Eliade[v=]

Rezumarea primului mesaj :

MIRCEA  ELIADE-
24]Sensul vieţii este să îi dai sens.
23]Dacă ar trebui să-mi rezum în puţine cuvinte experienţa mea, aş spune că jocul m-a dus mereu tot mai departe, tot mai adânc în real. Şi filozofia mea s-ar reduce la o singură dogmă: Joacă-te!
22]Iniţierea este o moarte şi orice moarte inteligent asumată poate echivala cu o iniţiere.
21]A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi.
20]Timiditatea este un dispreţ instinctiv al vieţii.
19]Sexul pentru mine nu e decat o libertate in plus si o dogma pe care pot verifica sau anula.
18]Sunt epoci in care nu poti inainta decat mergand contra curentului.
17]Sensul existentei si datoria fiecarui om este creatia.
16]Libertate inseamna, inainte de toate, autonomie, certitudinea ca esti bine infipt in realitate, in viata, iar nu in spectre sau in dogme.
15]Mă gândesc însă la zădărnicia setei noastre de perfecţiune, de ascensiune – atâta timp cât există o moarte ale cărei legi nu le cunoaşte nimeni.
14]Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol.
13]Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuieşte şi se mistuieşte în deznădejde.
12]Moartea dă unor oameni o viaţă faţă de care existenţa lor pământească ajunge o simplă umbră.
11]Subconştientul e acela care dă senzaţia unei alte persoane.
10]Toti suntem nemuritori. Dar trebuie sa murim întai.
9]Daca fiecare ar activa fara gandul recompensei pamantul ar fi un rai.
8]Experienta este singura in stare sa ne ofere informatie reala despre viata!
7]Femeia ne invita sa o privim asa cum vrea ea.
6]Sacrul nu este rezultatul evolutiei, ci face parte integranta din constiinta umana.
5]Singurătatea e starea spirituală în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată. Cu timpul o uităm, ne maturizăm şi devine din ce în ce mai străină. Uneori, o regăsim, dar acum ne speriem, căci am devenit străini faţă de ea. Acum fugim de ea, deşi ar trebui să o căutăm din nou, căci numai prin ea putem spera a găsi adevărul.
4]Nu pot cunoaste adevarata dragoste, decat depasind-o.
3]Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa.
2]Nu sint pierdute decit acele batalii pe care nu le incepi niciodata.
1]Intr-un anumit sens, toti sintem nebuni.

Viata lui Mircea Eliade. Adolescentul miop care a devenit guru universal

Mircea Eliade - "Pilotii orbi", articol publicat in ziarul Vremea,

http://cultural.bzi.ro/gandirea-francmasonica-in-viziunea-lui-mircea-eliade-8129

http://cultural.bzi.ro/gandirea-francmasonica-in-viziunea-lui-mircea-eliade-8129

http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html

Mircea Eliade are, în “Căderea în istorie” (1952) câteva fragmente care, puse cap la cap, pot constitui cel mai scurt tratat de istorie a românilor: sub 400 de cuvinte. Înțelegi totul, surprinzător, din două pagini. Cu condiția să fii de acord cu viziunea despre istorie a autorului.

“Noi, ROMÂNII, nu avem niciun motiv să idolatrizăm Istoria. Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte.”

“Ce ce-am idolatriza, noi, românii, Istoria ? Descindem dintr-unul din neamurile cele mai numeroase din lume și praful s-a ales de el; nici măcar limba nu i se mai cunoaște.”

“Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri să cucerească pământul”.

“Nicolae Iorga spunea că nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: în loc să-și ridice privirile spre miază-noapte și să unească toate neamurile tracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizației mediteraneene și, ajuns la culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia”.

“Cu o mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile consecințe pentru istoria românilor: slavii au ocupat Peninsula Balcanică și s-au întins până la Adriatica”.

“Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge și atâta nenoroc datorită în primul rând incapacității Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole, ne-a scos din istorie victoria Imperiului Otoman; și această victorie se datorează neputinței occidentalilor de a se uni împotriva unui dușman comun.”

“Istoria se făcea în Apus; fără noi, datorită și sângelui nostru. Occidentalii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân ci se luptau; dar se luptau între ei. Evident, lupta aceasta între frați, veri și cumnați, nu putea avea aceeași sângeroasă intensitate ca, prin părțile noastre, lupta cu turcii și tătarii. Se ardeau orașele în apus, dar parcă tot mai rămânea ceva. Occidentul e bogat în ruini și toate sunt istorice. La noi, nu rămânea nimic, nicio urmă. Încă din timpul năvălirilor barbare, oamenii învățaseră cum să-și ardă satele și să le refacă primăvara următoare.”

“În timpul acesta, la o mie, două de kilometri spre Apus, se înălțau catedralele, se îmbogățeau castelele, se înfrumusețau mănăstirile și oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să citească pe sfinți, pe teologi și pe poeți, să înțeleagă că sunt oameni și să se bucure că trăiesc omenește – iar nu ca fiarele sălbatice, prin munți, prin păduri, ca strămoșii noștri, care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut în calea răutăților.”

“Românii nu au sabotat istoria. Au înfruntat-o și i-au rezistat din toate puterile lor”.


http://www.criterii.ro/index.php/en/national/7758-mircea-eliade-tratat-de-istoria-romanilor-in-doar-400-de-cuvinte

http://adevarul.ro/cultura/istorie/document-scrisorile-mircea-eliade-radu-gyr-ma-socoteam-scriitor-roman-uitat-1_52a36f71c7b855ff5687618d/index.html

http://cultural.bzi.ro/tristul-episod-din-viata-lui-mircea-eliade-7342

http://cultural.bzi.ro/de-ce-si-a-asuns-eliade-trecutul-legionar-7390

http://cultural.bzi.ro/din-intimitatea-casniciei-lui-mircea-eliade-cu-nina-mares-7142

http://www.observatorcultural.ro/Prin-Bucurestiul-lui-Mircea-Eliade*articleID_29307-articles_details.html

Constantin CUBLESAN – Mircea Eliade în dosarele Sigurantei
si Securitãtii

Marius VASILEANU – Mostenirea lui Mircea Eliade

Basarab NICOLESCU – Mircea Eliade – sacrul, între artã si stiintã

Ultimele clipe ale lui Mircea Eliade


Profesorul Ioan Petru Culianu, unul dintre discipolii cei mai apropiaţi ai lui Mircea Eliade, a relatat ultimele zile ale acestuia într-un text din care reproducem aici esenţialul:

După trei săptămâni de şedere la Chicago, seara de luni 14 aprilie este a doua pe care n-o petrec împreună cu Mircea şi Christinel Eliade. [...] De o săptămână, Mircea Eliade are dureri crepusculare atroce în coşul pieptului şi e cuprins de o ciudată oboseală. În primele două săptămâni după venirea mea, am lucrat amândoi cu spor la diverse lucruri — între altele, la trierea materialelor salvate din incendiul care i-a devastat parte din biroul din Meadville Theological Seminary la 18 decembrie 1985. În fond, paguba materială a fost redusă: toate hârtiile importante au fost salvate. Au pierit cărţi şi scrisori numai. Pentru Mircea Eliade însă, incendiul a avut o altă semnificaţie. Mi-a repetat de atâtea ori că lumea este un camuflaj, că e plină de semne care trebuie descifrate cu răbdarea unui ghicitor în pietre, încât cred că-l înţeleg. Se gândeşte oare la romanul Lumina ce se stinge, la focul care consumă biblioteca şi pe savant împreună cu ea?

Jurnal, 4 aprilie 1986, despre seara petrecută la Christinel si Mircea Eliade, împreună cu fiziciana Sanda Loga: “M.E. citeşte foarte mult despre Life after Life — Viaţa după viaţă — şi e convins că moartea e un «semn de lumină». Repetă asta de mai multe ori. Chr. si S.L. numesc autorii a două cărţi care au adunat mărturiile unor oameni scăpaţi ca prin minune de la moarte. De fapt, de treizeci şi mai bine de ani, aceasta e una din marile teme ale literaturii sale.”

Jurnal, 5 aprilie: “Oare pe cine încerca să convingă de cele de mai sus, pe noi, ori pe sine însuşi? Pe amândoi, cred. [...]“

Duminică după prânz, ne-am plimbat împreună ca să admiram florile abia răsărite pe peluze (Mircea Eliade admira peluzele americane şi lărgimea străzilor: “Aici poţi respira, nu e înghesuit ca în Europa.”) Mi-a părut iarăşi cum îl ştiu de mai bine de zece ani, fremătând de curiozitate pentru orice, iradiind din toată fiinţa un amestec unic de bunătate, tensiune intelectuală, pace şi seninătate. Nu a părut nici obosit, nici deprimat. În cadrul schimburilor active de cărţi care au loc începând din seara venirii mele, îi promit să-i caut pentru a doua zi nuvela Ligheia de Tomasi di Lampedusa.

Seara, suntem invitati cu totii la celebra indianistă Wendy O’Flaherty si la băiatul ei Michael, împreună cu nu mai puţin celebrul filozof David Tracy. Christinel si Mircea Eliade sunt centrul serii. Pentru prima dată în ultimele zile, el cinează fără dureri. Suntem cu toţii optimişti, cu atât mai mult cu cât ultimele analize, făcute în urmă cu vreo două săptămâni, au fost perfecte. Satisfăcut, mă întorc acasă cu gândul că marţi vom relua lucrul şi că, poate, Mircea Eliade va renunţa la spaima de magnetofon şi va începe să dicteze o nuvelă. Durerile care l-au chinuit până acum nu pot fi decât una din nenumăratele şicane ale artritei, aceeaşi care-l împiedică să scrie.

Luni, 14 aprilie, după ora 7 seara [...] Telefonul la care Christinel răspunde de obicei sună în gol. O invitaţie de ultimă oră? [...] Puţin probabil. Încerc să-mi alung gânduri sinistre. Fără îndoială, trebuie să existe o explicaţie simplă pentru absenţa lor de acasă: de exemplu, s-au dus la Quadrangle Club să cineze. Dar acolo se duc doar miercurea. Încă de două ori telefonez fără răspuns. După opt, telefonul meu intră în pană. Încerc până la zece să-l animez, dar fără folos.

