Calinescu[V=]

Rezumarea primului mesaj :

GEORGE  CALINESCU-
24]Îmi privesc fotografiile vechi: ce-i cu voi, băieţaşi, pentru ce purtaţi numele meu?
23]Basmul este oglindirea vieţii în moduri fabuloase.
22]Luciditatea este conştiinţa ordinei spontane.
21]A gândi înseamnă a suplini experienţa cu idei.
20]Femeia este numai sexualitate, pe cand barbatul e sexual.
19]Timpul este o valoare de sentiment - pentru unii trece prea repede, pentru alţii prea încet.
18]Dragostea se naşte în priviri, creşte pe buze şi moare în lacrimi.
17]Si totusi , adevarata gandire este contradictia luminata, constienta, iar nu pozitiunea ferma, care e semnul prostiei de turma.
16]Sa spargem vitrinele in care nu se afla o carte romaneasca.
15]Spiritul de contradictie este personalitatea prostului.
14]Nimic mai îndepărtat ca doi gemeni, dintre care unul a făcut studii clasice şi altul studii economice.
13]Un valet judecă oamenii după bacşişul pe care îl primeşte.
12]Talentul arata tristetea.
11]Joacă-te cu copiii, zbenguie-te, aleargă, amestecă-te chiar cu ei în jocurile lor. Fii extravagant. Numai proştii sînt serioşi.
10]Femeia e o fiinta slaba, victima a fiziologicului ei, orientabila dupa barbat, care trebuie s-o ocroteasca si sa-i imprumute personalitatea lui.
9]Fericirea este viata activa.
8]Curtezanele, nu femeile de treabă, au stimulat geniile.
7]Talentul este abilitatea de a-ti ascunde talentul acolo unde este nevoie.
6]De la o anumita etate, femeia e tinara numai împreuna cu barbatul, singura are o virsta oribila.
5]Muzica lui Beethoven este o muzica pe care cred ca o înteleg si caii, si vulturii.
4]Nimic mai diferit ca doi gemeni, dintre care unul a facut studii clasice si altul studii economice.
3]Nu-mi plac fetele tinere. Marii pictori le-au evitat totdeauna. Femeile prea crude n-au materialitate, n-au culoare.
2]Putina nebunie este proprie sufletelor mari.
1]Nimic nu-i nou sub soare si cand crezi ca ai descoperit o noutate, bagi de seama ca a spus-o altul inainte.
=====
Florin
Puiu
Armand
MATEI

Cum şi-a cunoscut soţia G. Călinescu


Felul cum şi-a cunoscut G. Călinescu viitoarea soţie, Alice Trifu, este relatat de-a lungul mai multor interviuri avute de I. Bălu cu aceasta din urmă în 1973-1974, şi sintetizat în monografia ce a urmat. Cunoştinţa s-a produs banal (în 1928), pe stradă, la Şosea – loc bine cunoscut în epocă pentru astfel de facilităţi – unde Călinescu era cu un prieten, I. Valerian, directorul „Vieţii literare”, în jurul maşinii acestuia, un „Peugeot-bébé” care se defectase. (În epocă, maşina era încă semnul unei poziţii sociale deosebite). Alice se afla cu o prietenă. Fetele sunt invitate la un restaurant, la o bere. Prin aspectul ei şcolăresc (ca ţinută vestimentară şi aspect fizic), decent, Călinescu a remarcat-o, mai ales că fata dovedea interes pentru literatură şi revistele de profil. Întâlnirile dintre cei doi au continuat şi în zilele următoare, discuţiile lor purtându-se mai mult asupra literaturii, Călinescu comportându-se ca un mentor în direcţia recomandărilor de lectură pentru fată, pentru ţinuta ei vestimentară etc. La puţin timp s-au despărţit, Călinescu prezentându-se la postul său de profesor de liceu în Timişoara, dar cu intenţia declarată de a veni în capitală lunar (şi pentru afaceri literare, sau poate chiar în primul rând).

Călinescu avea 30 de ani şi îşi imagina viitorul printr-o eroică activitate ştiinţifică, dorind să-şi facă un „nume”. Era pentru el, acum, perioada de acumulare şi de formare a personalităţii ştiinţifice. Dacă îşi imagina să se căsătorească, nu putea s-o facă decât în strânsă legătură cu aspiraţiile lui intelectuale. Viaţa de familie o vedea subordonată proiectelor sale, îi trebuia o soţie ascultătoare, care să preia grijile casei, iar el, Călinescu, să se ocupe de scris, iar în plus soţia îl putea ajuta şi în această direcţie. Or, Alice Trifu părea să coincidă cu acest model. Faptul că între el şi fată exista o diferenţă de 10 ani, părea un atuu pozitiv, aceasta putând fi – în concepţia lui – lesne modelată.

