmbit.
A zîmbit şi ea.
M-am prezentat.
S-a prezentat şi ea.
Aşa am aflat cum se numeşte. Şi ce vrea.
Flori, desigur. M-am ocupat să iasă un buchet splendid. Am întrebat pentru cine sînt florile ca să mă orientez, să pot alege ceva care să i se potrivească destinatarului. Ea nu era prea vorbăreață, părea chiar temătoare, introvertită – toate au ieşit la iveală mult mai tîrziu, cînd mi-am dat seama ce posesivă poate să fie. o iubeam necondiţionat. Eu, care vorbesc vrute şi nevrute cu te miri cine, parcă îmi înghițisem limba. Eram fîstîcit ca un elev de liceu, care e scos la tablă tocmai de profesoara de care este îndrăgostit pe ascuns. Eram uluit. A plătit, fără să negocieze. Cică nu se negociază prețul florilor. Dar ce se negociază, am vrut eu să fiu subtil? A zîmbit, nu mi-a răspuns. Într-un fel, mi-a convenit. Femeia asta din Istanbul era frumoasă. Cu ochii aceia tulburători. Fascinanți. Poate nu era frumoasă – după canoanele din revistele glossy, aş zice mai degrabă că nu –, dar avea un farmec aparte, dincolo de alura ei sportivă şi nasul cam mare. Ochii ochii făceau toți banii, ca să zic aşa, că tot lucrez cu bani, marfă şi clienți. Ştiu ce ştiu, nu ştiu bine însă ce nu ştiu. În zona asta intră ea în viața mea.
Anahit. Anahit.
La început n-am ştiut ce nume mai e şi ăsta. Apoi m-am obişnuit cu el şi a început să-mi placă. Am căutat pe Internet şi aşa am aflat că ar fi Goddess of Fertility and Moon. Mă rog. Nu mă întrebați mai mult. Nu ştiu şi nici nu mă interesează acest aspect. O femeie. Şi atît.
Anahit Calergi-Hristodoulos.
Un întreg Bizanț în sîngele ei. Tata grec, mama armeancă. Ce combinație. Familie bună. Ea, cam franțuzită.
Unde voia să ducă florile?
În insula San Lazzaro, San Lazzaro degli Armeni, la superiorul mănăstirii de acolo, care, zicea ea, era un bun prieten al tatălui ei. Uluiala mea creştea. Eu, născut, crescut, trăit şi umblat prin toată lumea, nu fusesem niciodată pe insula armenilor de la Veneția. M-am oferit s-o conduc şi să fiu ghidul ei la Veneția. La început a surîs blajin, nelămurită de situația creată, dar s-a lăsat apoi convinsă de propunerea mea. Mutra mea candidă şi nevinovată, sub semnul unei mari uluieli, pe care o arboram ca pe un steag alb, de capitulare, arăta că se petrece ceva cu mine. Foarte rar interveneam cînd veneau clienți. Îmi displace să fac pe patronul amabil şi simpatic în exces. Nu degeaba o bunică din partea mamei era din Hamburg. Da, am ceva nemțesc în felul meu de-a fi, dar ramura italiană a familiei a copleşit tot restul. Acum, în aceste momente, în acel moment, ca să revin la timpul real al zilei, atunci cînd ne-am cunoscut, eram doar un simplu bărbat care admira o femeie şi atît. Cred că şi-a dat seama, fiecare femeie simte imediat cînd este admirată sau iubită. Dincolo de cuvinte, se strecoară ceva misterios prin sînge, piele, ochi, priviri. Am plecat împreună. Am luat masa la restaurantul Canal Grande-Hotel Monaco. Acolo mă ştie toată lumea, sînt ca acasă. Asta n-a impresionat-o prea mult.
Apoi am dus-o, evident, la Harry’s Bar.
Aşa a început totul. Am şi vrut să ne despărțim. Îmi plăcea la nebunie s-o privesc în ochii aceia tulburători. N-am făcut bine că i-am spus-o, mereu mă tachina cu povestea asta. La ce bun să ne despărțim, cînd ştii bine cît ții la mine?
Şi rîdea. Trăiam doar în prezent. Poate că aşa eram şi eu cîndva. Anahit descoperise şi adusese la suprafață o parte din copilăria mea. Mama posesivă, tatăl absent, guvernanta Claudia, care mă ținea mereu sub observație. Dona Claudia era o catolică practicantă care mă omora cu rugăciunile. S-au prins şi nu prea de mine. Dar cel puțin nu înjur.
‒ Tot e ceva, Arvo, nu?
Anahit era catolică, dintre armenii care au scăpat în 1915 pentru că erau catolici şi turcii nu s-au legat de ei. După vizita aceea intempestivă la San Lazzaro şi după doi ani de cînd sîntem împreună – vorba vine –, am aflat multe despre Anahit şi despre cei din preajma ei. Rammstein a funcționat ca un vehicul între noi.
„În povestea aceasta eşti doar tu, Satie. Cuprinsul său relevă doar propria ta persoană. Şi frămîntările aferente. Eu nu sînt şi nu am fost niciodată“, spunea ea.