Marţi [...] la ora 11 [...] găsesc o notă în uşă: Christinel se află în spital, Mircea Eliade este în Intensive Care Unit în urma unui atac de congestie cerebrală. La 11.30, intru pe uşa rezervei D 505 de la etajul 5 al spitalului universitar “Bernard Mitchell”, unul dintre cele mai bune din lume. Cu mâna lui Christinel în mâna lui stângă, Mircea Eliade îi zâmbeşte, apoi îmi zâmbeşte cu aceeaşi căldură care este numai a sa. Ne înţelege perfect, dar nu poate vorbi: atacul i-a atins partea stângă a creierului, nu se ştie cât de grav. Partea dreaptă a corpului îi este, probabil temporar, paralizată.

Christinel mă ia deoparte şi îmi povesteşte că luni, în jurul orei şase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran Exercices d’admiration şi s-a aşezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai târziu, stătea în fotoliu zâmbind nemişcat, cu cartea deschisă în braţe. Crezând că e vorba de o glumă, Christinel l-a chemat o dată, de două ori, fără răspuns. A alarmat imediat buni prieteni, pe profesorul Lacoque şi pe soţia sa, iar salvarea l-a transportat la spital în nu mai mult de douăzeci de minute.

Doctorii erau optimişti: desigur, următoarele zile aveau să fie hotărâtoare, dar congestia părea relativ uşoară. Şansele să se restabilească erau, în acea primă zi, de 50%. Dovedind un devotament pe care aveam să-l înţeleg în cele aproape opt zile de veghe la căpătâiul lui Mircea Eliade, lângă rezervă se aflau deja decanul facultăţii, profesorul Frank Gamwell, David Tracy, Wendy O’Flaherty, fiziciana Sanda Loga, mai târziu profesorul Jerry Brauer; profesorii Joseph şi Evelyn Kitagawa, Paul Ricoeur cu soţia şi mulţi alţii.

În tot acest timp, Mircea Eliade e alert, îşi potriveşte ochelarii ca să recunoască vizitatorii, zâmbeşte, şi mai ales îi propune soţiei sale un joc, care va fi şi ultimul său gest înainte de a-şi pierde definitiv cunoştinţa: îi arată verigheta, prinsă cu o sârmă verde ca să nu-i alunece de pe deget, îi strânge afectuos mâna, pune verigheta sa alături de a ei, încearcă să-i ducă mâna la buze ca să i-o sărute. În rezervă nu se varsă lacrimi. Christinel şi le şterge afară, iar lângă el rosteşte fără încetare încurajări.

[...] Deocamdată încă Mircea Eliade pare în afara oricărei primejdii. Zilele următoare vor fi cruciale, dar suntem foarte optimişti. Christinel e hotărâtă să-l vegheze în fiecare clipă, iar el însuşi, deşi incapabil s-o spună, pare decis să se recupereze.

[...] Dintru început, devotamentul tuturor prietenilor a fost mişcător; pentru a da un singur exemplu: într-una din zile, decanul Gamwell a stat nu mai puţin de şapte ore în picioare, nemişcat, în coridorul spitalului, fără a-şi manifesta în nici un fel prezenţa, de teamă de a nu stingheri. Mulţi s-au perindat în pelerinajul necurmat, sfidând toate regulile secţiei de reanimare, deseori spre disperarea personalului.

Optimismul nostru a durat trei zile, în care starea lui Mircea Eliade părea uneori să se îmbunătăţească atât de mult, încât nu aveam îndoieli asupra însănătoşirii. Joi la 7:30 dimineaţa a răspuns perfect examenului neurologic, dar mai târziu şi-a pierdut coordonarea, dând semne că nu mai era în forma de dinainte. Acesta nu mai era un motiv pentru a pierde speranţa: doctorii explicaseră că o congestie produce întotdeauna edem cerebral; perioada cea mai dificilă pentru bolnav este retragerea edemului, care durează circa trei zile. Abia după aceea se poate constata mărimea daunelor, vindecarea completă nefiind nicidecum exclusă.

Deşi vineri la prânz Mircea Eliade nu mai deschidea ochii (funcţiile inimii, vizibile pe ecran, fiind însă excelente), totul părea să corespundă previziunilor medicale. Mi-am ţinut seminarul între 1:30 si 4:30, iar înainte de 5, m-am întors la spital fără nici un fel de presentimente, convins că lupta lui Mircea Eliade, cu ajutorul devotamentului nesfârşit al lui Christinel şi cu sprijinul acelor prieteni minunaţi care-i vizitau neîntrerupt, avea să se încheie cu bine.

Dimineaţa începusem să-i spun lui Mircea Eliade acea poveste pe care i-o promisesem în plimbarea care avusese loc duminică 13 aprilie la ora două. Înainte de prânz, Christinel îi citise din propriile lui nuvele, pe care Mircea Eliade le recitise cu puţine zile înainte.

Vineri la ora cinci trăiesc probabil clipa cea mai zguduitoare după lungii ani în care existenţa lui Mircea Eliade fusese pentru mine o garanţie a ordinii lumii: Christinel îmi comunică plângând că analizele aduseseră dovada unui cancer în curs de generalizare; că profesorul se află în comă şi că moartea sa era o chestiune de zile, poate de ore. De aici încolo a început Marea Veghe, în care s-a desluşit taina morţii lui Mircea Eliade: a fost moartea unui Buddha, mahaparinirvana.

În intervalele cât a rămas singură cu el, Christinel i-a vorbit. (După ea, Mircea Eliade a continuat să-i zâmbească dincolo de noaptea cunoştinţei care l-a învăluit definitiv vineri). Nu ştiu ce i-a vorbit. Sunt un martor parţial, care i-a privit pe ceilalţi, mai ales pe Christinel, cu admiraţie şi compasiune, imaginând doar imensa ei durere. Dar pot relata cu certitudine numai anumite părţi ale Marii Veghi, cele privitoare la relaţia mea cu Mircea Eliade, cu Christinel şi cu ceilalţi prieteni.

Vineri spre seară, rămas singur cu el, am continuat să-i povestesc nuvela Ligheia. Mitologia ei, cu profesorul La Ciura îndrăgostit de sirena Ligheia, supravieţuitoare a epocii elene în marea cea mai albastră a lumii, corespundea oarecum trecerii pe care Mircea Eliade se pregătea s-o facă.

Christinel a rămas toată noaptea şi ziua după ea neclintită în rezerva 505, mână în mână cu Mircea Eliade. L-am vegheat şi eu, năruit, sprijinindu-mă de perete. Îmi fusese relativ uşor să fiu optimist, atâta vreme cât exista speranţa; acum totul căpăta o altă dimensiune, neaşteptată: Mircea Eliade avea să dispară din orizontul fiinţelor certe. Numai gândul, răsărit la capătul acestei nopţi, cum că ne aflam în parinirvana avea să-mi aducă pace: era timpul când discipolii şi prietenii adunaţi din întreaga lume aveau să soarbă ultimele picături de viaţă din trupul care, până nu de mult, adăpostise un Mare Suflet.

[...] Inima lui Mircea Eliade funcţionează încă normal. Îmi trebuie mult timp ca să înţeleg ce se întâmplă: profesorul le da timp discipolilor să vină. Charles Long, unul din primii săi elevi, a ajuns la Chicago de departe; la fel Bruce Lincoln, unul dintre ultimii şi cei mai dragi studenţi, colegul meu de clasă din 1975. Telefonul din secţia de reanimare suna din toate părţile lumii, călcând încă o dată toate regulile spitalului.

Marţi dimineaţa ies ca să fac câteva curse pentru Christinel, care n-a mai părăsit nici o clipă spitalul de vineri. La întoarcere, Wendy O’Flaherty mă cheamă înăntrul rezervei: la orele 9:15 ale zilei de 22 aprilie, presiunea arterială a lui Mircea Eliade a căzut, dar inima aceasta formidabilă, nu numai mare, ci şi rezistentă, încă mai pâlpâie. Wendy ştie că n-aş fi putut să-mi iert niciodată absenţa de lângă profesor în ultima clipă. Îmi spune că Mircea Eliade a avut şi această ultimă bunătate: mi-a aşteptat întoarcerea.

Tot mai rare, bătăile pulsului se încheie la 9:40. David Tracy şi Frank Gamwell rostesc o ultimă rugăciune. Parinirvana a luat sfârşit.

Desigur, lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi fără Mircea Eliade. Dar am înţeles, după o noapte de disperare, că în cele cinci zile ale veghii Mircea Eliade înfăptuise o minune. Prietenii şi discipolii săi se întâlniseră în acest timp acolo, solidari cu Christinel şi întărindu-şi legăturile unul faţă de celălalt.

Cum şi-a ales soţia Mircea Eliade


În ce priveşte decizia alegerii unei soţii, există uneori circumstanţe care prea bine ar putea fi găsite doar în romanele de dragoste. Iar aşa ceva nu putea să i se întâmple decât lui… Mircea Eliade, care deja preda la Universitate, era deopotrivă adulat şi contestat, produsese o literatură nu doar de dragoste, cât mai ales erotică, care însă era apreciat la unison de către congenerii săi drept un mare erudit, sau oricum în curs de devenire. Cu această aureolă intelectualistă şi lider incontestabil de generaţie, era firesc ca Eliade să fie râvnit de multe femei, admirat şi curtat totodată, fiind în fond întruchiparea aproape fidelă a personajului Allan din Maitreyi, ce făcuse pe atâtea adolescente măcar să ofteze de amor.

Ei bine, din marea „ofertă”, tânărul universitar trăia dilema unei duble iubiri (dacă putem crede că există aşa ceva), ori mai degrabă a unei inevitabile opţiuni. Pe de o parte era relaţia lui cu Sorana Ţopa, o actriţă în vogă pentru anii ’30-’40 ai veacului trecut, ce juca pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, iar pe de alta, în acelaşi timp, era profund atras de o banală funcţionară, Nina Mareş, divorţată şi cu un copil de crescut.

Dar nu era numai atât! Aceasta din urmă mai avea în spate şi o poveste de viaţă şi de iubire oarecum tragică. Pe când era soţia unui ofiţer, Nina a făcut o mare pasiune pentru un tânăr locotenent din Braşov, pentru care îşi părăseşte de altfel căminul conjugal. Însă tatăl amorezului – un general – se opune relaţiei dintre cei doi, îi aranjează fiului o „misiune” la Paris, iar colegii – probabil la „ordin” – pun la cale o căsătorie civilă legală a locotenentului, care în clipa aceea era inconştient de beat. Evident, ziarele braşovene au anunţat acest eveniment matrimonial „fericit”, ceea ce a produs un şoc Ninei Mareş, dar a şi vindecat-o într-un fel de pătimaşa dragoste.

Aflat în postura de a alege pe una din cele două femei de care se simţea ataşat sentimental, Mircea Eliade optează pentru soluţia de maxim „sacrificiu”, şi anume de a renunţa la ambele.