Deşi s-au văzut sporadic, în intervalul septembrie 1928 – aprilie 1929, aproape pe neaşteptate, „neavând timp de pierdut”, în vacanţa Paştelui lui 1929, George Călinescu s-a înfăţişat la uşa părinţilor şi a cerut-o de soţie. I s-a atras atenţia că nu este pregătită zestrea fetei, însă Călinescu a insistat s-o ia şi aşa. Fata va fi apoi prezentată şi familiei lui Călinescu („mătuşelor”). Iată cum relatează Alice întâlnirea cu familia acestuia:

„M-am dus îngheţată de frică să mă prezinte mătuşilor. Le-am găsit îmbrăcate cu rochii cu gulere tari, strânse în corsete cu balene şi lăudându-se cu familia de greci din care se trăgeau, cu tot felul de unchi şi rude bogate. După sobă se afla femeia de servici şi la fiecare rudă scoasă din traista familiei, arunca cu voce batjocoritoare: «…a, beţivu ăla ?», «descreieratul ăla !?»“ etc. Întrebată cine i-a plăcut mai mult, răspunsul fetei a fost: „Servitoarea” [care, de fapt, era mama lui Călinescu]. A urmat căsătoria la 4 mai 1929.

Cine a fost mama lui George Călinescu?


Aproape toţi cărturarii, cu o bună imagine despre sine şi despre actul de cultură pe care l-au produs, s-au simţit datori să prindă în propria arhivă şi minime referinţe genealogice. Mai mult chiar, persoane publice fiind şi bucurându-se de un anume prestigiu social, au pus în circulaţie referinţe genealogice, prin intermediul diverselor interviuri sau autobiografii conjuncturale. Aşa s-a întâmplat ca multă vreme să fie luate de bune informaţii care astăzi se dovedesc a nu fi susţinute documentar. Adeseori, chiar personajul în cauză se înşeală în privinţa propriului trecut – cu bună ştiinţă sau din necunoaştere –, adevărul aflat ulterior generând profunde crize de conştiinţă, oferind contemporanilor şi posterităţii motivaţiile unor atitudini şi trăsături comportamentale ale acestuia.

Am putea invoca aici cazul lui George Călinescu, care multă vreme a trăit cu convingerea că e fiul natural al funcţionarului CFR Constantin Călinescu, exponent al micii burghezii, orăşean, şi nu de oriunde, ci din capitală. Ei bine, aflarea faptului că mama sa naturală nu e alta decât menajera casei, Maria Vişan, fiică de ţărani, fugită dintr-un obscur sat oltenesc împreună cu sora ei (ajunsă prostituată), cea pe care el o umilise atâta vreme cu obstinaţie, a produs o puternică traumă psihologică.

În plus, mereu şi mereu îşi va ascunde adevărata origine, cu ingeniozităţi de veritabil artizan. Când în 1937 îşi pregătea dosarul de concurs pentru postul de conferenţiar la Iaşi, s-a dovedit a fi de o rară migală în „pregătirea” actului său de naştere: l-a îndoit tocmai pe rubrica unde era înregistrată profesia mamei (deşi nu acolo era locul firesc de pliere) şi l-a ars cu mult meşteşug în dreptul cuvântului umilitor (profesia), ţinând apoi documentul ore întregi deasupra unui bec pentru a-l „învechi” cum se cuvine.

Viaţa intimă a lui George Călinescu


Încă de la debutul căsniciei, din vara lui 1929, George Călinescu a refuzat orice idee de a rămâne alături de socrii săi, suficient de avuţi, închiriind împreună cu soţia un spaţiu care să le ofere garanţia independenţei şi a intimităţii. De la început, Călinescu a făcut să se înţeleagă că stăpân în casă este el, „bărbatul”. El conducea gospodăria, el hotăra în absolut toate, încât soţia s-a obişnuit treptat să vadă lumea prin prisma soţului. El stabileşte cum, când şi ce se serveşte la masă, cum se aranjează interiorul casei, cum se îmbracă soţia (desenându-i şi chiar impunându-i modele de rochii). Alice Călinescu afirmă că această „şefie” a continuat şi la Iaşi, când, primind la masă, duminica, pe colaboratorii de la „Jurnalul literar”, Călinescu gătea singur bucatele. Abia din această perioadă, ieşeană, Călinescu începe să transfere soţiei din atribuţii: făcutul cumpărăturilor cotidiene, şi chiar a celor ce-l priveau special pe el: cămăşi, ciorapi, pantofi (pe care soţia îi măsura cu aţă).