Totuşi, ceva o rodea, ceva din interiorul ei. Nu pot preciza de ce şi de unde venea această nelinişte. Tulbure. Aparent ciudată. Nu ieşea la suprafață decît arareori, cînd se îmbufna şi se închidea în sine. Îmi transmitea şi mie această nelinişte de du-te-vino. Aşa şi aşa, aşa şi pe dincolo, vino încoace, du-te încolo. Cum-nicicum, unde-niciunde. Cum să definesc starea asta stranie de la un punct încolo? Să stăm, să fim mereu împreună. Să ne despărțim în secunda următoare.
‒ Nici aşa, Satie.
‒ Nici altfel, Arvo.
Cum? N-aveam răspuns nici eu, nici ea.
Sentimentul meu dominant în preajma ei: nelinişte! Nu ştiu de ce. Poate din vina mea, poate din a ei. Nici nu mai are importanță.
Ea vrea să fugă de mine; eu – să fug de ea. Şi iaraşi ne regăsim. Din nou împreună.
‒ Ce se întîmplă, Satie?
‒ Nimic, Arvo, trăim. Ți se pare ciudat?
Aşa îi spuneam. Şi-i admiram butonii de aur dăruiți în acea zi aniversară de la Therapia. Un A.P. era gravat pe cel stîng şi un E.S. pe cel drept. Oare unde şi la cine vor ajunge inițialele peste o sută de ani? Brățara de la mîna dreaptă nu i-am făcut-o eu cadou. Era din bani vechi, armeneşti, găuriți la mijloc, luată de la un bijutier evreu în souk-ul din Alexandria. Minunat loc şi acela. Cine nu ştie locul, nu poate pricepe ce spun. Arabescul unui desen, miresmele de scorțişoară şi de mentă, măslinii, chiparoşii, soarele negru al Mediteranei, care-l fascina pe Camus, băieții tineri care serveau ceai, cafele, arome fel de fel, Orientul secret. Micile noastre secrete. Codul nostru. Unul dintre ele. Redescope­ream o lume sonoră de care am fusesem despărţit departe atîția ani. Umbre.
Arvo Part.
Ea, cu ochii ei verzi ca laguna venețiană într-o zi senină de vară, cînd ar putea apărea siroccoul pe neaşteptate; ea, cu sensibilitatea ei latentă, vulnerabilă atunci cînd tocmai nu se aşteaptă nimeni. Ne jucam ca doi oameni mari, aflați nel mezzo del cammin. Ne despărțeam mereu. Şi reveneam. Urma să ne întîlnim la un concert al formației Rammstein, de care ne simțeam într-un fel ataşați amîndoi, chiar dacă din motive diferite. Să ne întîlnim la Bucureşti, în România, unde nu mai fuseserăm niciodată. M-a incitat ideea de a o reîntîlni pe un stadion, într-un oraş necunoscut, într-o țară despre care nu ştiam nimic. Admiram Pasărea Măiastră a lui Brâncuşi din colecția lui Peggy Guggenheim, iar acolo, în vara lui 2013, în mijlocul unei mulțimi care urma să vină şi să strige, să cînte, să danseze, să asculte şi să trăiască o muzică ce exprimă cum nu se poate mai limpede lumea în care trăiesc, aş fi putut să o revăd.
Cum?
‒ Iți aminteşti, Arvo?
‒ Totul sau nimic, Satie.
Rîndul 18, locurile 1 şi 2, sector VIP. Se poate verifica, nu e nimic inventat de mine. Poate altele, dar nu aceste lucruri cît se poate de concrete. Ne vom căuta la concertul Rammstein. Poate ne vom vedea. Poate nu. Jocul dintre real şi ireal. Fascinația unei iubiri. Eros şi Thanatos. Veneția. Cineva a prins bine povestea asta. Viața din cărți nu seamănă cu viaţa reală. Poveşti. Nenumărate. Ale morții. Ale vieții. Totul – doar la Veneția?
Niciunde. Niciodată.
Iar noi, întotdeauna alături! Iubea la nebunie cărțile şi filmele, ca pe o provocare adusă morții, vieții. Eram legați unul de celălalt, ținîndu-ne de mînă şi fără să ştim bine ce vrem unul de la altul. Ca de atîtea ori în viața mea, urma să decidă întîmplarea.
‒ Sau cine, Arvo?
Obsesia unor pagini din Tunelul lui Sabato? Cărți care-ți traversează memoria.
Lume multă, nu apucăm să ne vedem. Ea apare. Eu o văd acum. O văd din departe, merg spre sectorul VIP şi găsesc, ciudat, chiar pe locul meu, Tunelul, cu paginile rupte. „Fericirea e înconjurată de durere. Am părăsit-o brusc, fără să-mi iau rămas bun“. Ea dispăruse deja. Mi-am amintit de visul acela ciudat. Doar aparent straniu.
Visul meu.