Hazardul face ca periplul de a anunţa pe cele două de decizia luată să înceapă cu Nina Mareş. Ajuns în camera ei, începe să-i dezvolte oarecum „filosofic” opţiunea lui pentru despărţire definitivă, moment în care observă că sărmana femeie se îndreaptă încet spre fereastra deschisă, replicându-i totodată că nu ştie dacă va mai suporta să piardă pentru a doua oară marea iubire. Pe loc Eliade intuieşte că Nina îşi pregăteşte o eventuală sinucidere, moment în care schimbă întreaga strategie: vede în destinul lui menirea de a salva această fiinţă nefericită, drept pentru care îi şi propune să-i devină soţie.

De altfel, Nina este conştientă de acest „mare sacrificiu”, asigurându-l totodată că nu va rămâne mult în viaţa lui, pentru că… „ştiu c-am să mor tânără”. Ceea ce s-a şi întâmplat, aceasta murind de cancer în noiembrie 1944, iar el îngrijindu-se pe mai departe de Giza (Adalgiza Tătărăscu), fiica din prima căsătorie a răpostei lui soţii.

Mircea Eliade – O iubire timpurie

Pe când era încă student, Mircea Eliade devine tot mai apropiat de „domnişoara R.” [Rica Botez], deşi iniţial se simţise deopotrivă atras de o tânără grecoaică, brunetă, studentă la Conservator, şi pentru că avea „buzele extraordinar de roşii şi de cărnoase”. Însă R. era „o fată cu ochii de culoarea violetelor şi părul tuns scurt, cu breton. Mi s-a părut frumoasă şi îndepărtată, coborând parcă dintr-o altă lume, pentru că nu semăna cu nici una din fetele pe care le cunoscusem până atunci. (…) Avea o voce gravă, joasă, senzuală, contrastând cu chipul ei de personaj de roman englez”.

În fapt, Mircea Eliade este tot mai atras şi datorită unei anumite doze de mister pe care o emana R., care uneori îi stimula sentimentele, alteori manifesta un soi de răceală, toate gesturile ei părând un joc numai bun să-l perpelească, încât viitorul mare istoric al religiilor se întreba chiar dacă nu cumva era îndrăgostit, tocmai el, căruia dragostea i „se părea o slăbiciune nefastă”, un atentat la libertatea sa. Şi se pare c-o iubea! O iubea pentru că arăta cum arăta, pentru că-şi petrecea ore întregi în biblioteca universitară, pentru că citise pe Romain Rolland şi Remy de Gourmont, pentru că dorea s-o modeleze spiritual după el, punând-o să citească pe Dostoievski, Novalis şi Knut Hamsun.

S-a dovedit a fi în cele din urmă o dragoste adolescentină, stimulatoare şi din punct de vedere scriitoricesc (prin articolele lui de la „Cuvântul”), deşi răzbate din Memoriile lui Eliade un fel de regret în ce priveşte o iubire prea timpurie, când proiectele lui intelectuale erau doar la început şi avea nevoie de multă independenţă de mişcare. De altfel, viaţa i-a despărţit, aproape firesc, ea fiind numită profesoară de limba română la Gimnaziul „Pătraşcu cel Bun” din Strehaia (de unde îi trimitea la început scrisori disperate lui Eliade), pentru ca mai apoi să devină soţia unui ofiţer de marină, în vreme ce Mircea Eliade avea să obţină bursa în India, începând aici o altă poveste de dragoste, ce a dat naştere romanului din 1933, Maitreyi.

Andreea RĂSUCEANU - „Eliade era foarte cald, generos, cu o curiozitate intelectuală uriaşă“

Douglas Allen este profesor emerit la Universitatea din Maine, SUA, şi discipol al lui Mircea Eliade. Autor al unor cărţi de istoria şi fenomenologia religiei, Douglas Allen a fost, de asemenea, preşedintele Societăţii de Filozofie Comparată Asiatică (2001-2004). A scris 14 cărţi şi peste 100 de articole şi studii ştiinţifice. A primit, din partea Maine Presidential Research, un premiu pentru activitatea sa didactică şi de cercetare. Printre cărţile cele mai importante se numără:Structure and Creativity in Religion: Hermeneutics in Mircea Eliade’s Phenomenology and New Directions (1978), Myth and Religion in Mircea Eliade (1998; Mit şi religie la Mircea Eliade, Editura Cărţii de Ştiinţă din Cluj, 2011, traducere de Liviu Costin), Mahatma Ghandi (2001), The Philosophy of Mahatma Gandhi for the Twenty-First Century (editor, 2008).


La conferinţa susţinută marţi, 5 iunie, în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, aţi schiţat un portret al lui Mircea Eliade din trei caracteristici: generos, deschis, cu o imensă curiozitate intelectuală. Aţi putea rezuma, pentru cititorii Observatorului cultural, cîteva dintre întîlnirile semnificative pe care le-aţi avut cu Eliade?

Aş începe cu prima întîlnire, e o poveste lungă, pe care am să încerc să v-o spun cît mai pe scurt. S-a întîmplat în luna aprilie a anului 1967, eu scriam la teza mea de doctorat. Corespondasem cu Mircea Eliade, în acel moment un savant celebru în toată lumea, cel mai important istoric al religiilor, aflat la apogeul carierei sale. I-am scris şi l-am întrebat dacă mă puteam întîlni cu el la Chicago, deşi ştiam că e extrem de ocupat. Mi-a răspuns imediat afirmativ şi ne-am întîlnit într-o vineri, la amiază. Mi-a pus mai multe întrebări, printre care şi de ce eram interesat eu, un filozof, de activitatea lui. Pe atunci eu nici nu ştiam că avea un doctorat în filozofie, şi chiar predase filozofie la Universitate. Am început să discutăm de­spre opera lui. Îmi amintesc că am rămas uimit cînd mi-a zis că întruparea lui Hristos este suprema manifestare a sacrului – iar acest lucru nu era spus din perspectiva creştinului, ci din cea a cercetătorului – pentru că aceasta reuşeşte nu să transcendă istoria, ci să o sacralizeze. I-am pus mai multe întrebări, despre diverse intepretări ale sale, dintre care unele supuse controversei. În cele din urmă, mi-a spus: „Nu pari satisfăcut de răspunsurile mele. De ce?“. I-am răspuns că nu, răspunsurile pe care mi le dăduse nu erau suficient de argumentate ştiinţific, şi l-am întrebat cum ajunge la interpretările interesante pe care le face. Mi-a spus că le vede pur şi simplu... Şi pentru că mi-am manifestat îndoiala, m-a întrebat pe mine, un simplu student, ce anume credeam eu despre metoda lui. Şi atunci i-am mărturisit admiraţia mea pentru cadrul simbolic foarte solid pe care îl au interpretările sale, iar el m-a ascultat cu multă curiozitate, deloc defensiv, fără să aşeze între noi distanţa aceea, ca de la profesor la un simplu student. Au trecut astfel două ore, dar cînd l-am întrebat dacă vrea să încheiem mi-a spus că discuţia îi făcea mare plăcere. Peste încă trei ore, s-a scuzat spunîndu-mi că soţia sa, Christinel, organizase o cină festivă, deci trebuia să plece, dar mi-a sugerat să îmi anulez biletul de avion pentru acea seară şi să mai rămîn la Chicago. Ceea ce am şi făcut. Aşa l-am cunoscut pe Eliade: foarte cald, generos, cu o curiozitate intelectuală uriaşă. Am avut întotdeauna o părere excelentă despre activitatea lui ştiinţifică, ca şi despre el ca om, dar asta nu înseamnă că nu avea şi slăbiciuni, şi defecte, ca orice fiinţă umană; am avut întotdeauna şi o distanţă faţă de el, i-am adus şi unele critici.

Accepta Eliade aceste critici?
Era deschis la criticile oneste, da. Dar, în acelaşi timp, avea o personalitate puternică, ţinea la posteritatea sa. Era uneori intransigent cu criticii săi, îi ignora, făcea abstracţie de existenţa lor.
Spuneaţi că Mircea Eliade a avut, în intervalul 1950-1970, o perioadă de maximă recunoaştere internaţională şi că, ulterior, tot mai mulţi critici ai lui Eliade au susţinut că abordarea sa este subiectivă, generalistă, antiistorică, în general, neîntrunind exigenţele şi criteriile cercetării de astăzi. Sînteţi de acord cu aceste afirmaţii? Ce anume este de conservat din metoda lui Eliade şi ce credeţi că este învechit sau inutil?

Da, e o întrebare foarte bună. Eliade şi-a scris o parte dintre cele mai importante cărţi ştiinţifice după război, bucurîndu-se de un succes enorm pînă în anii ‘70, cînd cercetătorii, fără să-l atace propriu-zis, încep să-l ignore, să nu mai vorbească, să mai predea sau să mai scrie despre cărţile lui. Şi asta pentru că cercetarea lor e de acum diferită, începe să se schimbe. Puţini sînt cei care îl şi atacă pe Eliade, şi mulţi dintre aceştia o fac pentru motive ce ţin de trecutul, de biografia sa, nu de lucrările sale ştiinţifice. Majoritatea preiau, în mod nedrept, aceste elemente – care sînt doar o parte din biografia lui – şi le exagerează, din dorinţa de a face senzaţie, dar sînt şi alţii care îi atacă opera ştiinţifică. E vorba despre o tendinţă generală, de a denunţa un tip de abordare considerat învechit, care ţine de universalism, în toate disciplinele: filozofie, studiul literaturii, sociologie, antropologie etc., iar Eliade e un caz universalist. Lui Eliade îi plăcea să sintetizeze lucrurile în mari teorii, într-un spirit universalist, iar metoda aceasta nu mai era considerată acceptabilă în noile tendinţe din cercetare. Era considerată prea subiectivă, pentru că „citea“ în fapte interpretări neverificabile – din punct de vedere empiric, istoric – care nu existau decît în mintea interpretului. Criteriile de stabilire a unor judecăţi deveniseră mult mai stricte. Din punctul meu de vedere, balanţa înclinase mult prea mult într-o direcţie opusă metodei lui Eliade: acum cercetarea devenise mai riguroasă, e adevărat, dar şi mult mai îngustă, mai trivială chiar, din cauza unei specializări excesive, a unei restrîngeri a domeniului de cercetare care reduce grupul căruia i se adresează la doar cîţiva specialişti în domeniul respectiv; de asemenea, nu se mai pun acele mari întrebări, generale, pe care Eliade le punea. Întrebarea pe care ne-o punem noi astăzi este cum să conservăm toate aceste idei ale lui Eliade, abordînd totodată o atitudine mai critică faţă de aceste probleme metodologice.