Călinescu nu împărtăşea cu soţia din problemele sale, iar dacă ea îl întreba ceva, acesta o repezea. Nu prea primeau vizite. După cum relatează Alice: „Viaţa noastră a fost totdeauna modestă. Trăiam retraşi. Mergeam o dată, de două ori pe săptămână la cinematograf, la teatru. Spectacolele le alegea soţul meu. În ultimii ani mergeam la concertele simfonice de la Ateneu. Vizite? Rar primeam. Una, două pe an. Şi de făcut nu făceam mai niciodată împreună. Ne vizitau îndeosebi scriitorii, cunoscuţi ce se anunţau dinainte”. „Iniţiativele îi aparţineau lui. Eu nu aveam voinţa mea. Şi gospodăria noastră s-a despărţit în două. Eu aveam grijă de tot ce privea latura materială: piaţa, mâncarea, cumpărăturile curente; lemne eu aduceam (…). El era foarte comod. În afară de scris, nu avea grijă de altele”.

Uneori Călinescu citea soţiei din ce a scris, spunând că ea reprezintă „bunul-simţ al poporului”. Când acesta lucra, „îi plăcea să mă ştie lângă el. Dar îl enerva să mă plimb prin casă. Stăteam nemişcată pe fotoliu. Citeam. Eram un obiect de care nu se putea lipsi. Servitoarea era învoită sau i se interzicea să iasă din bucătărie. Liniştea era atât de adâncă, încât zgomotul peniţei pe hârtie devenea înfricoşător”.

Câtă vreme a lucrat la Istoria literaturii române, Călinescu s-a izolat aproape complet: „Se închide în casă cu săptămânile când e să redacteze; atunci îşi ascunde domiciliul sau îşi dă adrese fictive, terorizat la gândul că ar putea fi întrerupt de la lucru”. De altfel, în perioada cât a elaborat această operă monumentală a trăit ca un ascet, scriind toată dimineaţa şi o parte din după-amiază, la prânz se odihnea o oră-două, în rest citind până târziu în noapte. Călinescu nu fuma, nu agrea băuturile alcoolice (rar şampanie sau vin), în schimb consuma cafea, ceai, „pe care i le aduceam la anumite ore, dinainte stabilite”, relatează soţia sa.

„Câteodată, absorbit de lucru, nu se ridica pentru masa de prânz. Eu sau servitoarea, dar mai ales eu, aşezam pe o măsuţă alăturată, cu cât mai puţin zgomot, tava cu mâncare. Dacă mâncarea se răcea, era reîncălzită, şi dacă şi aşa rămânea neatinsă, era înlocuită cu alte alimente mai uşoare”. Dacă soţia pleca în oraş după cumpărături, îl găsea la fereastră aşteptând-o şi întrebând-o, ca un copil, ce i-a adus. Călinescu era mare amator de dulciuri, îndeosebi de dulceaţă, manifestând chiar lăcomie.

„Cu soţul meu era dificil să ai prietene”. Când Alice a fost vizitată de o cunoştinţă din provincie, după puţin timp universitarul „a izbucnit într-un tunet: Da’ nu mai pleacă aia odată?”.

Călinescu era totodată un timid, îndeosebi în faţa persoanelor străine. Avea un sistem nervos neechilibrat, cu ieşiri colerice, acest lucru accentuându-se prin anii 1933-34 în urma unui surmenaj chinuitor, era depresiv şi avea mania persecuţiei.

Deşi părea indiferent faţă de soţie, paginile de Jurnal ale lui Călinescu indică şi frământări vizavi de viaţa ei: „Cu Vera am făcut o greşeală. Prea multă afecţiune de la început, dar şi multă intenţie pedagogică, sugerarea că totul e de învăţat. Şi-a pierdut astfel orice încredere în sine şi a devenit timidă”. Şi nu sunt singurele reflecţii în ce o priveşte, pentru că spre sfârşitul vieţii – dar nu la o vârstă înaintată –, de pildă, nu mai pleca din Bucureşti fără soţie. Să mai vorbim, de exemplu, de faptul că George Călinescu se temea de ziua de vineri şi de regulă nu prea ieşea din casă atunci, mai ales la maturitate, Alice trebuind să suporte şi consecinţele acestei prejudecăţi?