Într-un oraş părăsit şi devastat de propria-i decădere, cu străzi pustii, ea-şi conducea cu mare viteză propriul 4x4, parcă voia să spulbere tot ce i-ar fi ieşit în cale. Muzica nemților de la Rammstein, versurile melodiei Mutter, atît de tare, încît nu ne puteam auzi. Ea era foarte concentrată în timp ce conducea, la limita inconştientului, aş zice. Iar mie, care şedeam alături de ea, mi se făcuse o frică teribilă. Ea la volan. Eu alături. Purta bocanci. Mă întrebam cum poate să conducă bine cu astfel de încălțări. Cămaşa descheiată larg, în carouri mari, îi dădea un aer de suporter al echipei Juventus Torino. Mereu am ținut cu ei, Veneția n-a excelat niciodată la capitolul ăsta. Cum să-ți ardă de fotbal cu atîtea gondole şi turiste americane la tot pasul? La mîna stîngă purta un ceas imens, din acelea pe care le vezi prin reclamele cu scufundări subacvatice. Blugii strînşi pe talia ei subțire şi musculoasă îi scoteau în evidență carura sportivă. O femeie tare în aparență, cel puțin aşa o simțeam eu. Începea să-mi fie şi mai frică. Mutter. Vocea lui Lindemman.
Die Tränen greiser Kinderschar, ich zieh sie auf ein weisses Haar, werf in die Luft die nasse Kette und wünsch mir, dass ich eine Mutter hätte „Mama... Lacrimile cetei de copii îmbătrînite, pe un fir de păr alb le înşir. In aer arunc şiragul ud şi îmi doresc să fi avut o mamă.“ (traducere preluată din rammstein.ro)
Strigam la ea să încetinească. Îmi era foarte frică. Nu pot spune de ce. Din ce în ce mai frică. Se făcea că nu aude. Poate era doar muzica lui Rammstein. Şi conducea la fel de agresiv. O agresivitate atent plănuită. Dacă ne-ar fi ieşit ceva în cale, l-ar fi spulberat. Eu strigam şi ea nu răspundea. Ce era să fac? Am încercat altfel. Pur şi simplu, am rugat-o, calm, cald, să oprească.
A oprit. Soarele lumina puternic.
N-am mai scos o vorbă. Descheiată, avea o privire fixă. Se uita la mine şi parcă nu mai existam. Ochii ei treceau prin mine, ca printr-un nor albastru. Ne-am privit. Fecund. Am coborît. S-a dat şi ea jos din maşină, şi-a aprins o țigară cu mîna tremurîndă, s-a urcat pe capotă şi deodată a început să plîngă. M-am trezit. Visul se sfîrşise. Eram singur într-o cameră de hotel la Istanbul, nu departe de Piața Tahsim.
Ea, nicăieri.
Fotografii de Ara Guler, în alb şi negru. Ceva fabulos. Case, bărci vechi, pescari cu fețele arse de soare şi de ani, străzi penetrate de lumina ceței sau în penumbră, un oraş al unei stranii melancolii şi decăderi bine deghizate sub faldurile vieții trepidante. L-am cunoscut pe acest fotograf „al melancoliei“ – huzum, zic turcii – la dejunul aniversării ei de la Therapia. Prieten bun cu Pamuk. Ce artist, parcă nu vedeai nimic pînă să-ți deschidă el ochii.
Apoi m-am întors la Veneția. M-am dus la Harry’s Bar, Calle Vallaresso colț cu laguna, să-mi beau obişnuitul „Bellini“. Dacă nu ştiți, vă spun eu, un amestec de piersică albă stoarsă şi şampanie de la gheață, în raport de unu pe cinci. Altfel, eu beau doar Moët & Chandon. În acea zi m-a servit însuşi Arrigo Cipriani. S-a bucurat să mă vadă. Eram prieteni, pot spune. Şi mi-a adus un plic. Îl lăsase pentru mine. Cineva îl lăsase pentru mine. Pe plic, cu litere frumos rotunjite de o mînă exersată, se aflau scrise numele noastre.
‒ Satie, mai eşti prezent?
‒ Întotdeauna, Arvo.
Înăuntru erau două bilete la un concert. Nu mai erau VIP. Nu aveau locuri. Aveam să particip, în picioare evident, tot la un concert al băieților de la Rammstein. Alături de mii de fani. Cîteva luni mai tîrziu, la Belgrad, de această dată. Cam în acelaşi timp cu carnavalul de la Veneția. Ştiți doar ce spectaculos poate fi. Ca şi efectele pirotehnice ale lui Till Lindemann. Solistul de la Rammstein. E şi poet, dar şi-a luat licență de pirotehnician. Strigă mereu cîte ceva. De cîteva ori chiar a luat foc. A scăpat. Cîntă în continuare. Vocea lui este vocea lumii de astăzi. Ca şi focurile de artificii. Ca şi măştile noastre din timpul carnavalului.
La Veneția a început iar carnavalul.
Măştile apar.
Uneori nu le mai scoatem şi rămînem cu ele pentru tot restul vieții.
În plic mai erau şi cele două pagini rupte din Tunelul. Eram uluit şi fericit deopotrivă.
Citesc pe sărite. „Între făptura asta minunată şi mine există o legătură tainică. [...] Îmi devenise indispensabilă, precum cineva pe care-l găseşti pe o insulă pustie, un fel de lux cu care mă mîndream.“
Şi pe neaşteptate a început să plouă. Am băgat foile în buzunar şi am luat-o la fugă.