Mircea Eliade afirmă că mitul şi simbolul, structurile iniţiatice apar şi în vieţile contemporanilor, pentru că iniţierea ţine de modul omului de a fi în lume, fie ea tradiţională sau modernă. Iar basmul, recuperînd, chiar şi rezidual, un scenariu iniţiatic exemplar, nu mai reprezintă pentru omul modern decît un refugiu sau amuzament, dar îşi transmite încă mesajul. Mai ajunge oare acesta astăzi la omul modern, se mai regăseşte el în formele pe care le îmbracă astăzi ficţiunea?
Eliade susţine că fiinţa modernă neagă sacrul, neagă transcendentul. Istoricul, temporalul, existenţialul sînt coordonatele omului modern, în ceea ce priveşte conştientul său, iar ceea ce Eliade spune este că mai sînt şi alte dimensiuni ale conştiinţei care îl influenţează, legate de mit, de existenţa ritualică. Lucrurile acestea nu le trăim însă conştient, ci sînt inconştiente, prezente în romanele noastre, în filme, nostalgii, în formele politice – naţionalismul românesc e un exemplu. Sînt forme ale naţionalismului care nu par să aibă o dimensiune religioasă, dar despre care Eliade spune că sînt forme narative, că au, dincolo de aspectul secular, istoric, o dimensiune narativă transcendentă; acestea sînt lucruri care nu se pot verifica ştiinţific însă. Eliade afirmă că în lumea modernă există întotdeauna sensuri ascunse, cifruri care trebuie descoperite şi interpretate.



În legătură cu problematica savantului care trebuie (sau nu) să fie şi religios, Eliade afirmă în articole mai timpurii, aşa cum observaţi şi dvs., că, pentru a înţelege şi evalua fenomene mitice şi religioase, cercetătorul trebuie să aibă o înţelegere personală, bazată pe experienţă, a miticului şi religiosului. Trebuie cercetătorul să fie o fiinţă religioasă sau dimpotrivă, pentru a rămîne obiectiv şi detaşat?
Eliade spune că, pentru a studia religiosul, trebuie să accepţi ireductibilitatea sacrului, să descrii şi să interpretezi fenomenele prin prisma acesteia, dar ceea ce cred eu este că există abordări fenomenologice care îşi asumă religiosul şi care sînt pertinente, dar în aceeaşi măsură sînt şi abordări sociologice, antropologice, psihologice, economice, la fel de valoroase, care uneori ne spun chiar mai multe decît interpretările religioase. Deci nu putem elimina nici una dintre perspective, ci doar să aleagă analiza care este mai pertinentă şi oferă explicaţii mai valoroase. Unele persoane religioase pot fi excelenţi cercetători, altele nu, pentru că perspectiva lor axată pe religios le poate face să respingă teoriile nereligioase. La fel de bine, unii cercetători nereligioşi pot fi cercetători lipsiţi de valoare tocmai din pricina scepticismului lor, care îi face să-i acuze pe ceilalţi de superstiţiozitate şi să nu mai empatizeze deloc cu ei. Pe de altă parte, detaşarea aceasta poate stimula uneori curiozitatea intelectuală, Eliade scrie de multe ori despre lucruri în care nu crede, tocmai din curiozitate, din dorinţa de a le cerceta.



În cartea dumneavostră Mit şi religie la Mircea Eli­ade, observaţi că una dintre ideile fundamentale ale sistemului de gîndire eliadesc este că sacrul, mitic şi simbolic, este camuflat în banalitatea existenţei cotidiene şi că, recunoscîndu-le şi stabilind relaţii dinamice cu mitul şi structurile simbolice ale sacrului, omul modern va avea ocazia unei reînnoiri spirituale şi culturale. Mai este astăzi posibilă această recuperare a unei relaţii cu mitul, în postmodernitate, în lumea contemporană?
Aş zice că este vorba despre o provocare. Eliade nu spune că omul modern trăieşte mitul aşa cum o face membrul unei societăţi tradiţionale, ci că mitul îi afectează, îi influenţează imperceptibil existenţa, la nivelul subconştientului sau al inconştientului. Atunci problema se pune în termenii următori: noi trăim într-o lume demitologizată, desacralizată, care este lumea postmodernităţii, iar Eliade atrage atenţia asupra fragmentării, a alienării din lumea contemporană, în care am ajuns să ne întrebăm care este sensul vieţii, al existenţei noastre. Uneori, urmărindu-i, de pildă, pe studenţii mei, pe care îi defineşte un termen ce nu vă este, probabil, necunoscut:multitasking, mi se pare foarte trist să văd cum fac mereu mai multe lucruri în acelaşi timp, fără să facă de fapt nimic, cum încearcă să umple un gol existenţial, care de fapt rămîne acolo, chiar dacă toată ziua tastează mesaje pe mobil sau Facebook. Parcă încearcă astfel să se salveze de la lipsa de sens, căzînd pradă consumerismului, încercînd mereu să arate sau să se îmbrace diferit, să îşi schimbe imaginea. De fapt, întreaga lor viaţă este haotică, dezordonată, îi lipseşte profunzimea. Deci Eliade spunea că ceea ce fac mitul şi simbolismul este să îţi unifice viaţa, să aducă împreună aceste aspecte disparate, înstrăinate ale propriei vieţi, într-un tot. El susţine că avem resursele unei reînnoiri culturale şi spirituale, pentru că ele există în noi, sînt parte din condiţia noastră umană. Dar ele se cer reactivate în noi moduri creative.

Spuneţi, în aceeaşi carte, că printre temele recurente în opera literară a lui Eliade figurează irecognoscibilitatea iniţială şi dezvăluirea graduală a sacrului ascuns în profan. În ce termeni aţi aşeza relaţia care se stabileşte între opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade şi cea literară?
Există o relaţie între activitatea ştiinţifică a lui Mircea Eliade şi creativitatea sa literară, lucrul acesta este limpede. Cum spuneţi şi dumneavostră, unele teme din opera ştiinţifică, precum camuflarea sacrului în profan şi necesitatea descoperirii acestuia, se regăsesc şi în opera sa literară. Dar cu siguranţă nu poţi reduce literarul la ştiinţific, nu poţi vedea în opera literară o transpunere a sistemului hermeneutic eliadesc. Însuşi Eliade spune că nu poţi compara două fenomene ce aparţin unor planuri diferite, creativitatea literară nu e asimilabilă celei ştiinţifice, lucrurile sînt diferite. Discursul ştiinţific nu poate fi redus la literar, nu e vorba doar de­spre a spune o poveste, implică obiectivitate etc., la fel, nici literatura nu poate fi redusă la nişte date ştiinţifice. Forma creativităţii literare e unică, înrudită cu alte tipuri de creativitate, dar unică.

Unii critici ai operei istoricului religiei folosesc termeni duri atunci cînd vorbesc de­spre abordarea mitului la Eliade în sensul unui tradiţionalism iraţionalist, al unui primitivism neoromantic, lipsit de metodologia modernă, riguroasă, academică. Totuşi, Eliade susţine că abordarea sa este mult mai avansată decît alte demersuri mai vechi (precum cele ale lui Tylor sau Frazer, cu care a fost de­seori comparat), aceasta oferind noi interpretări, mai adecvate, ale mitului. Cum vă poziţionaţi faţă de aceste afirmaţii?
Iarăşi o întrebare foarte interesantă. Mulţi dintre criticii lui Eliade îl priveau ca pe un alt Frazer, considerîndu-l un generalist. Eliade nu credea acest lucru, se considera mult mai critic. Eu cred că nu poate fi pus într-o simplă categorie a premodernismului sau antimodernismului. Eliade este în primul rînd critic faţă de modernism, dar nu e premodern: vrea să recupereze din semnificaţiile profunde ale lumii tradiţionale, dar nu şi să se întoarcă la ea. E, de fapt, şi influenţat destul de mult de modernism, e un spirit citadin, amator de muzică, literatură, de teatru contemporan, de cultura modernă. Într-un anume sens, este şi postmodern, pentru că ceea ce spune seamănă mult cu ceea ce se va spune ulterior în postmodernism. Sînt totuşi şi elemente importante ale modernismului pe care Eliade le respinge. De fapt, ceea ce contează la Eliade este complexitatea acestui sistem de gîndire, care trebuie analizat în ansamblul lui.

Kover Laszlo: Să nu uităm că Mircea Eliade a fost membru al Gărzii de Fier


Acum 1 orăPreşedintele Parlamentului ungar, Kover Laszlo, spune că statul român are dreptul de a expulza un cetăţean membru al unei ţări UE dacă a încălcat legislaţia ţării, dar consideră că el nu a încălcat-o în trecut şi nu are de gând să o încalce nici în viitor.Articol complet

Luminita MOSCALU – Mircea Eliade si „generatia” sa

Mircea Eliade pe scenele lumii

http://www.observatorcultural.ro/Mircea-Eliade-pe-scenele-lumii*articleID_25942-articles_details.html
În încercarea pe care o facem de ani buni, aceea de a oferi o imagine completă şi fidelă a tot ceea ce înseamnă receptarea operei lui Mircea Eliade, în vara acestui an, am realizat un interviu cu José Antonio Hernández García care, în Mexic, la fel ca profesorii Mac Linscott Ricketts şi Mary Stevenson, în SUA, ori Joaquin Garrigós, în Spania – şi lista este mult mai lungă! – a învăţat româna pentru a-l putea traduce pe Mircea Eliade. Aşa cum Eliade, în tinereţe, să ne amintim, a învăţat italiana, fascinat, pentru a-l citi în original pe Giovanni Papini şi pentru a-l putea intervieva.

Dintre textele traduse de distinsul nostru interlocutor, semnalăm: Bibliografía Comentada de Mircea Eliade, Estudios de Asia y Africa, 2003, enero-abril, año/vol. XXXVlll, número 001, El Colegio de México, Distrito Federal, México; Entre Elefantina y Jerusalén, Antes y después del milagro bíblico, Antes del milagro griego, Locum refrigerii, în volumul Mircea Eliade, Simbolo de la cultura universal. In memoriam. En conmemoración del centenario de su natalicio (1907/1986) – ediţie îngrijită de Cătălina Elena Dobre, Rafael Garcia Pavón, Mexic, 2008; Mircea Eliade, La Columna Infinita, trad. del rumano de Mihaela Mihailescu y José Antonio Hernández García, obra Mircea Eliade, Simbolo de la cultura universal. In memoriam. En conmemoración del centenario de su natalicio (1907/1986) – Cătălina Elena Dobre, Rafael Garcia Pavón, Mexic, 2008.