Despre copilăria nefericită a lui George Călinescu

Anii copilului Călinescu au fost mediocri, lipsiţi de seva dragostei părinteşti, brăzdaţi de complexe şi frustrări. Amintirea acelui timp avea temeiuri a-l indispune. Fusese fiul Mariei (Mariţa) Vişan, servitoare în casa ceferistului Constantin Călinescu, tatăl fiind (probabil!) Tache Căpitănescu (Capitanovici), fratele soţiei aceluia.

Mama sa, Maria Vişan, s-a născut la 17 mai 1874 în comuna Dobroteasa din judeţul Olt. Tatăl ei, Marin, avea 40 de ani, mama, Dumitra, 26. Rămasă orfană, Maria Vişan trăieşte împreună cu fratele ei, căsătorit, care – gelos şi violent – îşi bătea soţia şi sora. De aceea, Maria şi cumnata ei şi-au luat lumea în cap, fugind împreună de acasă. Au trecut Oltul pe o plută şi au plecat cu trenul spre Bucureşti. Ceferistul Constantin Călinescu, văzând-o stingheră, în Gara de Nord, pe Maria Vişan, a luat-o acasă ca femeie de serviciu. Mariţa, cum i se zicea în casa lui Constantin Călinescu, era inteligentă, îi plăcea să spună poezii, era cam rea de gură. A murit la 15 noiembrie 1958, fiind înmormântată la cimitirul Herăstrău.

Tatăl lui George Călinescu a fost Tache Căpitănescu (Capitanovici), funcţionar la CFR, fratele soţiei lui Constantin Călinescu. O fotografie din arhiva George Călinescu îl arată voinic, cu barbă şi cu o privire energică. S-a sinucis.

George Călinescu – adică George Vişan – se naşte la 19 iunie 1899 la spitalul Filantropia, ca fiu natural al Mariei Vişan, întrucât familia nu i-a îngăduit lui Tache Căpitănescu nici să se căsătorească cu Mariţa, nici să-şi recunoască copilul. Abia la 17 martie 1907, Constantin şi Maria Călinescu l-au adoptat pe fiul Mariei Vişan, care a devenit astfel Gheorghe Călinescu (Sentinţa Tribunalului Iaşi, Sect. II, nr. 49, din 17 martie 1907). Adoptarea se datorează, probabil, şi şubrezirii sănătăţii lui Constantin Călinescu, care a murit în acelaşi an. Soţia sa, Maria, a murit la 2 februarie 1947.

În familia Căpitănescu mai era un copil cam de aceeaşi vârstă cu fiul Mariei Vişan: Niculae T. Argeşeanu, nepot de soră al Mariei Călinescu. Nu de puţine ori, George Călinescu va fi fost pus în inferioritate materială şi morală, situaţie care desigur a lăsat urme.

Fără o mamă adevărată şi fără un tată adevărat, fiul fetei-în-casă Mariţa n-a putut fi un copil adevărat, realizat. Copilăria nu i-a reuşit, a clacat-o – şi ceva a rămas neconsumat. Umplându-şi casa cu păpuşi, adultul Călinescu îşi confecţionează o artificială, tardivă, copilărie cerebrală.

Constantin COROIU – G. Cãlinescu si Vasile Pârvan

Florin Călinescu şi-a lăsat afacerile de izbelişte





21:45 N-a existat an mai "negru" pentru Florin Călinescu. Îndrăgitul actor şi-a pierdut în urmă cu trei luni fiul cel mic şi pare să nu-şi revină. Articol complet

Florin Călinescu, după moartea fiului său: "Sunt supărat pe Dumnezeu" A făcut reconstituirea ultimelor trei luni din viaţa fiului său

http://www.adevarul.ro/actualitate/Calinescu-cu_un_picior_la_PRO_TV_0_616738685.html

Paul CERNAT - G. Călinescu și totalitarismul castrator

În ultimii ani, opera lui G. Călinescu a revenit în atenție prin două remarcabile performanțe editoriale: monografia teoretică a lui Andrei Terian, respectiv ediția critică a romanelor și a integralei publicisticii, realizată sub coordonarea lui Nicolae Mecu și apărută în colecția „Pleiade“ a Academiei Române. Dacă însă A cincea esență s-a bucurat de receptarea meritată, nu același lucru s-ar putea spune despre cealaltă întreprindere majoră. Cîți se vor fi simțit capabili să se pronunțe despre un asemenea travaliu colectiv – pe cît de benedictin, pe atît de ingrat, ca orice demers de acest gen la noi?