Bedros HORASANGIAN - În loc de comentariu politic

Renunţ în această săptămînă la comentariul politic, pentru a interveni într-o aşa-zisă polemică, de fapt, un atac grobian şi imund. Citind un articol scris de Alex. Ştefănescu, vreau să exprim o opinie de cititor care i-a citit cărţile lui Norman Manea, încă de la primele ediţii apărute în România.
Părerea mea e că Norman Manea este un foarte important scriitor român contemporan. Cu sau fără Premiul Nobel. Cu sau fără Observator cultural. Atacurile la adresa lui – nu de azi, de ieri – au fost si au rămas penibile. Bodyguarzii lui Băsescu ar trebui să lucreze mai intens nu doar la sală, ci și la bibliotecă. Adresez această invitaţie criticului Alex. Ştefănescu. Frecventarea bibliotecii este o bună sursă de neînveninare. Du-te la bibliotecă, Alex!

Bedros HORASANGIAN - Vodevilul politicii româneşti

O mişcare în dublu sens s-a produs în aceste zile de iarnă. Delegaţia comună a Băncii Mondiale şi a FMI-ului s-a aflat la Bucureşti, în timp ce delegaţia prezidenţială română s-a deplasat în America de Sud. Rezultatele celor două vizite de lucru produc deja efecte. Coplata serviciilor medicale ar fi una dintre cerinţele delegaţiei BM&FMI, deja adoptată de guvernul Ro­mâniei, ca măsură de a mai aduce niscaiva bani la bugetul României. Care buget, pe 2013, deja a stîrnit cîrteli şi nemulţumiri, nu doar în banca opoziţiei.
În Peru, vizita preşedintelui Traian Băsescu reînnoadă, după 40 de ani, ultima vizită la acest nivel, nu mai spunem a cui. Cu 300.000 de dolari schimburi comerciale şi cu intervenţia – cifrele sînt cele livrate oficial – a 56 de întreprinzători peruani care activează în România – în domeniul prelucrării şi comercializării cafelei şi în servicii – nu o să facem mare scofală decît pe hîrtie.
În România, nimic parcă nu se mai leagă, ghiveciul politic aglutinat în USL, cu dorinţa certă (şi nereuşită) de a-l debarca pe Traian Băsescu, a ajuns în faza penibilă a coabitării. Aici sîntem. Unde sîntem, deja, de peste douăzeci de ani. În faza bîjbîielilor şi a jumătăţilor de masură. A lui „am zis, n-am zis, au zis“, „s-a interpretat abuziv“, „a fost scos din context“, „s-a schimbat ceea ce era decis deja“. Şi tot aşa. Degringolada din PNL – dincolo de mesajele încurajator-pozitive transmise de Crin Antonescu – nu face decît să confirme faptul că în partid situaţia este neclară, cu destule nemulţumiri faţă de acţiunile liderului. După ce FSN, PDSR şi PSD, ca şi organele abilitate pe lîngă preşedintele Ion Iliescu au făcut tot posibilul – prin mijloace specifice, dar şi prin manipularea maselor paupere de alegători români – să desfiinţeze PNŢCD, ca forţă politică alternativă la stînga postcomunistă şi comunistoidă de după 1989, ruperea PNL şi alianţa grupării fugare (în mare parte, simpli fripturişti) cu PD-ul lui Traian Băsescu au condus la ceea ce avem astăzi.