Opera lui Mircea Eliade continuă să provoace transpunerea sa în diverse limbaje ale artei: dramatic, cinematografic, radio, plastic etc. Opera autorului universal Mircea Eliade este tradusă, pusă în scenă, ecranizată. Avem deja cîteva repere în această direcţie: filmul La nuit bengali (1986) – ecranizarea romanuluiMaitreyi, pe care Nicolas Klotz o realizează după traducerea lui Alain Guillermou (1950, Editura Gallimard), în două versiuni: telefilm în trei părţi, difuzat de programul ARTE, pe 13, 20 şi 27 mai 1995, care-i are în distribuţie pe actorii Hugh Grant şi Suprya Pathak, şi o variantă pentru marile ecrane – The Bengal Night; avem apoi opera muzicală a lui Luis de Pablo – La señorita Cristina, în trei acte şi zece scene, a cărei premieră a avut loc la 10 februarie 2001, pe scena Teatrului Real din Madrid; filmul lui Francis Ford Coppola – Youth Without Youth, 2007, după nuvela Tinereţe fără de tinereţe; Apocalipsa după Eliade, spectacol multimedia, regia semnată de Cezarina Udrescu, după o idee de Sorin Alexandrescu inspirată din volumeleJurnalul portughez de Mircea Eliade şi Mircea Eliade, dinspre Portugalia de Sorin Alexandrescu, prezentat în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti, pe 15 septembrie, în cadrul Zilelor Radio România – sau expoziţia Diario Mircea Eliade–ensayo a pictorului român Romeo Niram, organizată de Institutul Cultural Român în 2007, la Madrid.



Domnule Hernández, ce părere aveţi despre aceste transpuneri artistice ale operei lui Mircea Eliade?
Fără îndoială, Mircea Eliade este unul dintre cei mai importanţi gînditori ai secolului al XX-lea. Şi, împreună cu Ernst Jünger şi Carl Gustav Jung, a fondat un nou mod de a privi realitatea dincolo de viziunile materialiste şi de punctele de vedere ale ştiinţei pozitive. Imaginaţia şi sacrul devin, cu el, cele mai semnificative rădăcini ale acţiunii umane.

Cum vă definiţi în calitate de traducător al lui Mircea Eliade?
Mi se pare că există o mare diferenţă între diversele sale stiluri literare. Cîteva dintre romanele sale au fost scrise departe de România şi putem remarca variaţia sintaxei. Aceste romane reprezintă o adevărată provocare pentru traducător. Ca eseist şi ca istoric al religiilor, este superb: este clar, direct, profund şi elegant. Memoriile şi scrierile sale autobiografice sînt, prin calitatea sa morală, prin profunzime şi prin intensitate, piese incomparabile în secolul al XX-lea. Şi, la final, în cîteva dintre operele sale teatrale, găsesc un echilibru perfect între tensiunea dramatică, mister şi împăcare.

Cum s-a produs întîlnirea cu opera lui Mircea Eliade?
În perioada liceului, l-am avut ca profesor pe renumitul Francisco Castañeda Iturbide, care mi-a recomandat să citesc Mitul eternei reîntoarceri şi Nopţi la Serampore. Castañeda era un tînăr scriitor, eseist şi poet şi, de asemenea, un savant care a acordat un sens special metafizicii şi vieţii spirituale.


Putem vorbi de un José Antonio Hernández García, îndrăgostit de opera lui Mircea Eliade, cum vorbim de un Joaquin Garrigós captivat ireversibil de opera aceluiaşi?
Adevărul, care se găseşte ascuns în lume, ca şi simbolurile sale, la fel ca în ritualurile şi povestirile mitologice, reprezintă cheia operei eliadiene. În această situaţie, putem înţelege adevărul, frumuseţea şi sacrul prin hermeneutica istoriei religiilor pe care Eliade a dezvoltat-o în cărţile sale. De fapt, m-am îndrăgostit de opera sa deoarece gîndirea lui Eliade este plină de vitalitate, de inteligenţă şi de iubire, încercînd să ne explice rolul nostru în univers şi pentru a scăpa astfel din haosul şi angoasa noastră existenţială.


Cum de aţi ales piesele sale de teatru, pentru a le traduce şi nu, de exemplu, romanele?
Joaquín Garrigós a tradus aproape întreaga operă narativă şi o parte semnificativă a memorialisticii. A trebuit, deci, să văd care dintre cărţile sale nu au fost traduse. Am publicat o bibliografie comentată a cărţilor în spaniolă, pe care ai semnalat-o. Am tradus, de asemenea, în spaniolă, cîteva dintre eseurile lui Eliade inedite, pe care le-ai menţionat…

De ce aţi ales piesa Coloana nesfîrşită pentru a o traduce şi, mai ales, cum v-aţi decis să pregătiţi varianta ei radio?
După lectura textelor sale dramatice, cred că aceasta este piesa cea mai bună. Am hotărît să pregătesc versiunea radio pentru că era cea mai uşoară şi fiindcă dialogurile sînt suficient de bogate şi de profunde.

Credeţi că traducerea operei lui Eliade în diversele limbi ale lumii este un avantaj pentru autor şi, mai ales, pentru opera însăşi?
Cred că va rămîne mereu o referinţă esenţială pentru a analiza limbajul simbolic şi gîndirea religioasă. Ideea sacrului va fi mereu în conştiinţa omului, în ciuda faptului că umanitatea nu mai crede în Dumnezeu. Moartea este raţiunea credinţei noastre. Dacă este o finalitate a existenţei noastre sau nu este niciuna, asta nu ne împiedică să credem că există o zonă în conştiinţa noastră care ne îndeamnă să ne urmăm existenţa, să continuăm să trăim. În cazul Coloanei nesfîrşite, asistăm la o revelaţie a artei ca dătătoare de sens lumii.
La nuit bengali v-a plăcut? Filmul lui Nicolas Klotz…
Este un film din 1988. Îmi amintesc afişul şi imagini din film. Personajul lui Eliade, interpretat de Hugh Grant, a fost o mare dezamăgire. Putem încerca să imităm cîteva expresii, dar inteligenţa şi strălucirea sînt destul de greu de improvizat…

Youth Without Youth, filmul lui Coppola, l-aţi văzut? Ce credeţi despre el?

Prefer textul lui Eliade. A fost întotdeauna dificil de transpus literatura în film. Limbajul cinematografic ar avea nevoie de mai puţine elemente pentru a face o descriere, dar, în acest caz, consider că Francis Ford Coppola a folosit prea multe elemente vizuale şi s-a pierdut esenţa naraţiunii, transmutarea temporală.

Care sînt textele lui Eliade pe care aţi dori să le transpuneţi în limbaj radio sau cinematografic?
Mai puţin Nopţi la Serampore, 31 decembrie şi Ghicitor în pietre.
Care sînt calităţile operei lui Eliade ce ne permit să-i dăm alte veşminte, alte sonorităţi lingvistice, alte partituri de interpretare?
Mai întîi, universalitatea sa. În ciuda faptului că şi-a propus să scrie fără a se folosi de concepţiile sale simbolice, ele sînt mereu prezente. Şi, apoi, caracterul fantastic şi imaginativ al naraţiunilor sale. Să nu uităm că are şi texte realiste – Maitreyi, Huliganii – în care găsim şi imagini foarte simbolice.

Ce ne puteţi spune despre raportul dvs. cu literatura lui Eliade? Este temporar sau de lungă durată, ca în cazul lui Joaquín Garrigós, ale cărui proiecte de traducere a textelor scriitorului sînt foarte ample, însemnînd ani mulţi de muncă asiduă?

Conduc acum teze ale studenţilor de la Filozofie, Istorie şi Teologie, Teatru şi Literatură care sînt legate de gîndirea lui Eliade. Aş dori să traduc integrala operei dramatice.

Dar despre experienţa mexicană a lui Eliade?
Eliade a venit prima oară în Mexic în 1965 şi, cincisprezece ani după, a doua oară. A susţinut conferinţe la Colegio de México, invitat de Graciela de la Lama, şi apoi a ajutat la realizarea programului de studii doctorale din cadrul Centrului de Studii Asiatice şi ale Africii de Nord. Din ceea ce am citit în memoriile sale, cred că voia să aibă mai mult timp pentru a se ocupa şi a studia culturile mesoamericane.
Ce rol a jucat printre intelectualii din Mexic?
Vreau să-ţi povestesc o anecdotă foarte interesantă. Cînd Joaquín Garrigós a venit în Mexic, am căutat persoane interesate de cultura română, în general, şi de Eliade, în special. Savantul Francisco Castañeda Iturbide (care a fondat Centrul de Studii Religioase ale Orientului sub inspiraţia lui Eliade), poetul Hugo Gutiérez Vega, scriitorul Álvaro Mutis, scriitorul şi jurnalistul Sergio González Rodríguez, cantautorul Óscar Chávez, jurnalistul José Gordon, foarte frumoasa scriitoare şi traducătoare Guadalupe Alonso, activistul politic Marcelino Perelló, scriitorul Paco Prieto, scriitorul şi specialistul în vampirologie Bernardo Ruiz, ambasadorul, profesorul şi cercetătorul temelor privind India, Graciela de la Lama, şi mulţi alţii, toţi mi-au spus că primul contact cu spaţiul cultural românesc a fost influenţat de Eliade. Dar m-am întrebat întotdeauna de ce Octavio Paz n-a publicat niciodată un articol sau un eseu în revistele sale Plural şi Vuelta. Poate din teamă sau gelozie pentru originalitatea sa.

Despre teatrul lui Mircea Eliade: Eliade a scris puţine texte dramatice, dar problematica spectacolului, a artei teatrale, raportul stabilit între actor şi personajul căruia-i dă viaţă, funcţia spectacolului, rolul său în societatea contemporană reprezintă temele fundamentale ale textelor sale literare. Unde plasaţi textele dramatice ale lui Eliade, în ansamblul operei?

Găsim multe din ideile acestuia în reflecţiile din jurnale, memorii şi mai ales în romanulNouăsprezece trandafiri. Euharistia este şi o reprezentaţie sacră. Cred că a considerat teatrul ca un vehicul al catharsisului şi al transfigurării colective, ca şi grecii, sau ca o modalitate de a dobîndi o nouă viziune despre realitatea noastră.