Acuitate de hermeneut și de „psihanalizor“

Din fericire, Nicolae Mecu a avut de curînd inspirația de a-și reuni studiile despre G. Călinescu – publicate din anii ’90 încoace – pornind de la experiența „detectivistică“ a editării. Miza demersului său vizează o chestiune complementară celei examinate de Terian: mult-disputatul „colaboraționism“ al autorului Istoriei… cu regimul comunist. Evident, nici justițiarismul etic, nici apologetismul pios nu ne ajută să înțelegem vicleniile unei Istorii traumatice și mecanismele aservirii – dimpotrivă. Ne ajută însă profesionalismul unei ediții critice exemplare ce dezgroapă, efectiv, istoria acestei deturnări. Prin domesticirea „umanist-socialistă“ a incomodului critic, constrîns la strategii bizantine pentru a salva ceva din propria identitate literară, opera sa a fost frîntă chiar la apogeul ei. Romanele și monografiile interbelice au fost (auto)cenzurate și aseptizate,Bietului Ioanide și, mai ales, Scrinul negru – mutilate de cenzură (pregătirea publicării celui din urmă va face obiectul unei penibile drame de culise, „rezolvate“ de Gh. Gheorghiu-Dej după intervenția lui Călinescu la Mihail Sadoveanu), iar marea Istorie… rămîne nereeditată pînă în 1982, cînd e anexată sub semnul protocronismului prin mecenatul lui I.C. Drăgan. O altă consecință va fi îndepărtarea profilactică a lui Călinescu de la catedra Universității bucureștene (de unde – crudă ironie – va continua să-și primească salariul), în urma denunțurilor lui Vicu Mîndra și a campaniilor comandate de Leonte Răutu. Cu această ocazie, succesorul său la catedră – Ion Vitner – îi va administra șovăielnicului predecesor o adevărată lecție de coerență ideologică…

„Dacă e un adevăr în ideea că intelectualii nu au ce căuta în politică, atunci experiența lui (Călinescu) o verifică deplin“, observă Nicolae Mecu. Păcatul originar al adeziunii ar fi, în opinia sa, „automistificarea“ și „inadecvarea“ intelectualului umanist cu apetit bovaric și utopic: G. Călinescu a încercat să citească marxismul „printr-o grilă personală, prin care să-l ajusteze din perspectiva crezurilor lui umaniste“ și a sperat că politica românească îi va lua în seamă proiectele, transformîndu-l într-o autoritate influentă – ca în literatură. Interpretare plauzibilă, dacă îi adăugăm omeneasca frică (dosarul politic precomunist al criticului nu era lipsit de „pete“). Într-adevăr, regimul avea nevoie de acest „tovarăș de drum“ greu controlabil ca de o „vitrină“ și de un „trofeu“ prețios. Fostul lider al Partidului Național Popular (formațiune-satelit prin care comuniștii căpușau PNȚ-ul înainte să-l desființeze) va rămîne după 1948 „doar“ la Academie, ca deputat în Marea Adunare Națională și la Institutul de Istorie Literară: influența asupra studenților trebuia să înceteze, „ratingul“ ei devenise prea mare.