USL este al doilea ghiveci politic după PDL. Orice dispută ideologică dreapta-stînga a devenit caducă în România. Personaje exotice şi pitoreşti care au populat scena politică – de la Gigi Becali şi Dan Diaconescu la mai vechii măscărici, gen Vadim Tudor – au anihilat bruma de credibilitate pe care orice politician/lider politic ar trebui s-o ofere norodului/gloatei pe care o reprezintă şi o conduce. Intervenţiile televizate, avînd Consti­tuţia mereu la vedere şi în mînă (gesticulaţie iniţiată şi impusă pe piaţa gesturilor simbolice de preşedintele Băsescu), n-au folosit decît la trimiterea în derizoriu a legii fundamentale a Statului român. Faptul că am tot schimbat Constituţia şi că mereu se are în vedere schimbarea acesteia nu e de bun augur.


Şi iar constatăm că ne aflăm tot acolo unde am mai fost. Cetăţeanul (mai mult sau mai puţin turmentat; în fond, singurul om cinstit din piesa lui Caragiale, care se joacă şi azi în lumea reală – vezi bileţelul doamnei Udrea) nu mai are de ce să se agaţe şi ce să facă. Adică face şi el ce poate. Ideea excluderii lui Călin Popescu Tăriceanu din PNL ar consfinţi ceea ce este deja o evidenţă. PNL este în moarte clinică. Aflaţi la mîna PSD-ului (că ne convine sau nu, el are cel mai mare bazin electoral, rămas din vremea dictaturii PCR-ului şi a propăşirii prin Ion Iliescu – „Iliescu apare./Soarele răsare“... am uitat?), PNL-ul de azi poate să iasă din istorie la fel de urît ca şi PNŢCD-ul. Ajuns umbra unui partid istoric – mai bine se autodesfiinţa decît să fie marioneta de manevră a lui Traian Băsescu, prin cîţiva lideri de mucava extrem de vocali, altminteri –, PNL nu mai reprezintă nimic şi pe nimeni. Noua alianţă uselistă, care a coagulat toate frustrările anti-Băsescu, nu poate funcţiona decît sub semnul acestui compromis. Degeaba se înfurie conu Neagu Djuvara sau e cătrănit Călin Popescu Tăriceanu. Sînt voci izolate din PNL în jurul cărora nu se pot coagula un curent sau o idee.
Dacă guvernul Ponta ar fi în stare să guverneze eficient şi pragmatic, să gestioneze cu cap limpede treburile interne şi externe ale României, atunci ar fi un pas înainte. Românii nu mai vor ideologii, de dreapta sau de stînga, pot înghiţi şi una, şi alta, pot înghiţi orice, vor numai să trăiască mai bine. Fără glume. Pensionari sau bugetari, tineri sau mici întreprinzători, mari investitori, mai bogaţi – taxe şi impozite mai mici, dacă se poate – sau mai săraci (ceva roni în plus nu strică), toţi vor un guvern competent. Pînă la definirea şi coagularea unei clase de mijloc puternice şi active, care să nu mai depindă de deciziile guvernului şi care ar putea, abia atunci, să aibă opţiuni ideologice, vom trăi, cum-necum, la mica ciupeală şi cu ce-o mai da Dumnezeu (şi FMI+BM, of course), de pe o zi pe alta. Demisia de vodevil a lui Dan Voiculescu – marota unei părţi a aşa-zisei drepte româneşti – este o farsă de prost-gust. Ceauşescu îşi poate rîde fericit în barbă. Că tot a fost ziua lui de naştere şi se pare că îl vor înapoi 46% dintre români.