Cunoaşteţi filmul lui Paul Barbăneagră – Mircea Eliade et la redécouverte du sacré, coproducţie FR3-Cluny Télé Films, din 1985? În acest film descoperim, într-o altă formulare – prin limbajul documentarului filmic –, concepţia antropologică a lui Eliade. Ideea centrală a filmului se axează pe legătura omului contemporan cu timpul primordial. Amnezia omului modern şi a societăţii contemporane poate fi anulată prin rit – văzut ca spectacol, poezie, act cultural, muzică, act ritualic-religios; putem provoca, prin rit, anamneza şi, astfel, putem restabili legătura cu timpul mitic şi recupera coerenţa şi armonia pierdute „prin Cădere şi prin pedeapsa originară“. Din acest punct de vedere, ce credeţi despre texte precum În curte la Dionis, La ţigănci, Pe strada Mântuleasa, Nouăsprezece trandafiri?
Filmul lui Barbăneagră este excelent. Şi cred că problema centrală a operei lui Eliade este problema timpului şi a eternităţii în care se ascunde esenţa sacrului. Graţie recreaţiei mitice ne putem instala în timpul originar, primordial. Adică: mitul este o minciună care ne spune adevărul. Am scris că Eliade era un „taxidermist al sufletelor“ în literatură, pentru că îi plăcea să se oprească şi să reţină sau să facă să avanseze timpul interior al personajelorr sale sau al situaţiilor narative. Ca şi Proust sau Joyce, Eliade a vrut să ne arate, şi în Noaptea de Sânziene, că timpul conştiinţei noastre, timpul istoric şi timpul morţii se leagă în planul timpului sacru.
Putem vorbi, astăzi, despre un rol demiurgic, terapeutic al spectacolului teatral?
Cred că da. În Mexic (şi cred că şi în alte ţări), s-a folosit jocul ca tehnică de catharsis şi de sublimare. Cred că spectacolele grandioase (un meci de fotbal sau un concert rock) au aceeaşi funcţie ca şi teatrul grec. Richard Wagner a gîndit şi el teatrul ca artă totală. Eliade ne-a spus că sentimentul religios se poate schimba, dar va rămîne întotdeauna o zonă inconştientă pentru sacru.

Artele vizuale şi spectacolul de teatru sunt ceremonii secularizate?

Fără îndoială că da. Dar sînt momente în care putem accede la o dimensiune extraordinară, în afara rutinei cotidiene.


Dincolo de studiul religiilor comparate, care este raportul între artă, conştiinţă şi frumuseţe, în contextul contemporaneităţii, al unei societăţi în derivă, care pare să-şi fi pierdut reperele?
Sînt timpurile mizeriei, ar spune Heidegger, cînd zeii ne-au abandonat. Fiecare generaţie trebuie să-şi redescopere reperele, paradigmele frumuseţii. Am scris o povestire în care am spus că Terra îşi va modifica înclinarea de 23.5° a axei sale cînd inima omului se va schimba şi ea, şi asta va fi posibil cînd acesta va recupera sensul pierdut al propriei sale sacralităţi.


Care este rolul operei dramatice a lui Eliade în viaţa dvs.?
Nu numai al operei dramatice. Am găsit în toate cărţile lui Eliade o modalitate de a privi lumea.


Care sînt proiectele dvs. de perspectivă, privind opera lui Mircea Eliade?
După cum am spus, aş vrea să traduc integrala operei dramatice şi să încerc să pun în scenă piesele sale sau, mai bine, să le transpun în varianta radio.


Cum l-aţi vedea pe Eliade în ipostaza de regizor al propriilor texte?
Ah, cred că ar fi fericit. Pentru că, jucînd cu propriile texte, ar fi modul prin care şi-ar oficia propriile idei. Ar fi marele preot al proprieiviziuni despre lume.

Legenda "Eliade -ideolog al Miscarii"

"Draga colega, ii scria Eliade lui Scholem, sunt profund mahnit si prietenia pe care mi le-ati aratat va provoaca azi neplaceri si tin, inainte de toate, sa va exprim regretele mele. Lectura fragmentelor din "Jirnalul" lui Mihail Sebastian m-a mahnit profund, caci Sebastian era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, iar "raceala" care a marcat ultimii ani ai prieteniei noastre era consecinta unei suparatoare neintelegeri. Sunt in parte raspunszator de aceasta neintelegere. Tocmai de aceea, moartea tragica a lui Sebastian, in primavara anului 1945, a constituit pentru mine un soc aproape traumatic, caci ultima posibilitate de a lamuri neintelegerea a disparut. Sunt prea obosit (stiti ca am avut o criza de pericardita) pentru a va povesti amanuntit circumstantele care au subminat progresic prietenia noastra, prietene al carei ecou va putea fi resimtit in "Jurnalul" integral al lui Sebastian si in acelasi timp intr-al meu, atunci cand va fi publicat. Voi nota, pe scurt, elementele esentiale.

1. Mai intai, trebuie rectificate anumite erori de fapt. In articolul pe care mi l-ati comunicat, e scris ca am fost numit, "sub regimul legionar", atasat cultural la Lisabona si transferat la Madrid in primavara anului 1941. In realitate, am fost numit in aprilie 1940 atasar cultural la Londra de unul dintre ultimele guverne ale regelui Carol, adversar al ěGarzii de Firei, apoi transferat la Lisabona in februarie 1941, sub guvernul generalului Ion Antonescu, care i-a lichidat pe legionari. Am ramas in Portugalia pana im septembrie 1945, data la care m-am stabilit la Paris...

2. In timpul sederii mele in Anglia si in Portugalia (asadar, 1940-1945), n-am publicat niciun articol in presa romaneasca.

3. Intre 1942-1944 au fost editate la Bucuresti un volum de eseuri (Insula lui Euthanasius), doua monografii de istorie a religiilor si de folclor (Mitul reintegrarii, Comentarii la Legenda Mesterului Manole) si o carte despre Salazar. De asemenea, am publicat la Lisabona o mica lucrare despre istoria romanilor. Aceasta din urma, ca, de altfel cartea despre Salazar, avea drept obiectiv apropierea celor doua tari latine cele mai indepartate una de alta, Romania si Portugalia. Aceasta facea parte din politica "panlatina" a acelor ani. Nu o judec. Ea apartine istoriei si va fi judecata de istorie.

4. Nu-mi amintesc sa fi scris o singura pagina de doctrina sai propaganda legionare. Dar Sebastian citeaza cateva randuri dintr-un text aparut in cotidianul Garzii de Fier, "Buna Vestire" (14 decembrie 1937) si intitulat "De ce cred in biruinta miscarii legionare". Nu am colaborat niciodata la acest ziar. Totusi, acest text exista, pentru ca Sebastian il citeaza. Probabil era raspunsul, oral, la o anncheta, raspunsu "editat" de redactor. Mi-e imposibil sa precizeze mai mult. In epoca insa, colaboram la multe saptamanale importante, in care as fi putut expune in voie asemenea idei. De ce n-am facut-o?

5. Cu toate acestea, de multa vreme a fost acreditata legenda ca eram unul dintre "doctrinarii" Garzii de Fier. Daca aceasta poveste n-ar fi atat de neplacuta, as putea sublinia extravaganta cazului meu: unicul ědoctrinarii caruia nu i se cunoaste nici o carte, nici o brosura, nici un articol, nici un discurs care sa se refere la partidul politic al carui ideolog este considerat! Mai multe fapte au contribuit la constituirea acestei legende:

a). printre prietenii comuni pe care ii aveam, Sebastian si eu, exista un anumit numar care erau legionari;

b). ziarul "Cuvantul", la care Sebastian a fost redactor pana la interzicerea aparitiei lui de catre regele Carol, in 1934, devenise un organ prolegionar, iar la reaparitie, in septembrie 1941, era chiar considerat organul "Garzii de fier". In aceea vreme, ma gaseam la Londra si nu am trimis nici un articol;

c). in fine, si mai ales, eram, Sebastian si cu mine, elevii si fidelii admiratori ai profesorului Nae Ionescu, diretorul ziarului ěCuvantuli. Mi-ar trebui pagini si pagini pentru a va prezenta figura complexa a acestui filozof pasionat de problemele religioase, dar si de probleme politice, si care a fost succesiv cel mai eficace suporter al lui Iuliu Maniu si al Partidului sau National-Taranesc, apoi prietenul si consilierul intim al regelui Carol, iar in final redutabilul sau critic, ceea ce l-a apropiat de Germania si de Garda de Fier. Nae Ionescu a fost adorat si defaimat cu o egala fervoare si chiar si azi, la 32 de ani de la moarte, numele sau continua sa provoace o furtuna de ura sau de exaltare. La fel cu mine si ca multi alti prieteni si elevi, Sebastian nu s-a indepartat de Nae Ionescu atunci cand acesta a devenit ideologul Garzii de Fier. Aceasta fidelitate i-a cauzat un mare numar de neplaceri, mai cu seama dupa dupa ce si-a publicat romanul "De doua mii de ani", cu o prefata de Nae Ionescu. Aceasta lunga prefata a fost socotita o justificare a antisemitismului, iar Sebastian a fost violent atacat de presa de centru si de stanga, in asa masura, incat a trebuit sa scrie, ca sa se apere, o carticica intitulata "Cum am devenit huligan". Am fost printre rarii autori care, in doua ample articole publicate in revista "Vremea" nu numai ca i-am luat apararea lui Sebastian, dar am criticat prefata, aratand ca argumentele lui Nae Ionescu nu se pot justifica teologic, asa cum gandea el. La rndul meu, am fost salbatic atacat de presa de dreapta. In emotionanta dedicatie pe care Sebastian a scris-o pe exemplarul daruit mie din "Cum am devenit huliogan", ma numea ěsingurul sau punct de sprijun in timpul furtuniii. Atunci cand "Jurnalul" lui Sebastian va fi publicat integral, se va gasi probabil o pagina datata 15 martie 1940, care ne va descrie pe amandoi, in lacrimi, la capataiul lui Nae Ionescu, care tocmai murise.

6. Am zabovit asupra raporturilor dintre Sebastian si Nae Ionescu, pentru a-mi explica fidelitatea fata de profesorul nostru. Cum eram asistentul sau la Universitate, colaboratorul sau lla ziarul Cuvantul si editorul unuia dintre volumele sale de eseuri (Roza Vanturilor), am fevenit intr-un fel "dublul" sau; pentru unii, asadar, in aceeasi masura doctrinarul Garzii de Fier. De altminteri, multi dintre prietenii nostri comuni erau legionari sau ěsimpatizantii. Iar cand guvernul lui Armand Calinescu a declansat ofensiva impotriva Garzii de Fier, am fost eu insumi trimis intr-un lagar de concentrare, impreuna cu Nae Ionescu si cateva sute de intelectuali si activisti. O serie de procese au avut loc, si inculpatii au fost condamnati de la cinci la zece ani de inchisoare; putin timp dupa aceea, cea mai mare parte dintre ei au fost impuscati. Imi inchipui ca a fost examinat si ědosaruli meu si ca nu a fost gasit nimic, caci nu am fost implicat in niciun proces, iar la trei luni dupa aceea am fost repus in libertate - singurul de altfel care a obtinut acest privilegiu.