O problemă deopotrivă deontologică și metodologică e dacă într-un astfel de caz mai putem credita ca „texte de bază“ – după vechiul tipic – ultimele ediții antume, pe motiv că ele respectă cu maximă fidelitate voința autorului. Răspunsul e nu. Cu o acribie dusă pînă la detalii „moleculare“, Nicolae Mecu arată cum au fost mutilateCartea nunții și Enigma Otiliei în edițiile din anii ’50-’60. Spre exemplu, în princepsul primului roman, caragialianul dom’ Popescu nutrește un cult pentru Mussolini (mîna de fier invocată pentru a „îndrepta țara asta“) și trăiește „cu groază de bolșevism“. În edițiile comuniste, Mussolini e înlocuit cu… Atatürk, iar bolșevismul – cu „anarhia“. La fel de grotesc va fi mutilat discursul politic al lui Weissmann din Enigma Otiliei. Supuse aceluiași mecanism castrator sînt scenele erotice mai decoltate, cele „spiritiste“ și chiar elementele „specific muntenești“ ale vorbirii personajelor, cu efecte negative aspra calității literare a ansamblului. Mai ales în Cartea nunții, schimbările „conferă textului o componentă artificios-retorică și o atenuează pe aceea a inocenței fruste, necăutate“. În ce privește Bietul Ioanide, elaborat – aflăm – înainte de 1948, intervenția cenzurii deformează grav sensul jurnalului lui Tudorel, relațiile dintre personaje și considerațiile lui Ioanide despre „Mișcare“, iar distorsionările în trepte de care are parte Scrinul negru contituie un veritabil masacru, mai ales în porțiunile despre „noua orînduire“.

Dosarul receptării ultimelor două romane de către gardienii realismului socialist și extrasele din stenogramele întîlnirii dintre Călinescu și Dej sînt pilduitoare. Acuitatea de hermeneut și de „psihanalizor“ a lui Nicolae Mecu devine însă maximă atunci cînd interpretează eliminarea sistematică a conjuncției „dar“ – adevărat tic de personalitate al unui spirit care s-a definit mereu polemic! – în edițiile comuniste ale Enigmei Otiliei. De la „libertatea absolută în fața textului propriu“ din 1938 se trece acum la „conformarea obedientă“ față de „principiul autorității încarnate de diferitele instanțe (cenzura, redactorul, criticul)“, emblematică pentru trecerea de la o atitudine la alta fiind „neutralizarea registrului adversativ/opozitiv al cărții prin cel eliptic sau conjunctiv, care este unul al încuviințării (s. a.): literatura nu acceptă alternativa. Polemicul dar pare, de aceea, suspect de subversiune“. În asemenea condiții, opțiunea editorială finală pentru versiunile princeps sau chiar pentru textul manuscris rămîne singura validă, fapt valabil și în cazul altor scriitori ale căror ultime ediții antume sînt susceptibile a fi fost matrițate de (auto)cenzura comunistă. Eforturile lui Nicolae Mecu aveau să fie însă călcate în picioare prin piratarea ediției Pleiade a Enigmei Otiliei în ediția populară scoasă de ziarul Adevărul. Editorul a reacționat publicînd în Cultura un text doveditor pe două coloane, dar efectul a fost zero. Textul e reluat și în prezentul volum. Probabil, cu același efect…

Arta clarității expresive și știința demonstrației


Fapt important, Nicolae Mecu folosește studiul comparat al variantelor nu doar în sens filologic, ci și în sensul unei „arheologii“ interpretative. Editorul se transformă în hermeneutul supraeului ideologic al criticului, iar reconstituirea modurilor în care G. Călinescu reacționează la presiunea Sistemului apare ca o cale de acces în intimitatea personalității creatoare. Că autorul cărții de față nu e doar un istoric literar prob și open mind, ci și un critic redutabil – prea zgîrcit cu propriile apariții – o știu deja cei ce i-au parcurs studiile. Echilibrat și nuanțat, incisiv la nevoie, Nicolae Mecu nu are însă structură de „călinescian“, ci se arată afin mai degrabă unui Paul Cornea prin aplecarea interdisciplinară, cu multiple contextualizări istorice, către sociologia literaturii și psihologie. Deține, totodată, arta clarității expresive și știința demonstrației strînse, bine conduse, ca și capacitatea de a extrage esențialul acolo unde alții se pierd în digresiuni fastidioase. Simțul „aproapelui“ (spiritul analitic, atenția pentru detaliu) e dublat de cel al „departelui“ (perspectiva de ansamblu), iar judecata vine la capătul expertizei documentare. Multe observații subtile sînt livrate en passant, bunăoară cele despre „metoda narativă“ călinesciană (văzută ca suprametodă) sau despre monografierea postbelică a „scriitorilor minori“ – neglijați în marea Istorie…– cu instrumente specifice pentru la petite histoire.