Bedros HORASANGIAN - Jos Securitatea! Jos comunismul!

O apariție editorială la Polirom semnată de Gabriel Andreescu (Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivei Securităţii), despre „vehemenţa acuzării unor oameni care au semnat sub presiunea unui angajament cu Securitatea şi au scris note benigne“, cîteva ieșiri la rampa actualității publicistice din partea României literare (articolele „Preocupări desuete?“ de Nicolae Manolescu, „Îngrijorare“ de Gabriel Chifu, un dosar al Ioanei Diaconescu despre grupul „Rugul aprins“ şi un documentar scris de George Ardeleanu, „Cazul «Catharilor...» în arhivele Securităţii“, toate apărute în nr. 1-2 al amintitei publicaţii) relansează – ne amăgim, desi­gur, dacă depășim granițele înghesuite ale lumii culturale – un subiect gingaș și dramatic al istoriei românești: regimul comunist care a condus România timp de bune decenii și documentele ce ascund adevărul despre această perioadă. Care s-a încheiat în 1989? Care a continuat sub alte forme mai discrete și după 1989? A dispărut cu totul după ce am fost admiși în NATO și UE? Ar putea reveni regimul comunist (totalitar sau bolșevic, cum tot auzim în jur pînă la sațietate) la putere în România? Sau deja, odată cu cîștigarea alegerilor locale și parlamentare de către USL, noua mîndrie a Țării și a Neamului – din cîte am înțeles, prin alegeri validate oficial, chiar dacă, zice-se, fraudate cu milioane de voturi (măi, să fie!) –, ne paște revenirea la un sistem totalitar, cum deplînge cu amar și jale un portughezolog, care, între noi fie vorba, a suportat, cum, necum, bine toate regimurile? Acum este panică mare că bolșevicii și securiștii vin iar la putere.
Au ajuns deja. Măi să fie!

Ce facem atunci cu comuniștii și securiș­tii? Îi demascăm, îi condamnăm și-i arătăm opiniei publice. De judecat și băgat la pîrnaie e greu, căci legile condamnării comunismului și a Securității – brațul înarmat al Partidului – nu permit prea multe. Atunci, ce facem? Devoalăm relele Securității – dar cu cele ale activiştilor PCR cum rămîne? Nu erau ei cei care le dictau și securiștilor?
Mă opresc aici cu întrebările și încerc să deslușesc ce se întîmplă. În lumea în care ne învîrtim noi/mă învîrt eu, adică lumea românească simplă și obișnuită –, trăiesc, cu opinteli cotidiene, într-un cartier, Drumul Taberei, unde au stat ani în șir și directorul României literare, și Paul Goma, cîndva, pînă în 1977 – nu simt/aud/văd că ar suferi cineva din pricina comunismului. Or fi cîțiva, dar nu sînt vizibili și audibili, din păcate, o spun neted. PCR și Securitatea, ca organ de represiune al regimului comunist, nu au ieșit definitiv din istorie, dar, pentru omul obişnuit, altele sînt acum grijile. Un recent sondaj din Rusia men­ționa că doar 10% din cei chestionați mai sînt interesați de ceea ce s-a petrecut în regimul comunist. Pe primul loc al interesului sînt probleme legate de salarii și pensii, sănătate, educație, transportul în comun și sport. Venirea și revenirea lui Putin la putere au relansat sentimentul imperial al unei națiuni, obișnuite să trăiască în mizerie și sărăcie – acceptate, mai mîrîit sau revoltat –, dar să aibă orgoliul național satisfăcut.