Cum era de prevazut, aceste aventuri nu au reusit totusi sa limpezeasca pozitia mea in fata unei anumite parti din opinia publica. Neintelegerea - "doctrinar al Garzii de Fier" - se prelungea. Faptul ca in aprilie 1940 am fost trimis atasat cultural la Londra, ca din februarie 1941 ma gaseam la Lisabona, ca nu am publicat nici un articol in presa romaneasca in timpul celei mai dramatice perioade (1940-1945) - toate aceste fapte nu contau.

7. Este adevarat ca, in anii 1938-1940, am constat de multe ori, Sebastian si cu mine, cat de diferite ne erau orientarile politice, caci eu eram "de dreapta" situam in traditia "nationalista" a lui Eminescu, Maiorescu, Iorga. Cu toate acestea, prietenia noastra s-a mentinut. De-abia acum, citindu-i fragmente din Jurnalul, imi dau seama cat suferea in urma anumitor discutii. Este adevarat, de asemenea, ca in cele cateva zile petrecute la Bucuresti, in august 1942, n-am cautat sa-l vad, dar pentru cu totul alte motive decat cele invocate, ca "fiind diplomat, cunosteam soarta care se pregatea evreilor". N-as fi incercat niciodata sa raspund scestei insulte, daca d-voastra, draga colega, n-ati fi citit-o...In timpul celor cateva zile petrecute la Bucuresti, am fost permanent supravegheat , motiv pentru care nu l-am cautat nici pe Sebastian, nici pe Rosetti, nici pe alti prieteni si colegi, caci i-as fi putut compromite. (Politia secreta, informata de SS, stia ca ědeschiderii pentru un armistitiu aveau loc, sau se pregateau, la Lisabona, Stockholm si Ankara).

8. Nu-mi voi ierta niciodata prudenta exagerata, dictata de frica de atotputernica politie secreta. Era ultima oara cand mai puteam discuta cu prietenii, de arunci aproape toti morti: ultima oara cand puteam sa vorbesc cu Sebastian si sa-i explic ěpozitiai mea. Speram insa ca, o data razboiul terminat, ne vom relua relatiile. Vai! Un absurd accident i-a pus capat vietii in primavara anului 1945, in ajunul plecarii sale la Paris, unde tocmai fusese numit consilier cultural, si in momentul in care eu insumi ma pregateam sa ma duc acolo. Dupa moartea sa, n-am incetat sa ma simt vinovat din cauza stangaciei mele tragic agravate de nenorocire.

Alegand exilul, stiam ca neintelegerile create de fidelitatea mea fata de Nae Ionescu vor fi interpretate cu rea-vointa. Cu atat mai mult cu cat colaboram la numeroase publicatii ale emigratiei romtnesti, dar niciodata la cele ale legionarilor ("Tara si Exilul", "Stindardul" etc), in care de altminteri am fost titdeauna atacat si insultat. Majoritatea articolelor publicate dupa 1947 in presa exilului prezinta probleme culturale si inista asupra necesitatii libertatii culturii. Rarele texte "politicei imi exprima convingerile si sperantele actuale, in primul rand necesitatea unei Federatii a statelor Europei Orientale".

In incheiere, Mircea Eliade nu stie daca a reusit sa-i risipeasca profesorului evreu indoielile, dar spera cel putin ca acesta "sa inteleaga sursa numeroaselor neintelegeri" care l-au facut sa sufere. Cat priveste "adevarul intreg" Eliade are certitudinea ca va fi cunoscut abia dupa publicarea untegrala a Jurnalului lui Mihail Sebastian si a Memoriilor sale, adica dupa moartea savantului.

"Jurnalul" integral al lui Mircea Sebastian si "Memoriile" lui Mircea Eliade au aparut intradevar, dar "neintelegerea" persista. Acum, la catedra de la Ierusalim a lui Gershom Scholem oficiaza profesorul Mose Idel, iar presedinte al Asociatiei romane pentru istoria religiilor (RAHR) este carturarul Andrei Oisteanu, iata doi evrei de marca chemati sa risipeasca umbrele unei amare "neintelegeri" istorice.

Culisele divortului dintre evrei si Mircea Eliade:
La Bucuresti, au venit din intreaga lume 200 de specialisti in istoria religiilor, disciplina stiintifica intemeiata in Romania si dusa la varful performantei in Franta si Statele Unite de savantul roman Mircea Eliade. Presedintele Romaniei Traian Basescu a propus infiintarea la Universitatea Bucuresti a unei Catedre de Istoria Religiilor care va purta, desigur, numele Mircea Eliade si primii vorbitori, ministrul Culturii Adrian Iorgulescu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Oisteanu, Andrei Plesu si Mose Idel, seful Catedrei de gandire iudaica de la Universitatea Ebraica din Ierusalim, au amintit de importanta lui Mircea Eliade si a discipolului sau, Ioan Petru Culianu, la edificarea Istoriei religiilor ca disciplina stiintifica si la dialogul religiilor si interconfesional. Considerat a fi cel mai important specialist in studiul kabalei si a misticismului antic evreiesc, profesorul israelian Mose Idel, originar din Romania, a subliniat interesul constant al lui Mircea Eliade pentru fenomenul iudaic, inca licean, viitorul savant se initia in misterele kabalei. Mose Idel a mai dezvaluit ca Nae Ionescu, mentorul spiritual al lui Mircea Eliade si al scriitorului Mihail Sebastian, a dorit la un moment dat sa renunte la filozofie in folosul cercetarii kabalei evreiesti. Prezenta acestui savant evreu la Congresul European de Istorie a Religiilor de la Bucuresti si faptul ca a tinut sa vorbeasca despre Mircea Eliade, are o deosebita importanta. Si vom vedea, in continuare, de ce. Cu certitudine, daca ar mai fi trait, l-am fi vazut la Bucuresti si pe profesorul israelian Ghershom Scholem, fostul sef al Catedrei de gandire iudaica de la Universitatea Ebraica din Ierusalim, un savant cu renume mondial. Romanul Mircea Eliade si evreul Ghershom Scholem au fost prieteni, se pretuiau unul pe celalalt enorm, corespondau si-si trimiteau unul altuia manuscrisele inainte de a fi publicate.

Prin anii '60, profesorul israelian Gershom Scholem l-a invitat pe profesorul Mircea Eliade sa sustina o conferinta la Universitatea Ebraica din Ierusalim. Era firesc ca intemeietorul edificiului cercetarii civilizatiilor religioase ale lumii, savantul care se aplecase cu o daruire exemplara asupra fenomenului religios evreiesc si a scris sute de pagini despre Dumnezeul evreilor, care este si cel al crestinilor, despre civilizatia antica iudaica, despre miturile si folclorul antic evreiesc, intotdeauna cu acribie si generoasa daruire, sa impartaseasca profesorilor si studentilor israelieni din imensa sa experienta. Eliade si-a pregatit conferinta, care vorbea de "Dumnezeu, credinte si mituri biblice" si-a cumparat biletul de avion si se pregatea sa zboare la Ierusalim. Dar n-a fost sa ajunga acolo. Un grup de intelectuali israelieni, fosti militanti ai organizatiilor sioniste din Romania, multi dintre ei batuti si schingiuti in inchisorile Securitatii, si-au amintit de "trecutul legionar si nazist" al lui Mircea Eliade si s-au adresat mass-media: profesorul roman va trebui sa treaca cu masina peste trupurile lor, intinse pe pavajul din fata intrarii in Universitatea Ebraica, ca sa ajunga sa conferentieze. Mai mult ei au editat si o revista de istorie, "Toladot", in paginile careia au denuntat "pacatele" savarsite in tinerete de carturarul roman. A fost alertata si Politia si serviciile speciale, Ministerul de Externe si de Interne s-au sesizat, organizatii evreiesti amenintau cu demonstratii violente. Era atacat si respectabilul si celebrul profesor Ghershom Scholem, nu a fost suficient de vigilent, cum de si-a permis sa-l invita la Ierusalim pe "criminalul" Mircea Eliade. Eram un prea proaspat emigrant in Israel ca sa inteleg exact evenimentele. Ceva mai tarziu, subiectul era prea fierbinte ca sa nu devina un subiect de dezbatere la una din sesiunile culturale ale "Cafe-Teatrului" pe care il infiintasem la Tel Aviv. Timorat si bulversat, profesorul Ghersom Scholem a tradus din ebraica articolul din revista "Toladot" care il ataca violent pe "legionarul" Mircea Eliade, i l-a trimis prietenului sai, insotind materialul cu o scrisoare.