Prețuire legitimă și spirit critic



O piesă de bravură e capitolul intitulat „Testul de paternitate“, unde – după „străbaterea la pas“ a publicisticii interbelice – labilitatea suspectă a relației dintre G. Călinescu și E. Lovinescu e interpretată sagace în cheie psihologică și psihanalitică, pe baza analizei de text: „nu cred că se poate face abstracție de statutul copilului traumatizat de absența tatălui legitim. […] Nu e greu de sesizat că trăirile […] se suprapun peste cele față de tatăl natural (Tache Căpitănescu) care nu-l recunoscuse. Aspirantul se încarcă de energiile de dedesubt și astfel trăiește în chip exagerat orice reacție negativă a mentorului sburătorist, orice gest minor al acestuia. Este o manifestare afectivă care în psihologia tranzacțională se numește racket. […] De la Lovinescu – Criticul – aștepta tînărul Călinescu recunoașterea și omologarea în elita literaturii române, și el intra mai bine decît ceilalți (profesorii Vasile Pârvan și Ramiro Ortiz, n.m.) în imaginea sa paternă“.

În mod analog, Nicolae Mecu diagnostichează paricidul anticălinescian al lui Adrian Marino, exacerbat în Viața unui om singur: „…acest om a sperat să găsească în Călinescu […] o afecțiune și o prețuire pe care nu le deținuse niciodată, dar la care aspira în secret cu toată ființa lui. Însă, așa cum i s-a întîmplat și lui Călinescu – el însuși un mare neiubit – în relația cu Lovinescu, încercările de… afiliere se vor solda cu tot atîtea rateuri“. La limită, comunismul însuși ar putea fi interpretat (cred) ca surogat totalitar al Autorității paterne… Trebuie adăugat că această atitudine justifică moralmente publicarea unor scrisori ale lui Marino către G. Călinescu, ultima – teribilă! – fiind o cerere de angajare după eliberarea din domiciliul obligatoriu. Nicolae Mecu își asumă astfel încălcarea unei vechi promisiuni făcute regretatului comparatist, și bine face. Restituirea are loc la capătul unui examen cvasicomplet al colaborării discipolilor călinescieni A. Marino și Al. Piru la revista Națiunea, comentariile literare ale celor doi fiind printre ultimele neaservite comunismului proaspăt instalat. Autorul cărții se dovedește și în aceste secvențe un bun critic al criticii (foarte diplomat pe alocuri), fapt confirmat inclusiv în secțiunea finală a volumului prin comentariile dedicate „celor mai valoroase cărți despre critica lui G. Călinescu“. E vorba, evident, despre cărțile lui Mircea Martin și Andrei Terian, apărute în două momente istorice semnificative pentru receptarea călinesciană și discutate ca atare.

Dar G. Călinescu nu e privit doar „față cu totalitarismul“ de stînga, ci și cu cel de dreapta – vezi atacurile furibunde la adresa Istoriei… din partea legionarilor. Dosarul receptării sale din 1941, prelungit pînă în 1946 și îmbogățit, treptat, cu atacuri din toate părțile, de la rezonabilul Șerban Cioculescu la resentimentarul I. Ludo, e analizat prima oară in integrum. Taxarea Dosarului critic al „monumentalei“, publicat în 1993 de către Petre D. Anghel și Rodica Pandele, arată cum excesul de pietate al celor doi duce adesea la cenzurarea contestatarilor, dispariția cenzurii comuniste nefiind în sine o garanție.

Atitudinea lui Nicolae Mecu e – aș spune – una ideală: prețuire legitimă însoțită permanent de veghea spiritului critic, la egală distanță de orice „abordare emoțională“, „resentimentară“ ori „apologetică“. Conștient că de regulă „vehemența în țintuirea la stîlpul infamiei este rezultatul unor proiecții vinovate“, dar și că neobservarea „derapajelor“ ar masca o „mare dramă“ a culturii române, el preferă, în locul unor etichetări „netede“ (carierism, oportunism), să editeze, să înțeleagă și să explice totul, lucrînd cu toate probele disponibile pe masă: documente de arhivă, stenograme, delațiuni scrise, mărturii ale supraviețuitorilor. Doar în cazul cîtorva articole politice, precum cel despre Iuliu Maniu, își abandonează calmul. Un tur de forță – și de rezistență psihică! – îl reprezintă analiza publicisticii călinesciene „angajate“, urmărind evoluția epuizantelor strategii de eschivă și delimitare sofistică față de dogma oficială. Exemplele abundă. Printre temenele, Călinescu îi apără cu argumente proletarizante pe Eminescu și Bacovia, încearcă o legitimare estetică a artei totalitare, distingînd între „ideologia prin artă“ și „ideologia pur și simplu“ ș.a.m.d., iar cînd nimic nu mai merge, singurul element ce face diferența față de limbajul zelatorilor de serviciu rămîne stilul. Că stratagemele n-au înșelat pe nimeni o probează atît vigilența comisarilor ideologici, cît și jurnalele intime ale unor discipoli pentru care articolele „optimistului“ dădeau, cu toate concesiile lor, speranța că nu e totul pierdut. Strategiile ambiguității patentate de el vor deveni modele ale „deschiderii“ în anii hrușciovismului.