Poate nu ar strica să se facă și la noi un astfel de sondaj – acum, în 2013 – pentru a testa realitatea intrinsecă legată de comunism și de rolul jucat de organele de represiune ale Statului român înainte de 1989. Judecarea și posibila condamnare a unui nenorocit de jandarm care a lovit/bătut un manifestant căzut în timpul demonstrațiilor anti-Băsescu din iarna trecută nu rezolvă chestiunea/chesti­unile de fond.
Era bine ca, imediat după 1989, să se fi pronunţat o condamnare fermă – cu implicații juridice clare și aplicabile – a fostului regim comunist și a organelor sale de represiune (nu doar securiștii au bătut, ci și milițienii, și procurorii, într-o țară în care cei aflați la putere NU dădeau socoteală în fața legii). De ceea ce s-a întîmplat în anii ’50-’60 își mai aduce cineva aminte? Asociația Foștilor Deținuți Politici a fost tratată cu ură și dispreț în anii de mare voioșie și veselie în care FSN a pus bazele viitoarelor conduceri ale României postdecembriste. Să nu ne facem iluzii că vom scoate la iveală, acum, fărădelegile făcute de unii sau alții, cu decenii în urmă, și că tînăra generație, dedulcită la societatea de consum, va izbucni indignată și cu burta plină, zbierînd pe străzi: „Jos comunismul! Jos Securitatea!“.

Cînd a fost posibil, impactul, tăcut și resemnat al majorității, ieri ca și azi, a fost unul negativ. Și atunci? Și atunci e bine ca măcar adevărul să iasă la iveală. Nu cît se poate sau cît e posibil, ci tot adevărul. Doar adevărul, cum consemna cu tenacitate și demnitate regretata jurnalistă împușcată cu nonșalanță chiar de ziua de naș­tere a lui Putin, Anna Politkovskaia. Da, mă alătur inițiativei directorului României literare, președintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, de a continua drumul către adevărul referitor la crimele comise în timpul regimului comunist. Ale PCR-ului și ale organelor sale de represiune de sub incidența sa decizională. Securitatea nu a fost de capul ei. Deciziile au fost dictate în altă parte. Și ieri, ca și azi, serviciile nu funcționează de capul lor. Ele depind de un centru de putere. Atunci cînd nu ajung ele însele centrul de putere.

Incriminările – ăla a turnat, ba n-a turnat, a turnat, dar n-a făcut poliție politică, și tot așa, infinite situații, cu oameni, de­sigur, prea puțin dispuși să-și asume, fiecare, partea lor de vinovăție – vor continua. Dar adevărul integral va rămîne mereu în umbră. În tăcerea resemnată a documentelor – și acelea, de­seori, măsluite sau făcute dispărute la noi. Personal, am mari rezerve că resuscitarea interesului pentru crimele comunismului ar avea vreo utilitate practică sau juridică – dar el, adevărul, ar trebui măcar aflat. Apreciez noua deschidere către adevăr și către crimele regimului comunist de la începutul acestui an în spațiul intelectual românesc.

Bedros HORASANGIAN - Despre identitate

Cine sîntem? Încotro ne îndreptăm? De ani buni tot aud că românii în sus și românii în jos. Că noi, europenii. Că ei, americanii. Că ei, asiaticii, evreii, arabii, mai știu eu cine. Hinduși sau budiști, islamiști sau creștini, lumea e una. Și noi pe acolo. Cu specific național, cu globalizare cu tot.
Și mai aud de ani în șir că sîntem pe un drum greșit. Eu, unul, nu văd drumul. Nu-mi dau seama dacă e bun sau rău. Pe străzi n-ai loc de mașini, mallurile sînt pline, ca și restaurantele, care se înmulțesc precum ciupercile după ploaie, hotelurile gem de cheflii și de schiori, concedii, botezuri, festivaluri, dezbateri, trăncăneala și văicăreala ca sport național.


Aici. În România. Noi, românii. Dacă mi se dă voie și mie. Și dacă nu sînt expediat la armenii lui Pambuccian.

Deci. Criză, necriză, cu PDL sau USL, cu președinte suspendat sau cu care coabităm bine mersi, se trăiește aici, în România. Am intrat în NATO și UE fără să deslușim bine dacă e bine sau rău. Era necesar. Fără alternative.


Sîntem ce-am fost și vom fi. Români. Europeni. Cetățeni ai acestei planete deja suprapopulate. Unde popoare și religii, ideologii și culturi diferite se intersectează. Se duș­mănesc sau se tolerează.


Ne căutăm o nouă identitate? Cine sîntem? Ca popor? Ca indivizi? Multe interogații. Nedumeriri.