Atacul israelit asupra lui Mircea Eliade

La Ierusalim, istoricul evreu Theodor Loewenstein-Lavi era o personalitate bine cunoscuta in lumea cercetatorilor istoriei evreilor din Romania. Ca fruntas sionist, cunoscuse beciurile Securitatii, unde fusese anchetat cu salbaticie. El se aflase in fruntea grupului care se manifestase ferm si zgomotos, impiedicand astfel vizita lui Mircea Eliade in Tara Sfanta. Iata cum motiva dr. Lavi obstructionarea: "Acum doi ani, a aparut in Statele Unite un volum omagial consacrat lui Mircea Eliade, profesor de istoria religiilor la Universitatea Chicago ("Myths and Symbols - Studies in Honor of Mircea Eliade"). Pe lamga alte contributii, culegerea cuprinde si un studiu al profesorului Gershom Scholem de la Universitatea Ebraica din Ierusalim. Prezenta profesorului de la Universitatea noastra ebraica in corul celor care-i aduc elogii lui Mircea Eliade este penibila, ca sa folosim un cuvant mai bland. Colegului d-sale de la Chicago nu i se cuvenea un salut venit de la Ierusalim. Mircea Eliade a facut parte din "Garda de Fier", organizatie extremista antisemita, a carei activitate de asasinate este inscrisa in istoria noastra cu sangele a mii si zeci de mii de victime din sanul evreilor din Romania. Intr-un studiu recent al profesorului Miron Constantinescu, presedintele Academiei de Stiinte Sociale si Politice din Romania, studiu intitulat "Garda de Fier sub judecata istoriei", il gasim citat pe Mircea Eliade-n fruntea listei "stagarilor ideologici ai acestei miscari" (Magazin Istoric, ianuarie 1971). Iar Lucretiu Patrascanu, fost ministru de Justitie, il caracterizeaza pe Mircea Eliade drept "un recunoscut sef de scoala gardista" (L. Patrascanu, Sub trei dictaturi, Nucuresti, 1970, p. 54). Mircea Eliade a dat crimelor acoperirea sa filozofica. El a fost inconntestabil seful spiritual al generatiei sale si tocmai de aceea adeziunea sa la "Garda de Fier" a avut o influenta covarsitoare. Prestigiul intelectual de care se bucura Mircea Eliade in epoca de ascensiune a "Garzii de Fier" se poate vedea in articolul lui Emil Cioran din acelasi volum omagial. Dl. Prof. Gershom Scholem nu poate fi scuzat ca a ignorat trecutul lui Mircea Eliade. Acum cativa ani, luase initiativa invitarii lui Mircea Eliade pentru a tine conferinte laUniversitatea Ebraica din Ierusalim. D-sa a fost prevenit atunci despre biografia politica a savantului de la Chicago, sar a crezut probabil ca ea face parte din greselile tineretii ce pot fi uitate. In realitate, Mircea Eliade e departe de a se fi retras in turnul de fildes al eruditiei. El colaboreaza si astazi la publicatiile diverse editate in exil de oamenii "Garzii de Fier" si in spiritul ei. De altfel, in volumul omagial participa cu o contributie si scriitorul Horia Vintila, cunoscut pentru scandalul provocat atunci cand i s-a acordat Premiul Goncourt in Franta in anul 1960 si care i-a fost retras dupa ce s-au dezvaluit in presa franceza trecutul sau de mebru al ěGarzii de Fieri si activitatea sa publicistica antisemita. Si totusi, dl. Gershom apare in aceasta vecinatate, sub coperta aceluiasi volum.

Si filozoful, astazi cunoscut in Franta, Emil Cioran, care-l omagiaza de asemenea pe Mircea Eliade in volumul pomenit, a facut parte din "Garda de Fier", a participat la asa-zisa ěrebeliune legionarai de la Bucuresti si fusese numit de seful "Garzii de Fier", Horia Sima, ca atasat cultural al Romaniei la Paris. Dupa caderea lui Sima, Emil Cioran a aderat la noul regim al lui Antonescu. E profund regretabil ca dl. Profesor Scholem apare intr-un astfel de anturaj. Spre a impiedica in viitor astfel de intamplari, deschidem in cele ce urmeaza "Dosarul Mircea Eliade". Incepem cu insemnarile din "Jurnal" inedite ale scriitorului Mihail Sebastian, pe vremuri prieten si coleg de redactie al lui Mircea Eliade. In numarul viitor al Buletinului nostru, vom punlica documente despre activitatea diplomatica a lui Mircea Eliade, pe cand indeplinea, ca trimis al guvernuluii legionar, functia de atasat cultural pe langa Legatiile Romane din Lisabona, Madrid si ulterior la Londra...Asistand la un spectacol francez cu Mircea Eliade, acesta ii declara criticului Petru Comarnescu ca e "revoltat de spiritul iudaic al francezilor". Cand incepe campania electorala pentru alegeri, Eliade pleaca sa faca propaganda pentru legionari intr-o echipa din care fac parte fruntasii miscarii, artista Marieta Sadova, Haig Acterian (facut sub legionari directorul Teatrului National) si Misu Polihroniade. Acasa la Mircea, mai noteaza Sebastian, se canta imnuri legionare. Sebastian citeaza si un extras dintr-un articol al lui Mircea Eliade intitulat "De ce cred in biruinta miscarii legionare", publicat in ziarul antisemit Buna Vestire (din 17 decembrie 1937), din care reproducem urmatoarele: "Poate neamul romanesc sa-si sfarseasca vieata supt de mizerie si de sifilis, cotropit de evrei si sfartecat de straini...Revolutia Legionara are drept tinta suarema: mantuirea neamului, cum a spus Capitanul...Cred in libertate, in personalitate si in dragoste. De aceea, cred in biruinta miscarii legionarei. Sebastian a fost la Mircea Eliade la 16 ianuarie 1938, sperand sa provoace cu el o explicatie, dupa ce nu se vazusera de multa vreme. Dar si-a dat seama ca intre ei totul s-a sfarsit. I-a spus ca are de gand sa plece din tara, si Mircea Eliade a aprobat ca si cum e un lucru de la sine inteles si nimic nu mai e de facut". La 30 octombrie, este asasinat Corneliu Zelea Codreanu, sub pretextul ca a vrut sa fuga din seb paza. Sebastian noteaza ca Mircea Eliade si sotia sa sunt dezolati si se considera in doliu. Totusi, cand scriitorii legionari se retrag de la Revista Fundatiilor Regale, creatie a regelui Carol al

II-lea, ca protest indreptat impotriva suveranului, din ordinul caruia a avut loc masacrarea legionarilor arestati, Sebastian, care facea parte din redactia acestei reviste impreuna cu Mircea Eliade, noteaza ca acesta nu si-a urmat colegii, declarand sa "intelege sa ramana scriitor si om de stiinta", ca vrea sa publice cat mai multe carti, vrea sa se ocupe de institutul de otientalistica ce ar urma sase infiinteze, prin contributia regelui, in cadrul Fundatiilor Regale.

In genere, despre caracterul prietenului sau, Sebastian nu avea pareri prea bune. Dupa izbucnirea razboiului contra Poloniei, gasim in "Jurnal" urmatoarea insemnare facuta la 29 septembrie 1939: "Mircea Eliade a devenit mai filogerman ca oricand, mai antifrancez si antisemit decat intotdeauna". Rezistenta polonezilor la Varsovia e o "rezistenta iudaica". Lui Sebastian, i se raporteaza urmatorul limbaj utilizat de Mircea Eliade in fata unui amic comun: "Numai jidanii sunt in stare sa santajeze cu femeile si copiii aruncati in prima linie, ca sa abuzeze astfel de scrupulele germane...Germanii n-au niciun interes sa distriga Romania. Numai o politica progermana ne poate salva. Numai un guvern George Bratianu-Nae Ionescu este o solutie...Ceea ce se intampla la frontiera Bucovinei este un scandal, caci noi valuri evreiesti patrund in tara. Decat o Romanie inca o data inundata de jidani, mai bine un protectorat german". In continuare, istoricul Theodor Loewenstein-Lavi reproduce insemnarile lui Mihail Sebastian privind premiera piesei cu "accente legionare" Iphigenia de Mircea Eliade, unde nu s-a dus, pentru ca ar fi avut impresia ca asista "la o sedinta de cuib legionar", vizita fostului sau prieten la Bucuresti si durerea resimtita la vestea mortii Ninei, sotia lui Mircea Eliade. "Totul e mort, disparut, pentru totdeauna pierdut, noteaza Mohail Sebastian. Iar istoricul Lavi comenteaza: "Nu credem ca e nevoie de comentarii prea multe la notele lui Sebastian. Atitudinea antisemita a lui Mircea Eliade este dovedita. Ea nu apare ca o adeziune temporara, oportunista sau strict teoretica. Devenita dusmanie fata de un fost prieten intim, atitudinea nu mai este doar manifestarea exterioara a unui carierist, ci dezvaluie o pornire de caracter launtrica mai adanca. "Infamia morala" de care vorbeste Mihail Sebastian poate fi acoperita de succesele si prestigiul lui Mircea Eliade - dar tot infamie morala ramane".

Ce-i scria savantul evreu lui Mircea Eliade

"Draga Eliade, ma adresez d-tale intr-o problema ce ne priveste personal pe amandoi. Includ aici copii ale catorva pagini dintr-un nou jurnal asupra "Istoriei evreilor din Romania", care a inceput sa apara la Ierusalim. Aceste pagini contin atacuri personale impotriva mea si a d-tale: impotriva mea pentru ca sunt "vinovat" ca te-am onorat prin contributiile mele la "Festschrift", impotriva d-tale pentru ca autorul te acuza de a fi fost o figura conducatoare a organizatiei antisemite "Garda de Fier" din Romania si pentru a fi exprimat idei antisemite in perioada activitatii lor si ai continuat in perioada lui Hitler, incluzand anii celui de-al doilea razboi mondial. Autorul, dr Lavi (Theodor Loewenstein), este un idtoric evreu din Romania; lucreaza la Institul Yad Vashem, care este un memorial al mortilor in holocaust, fondat special printr-o lege adoptata de guvernul Israelului...Oare autorul, a carui lucrare il citeaza pe Mihail Sebastian (vorbind despre contactele personale cu d-ta si prima d-tale sotie in acei ani), te acuza de a fi un nationalist roman, sau are cunostinta asupra activitatii d-tale in ceea ce priveste pe evrei in general? Sper ca vei intelege ca sunt preocupat de aceste probleme si as dori din partea d-tale sa reactionezi la aceste acuzatii,sa iti exprimi atitudinea in vremea aceasta si, daca este necesar, motivele pentru care ti-ai schimbat parerile. In lunga perioada de cand te cunosc, nu am avut niciun motiv sa cred ca ai fost antisemit, cu atat mai mult un conducator al antisemitismului. Te consider un om sincer si drept, pe care il privesc cu mult respect, de aceea mi se pare normal sa-ti cer sa-mi spui adevarul. Daca este ceva de spus asupra acestui lucru, sa fie spus, si atmosfera acuzatiilor generale sau specifice sa se clarifice...Cand ne-am intalnit pentru prima oara, te-am privit ca pe un coleg apropiat, iar mai tarziu ca pe un prieten caruia ii pot vorbi deschis, fara rezerve. Sper ca aceste relatii deschise ale mintii si oamenilor vor putea continua. Oricum, cred ca trebuie sa raspundem acestui atac, care, fara indoiala va largi posibilitatea in Israel, unde mii de necunoscuti, evrei romani, au amintiri despre "Garda de Fier" si activitatea ei. Sperand sa primesc cat mai curand raspuns de la d-ta, raman al d-tale cu cordialitate, Ghershom Scholem". Scrisoarea lui Scholem l-a pus pe ganduri pe Mircea Eliade. De obicei, el nu raspundea unor asemenea scrisori, evenimentele si trairile din trecutul sau erau destinate memoriilor pe care le va scrie mult mai tarziu. De aceasta data, la 23 iulie 1972, Eliade a raspuns.