Un reproș pe care l-aș face volumului ține de editarea sa neglijentă (lipsește și cuprinsul!). Altminteri, clarificarea expertă, depasionalizată a „dosarului“ colaborării marelui critic cu totalitarismul comunist e doar unul din motivele ce mă îndreptățesc să-l așez, alături de studiile lui Mircea Martin și Andrei Terian, printre cele mai valide cărți despre G. Călinescu.

Episoade inedite din viaţa lui George Călinescu

Florin Călinescu visează o emisiune la radio


Fosta vedetă Pro TV, Florin Călinescu, spune că nu a „divorţat” definitiv de televiziune, ci s-a ... citeşte mai mult

Florin Călinescu e la cules de vie


În fiecare an, Florin Călinescu îşi rezervă câte o săptămână pentru a pleca la Mediaş. Actorul ar... citeşte mai mult

Aflat în spital, George Călinescu îi trimitea soţiei sale o scrisoare de dragoste...

"Dragă Alice, Sînt mîhnit că te văd tristă. Ce ţi-am spus mai deunăzi este sacru şi n-ai nici un motiv să te îndoieşti de cuvintele mele.
Tu ai fost şi eşti totul pentru mine, am fost fericit şi mîndru că te-am găsit, eşti desăvîrşită în toate, nu te pun în inteligenţă şi în frumuseţe mai prejos de nimeni şi m-am gîndit cu groază cîteodată ce m-aş face fără tine. De atîţia ani sîntem împreună şi ştii bine că nu ţi-am ascuns niciodată nimic şi nu văd /de ce n-ai încredere şi de aici încolo în mine. A-ţi scrie mi se pare chiar ridicul, dar n-am avut cum să stau de vorbă cu tine. Fii deci cuminte şi adu-ţi aminte că nu-mai un bărbat care-şi iubeşte soţia îi spune toate lucrurile aşa cum fac eu. Ar fi bine ca într-unele din zile să vii tu singură ca să vorbim ca lumea şi să laşi pe alţii şi pe L. să vie într-altă zi.
L. e un copil, a ajuns la o exaltare şi o dorinţă de sacrificiu care vin din educaţia ei romantică. Nici tu şi nici eu nu putem să o rănim, avînd în vedere candoarea sufletului ei. Cunoaşterea sufletului omenesc de care un scriitor are nevoie se face nu rece în laborator, ci cu onestitate şi afecţiune şi avem acut sentimentul că pe L. o iubim amîndoi ca pe fiica noastră. În fine este de prisos, să-ţi repet lucruri ştiute pe care nu ţi le spun ca să te mîngîi, fiindcă mi se pare cu neputinţă ca tu care mă cunoşti aşa de bine să nu simţi că spun adevărul.
Te iubesc (subl. exped.) şi te sărut şi să dea Dumnezeu ca totul să fi fost un vis urît, spre a-ţi dovedi după aceea că tu ai rămas Vera mea, pe care am cîntat-o în versuri şi care eşti de neînlocuit.
La revedere,
G.
19 sept. 1959

Florin Călinescu la Cafeneaua Adevărul: „Am patru case, ce să fac cu ele?“

A murit marea iubire a lui George Călinescu




La 28 iulie a.c., s-a stins din viaţă marea iubire a genialului romancier şi istoric literar George Călinescu, eminenta cercetătoare a literaturilor română şi franceză, Cornelia Ştefănescu. Alături de Roxana Ghica şi Lili Fischer, Cornelia Ştefănescu s-a numărat printre preferatele autorului monumentalei "Istorii ale Literaturii române de la origini pînă în prezent", cel care avea să conducă Institutul de Istorie Literară şi Folclor încă de la înfiinţarea acestuia, în anul 1949, şi pînă la moartea sa, în martie 1965. Citeste mai mult...