În plan politic, noul an 2013, după ce am scăpat de Apocalipsa mult (și inutil) trîm­bițată, a început deja sub semnul loviturilor contondente. Justiția e în clocot. Vînzoleală mare. Că CSM cu Schmidt-Hăineală, că Alina Ghica, că inubliabilul Danileț, că e legal, că n-a fost, că e moral, că n-ar fi, părțile sînt deja la cuțite. Cu ANI-ul pilotat de un anume Georgescu avem alt serial în toată regula. Care pe care. Sigur că nimeni nu se aștepta la liniștea mult clamată și în anii de vibrantă democrație a majorității FSN-ului, dar este mai mult decît clar că prezența (chiar dacă mai discretă retoric) la butoane a lui Traian Băsescu va alimenta tensiuni, gîlcevi și hăhăieli.


Mai mult sau mai puțin necesare sau dorite, dar inerente. Guvernul Ponta – da, a fost plagiat, și? Noul consilier al premierului se numește György Frunda, iar dacă el îi dă girul, deja e un punct cîştigat – nu are și nici nu va avea vreo perioadă de grație în care să pună în aplicare programul de guvernare. Deocamdată, e nevoie de buget și de un set de minimale măsuri. Aplicabile și cu efecte imediate. Bun sau rău, de buget și de relaționarea lui cu cerințele FMI și ale Băncii Mondiale depinde în mare măsură situația economico-financiară reală.


Iar hărțuiala practicată de președinte și de pîrghiile de putere pe care le mai are – și prin care ține sub presiune viața politică românească, ceea ce a dus la suspendarea lui – va continua.Vor fi lansate cam două subiecte săptămînal, care vor distrage atenția opiniei publice, dar vor obliga USL și guvernul Victor Ponta să fie mereu în defensivă. Și să nu poată – presupunînd că ar avea și forța, și expertiza necesare, ceea ce nu reiese cu pregnanță în timpul deja consumat – să-și organizeze treburile curente și să lanseze proiecte de anvergură. Sigur că postura oricărei opoziții este să conteste inițiativele guvernului. Sigur că orice demers, bun sau mai puțin inspirat, va atrage critici severe din partea vocilor ce reprezintă opoziția, în Parlament sau în societatea civilă. Sigur că în acest război de uzură nu vor mai conta bunele inten­ții sau bunele decizii.

Pe vechiul principiu al alesului prafului și al morții caprei vecinului, ne vom aștepta – începutul e deja făcut cu mult mediatizatele gîlcevi legate de CSM și ANI – la multă energie consumată în gol. Ciondănelile vor urma și se vor înteți. Spre satisfacția galeriei și opoziției (parlamentare, militare și civile), care vor căuta nod în papură la orice. Și, slavă Domnului, se găsesc motive. Că este vorba de mișcările telurice abracadabrante de la ICR, că este vorba de micșorarea TVA la alimente (pîine, da, cozonac, nu!) sau de susținerea de la bugetul de stat a spitalelor private. Minerii din Valea Jiului au pus deja de-o grevă, în Piața Universității se scandează iar împotriva întregii clase politice, ciondănelile din interiorul partidelor parlamentare sînt deja la început. Fostul premier Adrian Năstase ar putea fi eliberat? Vom intra anul acesta în spațiul Schengen? Sau așteptăm cu inima mică noua recoltă de rapiță?



Și atunci, România, încotro? Noi cine sîntem? Doi tineri au găsit răspunsul pe cont propriu. O fată din Gherla, judeţul Cluj, 1/8 armeancă, absolventă de Istorie la Cluj, şi un băiat, pe un sfert armean, din Marsilia, au ajuns în Nagorno-Karabagh, au întemeiat o familie, au un copil și au devenit armeni. Spre bombăneala celor două familii – cum să lași Clujul, cum să lași Marsilia? Simplu. Cei doi sînt fericiți, dincolo de greutățile inerente ale vieții de zi cu zi, într-un loc din afara UE. Și nimeni nu le poate face nimic. A fost opțiunea lor.
Ei și-au găsit o identitate și țin foarte mult la ea. Povestea celor doi tineri, Cristina și Armen, pentru cei curioși, se poate găsi și vedea pe Internet. Este impresionantă. Și emoționantă. Dar deja asta nu ne mai interesează. Vorba românească, fiecare cu a mă-sii.